Totul e firesc sau absurd, până atunci când absurdul devine firesc, scria Victor

Martin în Violatorii zilei de mâine. Istoria, de altfel, s-a dovedit a fi nu în puţine

rânduri un desăvârşit spaţiu al absurdului, al acestei nesfârşite pendulări
între ordine şi anarhie, între raţional şi iraţional. Imprevizibilă şi întotdeauna
surprinzătoare, ea a transformat cu o forţă incredibilă societăţile şi mentalitatea
oamenilor, devoalând structurile şubrede pe care statele îşi construiseră idealurile
de supremaţie, de putere, dar şi frăgezimea spiritului uman, dezarmat cu totul în
faţa marilor orori ce se derulau pe scena lumii asemenea unui film grav şi
răscolitor.

Unul dintre momentele în care absurdul s-a cristalizat în normalitate,

transpunându-se în structura întregii societăţi, e reprezentat de apariţia
regimurilor totalitare. Secol al dez-umanizării şi al aplicării unor ideologii cu
desăvârşire utopice, frângând destinele a milioane de oameni şi lăsând în urmă o
lume re-născută din cenuşă, dar acoperită cu răni încă sângerânde, veacul trecut a
reprezentat şi sursă a unor opere literare de o valoare inestimabilă, opere ce au
plasat această piesă tragică într-un cu totul alt cadru. O astfel de scriere e aceea a
lui Eugen Ionescu, Rinocerii (1959), considerată o capodoperă a teatrului
absurd.

Dar eu l-am văzut. Am văzut cu ochii mei rinocerul.

Acţiunea se desfăşoară într-un mic orăşel francez de provincie. Personajele, cu

excepţia lui Bèrenger, sunt aproape insignifiante, gregare, lipsite de acuitate şi
dominate de un spirit domestic. Preocupate până la exces de tiparele cotidianului,
trăind senzorial şi căpătând trăsături adeseori comice, ele populează o lume
plicticoasă şi mărginită, limitată pretutindeni de conformism, de acceptare formală,
mecanică, de lipsa fie ea şi ideatică a unor portiţe de ieşire.
Mi-a venit ideea de a descrie aceşti oameni decăzuţi în animalitate
apelând la trăsăturile unui animal. Taurul? Nu: acesta este prea nobil.
Hipopotamul? Nu: acesta este prea moale. Bivolul? Nu: acesta este un
simbol american, deci fără aluzii politice. Rinocerul! În fine vedeam
ideea pe care voiam s-o exprim materializându-se în el, căpâtând
realitate, concretizându-se.[1]

Astfel, treptat, toţi locuitorii acestui mic oraş de provincie se transformă în

rinoceri, în afară de Bèrenger şi de Daisy, femeia pe care o iubeşte, care ulterior li
se va alătura şi ea rinocerilor. Sosirea primului rinocer în oraş e negată cu ironie şi
cu vehemenţă de oameni: rinocerii dumneavoastră n-au putut înflori decât în
creierele gospodinelor, afirmă învăţătorul Botard, pentru a conchide apoi: Psihoză
colectivă, domnule Dudard, psihoză colectivă! Ca şi religia, care e opiumul
popoarelor.

În curând vei deveni un simpatizant al rinocerilor.

Negarea e specifică omului, e parte definitorie a lui. Negarea chiar a ceea ce e de

ordinul evidenţei, negarea a ceea ce nu e perceptibil la nivel senzorial, a ceea ce
depăşeşte limitele înţelegerii sale – toate acestea devin un modus vivendi voit şi
proiectat la nivel mental de către oameni, care opun astfel absurdului existenţial un
paliativ convenabil şi infinit mai comod. Această tendinţă de a nega există
îndeosebi acolo unde orizonturile ni se închid, în acel punct în care percepem
limita drept imuabilă.

Etapa care urmează în mod firesc e resemnarea. Bèrenger, de pildă, va asista la

transformarea treptată în rinocer a prietenului său – Jean, un ins inteligent şi cu o
deosebită prezenţă de spirit, dar extrem de arogant. Pielea îşi schimbă culoarea, în
frunte îi creşte un corn, iar vocea i se îngroaşă: ceea ce mai înainte lui Jean i-ar fi
părut cu totul iraţional, căci în fond luase neîncetat în derâdere rinocerita care
cuprindea pe nevăzute întreg oraşul, ajunge să devină o stare de fapt, cu care se
împacă. În fond, are să constate Jean, nu e chiar aşa de rău să fii rinocer.

Lumea de astăzi e zidită, de altfel, pe aceleaşi coordonate. Ironia, negarea şi apoi

resemnarea sunt etape parcurse constant de om, paşnic locuitor al tiparelor în care
e aşezat, asemenea unui pumn de lut. Rareori lutul se răzvrăteşte, căci i se pare
lipsit de utilitate să-şi caute libertatea în afara vasului în care e aşezat; să
îndrăznească a se modela singur, cu propriile mâini, i se pare curată blasfemie, căci
se teme de tremurul degetelor, de întâmplarea care ar face ca din sine să iasă un
monstru deformat, fără chip şi fără perspective.

