Tema abordată: Platon

Cuprins:

1. Argument
2. Abstract
3. Fundamentarea teoretică:

3.1. Platon

3.2. Remărci generale

3.3. „La mise en scène”

3.4. Republica

3.5. Preoția ca profesie

4. Exemple de studii de caz ce urmăresc crezurile lui Platon

5. Metodologia cercetării

5.1. Obiectivele și ipotezele cercetării

5.2. Cercetare-„Capacități de cunoaștere a sinelui”

5.4. Eșantion de cercetare

5.5. Desfășurarea propriu-zisă a cercetării

5.6. Rezultate și interpretarea rezultatelor

6. Concluzii

7. Bibliografie

8. Anexe
 1. Argument

Alegerea acestei teme nu a fost întâmplătoare, căci filosofia în sine, reprezintă o artă.
Și cine ar putea să reprezinte mai bine partea filosofică, decât Platon? Cine ar putea să aducă
mai bine în fața oamenilor problematicile existențiale, decât însuși omul care își putea aduce-
n gând asumpția că „Există viață după moarte”: „Dar ceea ce se cuvine să susţin cu toată
dârzenia este că, de vreme ce sufletul, nu-ncape îndoială, e nemuritor, soarta şi sălaşurile lui
vor fi cam aşa cum am spus. Crezând asta, cred că merită să iţi asumi oarecare risc.”

De altfel, privind la toate crezurile lui, consider că oamenii ajung să se glideze involuntar
după anumite tipare, deci, implicit, noi trăim după „dinamicile relativității”. Și dacă nu mă
credeți, îndreptați-vă ușor privirea către religii, mai apoi spre simpla noastră jale ce se-mbină
cu amurgul vieții unui om. Dacă totuși, vi se pare superficial ceea ce tocmai v-am spus,
atunci să încercăm să ne gândim la rutina de zi cu zi: dimineața ne trezim, iar primul lucru pe
care îl facem este să ne spălăm pe față. Mai apoi ne pregătim pentru ziua ce va urma. Deci,
până la urmă, funcționăm după o rutină, din care ieșim doar din când în când. Clar, asta ne
duce în zona tiparelor de funcționare. Fiecare sentiment, fie el de ură, fericire, furie,
entuziasm, mâhnire sau iubire, ne încearcă sufletul, pe care Platon îl consideră nemuritor.
 2. Introducere

De ce o analiză a rolului cultului tradițional grecesc în gândirea unui filosof ca Platon, s-ar
putea întreba cineva, când alți autori precum Herodot sau Tucidide ne oferă atâtea exemple
interesante din punct de vedere istoric și artistic? În general, este cert că se vor căuta în zadar
la Platon precizări exacte despre natura unui anumit cult, despre construirea unui anumit
templu sau despre atribuțiile unui anumit preot. Cu toate acestea, cred că Platon ar putea fi
considerat autorul care ne oferă, prin numeroasele sale scrieri păstrate până în zilele noastre,
cel mai perfect exemplu despre modul în care un intelectual, ce-i drept extraordinar, putea
judeca tradițiile rituale din patria sa greacă. Pentru că, spre deosebire de Aristofan, care era
redus la domeniul comicului, nu numai că i-a fost posibil să critice moștenirea religioasă
pentru ceea ce considera a fi perversiuni ale teologiei originale, dar a putut asimila,
reinterpreta și transcende într-un nou ideal religios acele elemente pe care le considera
benefice pentru om. Chiar dacă, desigur, atitudinea lui Platon față de cultele tradiționale este
de neînțeles fără o explicare a rădăcinilor filosofice și teologice ale gândirii sale și prezintă
interes doar dacă se ia în considerare locul ei în raport cu originalitățile filosofiei sale, doresc
să mă dedic aici doar acelor pasaje care citează în mod specific preoții, cultele sau templele,
fără a mă lansa într-o reevaluare sistematică a unor chestiuni atât de dificile și deplasate în
contextul acestui colocviu cum va fi, de exemplu, descrierea rolului zeilor homerici în
filosofia lui Platon.
 3. Fundamentarea Teoretică

3.1. Platon-Urmaș a lui Socrate

Fiind considerat cel mai mare gânditor idealist al acestei epoci, personalitatea lui
Platon servește drept punct de referință în filosofia clasică greacă. Perioada de timp în care a
trăit Platon, mai precis anii 427-347 d.Hr., corespunde unui moment deosebit de tumultuos
din istoria Greciei antice, când, în urma celui mai democratic guvern din acea perioadă, cel al
lui Pericle (443-429 d.Hr.), în Atena, în timpul Războiului Peloponesiac, toate valorile
acceptate anterior s-au schimbat, inclusiv viața lui Platon.

Provenind dintr-o familie aristocratică și fiind descendent al mamei conducătorului legendar

Solon, Platon a studiat filosofia în primii ani de viață. Filosofia este studiul principiilor
unificatoare ale tuturor epocilor în care trăim. Deoarece Socrate a fost cel mai venerat filosof
al timpului său. Potrivit lui Platon, acesta l-a întâlnit pentru prima dată când era un copil sau
la vârsta de 20 de ani. Tot el i-a prezentat unele dintre cele mai originale idei ale sale, care
propuneau ca oamenii să fie conștienți de sine și să caute adevărul în interiorul lor.
Determinarea adevărului poate fi realizată prin intermediul metodei maieutice de a muta
"moșitului" de la aproape la departe. Această metodă susține că Socrate a fost inspirat de
mama sa, care era mută, ceea ce ne face să credem că gândirea greacă antică era profund
intuitivă, poeții reflectând asupra lumii naturale fără a avea același nivel de cunoștințe bazate
pe raționalism ca oamenii moderni.

Pentru elevii din învățământul atenian, scopul final al acestei pregătiri era acela de a deveni
buni oratori care să poată convinge un auditoriu, așa că refutarea era un obiectiv major. Cu
toate acestea, așa cum au învățat la începuturile cursului, filosofia era frecvent doar o
disciplină orală, așa că instructorul ei, Platon, nu a lăsat nimic de scris; tot ceea ce se știe
despre opera sa este atribuit discipolilor săi, Platon fiind cel mai cunoscut.

