MARIN PREDA DESPRE MOROMETI

REFERINTE CRITICE

Marin Preda despre Morometii

Florin Mugur: Ati vazut vreodata vreo moara de vint?

Marin Preda: Moara de vint? Cred ca am vazut una ,pe undeva ,prin Ardeal pe linga Sibiu
,daca-mi aduc bine aminte.Dar mai inainte am vazut mori de vint ,asa cum am vazut toti ,in
desenele care insoteau rezumatul pentru copii al avnturilor iscusitului Don Quijote . Acolo
am luat cunostinta despre ceea ce se cheama o moara de vint .O descriptie halucinanta face
Geo Bogza intr-unul din reportajele sale ;el a vazut de aproape o moara de vint ,s-a dus
linga ea a pipait-o , a pus mina pe pinza cirpita. Peticul acela pe care il descrie amanuntit
adauga la fantasticul viziunii... Mi se pare ca mori de vint mai exista si azi, pe undeva prin
nordul Frantei ,nu sint sigur. Inteleg eu cum devine chestia asta ,cu morile de vint .Vrei sa
ma determini sa spun ceva de Don Quijote....
F.M : Nu neaparat .mori de vint exista si in vietile contemporanilor nostri ,scriitori sau nu .
Dar daca tot ati pomenit de romanul lui Cervantes...
M.P:Exista aceste categorii de fictiuni in proza literara ,carti la care aderam ,le intelegem
foarte bine ,ne recunoastem in ele; ceea ce reprezinta asemenea carti este pentru noi ceva
intru totul inteligibil .Dar sint si ,ca sa zic asa ,carti cu bataie lunga ,pe care nu le
pricepeam de mici ,ci abia mult mai tarziu ,poate la maturitate . De altfel ,in asta consta si
secretul longevitatii lor .Daca er fi usor de priceput ,acesta usurinta ar duce poate si la
consumarea intelesului ,care s-ar toci cu anii si n-ar mai constitui un motiv de
nedumerire ,un semn de intrebare pe care sa-l preia generatiile urmatoare ,veacul urmator .O
astfel de creatie , nu aderi la prima lectura din tinerete ,este si Don Quijote .Cind am citit
prima oara acesta carte ,n-am inteles nimic. Totul mi s-a parut neverosimil si cam stupid.
Aventurile cavalerului ar fi trebuit sa ma determine sa rid. Dar nu radeam deloc. Era o
veselie a autorului cere mi se transmitea ,pentru ca intelesul imi scapa .Un biet nebun a citit
carti despre cavaleri ,si pleaca si el cu o mirtoaga si cu un taran , cam marginit ,ales sa-l
insoteasca...Toata chestia asta n-a constituit nicio atractie si nu avea niciun farmec pentru
virsta mea de optsprezece ani.
Abia pe urma ,auzind sau citind mi-am dat seama ca predispozitia acesta a lui Din Quijote
are un inteles ,ca exista aici ascunsa o mare idee ,un sentiment profund... Luptei cavalerului
cu morile de vint i s-a dat un sens mult mai inalt ,pe care atunci in scoala ,eu nu-l vazusem
in carte .Don Quijote nu mai parea un nebun total , ci un o cu iluzii zadarnice .M-am
intrebat si ulterior daca asta a vrut sa spuna Cervantes [...] Orice cultura nationala sau
continentala sau care ocupa o mare parte geografica a lumii ,trebuie sa-si creeze niste
mituri ,niste notiuni de referinta care sa constituie o posibilitate de legatura intre secolele
care trec peste capetelel oamenilor.
Ma indoiesc ca un chinez ar intelege Don Quijote. Nu din tot ce am investit noi in aceste
aventuri cam neverosimile ,el nu va alege nimic. Nu-si va da seama de ce numim
donquijotesti si nu altfel actiunile umane generoase ,dar zadarnice . El nu va intelege
chinezul sau alt locuitor al planetei din alt continent cultural dupa cum noi insine ,daca citm
nu stiu ce cugetari ale lui Li Po ,sau Confucius sau Buda , nu le prea intelegem. Sunt
preintre europeni oameni care apreciaza filozofia budista . In ce ma priveste n-o apreciez
deloc. Ma plictisesc intelepciunile acestea ,pe care le inteleg ,dar care mi se par mult prea
departate si prea abstracte .Nu-mi sugereaza o realitate la care sa ader cu o convingere
fundamentala . Cu cea mai mare placere il citesc pe ,de pilda pe Schopenhauer ,a carui
filozofie mi se pare mult mai apropiata pe intelesul meu european .Asa judecind lucrurile
,intelegem ca donquijotismul este o notiune de circulatie permanenta ,apecific
europeana .Si se vede ca termenul a fost bine gasit de vreme ce n-a fost minat si nu este
minat de niciun alt termen ,desi au trecut aproape patru sute de ani de la aparitia cartii si
,slava Domnului ,s-a scris atitea capodopere si au aparut scriitori mai mari decit acest
spaniol ,scriitori ca Balzac si Tolstoi.
F.M: As vreasa adaug la ceea ce ati spus citeva date .Prima: Don Quijote este una dintre
cartile cu cea mai mare circulatie europana ; si se spune ca ar fi cartea cel mai des tradusa.
A doua: nu exista scriitor roman care sa fi fost influentat in mod hotaritor de catre Cervantes .
Sunt ‚’balzacieni’’ ,’’tolstoieni’’ ,’’gidieni ‚’ ,pot fi intinite episoade ‚’shakespeariene’’.
Cuvintul similar ,pornind se la ‚’Cervantes ‚’ ,nu s-a format .Nu s-a simtit nevoia. In istoria
literaturii romane(compendiu) deG . Calinescu vom gasi opt referinte la Shakespeare
,patru de la Tolstoi ,cinci de la Balzac ,sase de la Andre Gide. La Cervantes ,niciuna .De
altfel Don Quijote ,carte tradusa in toate limbile globului ,nu a fost tradusa decit foarte
tarziu in limba romana. Au exista adaptari pentru copii ,au fost traduceri prescurtate a
existat o talamacire acum treizeci de ani , a lui Al.Popescu Telega care e , se pare
incompleta. Abia in 1965 aapare prima traducere al lui Don Quijote .Exista o atitudine
specifica a citittorului roman fata de acesta carte ?Dostoievski spunea ca este ‚’cea mai
trista si cea mai frumoasa poveste din literatura lumii’’.Nu-i place aceasta exceptional de
frumoasa poveste cititorului de la noi?
M.P: Parerea mea este ca genul asta de nebunie nu este agrat de cititorul roman,care vede
in stradania oricarui om de a lupta cu morile de vint o intreprindere care naste exclusiv
rasul de dispret ,fara nimic sublim in plus. Deci nu rasul superior ca ,ci rasul de dispret
care n-ar incuraja scrierea unei carti ca Don Quijote . Alte popoare ,n-as spune mai naive
,dar care au un alt fond de gravitate ,patrund dincolo de niste fapte care pe cititorul roman
il nedumeresc (‚’Stai domnule ,fii serios , ce e cu chestia asta ? Care moara de vint?
Astea sint prostii.’’). Un alt cititor elvetian sau german , in special german ,cred sau
chiar francez ,vede imdiat sublimul atitudinii personajului . Intr-o lume in care toti
sin obsedati de existenta si de lupta pentru existenta ,francezul cu inteligenta lui
patrunzatoare ,sesizeaza imediat caracterul fascinant al unui eroucare isi consuma toata
bruma de avere pe care o are ,ca sa cumpere carti cavalerestisi sa-si umple podul cu ele.Si
inca asta ar fi o manie int-adevar fara sens daca personajul ar ramine aici. Dar el trece la
practica.Isi face rost de o iapa, isi stoarce creierii sa-i de-a acestei iepe un nume sonor,
potrivit pentru faptele marete pe care o sa le savirseasca,isi cauta un scutier ma rog , il
vrajeste pe nenorocitul ala de Sancho Panza si pe urma pleaca la drum ,fara sa-si de-a
seama ca imprejurarile istorice care favorizau aparitia cavalerilor ratacitori nu mai
exista ,s-au modificat .Nu vede in jurul sau schimbarea. Ei bine, anacronismul sublim al
pesonajului romanul nu-l sesizeaza. Spune: ‚’Domnule ,ala este un biet nebun.’’[...]
