MISIUNEA FOLOSOFIEI APUD.

PLATON (ARISTOCLE)

1.3. Conducătorul

Platon, prin dialogurile sale, dorește să promoveze ideea unei cetăți

ideale, a filosofilor, perfectă din toate punctele de vedere, care să substituie
vechea cetate, cetatea reală, a oamenilor simpli, întemeiată sub semnul
imperfecțiunii.

Filosoful este omul în sufletul căruia cunoașterea are rădăcini adânci și o

calitate cu totul superioară, iubirea de înțelepciune. El este omul cunoașterii
întru totul și „dispune de capacitatea de a reactualiza totalitatea amintirilor pe
care sufletul său, mai încărcat decât altele, le aduce cu sine în lumea Ideilor”.
Filosoful reprezintă tipologia umană despre care Platon vorbește cu cea mai
mare mândrie și cu cel mai drag respect. E. Rohde identifică în operele
platoniciene o descriere a filosofului: “Puțini sunt cei care pot trăi la asemenea
înălțimi. Doar zeitatea și dintre muritori, un mic număr se pot ridica la gândul
lor pur la Ființa eternă, unicul obiect la cunoașterii sigure, clare imuabile.
Filosofi nu pot fi mulțimile de oameni. Doctrina lui Platon îi conferă numai
filosofului această încununare a vieții”.

Ca om al cunoașterii pure, a adevărului, filosoful este singurul care poate

împlini omului dorința de a cunoaște realitatea efectivă și mai ales de a trece
dincolo de ea. Fiecare treaptă depășită în traseul cunoașterii reprezintă un
progres în favoarea libertății. Un exemplu elocvent îl reprezintă mitul peșterii,
de unde putem deduce faptul că adevărul este cel care ne îndreaptă pașii spre
libertate, iar în afara libertății nu vom putea găsi vreodată o fărâmă de adevăr
real. Filosofia este văzută ca un instrument al eliberării ființei sociale de
captivitatea cotidiană. Ea reprezintă cea mai înaltă treaptă a evoluției omului,
datorită căreia totul primește sens. Ea poate ajuta omul să primească răspunsul
sigur la multiplele sale întrebări.
 Misiunea filosofiei în concepția lui Platon este de a elibera realitatea
cotidiană de prejudecăți și de a fi o adevărată școală a libertății. Astfel, Platon
construiește un model la omului ideal și al cetății ideale, care conduse în mod
necesar de rațiune sunt cele mai drepte cu putință, indiferent de condițiile
exterioare date.

Așadar, putem spune că țelul Republicii este acela de a dovedi că justiția

este mereu preferabilă injustiției. Socrate încearcă mereu să definească dreptatea
ca pe una din virtuțile esențiale, iar „virtuțile fiind considerate un fel de stări ale
sufletului, căutarea dreptății va coincide cu descrierea sufletului și cu replica lui
la scară mai mare, a regimului ideal”.

Societatea ideală trebuie să fie compusă din filosofi, gardieni și artizani,

care trebuie să stabilească anumite reguli specifice fiecărei clase, cum ar fi mitul
raselor metalice, controlul marital și al reproducerii, eugenia ș.a.

Socrate împarte sufletul în trei părți asemănătoare cetății: una din părți
este aceea care „învață”, „iubitoare de înțelepciune” alta „iubitoare de victorie
și onoruri” și cea de-a treia „iubitoare de bani și câștiguri”. Fiecare din aceste
trei tipuri de personalități va prețui cel mai mult ceea ce îl caracterizează într-o
proporție mai mare.

Socrate considera că doar Filosoful are acces la toate aceste experiențe și

poate să judece care sunt preferabile unei vieți curate. Având în vedere că
judecata plăcerilor este făcută prin intermediul rațiunii, ea asigură acestora un
descendent valoric. “Plăsmuind o imagine a sufletului omului ca asemănătoare
cu o fiară cu trei capete, fiecare corespunzând unei atitudini sufletești, Socrate a
vrut să demonstreze că cel ce se va lăsa condus de cele mai josnice porniri,
îngrijindu-se doar de plăcerile nelegitime pe care i le furnizează partea bestială
și irațională, nu mai are nici un rost să se ascundă, pentru că el, oricum,
înrăutățindu-se, va fi oricând văzut și va suferi cel mai mult”.
 Important este să ne îngrijim de partea rațională care ne aseamănă cu
divinul și care ne va ajuta să știm cum e mai bine mereu și mai ales care este „în
acord cu armonjia din trup pentru concertul din suflet”. Platon în scrierile sale
despre politică nu încearcă neapărat să ofere imaginea unui stat ideal ci a unui
“tip ideal de om”. Lucrurile nu vor reuși să se îmbunătățească decât dacă
filosofii vor domni în cetăți sau dacă regii sau stăpânii vor deține cunoașterea
filosofică într-un mod autentic sau adecvat. Se poate remarca ideea că filosofii-
conducători ocupă două poziții distincte în interiorul statului ideal: fie formează
clasa conducătoare, corespunzătoare părții raționale a sufletului, și sunt un
element constitutiv al modelului, fie au datoria de a îndrepta spre bine intențiile
cetății, căci numai dacă o cetate ajunge pe mâna filosofilor ea poate fi în mod
real, efectiv transformată în bine.