Socrate a trăit între anii 469 și 399 d.Hr., dar moartea a survenit la o vârstă fragedă,
deoarece era un simbol al vieții lungi la acea vreme. Astăzi, avem tendința de a desconsidera
persoanele în vârstă care au decedat, punându-le în contrast cu numeroasele persoane în
vârstă care sunt deprimate, bolnave, muribunde sau care au fost drogate, care sunt mult mai
numeroase decât cele cu adevărat în vârstă. În plus, Socrate este venerat pentru că a fost
contestat pentru că a încălcat drepturi legale pe care mulți oameni din vremea sa le
considerau inutile. Respectat și venerat, Socrate este dezonorat pentru că a fost condamnat de
aceiași oameni cărora le erau adresate argumentele sale filosofice, de către liderii unor
grupuri care credeau că cei care încalcă legile naturii umane se vor revolta împotriva lor,
uitând astfel de adevăratul sens al umanității: acela de a-i pune pe ceilalți înaintea propriei
persoane. În postura de instigator social condamnat la moarte, Socrate a lăsat în urmă un
discipol foarte devotat care, la vârsta de 28 de ani, va purta mai târziu cicatricile acestui
sacrilegiu, ale acestui flagrant dispreț față de cei mai merituoși apărători ai legii, pentru tot
restul vieții sale. Studierea primilor ani de viață ai marelui filozof Platon ne ajută să
înțelegem procesele mentale care au dus la crearea unei viziuni fictive a lumii care pare a fi
deconectată de realitate și care se bazează pe conceptul de Idee. Pentru prima dată, există o
separare de materie și o înțelegere a unității universului prin intermediul unui element
fundamental, lumea fiind obligată să o ia de la capăt de la sursă, ideea pură.

A fost aceasta o încercare de a separa lumea reală de idei, o respingere a filozofiei vieții reale,
creând o lume plină de întuneric și imposibilitatea de a o schimba, sau a fost o afirmație
nobilă și arogantă făcută de o idee care pretindea să cuprindă întreaga lume în timp ce dedica
o mare parte din timp trăirii?

Se pare că, de-a lungul existenței sale, Platon nu s-a izolat de problemele care afectează
omenirea. În toate călătoriile sale prin Egipt, Megara, Cirene și Sarcuza, a încercat să
influențeze în mod pozitiv autoritățile conducătoare. Din acest motiv și cea mai cunoscută
idee din opera "Republica", care descrie un stat în care un filozof servește drept conducător în
calitate de filozof, ecleziastic și spiritual. Aristotel, cel mai mare filozof antic și profesor al
celui mai mare rege antic - Alexandru Macedon -, precum și cel mai mare atât din punct de
vedere politico-militar, cât și ca destabilizator al așteptărilor noastre culturale, și-a atins
scopul chiar în momentul în care a absolvit școala în care a fost educat la Atena, Academia.

În sudul Italiei, la Siracuza, Platon a intrat în contact cu filozofia pitagoreică și a fost adeptul
unei viziuni abstracte, aproape idealiste a lumii, în care numărul este o componentă de bază,
"temelia" care stă la baza întregii existențe: ,,El a îmbinat doctrinele lui Heraclit, ale
pitagoreicilor și ale lui Socrate. Cu privire la lucrurile sensibile, el este de acord cu Heraclit,
în doctrina realitaților inteligibile cu Pitagora, iar în filosofia politică cu Socrate.’’(Diogene
Laertios, ,, Despre viețile și doctrinele filosofilor’’ Polirom, Iași, [1997], p. 129). Drama din
viața lui Platon, trecerea în neființă a mentorului său și propria sa dezvoltare intelectuală au
contribuit, fără îndoială, la crearea mai multor opere literare cu merite literare declarate, ceea
ce le conferă originalitate și valoare. Cele mai cunoscute mituri se concentrează în jurul
poveștilor lui Gyges despre dreptate și răsplată, adevărul peșterii și dragostea androgină.
Această metodă de a scrie filozofia sub formă de parabole, precum și formatul în care este
prezentat un dialog, potrivit cercetătorilor, fac ca operele lui Platon să fie bine văzute în
momentul în care au fost scrise și le permit să se păstreze bine de-a lungul timpului. Dialogul,
ca mijloc de comunicare a discursului filosofic, pare să fi fost inventat pentru prima dată de
Platon, cunoscut de fapt sub numele de Aristocle, precum și de fiul său, Platon fiind un
poreclit cu semnificație simbolică: ,, înălțimea frunții sale sau abundența stilului său.’’
(Diogene Laertios, ,, Despre viețile și doctrinele filosofilor’’ Polirom, Iași, [1997], p. 131).

O discuție filozofică nu implică schimbul de informații, ci mai degrabă dezvoltarea de noi

idei pornind de la cele existente, rezolvarea unor probleme deja apărute și punerea de
întrebări mai profunde de către cel care facilitează discuția, mai degrabă decât oferirea de
răspunsuri. În cazul dezacordurilor filosofice, partenerul de conversație nu este întotdeauna
cel care are o opinie opusă și care a crescut în urma conversației anterioare. Într-o discuție
filosofică, toată lumea participă, nimeni nu este atacat și toată lumea este respectată.

Printre numeroasele lucrări se numără "Dialogurile", un capodoperă din Grecia

Antică: "Apologia lui Socrate", "Criton", "Gorgias", "Fedon", "Banchetul", "Republica",
"Sofistul" și "Timaios". Ideea platoniciană că adevărata realitate este alcătuită din idei - idei
de frumusețe, bunătate și adevăr - găsite într-o lume care există în afara timpului și spațiului
și care este guvernată de un principiu suprem, unificarea diversității, rămâne înrădăcinată în
ele, în orașul în care Socrate a trăit aproape tot restul vieții sale. Faptul că viața lui Platon, ca
și a mentorului său, a fost prelungită indică fără echivoc faptul că munca depusă de gânditori
și mentori pentru a-i ajuta pe tineri le asigură longevitate și viabilitate peste medie. Poate că,
într-o stare de spirit ceva mai înaltă, joaca de tinerețe a lui Platon ar fi atins proporții
patologice. Din motivul că, așa cum au explicat marii filosofi, anarhia într-un stat are trei
cauze: legi încălcate, lipsa legilor și credința că totul este fie rău, fie bun, fie neutru. Ca
urmare, La Platon a evoluat într-o concepție a armoniei care este adânc înrădăcinată cu un
destin aproape implacabil pentru persoana care crede în principii. Virtutea, în opinia lui
Platon, este alcătuită din consecvență, dreptate, curaj și împlinire. Ca urmare, în conformitate
cu aceste principii, el a organizat, de asemenea, o viață care implică slăbirea constantă a
ideilor.

3.2. Remărci generale

 În primul rând, de remarcat este faptul că, Platon îl citează pe Protagoras, care susține
că oamenii sunt singurele animale capabile să creeze în aer și să construiască statui și altare
într-un dialog cu același număr. Nu avem niciun motiv să credem că filosoful a intenționat să
conteste aici această afirmație pe baza sofismului (Platon, Protagoras, alin 322). În mod
similar, Platon a afirmat în Republica că venerarea acestor idoli este una dintre modalitățile
prin care sunt definiți îngerii (Platon, Republica V, pag. 470).