F.M: Si totusi s-a intimplat ca eroul cel mai puternic al cartilor dumneavostra,care nu
sinteti ,dupa cum se vede un admirator fara rezerve al lui Cervantes ,sa fie suparat cu Don
Quijote,iar comparatia sa faca o anumita cariera in critica .A pornit de la o afirmatie, dint-
un eseu cu multe obesrvatii patrunzatoare , a lui S. Damian. Zicea ca Ilie Moromete
repeta intr-un sens ca Don Quijote’’. Exista ceva comun intre cele doua personaje? Sigur
ca si Moromete si Don Quijote sint oameni inteligenti ,generosi ,si unul si celalalt nu vad
la un moment dat realitatea ,dar aceste citeva lucruri se pot spune despre aproape orice
erou din literatura universala:si despre Pierre Bezuhov , si despre Mischin si despre
Ladima .Asta nu insemna ca toti acestia repeta o experienta de Don Quijote .Atitudinea lui
Moromete poate fi intr-un episod donquijoteasca ,dar cred ca nu exista om care sa nu fi
avut ,macar o data in viata , o asemenea atitudine....
M.P: O cultura ,chiar daca nu este integrata pe planul difuziunii ,este fara voia ei
integrata intr-un anume spatiu geografic. Europa are o cultura in care idei si teme,filozofii
si creatii circula de la o tara la alta, cu o forata mai mare sau mai mica.Asta tine de
specificul culturilor nationale. Unele sint interesante mai mult de un anume aspect al
activitatii umane ,altele de altul . In Italia si Franta a aparut sub o forma comuna,
aceeasi idee (guvernind doua mari opere ,Divina Comedie si Comedia umana), ideea de
comedie , arta fiind vazuta ca un amplu spectacol. Ideea e reluata si la noi . Au fost
scriitori care au vazut arta ca un spectacol facut sa copleseasca pe cititor[..] Sa vezi viata ,
s-o contempli ,nu neaparat ca pe un spectacol,ci ca pe un lucru de al carui secret trebuie sa
te patrunzi,sa te uiti la oameni la soare, la tot ce exista e insa o placere in sine ,pura
,misterioasa , e aproape un viciu.Din pricina asta ,acestor oameni li se intimpla tot felul de
nenorociri. Nu dau exemple numeroase dar ma gindesc la eroul lui Lermontov ,la
Peciorin ,la unele personaje ale lui Balzac ,la Oblomov.Tema asta a omului
contemplativ e demna de cea mai mare atentie; de fapt ,aici se pune intrebarea ce este
viata :un prilej de actiune sau un prilej de contemplare .Cel care alege un drum si merge
pina la capatul lui devine erou ,erou de drama. Un asemenea erou e doamna Bovary , o
eroina din galeria celor cu aspiratii neimplinite,cunoscind ,ca si cind Don Quijote ,acea
stare de spirit care ne face sa aspiram spre ceva care nu exista ,sau spre ceva care este care
este ,dar puterile noastre si conditiilor noastre de trai nu ne permit sa-l atingem .Doamna
Bovary gaseste cativa barbati ,pe care ii iubeste ,dar se dovedesc niste tioi comuni
,neinteresanti. Urmeaza bineinteles ,prabusirea ,inclusiv ruina materiala . Cine are
asemenea aspiratii ajunge negresit la ceea ce ajunge si doamna Bovary , adica e inclotit de
griji ,de necazuri care ,in cele din urma ,il coplesesc. In literatura romana ,un contemplativ
al naturii este Sadoveanu ,un om care ,asa cum am avut ocaziasa spun ,integreaza fiinta
umana in natura ca pe o vietate de un gen deosebit . Pe planul unei mari finalitatii a
naturii, omul nu are o soarta mai fericita decit a lupului , a pestelui ; intre vinator si
vanat nu se lasa o prapastie . Lupoaiaca trebuie si ea sa-si hraneasca puii, dupa cum ne
aminteste el intr-o frumoasa povestire de-a lui:lupoaica vineaza si le aduce puilor sa
manince;iar in vremea asta este ea insasi pindita si in cele din urma vinata.
Sadoveanu arata aici ca in natura ,lupta speciilor ,dintr-un anume punct de vedere ,este un
fenomen la care trebuie sa ne inchinam .Si te intrebi chiar:cine are dreptul sa distruga o
specie? O specie de pasari ,sa zicem. Dar spre linistea noastra Sadoveanu spune ca pasarile
sunt atit de numeroase , mai numeroase decit oamenii, incat vinarea lor nu reprezinta o
tragedie. Dimpotriva . Ramanind toate in viata ,s-ar inmulti prea tare, ar invada pamintul.
In orice caz pagina aceea ,in care el spune ca planeta noastra este de fapt o planeta a
pasarilor, nu a oamenilor, este de o mare poezie .Tema asta are are un caracter universal
;peste tot ,si la asiatici ,in speciala la asiatici exista viziunea aceasta care inglobeaza sauare
tendinta de a ingloba intr-un singur tot oameni si animale,pasari si ape. Cred ca
Sadoveanu este din acest punct de vedere un scriitor asiatic. Moromete al meu este si el un
contemplativ,iar drama lui este a contemplativitatii, de care pomeneam mai inainte.iluziile
lui sunt prezente , adevarate, dar el nu actioneaza .Ca sa fie un Don Quijote, Moromete ar fi
trebuit sa actioneze ,in spiritul iluziilor lui. Dar ce interes aveam eu ,si ce interes are orice
scriitor sa imite pe altcineva ,sa imite pe alt scriitor,alta carte?
Chiar daca realitatea ne-ar ispiti s-o facem.
F.M: Spuneati ca, pentru a semana cu Don Quijote ,Moromete ar trebui sa actioneze in
sensul iluziilor lui.Cum adica? Va rog sa incercati sa dati un exemplu.Intr-o imprejurare
oarecare,cum ar fi procedat Moromete,dac-ar fi fost Don Quijote?Ar trebui intai
precizata iluzia,si apoi sa vedem cum ar fi actionat in sensul acelei iluzii.
M.P:Una dintre iluziile acestui erou este ca lumea ar putea trai fara bani ,iar pozitia asta e a
taranului patriarhal.El simte ca puterea banului,putere care devine din ce in ce mai mare in
timpul sau ,cand el insusi a ajuns mic proprietar de pamint,il pune in situatia de a face din
productia sa o marfa. E dator sa munceasca pentru a-si intretine familia,dar sa munceasca
intr-un anume stil, si anume producind cereale pentru sine ,dar si pentru a le vinde . E
nevoie sa dobindeasca bani. Si nu numai pentru plata,hai sa zicem a impozitelor si a altor
obligatii cetatenesti,ci in general pentru a avea un element de siguranta impotriva
nenorocirilor care pot aparea in viata colectivitatii agricole:seceta ,lipsuri.
Daca omul are ceva bani cumpara din alta parte si in felul asta se pune la adapost.De
asemenea trebuie sa aiba bani pentru a se dezvolta. Au aparut masinile care pot sa-i
usureze ,sa-i schimbe ,sa-i revolutioneze munca ,sa-i dea posibilitatea sa nu mai creasca
atitia cai cati ar avea nevoie intr-o economie nationala autarhica,ci mai putini,un singut cal
pentru transportul persoanei lui si in rest sa aiba untractor pentru muncile campului
pentru arat si semanat. Deci , banul insemna un atac brutal la aderesa iluziei cu care se
nutreste personajul ,ca el cu pamintul lui si cu copiii lui, cu ce are ,poate continua sa
traiasca linistit ,ca nu va fi nevoit sa intre in cursa .Da ,e adevarat ,vede si el taranul ,ca nu
va fi nevoit sa intre in cursa. Dar incotro o sa mearga? Spre ce?
Nelinistea unor asemenea intrebari il determina ddetermina pe erou sa ramina pe pozitia lui
pina la sfirsit .Cum ar trebui sa reactioneze Moromete meu ,in spiritul iluziilor lui?
Raspunsul este ca si el actioneaza in acest spirit ,si sigur ca in acest sens are o trasatura
donquijotesca. Sa ne reamintim . Intai ca el ii ia in ras pe copiii lui,care vor sa castige
bani.Asta-i actiune ,nu? Vrea sa-si pastreze copiii,sa-i invete felul sau de viata ,sa
munceasca la camp ,iar cu surplusul de cereale care o fi n-au decat sa se duca sa-l
vinda la munte sau la balta .Asta ar fi una.Al doilea:el nu cedeaza cand acesti copii staruie
in dorinta lor de a-si face alta viata decit cea traditionala si nu accepta ,lupta cu disperare
sa-si pastreze copiii linga el. In finalul primului volum , le administreaza acea bataie
crancena. Dar nu este o bataie ,ci un gest de disperare ,prin care incearca sa-i oblige sa
ramana ceea ce ar trebui ei sa fie , dupa parerea lui , adevarati tarani.