Daisy:Auzi?Cântă.
Bèrenger:  Nu cântă, rag.

Rinocerii rareori cunosc că sunt rinoceri. Mai mult decât atât, ei nu văd
niciodată alţi rinoceri în jurul lor, prea absorbiţi de propria persoană, de ceea ce
li se proiectează în faţa ochilor, de vorbele pe care le repetă mecanic, asemenea
unor păpuşi ce rostesc câteva cuvinte până li se termină sursa de energie. Rinocerii
păşesc semeţ şi apăsat şi rostesc vorbe grave, scriu cărţi şi încearcă să-i modeleze
pe ceilalţi după chipul şi asemănarea lor. Ceea ce îi defineşte este conformismul,
autoplasarea în tiparele societăţii şi autolimitarea.

E cu neputinţă, fără îndoială, când eşti asaltat de argumente, de doctrine, de

lozinci intelectuale, de propagande de toate soiurile, să dai pe loc o explicaţie a
acestui refuz. Gândirea discursivă va veni însă mai târziu, pare-se, ca să sprijine
acest refuz, această rezistenţă lăuntrică, firească, acest răspuns al unui suflet.
Bèrenger nu ştie deci prea bine pentru moment de ce rezistă la rinocerită, şi
aceasta e dovada că rezistenţa e autentică şi profundă, avea să scrie Eugen
Ionescu despre eroul său. La baza creaţiei sale stau două maladii ale veacului al
XX-lea: fascismul şi conformismul. Rinocerita semnifică, deci, apartenenţa
oamenilor la un regim politic cu totul dezumanizant.  în lumea contemporană,
acest concept îşi menţine validatea, căpătând însă noi valenţe. Nu în puţine rânduri
se vorbeşte, bunăoară, despre rinocerizarea mass-mediei; fenomenul, drept
consecinţă, e observabil în mai toate societăţile contemporane.

Absurdul umple lumea, afirma odată Goethe; într-adevăr, lumea e impregnată până

la refuz de absurd. Ultimele vorbe ale lui Bèrenger rămân astăzi de referinţă:
refuzând tiparele şi conformismul, refuzând să devină un om mecanic, el proclamă
că omul e sublim numai în libertate, numai atunci când se modelează pe sine cu
propriile-i mâini şi când îşi asumă fiinţarea în lume.

Am să mă apăr împotriva lumii întregi, mă voi apăra, mă voi apăra! Sunt

ultimul om şi voi rămâne aşa până la cea din urmă suflare. Nu capitulez!

[1] Eugen Ionescu în Le Figaro Littéraire, 23 ianuarie 1960.

Lumea reprezentativa in postmodernitate este Canada, spatiu al mixturii cultural, o

tara a migrantilor, care a produs termini precum multiculturalism si
multiculturalitate sau glocalism pentru a arata nondependenta arealului postmodern
de teoriile specific mdernismului si modernitatii, Un autor inspirit de modernitate,
dar promoter al valorilor postmoderne este Tzvetan Todorov in studiul sau Noi si
ceilalti editura intitutului European Iasi, 1999 acesta descrie exilatul sau migrantul
in termenii refuzului asimilarii ai exacerbarii ciudateniei intrucat crede el o
trasatura importanta a acestui tip de calator este faptul ca interpreteaza viata in
strainatate ca pe o experienta de nonapartenenta la mediul sau sip e care o iubeste
chiar pentru acest motiv. Exilatul se intereseaza de propria sa viata adica a
poporului sau, dar el si-a dat seama ca pentru a favoriza acest interes era mai bines
a locuiasca in strainatate acolo unde nu apartii nimanui, el este strain, in mod
definitive nu provizoriu, In registrul acestor afirmatii se afla si observatiile Evei
Behring despre socul cultural si ruperea de norme. Prefigurand marea teorema
postmoderna Virgil Nemoianu, insista asupra faptului ca cel mai important
moment dupa parasirea spatiului natal de catre migrant este aculturatia, readaptarea
la noul mediu aici acesta din urma, traieste acut pericolul de a resimti reintegrarea
intr-un alt spatiu decat cel de origine ca fiind amenintatoare pentru valabilitatea
apartenentei la spatial cultural natal ,, Scriitori romani din exil 1945-1989, o
perspective istorica literara, ,, Aceeasi Eva Behring sustine ca acest process se
realizeaza pentru postmoderni sub presiunea asigurarii existentei materiale. Si
reprezinta asadar o strategie de supravietuire reorientarea catre cultura , limba,
traditiile si obiceiurile tarii gazda , este resimtita ca fiind dureroasa . Aceste trepte
sau trepte initiatice in viziunea lui Arnold van Gennep conduc la asimilarea ,
amestecarea, si suprapunerea identitatii la ``forme ambigue ale constiintei sinelui
cultural``. Exemplul cu pricina slujeste si el intelegerii exilului ca un rit de trecere
la fel cum o face si anticul motiv al calatoriei din literatura. Astfel in arealul
fictionalitatii calatoria care este investita cu functie simbolica pt prima oara in
Odiseea este reutilizata si de prozatorii postmoderni ea regasindu-se la toti fara
execeptie, prozatorii romani de exil.