Menționez faptul că, conform D.E.X., termenul „sofism” face referire la „silogism sau
raționament corect din punct de vedere formal, dar greșit din punctul de vedere al
conținutului (fiind bazat pe un echivoc, pe utilizarea aspectelor neesențiale ale fenomenelor
etc.), adesea folosit pentru a induce în eroare.”. De altfel, prin generalizare, se poate induce
termenul de afirmație, argument, asumpție cu valoare de adevăr nevalidată, co-relaționat
falsă.

Mai mult decât atât, dialogul Euthyphron merită o atenție specială, deoarece este
dedicat în primul rând unei definiții a religiozității și servește la respingerea implicită a
acuzației lui Mélétos că Socrate ar fi un „asebi” - despre care aflăm chiar la începutul textului
că este pe cale să o depună în fața arhonului Polémaios - prin demonstrarea sincerității, dar și
a legitimității convingerilor religioase ale lui Socrate. Deși o evaluare sistematică a
argumentelor generale ale dialogului ar depăși scopul acestui eseu, este esențial să atragem
atenția asupra unora dintre încercările repetate ale lui Socrate de a defini termenul " pietate ".
În primul său eseu de definire, Euthyphron, care era un om evlavios, susținea că adevărata
definiție a pietății este "supunerea față de legile zeilor și urmărirea imposturii, ale cărei două
exemple principale sunt crima și furtul bunurilor templului" (Platon, Euthyphron alin. 5).

Dacă a doua și a treia definiție, care sunt la fel de ilogic respinse ca și prima, nu ni se aplică -
prima fiind aceea că "evlavia este știința rugăciunii și a jertfei" (Platon, Euthyphron,
paragraful 9); a doua fiind aceea că "tot ceea ce este evlavios este și drept" (Platon,
Euthyphron, paragraful 11) - atunci a patra definiție, care este pur empirică, merită atenția
noastră. Puțin mai jos, Socrate reformulează această definiție întrucât, având în vedere că
sacrificiul este un dar, iar rugăciunea este un fel de cerere (Platon, Eutiron, 14d), pietatea ar fi
mai degrabă o tranzacție comercială cu zeii decât o atitudine morală (Platon, Eutiron alin.
14a). Întrebarea devine atunci dacă sacrificiile umane sunt într-adevăr benefice pentru zei sau
dacă aceștia apreciază pur și simplu gestul (Platon, Euthyphron 15 alin. a-b). Ca scenariu cel
mai probabil, definiția "pietății" ar fi acum caracterizată ca fiind o activitate preferată de către
cei „superiori”. Într-o manieră destul de asemănătoare, Platon îi permite lui Éryximaque să
preia implicit definiția lui Euthryphon din Banchet și să definească magia și divinația ca fiind
cele două singure căi prin care oamenii pot comunica cu zeii și pot păstra dragostea și
ostilitatea oamenilor față de zei (Platon, Banchet 188b-c). Discursul lui Aristofan din
Banchetul, bine cunoscut datorită mitului conform căruia bărbatul și femeia au fost creați
dintr-un singur hermafrodit, încorporează un alt element a lui Euthyphron: Motivația
principală a lui Zeus de a mutila ființa umană arogantă, în loc să o „terfelească” precum
titanii, provine din dorința sa de a-și asigura onoarea și gloria în viitor (Platon, Banchetul
190c).

De altfel, conform D.E.X., termenul „pietate” este definit ca „comportament religios

plin de venerație și recunoștință.”, având ca sinonime termenii „cucernicie”, „evlavie”,
„smerenie”. De altfel, un alt sens al acestui cuvânt ar putea face trimitere la sentimentul de
devotament și loialitate față de o persoană, sau, de ce nu, față de o ideologie luată la rang de
susținere și nu de preconcepere.
3.3. „ La mise en scène”

Înainte de a intra în detalii, vom începe cu o definiție a titlului acestui subcapitol. Apoi ne
vom uita la filmele lui Wes Anderson pentru a vedea cum acesta a făcut din "atenția la
detalii" o artă fină.

Ce este „mise en scène”?

Mise en scène este aranjamentul decorurilor și al proprietăților scenice într-o piesă de teatru.
Tradus din limba franceză, înseamnă "pregătirea scenei", dar, în analiza cinematografică,
termenul mise en scène se referă la tot ceea ce se află în fața camerei de filmat, inclusiv la
scenografie, lumini și actori. „Mise en scène”, în cinematografie, reprezintă efectul general al
modului în care totul se îmbină pentru public.

În decorul operelor lui Platon, locul dialogului, sau cel puțin contextul general al acțiunii, are
adesea o legătură inconfundabilă cu cultul religios grecesc și merită o atenție specială,
deoarece decorul este inseparabil de conținutul dialogului. În dialogul Ion, protagonistul cu
același nume tocmai s-a întors de la Epidaurus, unde a participat la festivitățile în cinstea lui
Asclepius, care includeau un concurs de rapsozi, din care Ion a câștigat premiul întâi. Socrate
îl invită pe Ion să participe și el la Panathenaeus, pentru a obține un succes similar. Funcția
acestor referințe în contextul general al dialogului nu este greu de analizat: Aceste reflecții
oferă o relevanță directă pentru discuția care urmează, care se referă în principal la valoarea
artei rapsodului și la demonstrarea faptului că „Ion”, considerându-se un expert în domeniu,
este totuși incapabil să emită judecăți filosofice raționale despre conținutul miturilor pe care
le povestește. Dialogul Charmides, o operă de tinerețe ca și Ion, are loc în palaestra lui
Taureas, vizavi de templul "Basilika", o abreviere obișnuită pentru templul lui Persefona
Basileia. Aici, însă, mai puțin templul Persefonei, cât palestra, este semnificativ pentru
conținutul dialogului, care se învârte în principal în jurul cunoștințelor tânărului Charmides.
Descrierea decorului din dialogul Fedra, care face parte din operele de maturitate ale
filosofului, poate fi considerată singurul exemplu de descriere poetică a naturii de către
Platon. Socrate o întâlnește pe Fedra mergând pe drumurile care duc spre Atena în căutarea
unui loc unde să citească un discurs al lui Lysias despre dragoste și decide să o însoțească la
râul Ilissos. După ce își împrospătează picioarele în apă, cei doi interlocutori se așează la
umbra unui platan unde discută mai întâi despre tradiția răpirii lui Orithye: Era fiica regelui
atenian Erechthe și a fost răpită de Boreas la jumătatea drumului dintre acest loc și templul
lui Artemis Agra. Mai mult, Socrate descrie că are impresia că vede, nu departe de locul lor
de odihnă, niște statui care ar sugera existența unui sanctuar al unor nimfe și al zeului
fluviului, Acheloos (Platon, Phaedrus pag. 230 alin. b-c), fiul Oceanului și al lui Tethys, tatăl
sirenelor. Motivul acestui cadru este mai greu de analizat: Socrate mărturisește inițial - în
contrast cu descrierea bucolică a locului, căreia îi dă astfel un accent ironic - că este destul de
dezinteresat de natură și că este atras doar de orașe, pentru că acolo îi găsește pe oamenii prin
care poate continua să învețe (Platon, Phaedrus pag. 230 alin. d-e). Cu toate acestea, după
discuția despre valoarea retoricii și definiția iubirii , Socrate se lasă repede dus de val și
rostește un întreg discurs inspirat și mitologizant despre soarta sufletului uman, care
contrastează cu reflecțiile sale obiective și cu raționamentele reci despre arta retoricii. Prin
urmare, putem presupune că decorul dialogului a fost ales în mod expres pentru a ilustra atât
înclinația rațională a lui Socrate, care contrastează cu sanctuarul pașnic al nimfelor, cât și
întoarcerea sa la poezia divină, inspirată de speculațiile filosofice, ilustrând astfel călătoria
filosofului departe de tentațiile naturii pentru a cultiva gândirea logică, care îl readuce la
adevărurile naturale. Parmenida, fără îndoială unul dintre dialogurile târzii ale lui Platon, este
cântată la Atena în timpul festivalurilor pan-thene și astfel permite organizarea unei întâlniri
fictive între trei generații de filozofi: Parmenide, Zénon și Socrate (Platon, Parmenide alin.
127a). Se pare că, în afară de această funcție pur pragmatică, menționarea panathenae nu
poate fi interpretată ca un simbol precis al conținutului dialogului, ca o discuție pur formală
despre unitate și multiplicitate, care ne dă probabil esența doctrinei ezoterice a lui Platon. Dar
a cărui analiză ar depăși cu mult domeniul de aplicare al cercetării actuale, care se ocupă
numai de locul închinării tradiționale grecești în opera lui Platon.
3.4. Republica