In volumul doi asistam la o alta actiune tot de natura donquijotesca :il da pe unul din baieti
la scoala, dar in acelasi timp incepe o trude de cativa ani de zile ,stapinit de un gind ,un gind
bizar ,pentru un om ca el, care a dat dovada de atiata luciditate . El aduna ,face rost de bani,
munceste,se duce in dreapta-n si stanga ,cumpara la aloc pamantul vandut si intr-o zi se
deuce in caruta si se duce la Bucuresti ,sa-si aduca baietii inapoi ,scotand din chimir bani,
si aratandu-le ca ,uite are bani sa se intoarca acasa si sa devina tarani,asa cum crede el ca
trebuie sa fie,nu sa stea pe aici, ce sa faca ei la Bucuresti,ce sa ajunga? Si aceasta drama este
urmarita indeaproape pina la sfarsit. E cazul sa reamimtim ca ei nu vor sa se reintoarca,desi
el era dispus sa faca orice(il opreste pe cel mic de la scoala, era gata sa plece si din casa
parinteasca ,sa-si faca alaturi o cojmelie) . Dar pe cei trei,propunerea lui nu-i intereseaza .
Intorcandu-se acasa ,familia lui afla de tentativa lui si iese o nenorocire,care este aratata in
volumul doi:femeie ii fuge de acasa ,baiatul cel mic apuca alte drumuri,iar el ramane
aproape singur la batranete,cu un sentiment de deznadejde. Iata deci,ca personajul are o
latura donquijotesca si actioneaza in spiritul ei. Avem de-a face cu o consecinta a faptului ca
acestui om ii place viata ca miracol de contemplat. De aici vine conceptia sa traditionala
despre viata taraneasca .Asa cred ,nu cred ca e invers ,dar lucrurule nu sint prea clare,s-ar
putea sa fie si invers ,placerea contemplarii sa fie consecinta unei anumite conceptii despre
viata. Lucrurile astea se leaga intre ele si nu sint usor de disociat.Ar fi greu sa afirm ca
faptul de a fi un contemplativ l-a adus la aceasta conceptie de viata. Procesul acesta nu este
aratat, e un proces anterior aparitiei lui ca erou. Noi il gasim gata format .nu mi s-a parut
interesant si nu mi se pare necesar sa arta unde incepe procesul. O singura scena este redata
din tineretea lui ,cind cunoaste prima fata, cu care avea sa-i faca pe cei trei:Paraschiv,Nila si
Achim, dar pe vremea aceea eroul meu ere poreclit mutul.Nu vorbea ...Gandirea lui nu era
formata..Revenind la natura celor doua personaje, observam ca un om ca Moromete ,cu
simtul umorului,al ridicolului,nu poate sa se asemene,in ciuda autoiluzionarii care de
asemenea e o trasatura a caracterului sau,cu un personaj ca Don Quijote ,un smintit sublim si
pe care putin il intereseaza daca lume rade de el...[...]
F.M: In posibila intoarcere se vorbeste despre disparitia unei categorii sociale(sau despre
modificarea ei radicala) si despre faptul ca revenirea la cele ce au fost nu mai e cu putinta.
Deci piere taranimea traditionala. Dar taranul, omul care afost candva reprezentantul acestei
categorii,nu moare ci devine altceva.ce devine?...[...] Dumneavoastra in Morometii, in
imosibila intoarcere ,in Marele singuratic ,sunteti poetul unei grandioase disparitii .Al unei
morti.Moare taranimea traditionala ,reprezentata prin Ilie Moromete si nu numai prin el.
Altceva pare in loc si nu o data ‚’altceva’’ are o infatisare deconcertanta. E o tragedie sau o
tragicomedie? Sunteti poetul unei comedii sau a unei tragicomedii?
M.P :Eu nu ma gindesc niciodata decat la ceea ce am cunoscut si la ceea ce am trait in
direct. Consider ca numai asta are valoare. Ceea ce au trait altii are valoare numai pentru ei.
Nu ma gindesc decat la tatal meu si la felul cum si-a sfarsit viata, in zilele noastre . Dupa
el,pentru mine nu mai e nimic. Daca dupa el urmeaza ,in lumea lui, tragedie sau o
tragicomdie asta este o intrebare la care trebuie sa raspunda altii,cei care au trait acest
‚’dupa’’ la fata locului ,acolo unde exista mirese tinere cu miri tineri. Dintre ei ,trebuie sa
iasa scriitorul care sa le cante viata ,sa le infatiseze obiceiurile.Sa arate el ce fel de haine au
,ce incalta,ce poarta pe cap,palarii sau basti mici care nu se deosebesc de forma capului.
Sa spuna daca se duc la casa miresei cu acele basti ce care i-am vazut eu in ultimii ani sa se
duc cu capul gol ,cu parul liber ,daca miresele sunt sau nu de nailon si daca petrecerea
care are loc este o petrecere adevarata ,unica pentru cei doi ,sau o petrecere in care
musafirii trebuie sa bage mina in buzunar ,sa scoata bani ,sa plateasca. Pentru mine ,toate
aceste imprejurari, nu mai au nici o semnificatie. Si nici nu sint cel chemat sa le
gaseasca intelesul. Un scriitor nu poate cunoaste decat o singura viata ,un singur
destin,destinul unei clase sau al unei categorii socilale mai restranse .Incercarea lui de afla
mai multe,dincolo de ceea ce a trait si a cunoscut,este ,cred eu ,foarte riscanta .Nu stiu ce
lume se naste. Este o lume mai buna? Este o lume in pragul unei noi civiliazatii,al unor
noi orizonturi? Asta ramane sa vedem. Cei care se uita inapoi vad totdeaunacu ochi rai
prezentul? In ce priveste viata taranilor ,eu m-am uitat deseori inapoi. Se poate afirma ca
nu vad bine prezentul taranilor? Iata de pilda ,acum s-a facut toamna ,frunzele galbene au
inceput sa cada peste orasul nostru si deodata in luna octombrie ,au venit ploile.Niste ploi
pe care nu le astepta nimeni. Octombrie ,de obicei ,e o luna frumoasa ,atat pentru oraseni ,cat
si pentru tarani ,o luna in care cerul ramane senin,iar melancolia toamnei se intinde linistita
pe parcuri si pe strazile cu castani ,prin crangurile asezarilor de orase si de sate.si totusi, in
acest an au venit peste noi ploile.Nesfarisite ,exasperante ,mai rau decit bacoviene,ploi care
te fac sa auzi materia plingind si-ti dau sentimentul ca tot ceea ce noi oamenii, am construit
este atins de umezeala si se poate prabusi. In timpurile noastre ,intreaga economie este
supusa presiunii necesitatilor unei populatii care trebuie hranita si care trebuie imbracata si
incalzita. Alarma se da imediat. Ce facem cu porumbul, ce facem cu cartofii,ce facem cu
productia agricola ,de care depinde hrana noastra si a copiilor nostrii? Ca odinioara ,pe
vremea lui Caragiale ,oraseanul este nelinistit ,dar nu la modul in care ia cunostiinta de
situatie. Nae din schita cunoscuta: ‚’Ce recolta ,nene, ce recolta? Dumneata n-ai vazut rapita?
[...] Apoi vezi!...Rapita,moft!’’ Nu nelinistea noastra e mai concreta si mai dramatica .Stim
fiecare dintre noi,ca soarta porumbului nu este o gluma si ca exista ceva care nu e in
regula,care nu merge bine,daca in urma unor asemenea calamitati , nici porumbul si nici
celelalte produse de toamna nu pot fi culese de cooperativele agricole.Nu putem sta
linistiti in casele noastre ,atata vreme cat stim ca porumbul zace sub ploaie,in noroi.
Plecam la tara si intram in realitatea taraneasca ,pentru ca sintem surprinsi si pusi in aceesi
situatie toti ,oreseni si locuitori ai satelor. Si nu ii putem intelege pe cei care stau cu
mainile in solduri ,in pragul caselor lor taranesti ,se uita la noi si rad, cand venim sa le
culegem porumbul. Cine sunt astia care rad? Din ce traiesc? Te uiti la casele lor sint
spatioase ,au gradini mari ,curti intinse. Sunt case cu coloane, facute dupa un stil luat
Dumnezeu stie de unde si adus acolo la tara ,ca si cand fiecare casa ar fi un camin cultural
sau , stiu eu ,vreo primarie. Da modelul lor sint probabil primariile!
