Morărașu Diana Mădălina

Anul I master Literatură universală și comparată

Eseu de cercetare

Republica lui Platon – utopie sau proiect politic?

Cuprins
Introducere

Republica lui Platon, un proiect politic?

Republica lui Platon – o utopie

Concluzie

Bibliografie

Introducere

Platonismul este o latură definitorie a spiritului european, iar scrierile platonice trăiesc şi
astăzi prin frumuseţea neîntrecută a formei antice şi a avântului poetic. Având în vedere natura
socială a omului, cât şi necesitatea unei înţelegeri contractualiste între oameni în societate, Platon
argumentează că dreptatea este în interesul statului ideal.

Prima carte din Republica face parte din categoria dialogurilor de tinereţe, iar cărţile II-X
fac parte din dialogurile de maturitate. Republica îmbrăţişează aproape toată filosofia sa, de la
etică la politică şi la metafizică: ea este originea majorităţii problematicilor filosofice din aceste
domenii.

În Republica lui Platon, ţelul întregii activităţi este binele, iar mijlocul de atingere a
acestui ţel este virtutea, cu tripla ei semnificaţie, ale căror subiecte vor fi trei clase sociale
separate. Statul ideal al lui Platon este statul în care domină dreptatea oikeiopragia, o virtute
conform căreia fiecare om se ocupă de ceea ce-i este orânduit prin funcția sufletească dominantă:
cei capabili de practicarea virtuții rațiunii (înțelepciunea) elaborează legi, cei capabili de
practicarea virtuții părții pasionale (curajul) se ocupă cu apărarea, iar cei înzestrați cu
posibilitatea practicării virtuții corespunzătoare părții apetente a sufletului (cumpătarea) sunt
responsabili de asigurarea resurselor. Există astfel o ierarhie a unor clase sociale determinate
Morărașu Diana Mădălina
Anul I master Literatură universală și comparată

natural: înțelepții, militarii, respectiv agricultorii și meșteșugarii. Coexistenţa armonioasă şi

colaborarea acestor clase realizează dreptatea în forma ei concretă şi prin ea se naște adevărata
cetate.

O altă condiție a oikeiopragiei (în afară de practicarea de către fiecare tip uman a acelor
activități care i se potrivesc) este păstrarea ierarhiei claselor. Clasele sociale, orânduite ierarhic,
corespund celor trei părți ale sufletului: clasa meșteșugarilor (demiurgii) corespunde părții
apetente, clasa războinicilor (apărătorii) corespunde părții pasionale, clasa conducătorilor
(filosofii sau înțelepții) corespunde părții raționale.

De asemenea, pentru a exclude protejarea de către clasele conducătoare a copiilor lor,

Platon recomandă educaţia în comun a copiilor. După ce se nasc, copiii sunt predaţi în creşe
comune, unde toate mamele hrănesc fără deosebire pe toţi nou-născuţii. După naştere, orice
legătură personală dintre mamă şi copil se întrerupe. Astfel, copiii se deprind cu gândul că toţi
bărbaţii şi toate femeile le sunt părinţi, iar aceştia îi recunosc pe toţi copiii, de care au grijă, ca
fiind copiii lor. Educaţi în comun şi lipsiţi de orice legătură personală, copiii se supun mai bine
vieţii disciplinate în cetate. Ei nu cunosc altă familie şi alţi părinţi decât cetatea.

În cadrul cetăţii, comunismul aristocratic era ilustrat prin faptul că luptătorii şi

conducătorii nu vor poseda nimic personal (proprietăţi, bani, femei), ci totul va fi la comun,
pentru a nu fi ispitiţi de putere sau de preocupări care nu sunt proprii virtuţilor lor. De asemenea,
în statul ideal imaginat de Platon, femeile aveau aceleaşi drepturi şi obligaţii, ca şi bărbaţii.

Astfel, în Republica lui Platon, este instalată o aristicraţie a raţiunii, înţeleasă de unii
exegeţi drept teocraţie laică, deşi statul raţiunii şi a contemplării ideilor lui Platon avea şi un sens
religios. Armonia statului se realizează numai când conducătorii sunt filosofi, demiurgii îi
hranesc pe apărători şi conducători, iar apărătorii se ocupă numai de siguranţa statului.

Republica lui Platon, un proiect politic?

Cetatea/statul ideal conceput în dialogul Republica nu este un proiect politic, ci o

analogie utilizată de Platon pentru a putea răspunde la întrebarea ce indică tema dialogului: „Ce
este dreptatea?”. Astfel, teoria facultăţilor și virtuților sufletului, precum și proiectarea ei asupra
ideii de stat, reprezintă un model pentru identificarea formei dreptății ca oikeiopragia. Nici statul
ideal, nici sufletul perfect armonizat în acord cu dreptatea, nu există în lumea sensibilă.

Cu toate acestea, doctrina lui Platon despre drept are o deosebită importanţă în istoria
dreptului, reprezentativă pentru o tendinţă permanentă a spiritului uman, ea este strămoşul multor
doctrine revoluţionare în care este dominantă aspiraţia către un ideal.

Republica lui Platon – o utopie

Morărașu Diana Mădălina
Anul I master Literatură universală și comparată

Analizând diverse comentarii la Republica lui Platon, am concluzionat că aceasta

ilustrează o utopie.