Începutul Republicii este caracterizat și de o referire la cult: Doi dintre protagoniști se întorc
de la prima sărbătoare oficială a unei sărbători în onoarea lui Bendis.. Platon descrie aici cele
două personaje care au coborât în Piree – unde au ajuns cu barca, după cum putem presupune,
imaginea zeiței – motivate de două motive: Pe de o parte, să se roage ca ceilalți spectatori,
dar și, pe de altă parte, să-și satisfacă curiozitatea în fața pompei exterioare a celor două
procesiuni, despre care cea a tracilor este descrisă ca fiind la fel de impresionantă ca cea a
atenienilor. Puțin mai târziu, aflăm că festivitățile vor fi închise seara cu o procesiune
ecvestră – o noutate religioasă, după cum subliniază Platon – și cu sărbători nocturne (Platon,
Republica I, 328a). Atmosfera de sărbătoare solemnă care implică activitatea religioasă a
întregului oraș constituie un cadru excelent pentru discuția despre natura dreptății și
înfrângerea intelectuală a poziției sofiștilor, simbolizată de argumentele asimetriei Thraca. De
asemenea, este interesant de remarcat faptul că Socrate, chiar dacă participă la festivități, își
exprimă mica dorință de a se întoarce acolo seara; numai promisiunea de a descoperi
potențiali interlocutori îl poate face să piardă din propriile trăiri și crezuri. În Timaios, Care
este continuarea directă a Republicii și începe cu o recapitulare destul de scurtă a ideilor din
acest dialog, cadrul religios al Republicii este deformat într-un mod destul de remarcabil,
deoarece discuția nu are loc a doua zi după sărbătoarea pentru Bendis, Dar în timpul
Panathenaeus, a sărbătorit al douăzecișioptulea Hékatombaion (Platon, Timaeus alin. 26).
Solemnitatea sărbătorii este legată în mod expres de tema dialogului, a creației mistice și a
naturii materiale a lumii, care este deosebit de potrivită pentru astfel de speculații profunde
(Platon, Timaeus alin. 26). În plus, Critias cel tânăr, care relatează mitul Atlantidei lui
Socrate, explică faptul că el însuși a învățat această tradiție de către Critias cel dintâi în
timpul celebrării Apatourie-ului. În sfârșit, trebuie remarcat că până și Legile, un dialog
neterminat și greoi, care nu se compară cu vivacitatea primelor opere, are un cadru religios:
primul cuvânt este deja "Dumnezeu", iar scenariul se deschide cu o speculație asupra originii
divine a legilor lacedemonienilor și cretanilor, provenite de la Apolo și, respectiv, Zeus
pythian39. Ulterior, aflăm că interlocutorii se află în Creta și se îndreaptă din Cnossos spre
peștera sacră a lui Zeus.

Se concluzionează că, alegerea elementului religios tradițional nu este întâmplătoare

în cadrul dialogurilor lui Platon și că, dimpotrivă, menționarea cultelor are, în cele mai multe
cazuri, o legătură filosofică directă cu tema dialogului care urmează. Este vorba, așadar, de
religiozitatea tradițională care, îndrăznim să spunem, inspiră propria transcendență prin
discuția metafizică și este evocată implicit ca bază necesară pentru orice aventură
intelectuală.