Ultie intregi cu primarii una langa alta. Sint oameni care lucreaza si isi castiga existenta
tot pe seama orasului undeva pe un santier sau intr-un combinat. Se intorc sambata
dimineata acasa, in sanul familiei,al unei familii care adesea are copii mari. Acesti copii
stau si invata linistiti(si nuca e vremea cand eu eram de varsta lor si trbuia sa ma duc sa
muncesc la sere si la sapa) in timp ce elevii de varsta cu ei ,locuind la oras sint adusi sa
culeaga porumbul si cartoful. Ce-o fi de ras in acesta actiune? De ce-or fi razand acesti
oameni care nu mai sint tarani dar locuiesc totusi la tara? E o intreabare la care ar trebui sa
raspundem. Se pare ca exista olege care apara si care pune la adapost situatia acestor
locuitori ai satelor. E nevoi de ei sint angajati undeva,isi castiga existenta prin uzinele si
santierele deschise de noi. Licreaza acolo si putin le pasa de pamintul de unde au plecat.
Aicea se ridica un semn de intrebare: de ce depinde bunastarea noastra?
Desigur si de faptul ca se fabrica, Turnu-Magurele sau mai stiu eu in care parte, produse
chimice. Sau de faptul ca exista produse metalurgice, textile si celelalte. Dar ne aduc noua
direct,nemijlocit produsele astea carnea si painea zilnica? Putem noi din pricina cestor
produse sane uitam cu dispret la porumb? La porumbul care hraneste vitele si sta la baza
intregii productii alimentare si industrii alimentare....De aici necesitatea acelui
echilibru,despre care se vorbeste mereu ,intre industrie si agricultura. Se pare ca asemenea
activitate neinsemnata si neglorioasa,cum ar fi cultivarea pamintului,continua sa ramana
una esentiala pentru noi, si sint destui oameni care se ocupa de ea cu insufletire si cu
preicepere. Ce facem fara asta? Pentru ce ne zbatem daca porumbul zace in noroi. De ce
oamenii care trebuie sa puna mana sa culega porumbul si tot ceea ce ne da pamintul pleaca si
sint lasati sa plece nu stiu unde; ca sa produce ce? Ca sa umple artificial orasele si sa stea la
cozi pentru un kilogram de carne? Unde au ajuns acesti oameni? Ce l-a putut aduce pe un
fost taran in situatia pe care am citat-o: sa stea cu mainile in buzunare la poarta lui si sa se
uite razand la orasenii care vin sa culega roadele campului? Este un lucru paradoxal ,care
trebuie sa dea de gindit economistilor si sociologilor. De altfel dintre oamenii astia care rad
asa cum rad au iesit si alte definitii ale altor categorii sociale. Ce sunt studentii? Ei bine
dupa parerea acestor oameni peste mesura de veseli ,studentii sint niste cetateni pe care
taranii ii ajuta la stringerea recoltei. Atunci intreb eu ,ce sunt taranii?

Referinte critice
Cristalizata de-a lungul anilor in jurul unui personaj real ,transformat intr-un simbol al
taranimii interbelice ,odiseea Morometilor a cunoscut un lung proces creator.[...]
Cu un Ilie Moromete potential isi incepe Marin Preda lunga calatorie in istoria literaturii
romane . Insa ,imdeiat ,ipostaza involuntara gasita a fost abandonata. Nincredere in
personaj? Dorinta de a experimenta mai intai in schite si nuvele ralitatea traita ?
Oricum ,gandul crearii unei ample naratiuni incolteste de timpuriu .Inainte si dupa debutul
din primavara anulului 1948,Marin Preda publica carti disparate al unei vaste panze
romanesti ,conceputa ‚’ atunci in trei volume’’.Actiunea acestor fragmente , ce
dezvoltau intr-o forma primara episoade de la sfarsitul primului volum din Morometii , se
desfasura indata dupa Al doilea Razboi Mondial. Nu numai insuficienta detasare de
evenimente motiveaza alcatuirea indelungata a romanului ,ci si imposibilitatea de a gasi
caracterul adecvat al eroului principal.
[....] Imaginandu-l pe Ilie Moromete ,Marin Preda se lasa sedus de personalitatea lui
,contemplindu-si eroii ,marin Preda incepea sa-i imite si se simtea stapanit de dorinta
imperioasa si inexplicabila ‚’ de a vorbi eu ,si nu personajele mele taranesti ,de a gandi cu
mitea mea’’ , si nu cu a eroilor sai, ale caror fapte si fraze ii dadeau tot mai mult
sentimentul ca nu reprezinta sensul vietii lor ‚’ pe acest pamant’’ .Intrezarind primejdia
de a fi creat de opera ,Marin Preda abandoneaza lucrul la volumul al doilea ,revizuieste
integral prima parte si o incredinteaza ,in 1955 ,tiparului.
[...] De la inceput ,critica a asociat numele lui Marin Preda cu acela al lui Liviu
Rebreanu.Se atragea astfel indirect atentia asupra exemplaritatii romanului si se stabilea o
relatie valorica. Au fost remarcate notele comune si conturate diferentele de atitudine
,cu convingerea ca Morometii reprezinta o data memorabila in literatura romana.
Daca Ion a constituit un model pentru Marin Preda si i-a creat simtamintul includerii in
istoria autohtona a genului ,in acelasi timp literatura lui Rebreanu i-a trezit un acut
sentiment de neaderenta. Marin Preda aproba atitudinea impasibila a lui Liviu Rebreanu
fata de lumea creata ,dar dezaproba viziunea asupra umanitatii imaginate: ‚’Nu asa arata
taranul roman cum l-a descris el , imi ziceam.Nici taranca romana’’.
[...] Creatie exemplara a ultimului sfert de veac ,Morometii se inscrie in sfra marii
literaturi nationale ,in care Ion si Baltagul constituie inevitabile de puncte de referinta si
comparatie .Construind un univers rural personal,Marin Preda porneste de acolo de unde
Liviu Rebreanu si Mihail Sadoveanu s-au oprit cu incredintarea ca au exprimattot ce
aveau de spus si ne infatiseaza o taranime esential schimbata , in raport direct cu
evolutia generala a societatii romanesti ,care isi pune alte probleme decat inaintasii si le
rezolva prin mijloace deosebite.
S-a observat si demonstrat ca Marin Preda abordeaza dintr-o perspectiva inedita ,in
literatura romana ,problema pamintului .Pamintul ramane un element esential in relatiile
dintre oamenii universului morometian ,un substantiv –tema la naratiunii ,dar si-a pierdut
forta mistuitoare anterioara. In satul morometian ,taranii au fost improprietariti prinn
reforma agrara de dupa primul mare razboi. Exceptiile sunt putine. Pamintul constituie
modalitatea determinanta de existenta si posesiunea lui este decisiva .Ca si in Ion ,
pamintul semnifica abundenta materiala pe care se cladeste prestigiul social.
[...]Nazuintei spre actiune a eroilor lui Rebreanu ,Marin Preda le adauga bogatia
sufleteasca a personajelor sadoveniene,impreuna cu renuntarea definitiva la poetizare si
povestire. Nu este vorba numai despre o simpla transliterare. Ancestrala si relativ abstracta
intelepciune a eroilor lui Sadoveanu ,fracvent utilizata ca mijloc de aprare impotriva
vicisitudinilor existentei , se transforma la Marin Preda intr-o complexa beatiitudine
intelectuala. Taranii fascinati de lectura ori abonatii la ziare ,nu intilnima la Rebreanu sau
Sadoveanu ,iar dezbaterile din poiana fierariei lui Iocan sunt inimaginabile in
universul predecesorilor .In acest mod ,Marin Preda coboara tot mai vizibil spre fondul
national specific,distantandu-se valoric de predecesori si contemporani totodata.
Daca Liviu Rebreanu si Mihail Sadoveanu au plasmuit in nesfarsite variante tipologia
taranului transilvanean si moldovean ,Marin Preda da viata nu numai ipostazei
regionale a taranului muntean ,ci concentrand si adancind complexitatea tipurilor
precedente ,infaptuieste o structura caracteriologica independenta si ,in acelasi timp
,repeantativa pentru taranul roman ingenere . Daschis traditiei ,Marin Preda asaza
marmura altei traditii. Doua lucruri contradictorii i se reproseaza lui Ilie Moromete
,personajul lui Marin Preda din romanul Morometii (1955;1967) vorbirea excesiva si
tacerea ostentativa .Sa analizam pe rand cele doua acuza spre a deslusi resortul intim al
fiecarei manifestari si spre a vedea daca e vorba de o contradictie a personajului sau
numai de o tactica a asa ,un mod subtil de a reactiona fata de interlocutorii cu care intra in
contact. Despre Moromete aflam ,printre altele , ‚’ca facea din orice zi duminica’’ ,ceea
ce vrea sa zica despre el ca si-a pierdut vocatia actiunii(sau n-a vrut-o niciodata ) preferind
efortul fizic tihna contemplatiei . Substratul pragmatic al vietii ii este strain acesti
personaj si dintr-o inapetenta structurala ,ignora realismul actiunii in favoarea unui
idealism al fictiunii. Pentru el viata e o amanare ironica. Orice impuls spre activism este
evitat cu dibacie si abandonat metodic prin implicarea in conversatie sau meditatie.[...]