Lucrarea lui Valentin Mureşan, „Comentariu la Republica lui Platon” reprezintă o primă
tentativă – în context filosofic românesc – de a oferi o analiză paragraf cu paragraf a acestei
opere clasice. În prefaţa lucrării sale, Valentin Mureşan afirma: „Oricât ar părea de curios,
Republica lui Platon e, astăzi, una dintre cele mai citite şi mai comentate cărţi. Pe unii îi va
mira acest lucru, dată fiind vechimea ei; pe Platon nu l-ar fi mirat, probabil, deoarece el credea
că adevărurile filosofice sunt adevăruri eterne, nealterate de conjucturile istoriei. Cei mai mulţi
sunt tentaţi să citească acest dialog în cheie politică, racordându-l la pasionalele dispute
politice şi politologice contemporane. Comentarii influente (K. Popper) l-au plasat pe Platon
printre precursorii totalitarismului sovietic şi i-au adresat critici devastatoare; altele (L.
Strauss) au privit acest dialog drept un avertisment la orice fel de totalitarism. Tipul acesta de
lectură nu a fost întâmplător asociat cu conflictele ideologice ale Războiului Rece, aerul
propagandistic pe care-l degajă fiind greu de camuflat.” (Valentin Mureşan – Comentariu la
Republica lui Platon, p. 7-8).

Valentin Mureşan mai sugerează că lectura Republicii trebuie făcută având în minte
reprezentarea cadrului fizic şi socio-politic în care îşi plasează Platon acţiunea dialogului: polis-
ul grecesc, în particular, cetatea Atenei. Cetatea din vremea lui Platon nu era o simplă comunitate
urbană închisă între ziduri de apărare; nici un bastion înălţat pe o colină; ea era un ansamblu
social şi geografic vast, format dintr-o aşezare centrală, fortificată sau nu, care era sediul religios
şi politic al cetăţii, respectiv dintr-un teritoriu, o zonă rurală, formată din câmpuri cultivabile,
păduri, mine, alte aşezări, forturi militare, şi care, uneori, era foarte vastă. Din punct de vedre
politic, cetatea grecească era o entitate independentă şi suverană.

Republica nu este un dialog politic, ci unul metafizico-moral. Numai intr-un sens

indirect el poate fi privit ca un dialog politic. Tema sa centrală e tema Formei, în
particular, a formei dreptăţii, iar subiectul cel mai amplu discutat e strategia
metodologică. Scopul lui Platon nu ar fi acela de a lansa o nouă utopie la îndemâna
tiranilor binevoitori, nici de a critica democraţia Atenei, ci, pur şi simplu, de a aplica
filosofia sa la înţelegerea un concept politico-moral cardinal în dezbaterile publice ale
vremii.

În studiul său despre metodele de interpretare a textelor lui Platon, Jacob Howland
numeşte „dialogal-dramatică” abordarea exemplificată de autori precum Hans-Georg
Gadamer, Jacob Klein şi mai ales Leo Strauss, autori influenţaţi de lectura atentă a
textelor platoniciene făcută de Martin Heidegger. Aceleaşi interpretări iau în serios
Morărașu Diana Mădălina
Anul I master Literatură universală și comparată

cercetarea a ceea ce se bănuieşte ca voia să spună într-adevăr Platon; ele sunt interesate
de momentele de ambiguitate, paradox şi ironie din dialogurile platoniciene, dând atenţie
dimensiunii dramatice a acestei lucrări. Teza lor e că dialogurile platoniciene indică
(show) ceea ce nu poate fi spus în mod adecvat. Ele devin un mediu de reflecţie filosofică
pus la îndemâna cititorilor, iar forma dialogală e răspunsul conştient la faptul că nici un
discurs nu poate epuiza conţinutul a ceea ce e indicat.

Concluzie

În lucrarea sa Politica, Aristotel, vedea Republica drept o lucrare politică, un

proiect ideal de îmbunătăţire a ordinii sociale, plecând de la situaţia conştientă. Utopia, în
sensul cel mai larg al termenului, se referă la tentativa umană de a crea o societate
perfectă, care nu există (încă). Este arhicunoscut faptul că în „Republica”, Platon a creat
utopia arhetipală. Utopia are limitele ei, temporale şi spatiale, precum şi conceptuale.

Republica se apropie de îndeplinirea tuturor cerinţelor unei utopii: prezentarea

unei societăţi ideale în toate detaliile vieţii sale private şi publice. Republica este in cea
mai mare parte o portretizare a principiilor statului ideal și nu o exemplificare a acestor
principii în acţiune, în instituţii concrete si feluri de viaţă. Republica, orice ar reprezenta
ea, nu este, evident, un tablou utopic grăitor. Platon nu este interesat de societatea
perfectă sau dreaptă, ci de individul bun sau drept. Se bănuieşte uneori că utopia este o
fugă de realitate, oferind posibilitatea de a visa, optimist, cu ochii deshişi.

Bibliografie:

1. Valentin Mureşan – Comentariu la Republica lui Platon, Editura Paideia,

Bucureşti, 2006

2. Nicolae Culic – Filosofie, Editura Renaissance, Bucureşti, 2010

3. Krishan Kumar – Utopianismul, Editura Du Style, Bucureşti, 1998