Legile

Mai ales în Legi, testamentul politic al lui Platon, filosoful dezamăgit se dedică
legislației religioase și, prin urmare, unei reevaluări a cultelor tradiționale, dar dintr-un unghi
care nu mai este cel al raționalizării și al transcendenței obiceiurilor ancestrale, ci mai
degrabă cel al conservatorismului radical. Deși găsim încă unele observații disparate asupra
defectelor morale ale anumitor mituri (de exemplu, Platon, Legile I, 636c-e), purificarea
filosofică a religiei este redusă la strictul necesar și nu există nimic comparabil cu observațiile
din Republica asupra lui Homer, a cărui apreciere este extrem de îndulcită. Statul din Legi
este un gardian gelos al tradiției și un dușman al reformei, iar cel mai revelator pasaj din Legi
este observația atenianului, protagonistul principal, care îi descrie pe oameni ca pe niște
simple marionete care își petrec viața în jocuri plăcute, dar zadarnice, și care nu prea au acces
la adevăruri mai profunde. Dar când unul dintre interlocutorii săi se revoltă împotriva acestei
deprecieri a omului, atenianul recunoaște aproape dezamăgit că relația sa cu măreția divină i-
a demonstrat cu siguranță prea mult lipsa de importanță a umanului în fața divinității (Platon,
Legile 804b-c) - o experiență care nu poate fi interpretată decât ca o trimitere autobiografică
la dezamăgirea lui Platon față de contrastul dintre eșecul său în Sicilia, pe de o parte, și
succesele sale speculative și teologice, pe de altă parte. Această religiozitate nu este, așadar,
una de fațadă și doar în slujba unor declarații politice, ci sinceră și profundă. După cum am
menționat deja, primul cuvânt din Legi este "Dumnezeu", iar cadrul lor este definit prin
raportare la un cult, în acest caz pelerinajul la peștera sacră a lui Zeus din insula Creta
(Platon, Legile I, 625a-b). Atenianul, cu ajutorul interlocutorilor săi Clinias și Megillus,
elaborează numeroase legi religioase pentru fictiva colonie panelenă Magnesia. Deja prima
dintre aceste legi demonstrează perfect spiritul religios al bătrânului Platon și aderența sa la
formele religioase tradiționale. Căci, în contrast clar cu homo mensura a lui Protagoras, el
spune: "Dumnezeu este adevărata măsură a tuturor lucrurilor; el este cu mult mai mult decât
orice om" (sugerând că Platon a înlocuit ideea de Bine și Bunătate cu cea de divinitate și a
schimbat astfel căutarea intelectuală cu demersul teologic).
 Ce contrast cu religiozitatea abstractă și pietatea rațională a conducătorilor Republicii,
la care se ajungea doar prin educație științifică și speculații filosofice, se poate contura, doar
prin simpla intenționare. Pe de altă parte, locuitorii din Magnesia, la fel ca și gardienii lor,
aflați sub atenta supraveghere intelectuală a nenumăratelor instituții de cenzură, nu au putut
niciodată să urmeze o educație intelectuală temeinică și trebuie să se mulțumească cu cultul
tradițional, întrucât chiar și educația filosofică a conducătorilor este înlocuită de matematică,
a cărei importanță în Legi atestă pitagorismul crescând al bătrânului filosof. Nu dorim să ne
oprim la o descriere detaliată a teologiei lui Platon așa cum reiese din Cartea X a Legilor, ci
să rezumăm doar câteva elemente esențiale ale argumentului. Platon este preocupat în primul
rând de stabilirea pedepselor pentru crimele religioase și chiar pentru credințele care nu se
conformează stării de spirit magneziene; astfel, teologia servește mai degrabă la justificarea
pedepselor sale draconice laice și sacre decât la întemeierea unei noi etici bazate pe
cunoașterea zeilor. Într-adevăr, Platon întemeiază legislația noii colonii pe motive teologice:
nimeni care crede în zei nu este capabil să facă rău în mod deliberat. Crima provine fie din
ignoranță - de aici importanța educației -, fie, mai rău, din impietate; o crimă este, prin
urmare, fie dovada unei educații proaste, fie fructul impietății. Platon diferențiază, prin
urmare, trei stări posibile în care se află cel care comite o faptă impiegată Fie este ateu, fie
crede că zeilor nu le pasă de oameni, fie este convins că zeii pot fi cumpărați prin sacrificii
sau rugăciuni. El demonstrează mai întâi că doctrina ateilor, conform căreia orice mișcare
provine dintr-o cauză materială, nu reușește să explice prima mișcare. Aceasta s-ar naște din
activitatea cinetică inerentă sufletului ca parte a unei ființe divine omniprezente, care ar fi
capabilă să se miște fără a fi pusă în mișcare și care induce că totul este plin de zei, așa cum
afirmase Thales și cum vor prelua demonologia și teologia stoicilor și neoplatonicienilor, care
s-ar putea baza pe acest pasaj. Pedepsele vor fi stabilite în funcție de aceste două stări de
spirit, cel cinstit nepocăit, închis pentru cel puțin cinci ani, cel necinstit, condamnat pe viață.
Ce ironie: nu ne putem îndoi că noul oraș al lui Platon ar fi acționat altfel decât Atena cu
Socrate și l-ar fi condamnat la moarte, căci, din moment ce fundamentele teologice ale
statului permiteau omnipotența Legilor, asbia nu putea fi decât cea mai gravă crimă. Față de
inactivitatea forțată a locuitorilor, excluși atât din comerț, cât și din munca manuală (preluată
de sclavi), atent supravegheați în opiniile lor intelectuale și închiși într-o cămașă de forță
colectivă de la naștere până la moarte, cultul religios reprezintă astfel, alături de domeniul
militar și de sistemul de învățământ (mult mai puțin evoluat decât cel al Republicii), singura
schimbare în viața lor destul de monotonă și devine aproape o necesitate pentru a le ocupa
zilele.
 Nu este deci surprinzător faptul că legiuitorul determină până și cele mai mici detalii
ale cultului, de unde și rolul mult mai precis al oracolului din Delfi, numit sumar în Republica
ca fiind organismul responsabil de organizarea completă a cultului. Legiuitorul va decide, de
asemenea, condițiile de candidatură pentru posturile de preot, dacă acestea nu sunt deja
reglementate de obiceiuri străvechi de dinainte de sosirea coloniștilor. Întrucât oracolul din
Delfi este cel însărcinat cu precizarea detaliilor cultice, va fi nevoie de un întreg corp de
preoți pentru a verifica aplicarea sfaturilor zeului pythian80. Aflăm mai târziu că acești
interpreți sunt însărcinați să stabilească sacrificiile care trebuie oferite înaintea căsătoriilor
(Platon, Legile VI, 774e-775a), riturile care trebuie să fie îndeplinite în timpul sinuciderilor
(Platon, Legile IX, 873d), purificarea crimelor (Platon, Legile IX, 865b-d) și a altor crime
(Platon, Legile VIII, 845e), rugăciunile pentru a feri orașul de alte rele similare (Platon,
Legile IX, 871c-d) etc. În plus, trebuie aleși economi (ταμίας), responsabili de finanțe și de
detaliile practice ale proprietății templelor, care vor fi aleși dintre cei care plătesc cel mai
mare cens și repartizați la diferitele temple, astfel încât să existe trei pentru cele mai mari, doi
pentru cele de dimensiuni medii și unul pentru cele mai mici. În sfârșit, magnezienii se vor
aduna o dată pe an într-un templu dedicat lui Apollo și Helios pentru a alege εύθύνοι, adică
trei (în primul an al orașului, doisprezece) cetățeni cu vârsta de peste cincizeci și sub
șaptezeci de ani care par a fi cei mai virtuoși și care vor fi considerați dedicați zeului soarelui.
Aceștia vor locui în incinta sacră a templului al cărui preot vor constitui preoții, iar marele lor
preot și preot eponim al orașului va fi cel care în fiecare an a fost ales cu cele mai multe
voturi. Aceia vor controla magistrații, vor fi responsabili de supravegherea legislației și vor
administra justiția. După moartea lor, plângerile vor fi interzise și, în schimb, cu imnuri și
laude cântate de coruri de cincisprezece fete și cincisprezece băieți, o mare procesiune de
soldați necăsătoriți, tineri, femei mai în vârstă și preoți (cărora le este în mod normal interzis
să însoțească o procesiune funerară), o înmormântare fastuoasă într-o criptă comună și
festivaluri comemorative anuale, statul îi va onora. Rolul politic important al conducătorului
îi face practic magistrații supremi ai statului și, chiar dacă nu putem vorbi de o teocrație în
sensul propriu al cuvântului, puterea de stat devine atât de învăluită în forme religioase încât
puterea religioasă și cea politică ajung să formeze un singur întreg.