Lumea e perceputa prin filtrul unui artist rafinat ,preocupat in permanenta de semnificatia
ascunsa a evidentei.[..]
Personajul nu e deprins sa perceapa viata ca infruntare elementara , ci ca ‚’un spectacol
superior’’, cum spune Eugen Simion , ca transfigurare artistica .La fel ca si alti eroi ai lui
Marin Preda ,Moromete refuza ipostaza brutala a vietii ,socializarea ei agresiva ,din
dorinta ‚’de a continua sa traiasca lumea calitativ’’. Subtextul acestui refuz tine fara
indoiala ,de o spaima secreta a protagonistului fata de mecanicizarea relatiilor umane,fata de
dogamtizarea lorcare , proliferand ,ar suprima libertatatea individuala ,independenta.
Atitudinea lui Moromete ,va fi ,prin urmare ,permanenta subminare a cliseelor sociale
,relativizarea lor prin ironie . Ceea ce se observa de indata la acest personaj e reticenta fata
de comunicarea normala ,refuzul de a intra in relatie fireasca fie cu familia fie cu ceilalti
consateni. E aici o detasare retorica provocata de orgoliul individualitatii sale,o nevoie
intima de a nu ceda codului vorbirii incetatenite. Evaziunea aceasta are si o alta motivatie
ce consta,de fapt, in refuzul de a-si asuma viata in latura ei precara. Implicarii ,el ii
raspunde cu malitie .
[...] Registrul relativizarii este insa nuantat si el difera de la o situatie la alta ,in functie de
intensitatea refuzului. Naivitatea ironica alterneaza cu zeflemeaua ,ironia ,cu dispretul.
Morometianismul ca stare de spirit nu e totusi reflexul unei tipologii ,ci efectul,in ordine
psihologica,al impactului dintre o lume aflata in destramare,ci reprezentarea ei ideala.
Ironia lui Moromete,cu nuantele ei diferite,reprezinta tocmai relativizarea noii fizionomii
ce ameninta sa se instituie. Substratul acestei ironii este ontolgic,fiindca vizeaza criza
subiectivitatii. ‚’Cel din urma taran’’ ,care e Moromete ,e un criteriu de judecata si un
reper al satului amenintat cu prefacerea lenta dar iminenta. Refuzand noile valori care
urmeaza sa se instituie ,personajul va incerca,prin urmare,sa le opuna altele spre a mentine
iluzia stabilitatii si a superioritatii vechii civilizatii.
Moromete sa afla intr-un impas. Pe de o parte,presimte dizlovarea vechilor structuri sociale
si incearca sa evite schimbarea ,pe de alta ,e constient de agonia lor si incearca sa o
inteleaga. El nu e un conservator in sensul ingust ,fiindca opozitia nu ia forma refuzului
dogmatic, ci un rafinat dialectician care incearca sa evite transformarea prin relativizarea
ei. Nu apara vechiul ,ci lupta cu noul. Aparentul anacrinism vine dintr-o inadecvare
voita a mijloacelor.
[...] Lenea lui Moromete e o forma de evaziune psihologica ,dupa cum ironia, e o
evaziune retorica. Ambele modalitati inalta personajul deasupra tulburarilor vitale pe
care le contempla cu un evident orgoliu al superioritatii pentru a-si apara independenta
,care e marea sa obsesie. Refuzul implicarii lui Moromete atrage o ‚’fuga interioara ,
care ia la el ,natura artistica,forma evaziunii’’,cum a obeservat Valeriu Cristea.
 Aparent un neputincios care prefera actiunii contemplarea ei ,Moromete e, in fond
un intelept care,nemaigasind in lume un criteriu il cauta in propria sa persoana. El si-a
pierdut increderea nu doar in valorile sociale,ci si in cele transcendentale.
[...] Insa adevarata infruntare a lui Moromete nu e cea cu noile valori sociale care se
insinueaza in sat si pe care le eludeaza cu un soi de teatralism bine jucat (stratagemele fata
de Jupuitu ,de pilda)ci cu cele spirituale pe care le presimte ,dar nu si le poate asuma.
Rivalul sau cel mai puternic e ,in acest sens,Niculaie care-i sugereaza necesitatea unei
noi mentalitati ,trecerea de la afirmarea individualitatii la constentizarea ei. Niculaie ii
marturiseste la un moment dat ,intr-un amestec de naivitate si aroganta ,ca vrea sa-si
caute ‚’eul sau’’, afirmatie fata de care tatal,oarecun descumpanit ,reactioneaza malitios
,insa fara acea siguranta de alta data . Niculaie simte nevoia de a institui ‚’ o noua religie
a raului si a binelui,fiinda raul din icoane nu-l mai sperie(pe om n.n) ,iar de bine a ajuns
sa ranjeasca draceste cand ii aduci aminte de el’’. Aceasta ‚’ noua religie’’, anticipare a
‚’noii gnoze’’ teoretizate de de Victor Petrini in Cel mai iubit dintre paminteni
(1979) ,nu e tocmai straina de credinta lui Moromete ,insa difernenta e totusi
semnificativa. Ambii cauta libertatea spirituala,independenta ,dar in timp ce fiul incearca
s-o dobindeasca prin implicare ,tatal o apara prin abstragere . Primul o
problematizeaza ,cel -de-al doilea si-o reprezinta . Nicolaie e patetic ,traind limitele
acestei libertati ,Ilie Moromete este ironic ,refuzindu-le. Libertatea lui Niculaie ,cea a lui
Moromete e apodictica . Fiul analizeaza ceea ce resimte ,tatal judeca ce presimte.
Moromete intuieste ca nu mai poate lupta cu lumea ,de aceea se apara de ea ,evitand-o
prin diverse evaziuni .Forma suprema a refuzului e la el estetizarea ,reprezentarea artistica
a vietii ,in fond ,o substituire a realitatii in expansiune printr-o stilizatoare. Spectacolul pe
care-l impune Moromete e mod de a salva vechea fizionomie a satului ,inteleasa ca
structura coerenta ,intimaf si omogena.
[.....] Moromete nu seamana aproape cu nici unul din prietenii lui. Prezenta sa
impune prestigiu. Judecatile si observatiile ii sunt ascultate cu interes ,chiar daca amicul
sau Cocosila il gratuleaza din cand in cand cu cate o expresie triviala .Peronalittatea
lui Moromete vine insa dintr-o consistenta spirituala .El e un refelxiv ,in timp ce
colocuitorii sai sunt niste tranzitivi care colporteaza . Moromete detine,apoi , o arta a
conversatiei facand in sat figura de Socrate .Arma sa imbatabila este logismul ,uneori
ironic ,alteori suprasolicitat pina la sofism. Moromete intelege rar(sau se face ca nu
intelege)cum devine situatia. Vrea de fiecare data sa vada ce chestiuni rezulta din
premisele discutiei.
[...] Pasiunea lui Moromete pentru conversatie e un alt fel de a ignora transformarile
sociale si politice ,desi obiectul discutiilor il constituie tocmai aceste transformari .
Spre a masca insa evidenta realitatii ,Moromete opune vietii o masca retorica,ridica
adica brutalitatea realului la imaginea lui notionala ,o eufemizeaza lingvistc. Logismul
lui e o foram de amanare retorica si un refuz constient de a se angaja in schimbare. El
mut viata in discurs tocmai pentru a o putea domina ,pentru a sugera inaderenta. Fiind
si mentorul adunarilor ,Moromete isi alimenteaza artistic ,iluzia unei existente
superioare ,proiectie orgolioasa a propriei imaginatii. Maieutica e o forma avansata de
abstragere din realitate,caci nu reprezinta doar o forma de conservare spirituala ,ci si un
fel de disidenta retorica. Pentru confratii sai ,Moromete e aproape un simbol al libertatii
de spirit si nu intimplator figura sa va ramane multa vreme la fieraria lui Iocan,
modelata in lut de catre Din Vasilescu . Prietenii sai de discutie sunt ,in egala masura si
niste discipoli.
Cu adevarat sociatic este insa Moromete in dialogurile cu fiul sau Niculaie. Devenit in
urma abandonarii fortate a scolii ,activist de partid ,tanarul Moromete pune egala pasiune
si convingere in munca sa de lamurire,incercand sa-i sugereze tatalui necesitatea
schimbarii si iminenta revolutiei. De fiecare data , insa Moromete priveste cu scepticism
elanul fiului ,incercand sa-i dovedeasca logic inutilitatea socializarii satului.