Lipsită de filosofii-regi, cetatea din Republica ar putea exista numai

ficțional, de dragul unei modelări teoretice. Socrate consideră că statul ideal este
cel mai bun dintre statele imaginabile, dar utopic și irealist, demn de oamenii
care visează la niște lucruri bune și frumoase, amânând la nesfârșit și fără să
ridice problema cum pot fi aceste gânduri transformate în fapte.

Platon în schimb credea în aplicabilitatea planului său, dar numai „prin

unirea dintre filosofi și puterea politică”. El propunea o revoluție prin care să
schimbe instituțiile, mentalitățile și oamenii. “Preluând filosofii o cetate și
caracterele oamenilor, ca pe o pânză, mai întâi le vor curăța, ceea ce nu este
deloc lesne. Însă să știi că tocmai prin aceasta ei se vor deosebi de alții, prin
aceea că nu vor voi să se apropie de un particular sau o cetate, ori să le prescrie
legi, înainte ca, fie să o preia curată, fie ca ei înșiși să o curețe”.

Odată ce filosofii vor prelua conducerea cetății, “pe toți cei care se
întâmplă să fie trecuți de zece ani îi vor trimite la țară. Iar pe copiii lor, ferindu-i
de contactul cu caracterele de acum, pe care le au și părinții lor, îi vor crește în
legile lor proprii și în felurile lor”.

Platon consideră că filosoful, conducătorul cetății ideale, nu poate avea

calități similare unei ființe normale.El este văzut ca un om excepțional care pe
lângă standardele sale înalte de gândire, mai face din acestea și o necesitate. Cât
despre calitățile sale morale, ele sunt nemărginite, lucru care ar putea să
afecteze popularitatea filosofului printre oamenii de rând. Aceștia, fără o
gândire prea complexă, ar putea ajunge să-l urască pe filosof pentru îndrăzneala
sa de a tinde spre gândire și idei mai înalte decât ale lor.

Un exemplu concludent în acest sens este mitul peșterii. Acesta

zugrăvește elocvent imaginea filosofului într-o lume majoritar banală în care
oamenii se complac în situația precară în care se află și nu vor să se lase conduși
de filosof în descoperirea luminii, înțelepciunii pentru Binele lor și al cetății lor.
Acești oameni, majoritari cu gândire simplă și închistată, nu doresc să-l atragă
pe filosof printre ei și să reușească să-l înțeleagă pentru a putea fi fericiți. uneori
preferă să-l condamne. În Mitul Peșterii oamenii ca niște deținuți închiși într-o
peșteră, din care nu pot vedea decât umbra lucrurilor care se perindă pe
dinaintea ei. Lucrurile însele le sunt inaccesibile. Numai gândirea filosofului…

(Isadora Ioana DUNCA, Politică și metapolitică la Platon, Editura

Lumen, Iași, 2009, pp. 30-34).

Care formă de comunitate umană sau statală ar fi cea mai bună, sau
întrebările privind libertatea, dreptatea, dezvoltarea individuală sau educația,
cele referitoare la raportul dintre individ și societate, putere și dominație,
reprezintă probleme care ne preocupă astăzi la fel de mult ca și pe gânditorii
secolelor trecute. Sunt mari teme ale tradiției filosofice, iar tentativele de a le
găsi răspunsuri, conduc spre soluțiile oferite de filosofii, din antichitate până în
prezent.

Motivația acestei lucrări are în vedere problemele fundamentale ale

existenței omului în societate, analizate înca de către sofiști, Platon sau
Aristotel, care își dovedesc (unele dintre ele) actualitatea. Problema politică,
tema polis-ului, este prezentă peste tot în opera lui Platon și constituie substanța
centrală a filosofiei platoniciene. Dialogul Republica, în care filosoful oferă un
spațiu important analizei statului a fost interpretată în moduri foarte diferite.

Pentru unii interpreți, ea descrie un mod de stat ideal, iar paralelele pe

care le trasează Platon între stat și omul individual nu înseamnă nimic mai mult
decât o ilustrare a acestui stat ideal.

De văzut și teoria lui Nietzsche despre Supraom.