Platon explică faptul că un legiuitor nu trebuie să schimbe nimic din legile și

ritualurile divine deja stabilite în teritoriu înainte de sosirea coloniștilor (Platon, Legile V,
738b-c) și, în pofida modului în care acestea au luat naștere, cum ar fi prin oracolele de la
Delphi, Dodona, Amon sau prin tradiții străvechi (cum ar fi aparițiile sau inspirațiile divine),
preluând cu siguranță o tradiție bine stabilită aici. Instituirea festivalurilor religioase este
descrisă într-un mod complex: pe de o parte, Platon explică faptul că festivalurile și
sacrificiile vor fi organizate conform sfaturilor oracolului de la Delfi (Platon, Legile VIII,
828a), dar, pe de altă parte, el presupune că precizarea exactă a numărului lor și a
momentului de celebrare va trebui să fie specificată de către stat. Mai târziu, Platon descrie
chiar numărul acestor sărbători: fiecare dintre cele douăsprezece triburi ale orașului va fi
plasat sub protecția unui zeu sau erou (de la care își va lua numele; cf. Platon, Legile III,
828b-c) și va celebra două sărbători pe lună cu ofrande, sacrificii, jocuri, coruri și dansuri
rituale ale băieților și fetelor dezbrăcați pentru această ocazie, pentru a onora zeii și pentru a
le permite tinerilor să se cunoască între ei în vederea contractării unor viitoare căsătorii. Mai
departe, el precizează că legiuitorul trebuie să decidă și numărul de sărbători rezervate
exclusiv femeilor, să evite amestecul sărbătorilor zeităților subterane cu cele ale zeilor cerești
și să rezerve pentru sărbătoarea lui Pluto-luna a douăsprezecea dedicată lui Pluto. El
precizează, de asemenea, că războinicii nu trebuie să evite sau să se teamă de acest zeu,
deoarece, așa cum explică el, în calitate de filozof, unirea sufletului și a trupului nu este cu
siguranță mai bună decât separarea lor (Platon, Legi VIII, 828c-d). În ceea ce privește
ceremonialul sărbătorilor, căruia Platon îi acordă o atenție deosebită, acesta trebuie fixat în
termen de zece ani de la fondarea orașului, prin inspirația participanților (Platon, Legile VII,
804a-b) și mai ales prin înțelepciunea regelui-filosof (Platon, Legile VII, 779a-b; cf. VII,
800a). Nici măcar riturile dionisiace și folosirea vinului nu sunt interzise93. Sărbătorile
religioase ocupă astfel un loc special în instaurarea statului și ne putem întreba dacă nu
cumva sărbătorile sunt cele care întrerup seriozitatea vieții sau dacă nu cumva tocmai în ele
rezidă tot ceea ce este valoros și frumos în viața cetății, organizată în jurul venerației divine.
 Fig. 1. „ Agathon și filozofii, prelegerea lui Platon”; pictură de Anselm Feuerbach

Platon nu precizează forma jertfelor și a sacrificiilor (el explică doar că oracolul din
Delfi este cel care trebuie să dea indicațiile; cf. Platon, Legile VIII, 828a), dar într-un alt loc
face o scurtă trecere în revistă istorică a evoluției ofrandelor, citând, pe de o parte, teoria
conform căreia primii oameni își tăiau gâtul unii altora ca sacrificiu înainte de descoperirea
viței de vie, dar, pe de altă parte, tradiția conform căreia strămoșii se hrăneau doar cu plante
și nu îndrăzneau să sacrifice nici măcar boi de teamă să nu pângărească altarele. Mai târziu,
în Legi, el explică faptul că corului care însoțește ritualul îi este interzis să cânte cântece triste
după sacrificiu. Cum acest lucru devenise un obicei în vremea lui Platon, interlocutorii din
dialog se plâng cu voce tare de acest lucru și, pentru a alunga și mai mult orice fel de muzică
tristă și molipsitoare din oraș, propun chiar ca funeraliile să fie însoțite de muzicieni angajați
din afara orașului pentru această ocazie, astfel încât muzicienii locali să nu fie niciodată
tentați să își practice arta în acest domeniu. Sacrificiile și ofrandele trebuie să fie făcute în
public, cu ajutorul preoților și conform ritualurilor stabilite; construirea de altare sau capele
private este oficial interzisă, deoarece, după cum explică atenianul, orașele se umplu tot mai
mult de locuri sacre private care sufocă templele stabilite. Platon precizează chiar natura
ofrandelor și interzice risipa inutilă a bogăției statului.

Platon se ocupă și de arhitectura religioasă, reglementând până și cele mai mici

detalii. El precizează că trebuie să fie instalate conducte de apă pentru a alimenta livada sacră
a zeilor (Platon, Legile VI, 761c) (așa cum a fost cazul livadei sacre a lui Poseidon de pe
Atlantida) și sfătuiește ca sanctuarele zeilor să fie construite în jurul pieței orașului și în jurul
orașului însuși, de preferință pe un teren înalt, din motive de igienă și siguranță. Birourile
magistraților și judecătorilor ar trebui să fie plasate în apropierea acestor sanctuare pentru a
conferi demnitate reprezentanților ordinii și invers (Platon, Legile VI, 778c-d). Cele mai
importante alegeri vor avea loc în temple și, la începutul fiecărui an, judecătorii trebuie să
aleagă cel mai bun membru al fiecărui departament într-un templu nespecificat și să
considere această alegere ca o ofrandă rituală adusă divinității (Platon, Legile VI, 767c-d).
Am discutat deja despre rolul pe care îl avea templul dedicat lui Apollo și Helios ca sediu al
εὐθύνοι care sunt atât preoții acestor zeități, cât și controlorii magistraților (Platon, Legile
XII, 945e-947e). Cu toate acestea, templele celorlalți zei, care rămân în general atribuite
sarcinilor lor tradiționale, joacă de asemenea un rol important. Chiar și piețele (Platon, Legile
XI, 917d) și portul (Platon, Legile IX, 871a) sunt plasate sub protecția unor divinități
specifice, νόμιμα, în timp ce fiecare om se află sub îndrumarea unui demon.
3.5. Preoția, ca profesie