Obsesia sa e legata de distrugerea vechilor relatii, a legilor morale care guverneaza satul ,
in fond a independentei. In alanul activistilor ,Moromete vede un simptom al abaterii de
la normele stravechi ale satului. Discutiile dintre tata si fiu provoaca o pasiune a
demnstratie admirabila din partea primului ,incat deseori razbate ,in conversatia lor ,un
departat ecou al confruntarii dintre Criton si Socrate , din dialogul lui Platon.
[...] Discusrul ,retorica in general , e pentru Moromete o forma de diversiune. Neavind
posibilitatea unei infruntari directe ,concrete ,Moromete apeleaza la modalitatii mediate
de subminare a noilor structuri sprituale si sociale ,fie prin refuzul actiunii ,fie prin
diversiunea discursului. Ironia lui mai ales ,e o forma a liberalismului si deci o
modalitate de pulverizare a dogmatismului . Dupa cum actiunea,socializarea muncii
inseamna pentru personaj o transformare a libertatii in obligatie ,in conditionare ,tot
astfel persuasiunea politica reprezinta o constrangere a meditatiei la steretipie.[...]
Obsesia sa este liberalismul (el insusi fiind ,politiceste un liberal) ,inteles ca opozitie la
orice nuanta constrangatoare . De aceea toate modalitatile la care recurge( lenea
,ironia,dialogul socratic) sunt forme de liberalizare a existentei ,proiectie in plan artistic a
utopiei libertatii absolute ,singura care-i poate permite manifestarea fara interdictie a
propriei personalitati si independenta dupa care tanjeste in permanenta. Moromete nu e
un dogmatic in refuzul sau am mai spus-o ,fiindca sesizeaza fatalitatea istoriei si nu
incearca s-o impiedice prin gesturi disperate. Dimpotriva ,cauta o opozitie mai subtila,
mai rafinata, care nu intra in contradictie flagranta cu noua ordine sociala si politica.
Chiar daca prin aceasta evaziune el nu modifica noua fizionomie a realitatii,abstragerea
intr-o conduita imaginata de el insusi ii da sansa de a o judeca detasat si de a evita
impactul brutal .Acesta este si sensul disimularilor sale, care am anticipat-o deja e aceea
de a tacea intr-un mod iritant.[...] Structural fiind totusi un taciturn ,s-ar parea ca
Moromete descopera voluptatea dialogului pe masura ce se simte agresat de realitate .
Cat timp se afla in consonanta cu lumea ,taierea este suficienta ,nefiind silit sa
reactioneze prin vorbire. Numai ca pe masura ce personajul se simte infrant in libertatea
sa interioara ,si acest lucru este mai vizibil in partea a doua a romanului ,el redevine
aceeasi fiinta tacuta ,iritata adesea de interventiile celor din jur. Evaziunea sa artistica
dovedindu-se ineficienta si presimtind triumful socializarii definitve a satului. Moromete
isi exprima treptat orice proiectie subiectiva ,adancindu-se intr-o solitudine fatisa si in
taceri repetate care nu sint decat un refuz de a mai comunica. Atins de disperare ,poate si
din cauza batranetii ,personajul intra intr-o evidenta criza, in primul rand din neputinta
de a mai ordona ,prin gandire ,noua realitate ,de a o eufemiza.
[....] Moromete evadeaza din real intr-o lume a indefinitului care semnifica ,de fapt ,criza
actiunii ,lipsa de sens a actului ,sfidarea absoluta. E aici o anticipare a acelei
‚’transcndente frustrate’’ de care vorbea Gerard Genette intr-un studiu despre Tacerile
lui Flaubert . Prin tacere Moromete iese de fapt din istorie dupa cum prin discursul sau
ironic ,el se va detasa de aceasta. Am putea considera aceste taceri un fel de evaziune
metafizica ,fiindca personajul anuleaza acum orice raportare posibila fata de lume
,intrand in spatiul unui neant psihologic.
Volumul al doilea al Morometilor se intemeiaza pe o retorica a decalajului ,aplicandu-
se a ne propune versiuni comparative asupra satului: Moromete si cu ‚’liberalii’’ sai
din pridvor ,Nicolae si notarul din Silistea , in fine Vasile si cu acolitii sai traiesc in
lumi de referinta foarte diferite. Silistea n-a fost nici inainte o ‚’monada’’ , ci un fel
de incapere cu mai multe ferestre prin care priveistea se arata dierita ,in functie de cel
care se ostenea sa ‚’vada’’. De asta data ,insa ‚’ ca printr-o spartura care nu mai putea
fi dreasa (cum zice naratorul) ,sensuri noi ,adesea amenintatoare ,’’navalesc ‚’ in
universul dintotdeauna stiut. Razboiul hermeneutic - in care ,cu sau fara voie ,se implica
toti - opune mai cu seama pe Tata si Fiu. Romanul acesta -intre toate ale lui Preda
-etaleaza cea mai dibace tehnica de rotire a perspectivelor ,izbutind sa-l distanteze -
pentru un rastimp - pe Moromete chiar in raport cu... sine. S-ar zice ,ingrosand putin
conturile ,ca personajul insusi se deda acestui joc constrastiv ,savuriandu-l ca pe un fel
de ‚’perversiune ‚’: se trenspune cu buna-stiinta ,in unghiul de vedere al ‚’celor trei’’
(si,de ce nu? Al lui Balosu) ,devine, provizoriu , un ‚’alt taran’’ (cum precizeza
naratorul) . Incepe sa faca regulat carausie si comert la munte ,are finalitati ‚’artistice’’
de asta data ; se intereseaza chiar de profit .Isi primeneste repertoriul lexical si isi
abandoeaza vechii prieteni.
[...] In poiana fierariei lui Iocan,Moromete e animatorul unui cenaclu de ‚’interpreti’’ ai
istoriei. Acolo se dau publicitatii ‚’ versiunile’’ grupului privind sensul evenimentelor
care au loc in lume. Faptele nude,ca sa zicem asa ,parvin in poiana gratie gazetei .Ei o
citesc si fac previziuni,emit ipoteze privind viitorul . Va cadea guvernul,sau nu? Vin
liberalii la putere ? O sa fie Iocan primar? ‚’Versiunile’’ lor sint modeste -in termenii lui
Borges -emise cu constiinta gratuitatii si a jocului .Un joc a carui regula o poate
prinde si aplica oricine -chiar su un outsider ca Ion al lui Miai.
[...] Asa cum o infatiseaza Preda, iluzia lui Moromete are un nume: e un caz tipic de
‚’falsa constiinta’’, in ,termenii sociologiei cunoasterii .Karl Mannheim a urmarit
indeaproape disimularea -de la minciuna pur si simplu pina la mistificarea de sine-,
vazand in ea un fenomen social contagios,ce poate a urmarit indeaproape disimularea
de la minciuna pur si simplu pina la mistificarea de sine –vazand in ea un fenomen social
contagios ,ce poate atinge un ins ,un grup restrans de indivizi ,o clasa o etnie ,eventual
un saeculum.Sociologul e adeptul perspectivismului (dupa adeversarii sai ,al
relativismului) ,sustinand ca optica subiectului ,pozitia sa sunt determinante pentru actul
cunoasterii .Teoria persepcetivelor lasa cunoasterea in grija unor grupuri cu marimi si
functii variabile ,demonstrand ca insul poate avea ‚’un punct de vededere’’, dar numai
grupul accede la o viziune semnificativa .Semnificativ ,explica Mannheim ,nu e totuna
cu adevarat.Mai mult ,aproape totdeauna perceptia de grup este voit distorsionata, ca sa
raspunda anumitor interese. Pina aici nimic deosebit ,caci dupa cum se stie ,orice
perceptie e relativa si in mod fatal ,deormata .Demne de atentie pentru Manheim
raman tehnicile subtile ,tertipurile prin care care grupul ,isi disimuleaza
partinirea(misitficand pe altii si la nevoie ,automistificandu-se) ,pune semnul egalitatii
intre intre Sensul sau particular si Adevar .Produs al unei judecati particulare ,falsa
constiinta e o iluzie voita care isi camufleaza relativismul invocand...relationismul)
Prin extensieorice adevar particular (partial voit deformat) care isi atribuie prin diverse
mijloace,un grad de generalitate devine un simptom de falsa constiinta .Astfel de iluzii
sunt transmisibile ,se propaga in primul rand prin familie si dupa aceea pe canale
culturale educative .Ridicata la plafonul noologic ,iluzia devine un stil al cunoasterii ,un
Denkstill. ‚’Morometismul’’ e si el o incercare de a se erija o judecata particulara in
bun comun al unui sistem(un cuplu ,o clasa ,o etnie) un stil al existentei si o tactica
a cunoasterii ,intemeiate pe o iluzie de generalitate. In scrisul lui Preda ,iluzia
escaladeaza mai multe trepte ,ramand aceeasi -de la carte la carte -dincolo de fiecare
ipostaza sau masca. Verbalizarea ca functie cvasimagica ajutand la eliberarea de nevroza
practicilor psihanalitice ,devenita la interbelici mod ‚’falsificat’’ (A.Gide) de a fi ,dar
unicul care ofera o garantie existentei(exces analitic din nevoia de a se popula a omului
modern ivita din teama de singuratatea )este in proza de azi fie o masca disimulatoare ,fie
un scop in sine ,un eseu cu aparente aleatorii .
Prima dintre ipostazele cuvantului ,cea a disimularii( a mima o intelegere a realitatii la
care gandirea n-a ajuns inca ) e ilustrata inimitabil de Ilie Moromete. In Morometii
Marin Preda surprinde comunitatea taraneasca intr-o vreme abia prevestitoare de
rasturnarii ,inca incremenita in cutume eterne:’’ timpul era foarte rabdator si amenintarile
mari se sfarimau in puzderie de amenintari mai mici pe care cu ajutorul timpului le duceau
zilnic in spinare’’. Timpul ca aliat e neglijabil ,ingaduitor ,el nu exista.
O stare monotona de lucruri vaduvite de senzational ori de tragic nu are nevoie de
masca disimularii . ‚’Suceala’’ lui Ilie Moromete de ‚’ a se fandosi’’ refuzand sa
vorbeasca omeneste il transforma intr-un loc de trecere de la magia cuvintelor la
gratuitatea lor agresiva ,proliferanta in proza lui noua. Moromete reactioneaza cu finetea
unui seismograf si pasiunea lui pentru cuvinte prevesteste si pregateste evolutia
ulterioara a prozei romanesti. Cuvintele nu mai sint cautate febril spre a acoperi chinuri
interioare in speranta unei consonante aproape perfecte,ci sint rostite pentru ele insele
,intr-un enunt deschis . Cuvintele isi impun sonoritatile ,Moromete le presimte farmecul
,le exerseaza cu nesfarsita surpriza ,atragandu-i si pe ceilalti in jocul sau. Pare sa
intuiasca maleabilitatea semnificatiilor unei forme (‚’semnificatia unui cuvant se
compune in general dintr-un ansamblu de semne printre care vorbitorul e liber sa
aleaga’’- G.Genette)si capacitatea de disimulare a limbajului( ‚’ Ceea ce se comunica nu
este,deci, un continut sufletesc ci contemplarea acestuia’’ –Carlos Bousono).
Contemplarea ca expresie sau ‚’vorbarie goala’’ ,in traducere morometiana ,face
farmecul personajului. El alege forma si o rosteste cu intonatii savurate cu uimire
intr-o adanca si atenta autocontemplare ,’’semn de batranete sau poate nevoia de a se
convinge ca si cele mai intortocheate ganduri pot capata glas’’. Experientele
suprarealiste incercasera restabilirea dialogului pur in care fiecare isi urmeaza solilocviul
fara dorinta de a influenta interlocutorul . Violentare cinica a insemnului de fiinta
superioara ,un ‚’ efort de sociabilitate’’(Andre Breton) prin insingurare absoluta ,dialogul
devine o latenta preferabila manifestarii sale conventionale. Ilie Moromete este locuit
de drama non-comunicarii fara a realiza ca atare ,fapt ce adanceste sugestia tragica.
Cuvantu se rosteste se a-si demasca neputinta in ciar clipa exercitarii fortei sale.
‚’Era atat de rara bucuria de a sta de vorba cu un om destept in stare sa glumeasca
inteligent’’ incat Moromete ii iarta orice unui asemenea om .Cel mai adesea insa
,dialogheaza cu sine ,isi schimba chiar vocea pentru ca iluzia si deci placerea
dialogului sa fie asigurata. Dismularea se naste numai in raportul realizat intre personaj
si cititor. El singur ,personajul ,disimuleaza inconstient . E faza senina ,copilaroasa a
vorbirii .Chiar si atunci cand la intrebarea vecinului despre vanzarea salcamului
raspunde indirect ,vorbind despre ploaie si viitoarea recolta care promite sa fie
bogata ,raspunsul sau e un eseu naiv si involuntar ,aproape asupra cuvintelor .Dovada
ca celalat intelege exact ce i se spune, iar iritarea sa e provocata nu de bruiajul aplicat
comunicarii ci de umilirea la care o fraza intortocheata te supune.
[....] Ilie Moromete este detinatorul ‚’cuvintelor puterii’’ ,ca la vechii egipteni.
Cele doua voci ale personajulul lui Marin Preda impunn romanului o evolutie
simetrica ,desfasurata intre prologul timpului rabdator si epilogul timpului care si-a
pierdut rabdarea. Moromete domina orchestratia romaneasca prin taceri tot mai
prelungite. Iesirea din scena se face in urma revelarii zadarniciei cuvintelor in care
crezuse. Motivului central ,cel detinut de Moromete ,ii raspunde in surdina ,vag
diferentiat,corul celorlalti,supus ,amorf . De aceea vorbeste singur ,se informeaza ,isi
porunceste ‚’ cu un glas cu totul deosebit de cel dinainte ca si cand ar fi vorbit alt om’’.
Pe acesta permanenta dedublare a vocii eroului se intemeiaza constructia in canon a
romanului. Niciodata enunturile nu se conjuga pina la deplina armonie. Gandurile si
vorbele sint retezate inainte de a se inchega,castigand conotatii nesfarsite. Jocul vorbelor
in raspar disimuland derutant confera frazelor o anume frenezie,accentuata de abundenta
verbelor la perfectul simplu,scurte si icnite. Un prezent cinematografic insotit de o
coloana sonora dubla,deschisa.
[....] Cu Morometii cultura romanesca se imbogateste cu un mit. Fisa personala a
taranescului din noi cuprinde invitabil ,alaturi de semnalmentele lui Ion al lui Liviu
Rebreanu,pe cele ale lui Ilie Moromete.
Aparitia in 1955 a romanului Morometii a fost ca o tasnire din pamint a unei flacari.
Ea n-a ars decat buruienile unei proze false,confectionate dupa retetarul partinic impus
cu mijloace administrative ,dar s-a oferit pe sine,cu puterea coercitiva a evidentei ,ca
model de literatura adevarata. Si in timp urmarile au fost spectaculoase. A aparut o
noua proza narativa. O vadita modificare s-a produs ,prin efectele lecturii acestui roman
si in sensibilitatea receptoare. Putine opere literare romanesti au patruns atat de adanc si
s-au statornicit atat de temeinic in constiinta natiunii. Critica n-a fost de la inceput
unanima in aprecierea Morometilor drept unul dintre cele mai solide romane din
intreaga istorie a literaturii romane,dar publicul cititor cultivat a identificat numaidecit
personajul central chinsteneta vechiului suflet rural ,si Ilie Moromete a devenit un
adevarat erou national de fictiune, omolol al lui Ion si al eroilor de balada. Cu primul
sau roman ,Marin Preda a realizat in literatura cu tematica taraneasca o adevarata
inversiune copernicana.
Invalind viziunea idilica,semanatoristica , a satului si infirmand totodata conceperea
taranului ca bruta, ca ‚’fiara economica’’,el a construit un personaj complex si a carui
optica ,eminamente taranesca ,exprima activitatea unei inteligente speculative la nivel
filozofic,desi activa doar in limitele propriului orizont social .Autorul Morometilor
introduce intr-un roman taranesc psihologia ,demonstrind posibilitatea explicit negata in
perioada interbelica ,a unei proze analitice si problematizante cu material din universul
rural.
[...] Magistrala ,artistica monografie a satului din Campia Dunarii in anii imediat
premergatori celui de-Al Doilea Razboi Mondial ,Morometii e in acelasi timp un
roman-drama si implicit un roman problema.Din primele episoade,conduita eroului
principal releva trasaturile clasice ale taranului precaut ,rezervat ,siret ,disimulandu-si
intentiile prin afisarea insidoasa a ignorantei si naivitatii. Asemenea lui Mos Ioan
Roata eroul lui Marin Preda face pe prostul,tragand pe sfoara ,batandu-si joc cumplit
de interlocutorul tratat cu aparenta consideratie.Nimeni nu poate ce crede ,ce are de
gand Moromete ,acesta posedand tehnica voalarii intentiei,facandu-si un deliciu din a
exprima verbal opusul reactiilor interioare sau de a-si comunica gandurile ocolit.