O altă temă recurentă la Platon este cea a competenței profesionale a diverșilor preoți.
Cunoaștem cu toții numeroasele exemple în care filosoful vorbește despre cârmaci, tâmplari
și medici, dar este surprinzător faptul că menționarea ghicitorului (μάντις) ca exemplu al
uneia dintre cele câteva profesii este destul de frecventă la Platon41. De remarcat aici că
Platon, deși vorbește în general despre ghicitori, fără să le precizeze în detaliu funcțiile
teologice sau metodele profesionale, le atribuie (cel puțin în teorie) o adevărată "cunoaștere a
viitorului" (Platon, Charmides 173c: ἐπιστήμηντοῦ μέλλοντος) și îi aduce laolaltă, în ceea ce
privește inspirația lor comună prin suflul divin al rapsozilor, cu cântăreții de oracole (Platon,
Ion 534c; Apologia 22c) și chiar cu politicienii (Platon, Meno 98c-d). În mod similar, în
Politica, Platon îi caracterizează ca traducători și voci ale zeilor (Platon, Politica 290c), în
timp ce preoții sunt definiți ca fiind cei care organizează contactul oamenilor cu zeii prin
sacrificii și rugăciuni (Platon, Politica 290c-d), anexând în acest sens atribuțiile regilor antici.
Această judecată, în general pozitivă, s-ar putea datora faptului că Platon a văzut multe
asemănări între ghicitor și filosof. Cu toate acestea, el îi plasează pe ghicitori și preoți abia pe
locul al cincilea între formele de viață din Fedru (Platon, Fedru 248d) și insistă că se referă
doar la ghicitorii "serioși" (τοὺς δὲ ὡςἀληθῶς μάντεις), pe care îi pune în contrast cu cei care
vorbesc frumos (τοὺς μὲν ἀλαζόνας), cărora le-ar lipsi σωφροσύνη (Platon, Charmides 173c).
Un exemplu de astfel de ghicitori "neserioși" îl găsim în Republica: Platon descrie acolo, prin
gura lui Ademantine, că șarlatanii și ghicitorii (ἀγύρται δὲ καὶ μάντεις) le promit celor bogați
să se răscumpere, contra cost, greșelile lor morale prin sacrificii și formule magice și chiar îi
asigură că pot influența zeii prin incantații magice pentru a face rău altor oameni, buni sau răi
(Platon, Republica II, 364b-365a). În acest sens, ei se vor baza pe Homer, care îi descria deja
pe zei ca fiind influențabili prin promisiuni și ofrande (Homer, Iliada IX, 497-501), și pe
scrierile mistice ale lui Museum și Orfeu. Se spune că aceștia au învățat că oamenii și chiar
orașe întregi își puteau răscumpăra greșelile prezente și trecute prin sacrificii și jocuri (διὰ
θνσιῶν καὶ παιδιᾶς ἡδονῶν). Deși, în general, Platon consideră stelele ca fiind divinități, el
explică în Timeu că fenomenele astronomice nu trebuie luate drept prevestiri, ci trebuie
explicate pe baze pur matematice (Platon, Timeu 40c-d), ceea ce poate fi interpretat ca o
critică la adresa manelelor astrologice. În Legile, el descrie faptul că mulți magicieni și
ghicitori sunt, de fapt, atei care vor să profite de pe urma credulității concetățenilor lor
(Platon, Legile X, 908d)
 Fig. 2 Academia lui Platon: Filozoful așezat la mijloc, predând un grup de discipoli ai
Academiei din Atena (fondată de el în 378 î.Hr.) - Pardoseala mozaică găsită la Boscotecase, Pompei.
Muzeul Național de Arheologie, Napoli, Italia (Foto: Leemage/Corbis via Getty Images)
4. Exemple de studii de caz, realizate spre susținerea ideologiei lui Platon

Ideologia lui Platon a fost vast dezbătută de-a lungul timpului, astfel că au necontenit să apară
și numeroase teorii legate de afirmațiile sale. Spre dezbaterea si valorificarea multura dintre
acestea, au apărut și numeroase studii de caz. Între acestea, putem menționa ca fiind găsite de
către mine relevante „Platon: Phaidon sau Despre suflet”-Lămuriri preliminare și note de
Manuela Tecușan (Editura Humanitas, 2011) sau „Dieu est la vraie mesure de toute chose…
Platon et le culte grec traditionnel”-David Engels.

În ambele lucrări se pune accentul pe dualitatea și perseverența chintesențială, trăirile și

ideologia platoniană fiind puse în rang de etalon. Apoi, dacă e să privim înspre cele susținute
de autorii celor două studii de caz, vom observa pe întreaga desfășurare a acestora o totală
admirație vis-a-vis de ideile expuse. Astfel, înspre întărirea celor afirmate de către mine și
spre deschiderea studiului meu de caz, voi afișa următoarele afirmații:

 „ a) admiţând existenţa unui „sens comun“ al conceptului de curaj (andreia) și,

respectiv, al conceptului de cumpătare (sophrosyne), Socrate voia să demonstreze că
oamenii comuni se pun în dezacord cu ei înșiși (cf. și Hackforth);

b) procedeul de răsturnare urmărește însă anularea sensului comun.

Astfel, 1) dacă e adevărat că există două forme de curaj, oamenii comuni nu se pot
înșela decât în privinţa uneia dintre ele (și anume ignorând conceptul filozofic de
curaj);

și 2) dacă e adevărat că oamenii comuni se înșală în privinţa cumpătării, atunci nu

există decât o singură formă de cumpătare. În primul caz răsturnarea s-a petrecut la
nivelul predicatului („a fi curajos“); în cel de-al doilea, la nivelul subiectului
(„filozofi“/„oameni comuni“)”( PLATON, PHAIDON, Lămuriri preliminare și note
de Manuela Tecușan, editura Humanitas, 2006-rectualizat 2011, pag 168 alin. 1a.).

Astfel că, ideea de curaj și sofism, dezbătute de către mine anterior, în paginile de mai sus,
sunt acum rediscutate din punct de vedere filozofic, de către dr. Manuela Tecușan.

De altfel, vă invit să priviți graficul de mai joc, care scoate la iveală

6. Concluzii

Deși Demetrios din Phalerus și mulți alții au judecat, așa cum ne asigură Denys din
Halicarnassus, că în Platon exista ceva de scriitor religios (τελετή). Deși această observație
este stilistică, am văzut că are un fundament de adevăr. Dacă analizăm mai atent diferitele
observații ale lui Platon despre cult, putem deduce în primul rând că el nu s-a opus niciodată
cu adevărat în vreun fel cultului tradițional. Cu toate acestea, dacă încercăm să urmărim
evoluția internă a operelor sale, putem observa, cel puțin la începutul activității sale
filosofice, o relație ambivalentă cu religiozitatea consacrată, a cărei influență tradițională a
dus chiar la condamnarea la moarte a lui Socrate. De aici încolo, temele legate de religiozitate
sunt tratate din două unghiuri, uneori contradictorii. Pe de o parte, era vorba de a-l exonera pe
Socrate de acuzația de ascetism și de a dovedi, dimpotrivă, atașamentul său față de cultele
tradiționale, cel puțin pentru a asigura legalitatea și respectabilitatea învățăturilor lui Platon
însuși. Pe de altă parte, Platon nu voia și nu putea să rupă cu tradiția raționalizatoare a
maestrului său și nici să își renege propriile convingeri. Deși acestea ar fi putut fi mai
conservatoare decât cele ale lui Socrate, cu siguranță nu erau mai puțin abstracte și
îndepărtate de lumea divină homerică, întrucât Platon afirmă, de exemplu, că nu știm nimic
despre zei (Platon, Cratylos 400d), că doar ni-i imaginăm (Platon, Fedru 246c-d) și că trebuie
să ne bazăm pe poeți pentru a-i descrie (Platon, Timeu 40e). Dar, în timp ce această
ambivalență rămâne echilibrată și nehotărâtă datorită tendinței aporetice a primelor dialoguri
și a folosirii ironiei ca mijloc de a comenta implicit judecățile explicite, așa cum ne-au arătat
pasajele menționate în Eutihro și în Fedon, tendința spre o filosofie pozitivă și teistă, așa cum
observăm în operele de maturitate ale filosofului, avea să îl oblige pe acesta să adopte o
poziție mai clară. De aici încolo, putem înțelege mai bine primele încercări reale de integrare
a cultului instituit în gândirea politică și religioasă. Într-adevăr, în Republica, detaliile
cultului sunt lăsate pe seama oracolului din Delfi, recunoscut ca o autoritate acceptabilă din
punct de vedere filosofic în domeniu, dar religiozitatea conducătorilor este descrisă într-un
mod destul de îndepărtat de simpla pietate a straturilor inferioare ale populației și se apropie
mai mult de speculațiile metafizice decât de credința doctrinară.

În mitul Atlantidei din Timeu și Critias, pe de altă parte, se întâmplă contrariul: Platon
explică doar detaliile practice ale cultului, dar nu emite nicio judecată asupra acestor
elemente, lăsându-l pe cititor să ghicească care este adevăratul scop filosofic din spatele
multitudinii de descrieri minuțioase ale religiozității Atlantidei și ale clădirilor de cult. Abia
în Legi, Platon, deziluzionat de experiențele sale siciliene și acum un legiuitor mai strict și,
îndrăznind să spunem, mai mult totalitar decât binevoitor, încearcă să unească teoria și
practica, filosofia, teologia și legislația, întemeindu-și noul stat pe un fundament teologic din
care decurg toate legile și majoritatea riturilor stabilite. Și tocmai datorită acestei întoarceri la
surse, sincere, cred eu, nu voi subscrie la judecata lui Louis Gernet asupra legislației
religioase a Legilor, în care el crede că descoperă "o admirabilă duplicitate". Dimpotrivă: în
Magnesia, suspendarea religiozității în favoarea filozofiei dialectice este în mare parte și
sincer abandonată în favoarea unei ideologii conservatoare care preferă stabilitatea, chiar și în
ignoranță, dictatura și mediocritatea, luciditații aproape matematice și avangardei vizionare a
Republicii. Aristocrația nu mai este o elită de gânditori filosofi, ci un strat de cenzori morali,
nomocrația se identifică fără reticență cu teocrația. Ca urmare, statul devine gardianul
tradiției, reticent la reforme, și rezervă zeilor tradiționali un loc de frunte în ierarhia internă a
orientărilor morale. Unirea strânsă dintre magistratură și preoție, accentuarea cultului de stat
în opoziție cu un cult privat abia tolerat, precum și viziunea purificată, dar încă puternic
tradiționalistă, a mitologiei grecești ne-ar putea face să credem că Platon ar fi recunoscut în
religia romană o realizare exemplară a propriului ideal religios, dacă i-ar fi cunoscut
particularitățile.

Întoarcerea din Sicilia pare să fi declanșat la Platon o întoarcere la sursele religioase:

în cea de-a șaptea scrisoare, cel puțin dacă este autentică, Platon însuși descrie propunerea lui
Dion de a-și aduna prietenii în jurul lor și de a-l pedepsi pe Dionisos din Siracuza. Platon
refuză și, indignat de vârsta sa înaintată, își scuză neparticiparea la această acțiune
răzbunătoare prin faptul că a împărțit masa și soba sfântă cu tiranul și chiar a participat la
ofrandele acestuia către zei (Platon, Scrisori 7,350c). Astfel, unirea de către zei și
responsabilitățile legate de împărtășirea ritualului par a fi motive importante pentru ca
filosoful să refuze să îl ajute pe prietenul său Dion, care va merge astfel singur pentru a duce
la îndeplinire răzbunarea lor comună și va pieri în mod tragic. Și nu cumva Platon își
construiește academia în jurul locului de cult al eroului antic Hecademos (Diogene Laërce III,
20.), care exista deja în epoca geometrică? Știm, de asemenea, că el nu numai că i-a venerat
acolo pe Atena, Hefaistos și Prometeu, dar că a construit, din proprie inițiativă, și un mic
sanctuar al Muzelor (Diogene Laërce IV, 1), al cărui soclu al statuilor a fost scos la iveală de
săpăturile arheologice110. Și, cu siguranță, nu fără cunoașterea doctrinelor sale, elevii lui
Platon l-au sărbătorit, după moartea sa, ca fiu al lui Apollo și i-au plasat ziua de naștere pe
data de 7 Thegelion, ziua de naștere a lui Apollo însuși. Prin urmare, nu ne putem îndoi de
religiozitatea profundă a filosofului îmbătrânit, care l-a determinat chiar să introducă cultul
zeităților în programul său educațional. Să încheiem această relatare cu cuvintele profunde și
sensibile ale lui Wilamowitz despre dilema religiozității platoniciene: "Religiozitatea, așa
cum o cunoscuse încă din copilărie, a rămas întotdeauna sacră pentru el; nu a simțit niciodată
o contradicție insurmontabilă între ea și filosofie. [...] Dar el a avut întotdeauna grijă să nu
precizeze modul în care figurile divine însele trebuiau să fie integrate în acțiunile binelui și
ale naturii. [...] Dar, de atunci încolo, recunoașterea lor a fost nu numai instituită, ci și
impusă. [...] Lumea trebuie să creadă în acest fel, trebuie să acționeze în acest fel: aceasta este
legea. Trebuie să acceptăm și să înțelegem acest lucru, dar trebuie să apreciem și modul în
care Platon ar fi coborât, tot în cadrul concepției sale personale, de pe înălțimile clare ale
credinței sale filosofice."