Virtuos al jocului dublu ,personajul utilizeaza in discutii o veritabila strategie
,deliberandu-si supararea ,nedumeririle ,uimirea ,calculand efectul sonoritatii
cuvintelor ,al intensitatii vocii, apreciind rapid momentul atacului si retragerii
acoperite,intinzand adversarului curse abile,exasperindu-l prin calm,tinandu-l intr-o
tensiune ,o fierbere crescinda ,de natura a-l paraliza a-i impune capitularea
neconditionata.
[...] Nu intotdeauna disimularea si naivitatea calculata sunt dictate exclusiv de interesul
material .Ilie Moromete are destule momente de candoare autentica ,momente in care
insasi siretenia sa se orodoneze pe un fond de ingenuitate nativa.
Examinandu-l de aproape ,descoperim in eroul lui Marin Preda un inocent ,un ins de
suflet pur. Descifram in reactiile eroului fata da agentii fiscului viclenie,inchiderea in
sine a taranului,dar in el transpare ,de asemenea o placere dezinteresata de a se
amuza pe seama celor care nu stiu a infrana,de a contempla fara finalitate scutimea de
minte ,zapaceala ,gesturile pripite.
[....] Desconsiderind bogatia in sine ,Ilie Moromete cunoaste desfatari de o natura cu
totul diferita.Mai mult ca orice ,eroul lui Marin Preda iubeste ceasurile de tihna ,de
dulce lenevie ,petrecute in tovarasia lui Cocosila,unul dintre rarii oameni destepti, ‚’in
stare sa glumeasca inteligent’’, si a lui Dumitru lui Nae ,al carui ras spumos ,tonic
‚’are in el o moliciune ,asa ca si cand ai pluti peste niste valuri calde’’. In ‚’poiana lui
Iocan’’, Moromet si Cocosila se iau la harta verbala ,amical, impacient fiecare sa
dovedeasca celuilalt ca este mai destept. Citite in ziare ,dezbaterile din parlament ii
prilejuiesc lui Moromete o voluptate rara,urmarindu-l pina si in imprejurari din cele mai
critice. Discursurile suveranului ,interpelarile batioase,furibundele rechizitorii facute de
opozitie guvernului sint savurate cu voluptatea de a depista in frazele
sforaitoare,bombastice,in exprimarile pretentioase ,o inptie desavirsita. Cu o inepuizabila
ingeniozitate in scrutarea ascpectului comic al situatiilor ,Moromete cultiva ,de cate ori
imprejurarile ii permit,umorul gratuit si ironia gratuita ,cu toate ca pigmentul
batjocoritor ,mai mult sau mai putin amabil ,nu lipseste mai niciodata. Oricare i-ar fi
dizpozitia momentana el se amuza pe socoteala oricui,cand se iveste ocazia,in chipuri
variate,adesea cu atita subtilitate incat numai la o scrutare foarte atenta poate fi
descoperit acul din dosul cuvintelor ,plate in aparenta.
[...] Deosebit de toti ceilalti tarani din literatura romana ,Ilie Moromete ii este superior
prin inteligenta si prin toate facultatile sufletesti si totusi in timpul istoric il va impinge
inevitabil catre marginea societatii. Nu tocmai din cauza superioritatii lui(ca pe boierii
din literatura semanatorista si pe toti inadaptabilii din proza romanesca), dar pentru
deficitul de simt al realitatii,pentru ca e dazarmat in lupta vietii.
Persinajul isi exercita influenta gratuit,traind cu adevarat doar dincolo de orizontul
existentei imediate. Prin acesta el se aseamana cu Ioanide. ‚’Olimpian’’ ,pe Moromete
nu-l intereseaza (sau il intereseaza doar ca spectacol) ceea ce se petrece in lume,in tara;
ramane insensibil si la framintarile propriei familii,ale proprilor fii ,chiar la dorinta
chinuitoare a celui mai mic,Niculaie de a merge la o scoala din oras. Moromete ia
lucrurile de o insemnatate vitala usor. Tot ce nu-l priveste nemijlocit ii pare super fluu
si incearca sa faca abstractie de orice ii ameninta linistea interioara ,deprinderea de a
se abandona contemplatiei .Flecareala din parlament nu-l indigneaza ,ii provoaca doar
un vesel dispret . Cand i se vorbeste despre pericolul legionar ,transeaza chestia
simplu ,cu un ‚’da-i in masa’’. Orice s-ar petrece si orice i s-ar semnala ,Ilie
Moromete ramane ‚’ privitor ca la teatru’’. Conceptia lui de viata e una estetizanta . Intr-
un timp ‚’ rabdator cu oamenii ‚’, o asemenea conceptie procura farmec,dar de indata
ce timpul da semne ca’’ nu mai am rabdare’’,insuficenta ei apare cu o limpezime
terifianta. Devine evident ca nu chiar in orice imprejurari ‚’personlitatea ‚’ este binle
suprem ‚’. In momente istorice convulsive existenta pune in paranteza esenta.
E suficient sa scada pretul graului pentr ca familia Morometilor ,sfisiata de interese
economice divergente ,sa se destrame ,faramitand implicit gospodaria si provocand
consecutiv ,ruperea echilibrului launtric al celui ce nu tinuse seama de legitatile realitatii
obiective. Impasibil in aparenta ,Moromete se schimba launtric profund. Nu mai merge
la adunari, nu mai sta pe prispa sau in drum ,spre a se incinge la vorba cu trecatorii ,nu
mai povesteste. I se modifica parca si infatisarea fizica. Nu mai seamana cu el insusi
nici cat figura de huma arsa a capului sau modelat de un consatean . Spulberarea iluziei
lui Moromete de a se putea bucura de epicureic de un foarte relativ confort sigurat de
cateva pogoane ,din care se vede nevoit sa vanda ,capata semnificatia de faliment al
individualismului in general,fie acesta si de natura filozifica. Drama lui e analoaga,cu
toate multiplele deosebiri,inerente poziilor sociale si formatiilor intelectuale atat de
deosebite celei a arhitectului Ioanide, a lui Stefan Viziru ,din eliadesca Noapte de
Sanziene ,a tuturor eroilor literari inchisi in propriile lor interioritati,oricat de
admirabile ,preocupati doar de a construi(daca s-ar putea la nivel de perfectiune)pe ei
insisi. Esecul
Eforturilor lui Moromete de a-si fauri o lume a lui opusa celei obiective ,demonstreaza
ca nu se poate iesi din real din istorie.
[....] Panorama a lumii rurale din cumplita perioada a cotelor obligatorii ,Morometii II
,se intocmeste printr-o incizie pe viu in cele mai sensibile tesuturi ale existentei
sociale ,transmitand zvarcolirile unui organism in convulsii.Cu o tehnica naturalista
analoaga celei din Rascoala(secvente din familia Morometilor si din intregul sat inainte
de o campanie de vara traumatizanta ,din timpul ei si de dupa),nu fara absorbtie si de
procedee mai moderne ,faulkneriene in special ,se creeaza o viziune epopeica ,de un
realism aspru,zguduitor.Realitati social-politice tabu pentru literatura si presa in anii
cincizeci nu numia ca nu sint,dar romanul proiecteaza tocmai asupra lor cea mai
necrutatoare lumina.Nu ,fireste ,de pe pozitii anticomuniste ,dar dintr-o perspectiva opusa
celei instaurate de dogamtismul stalinist.Cu Morometii ,II,incepe o noua literatura - nu
doar de inspitratie rurala ,ci de actualitate in genere:autentic realista ,diametral opusa
pretinsului
‚’realism socialit’’.
Exista in Morometii doua personaje care joaca,din cand in cand,rolul unor ‚’reflectori’’.
Unul este Moromete ,celalalt ,fiul cel mai mic,Niculaie. Daca aparitia tatalui in acest rol ,nu
e deloc surprinzatoare,caci am vazut in ce fel perspectiva si limbajul insusi al
povestitorului ii sunt indatorate ,mai nesteptata e aparitia fiului:sa fie ‚’reflectarea ‚’
ereditara?
S-a spus mai demult,si pe drept cuvant,ca in centrul romanului se afla problema
paternitatii, a raporturilor lui Moromete cu fii sai.Dar aceasta problema nu e decat
deghizarea celei sociale generale. Si ,dim acest punct de vedere,’’refelctorii’’ sint
semnificativi;voi spune deocamdata,sub rezerva demonstratiei,ca in primul volum,unde
perspectiva naratorului se apropie de a lui Moromete ,el este si reflectorul principal,in
timp ce ,in al doilea ,locul lui e luat treptat de Niculaie.De altfel primul volum vorbeste
despre lume a tatalui(aceea pe care el si-o imagineaza) cu aparentele ei de stabilitate si
ordine,cu seninatatea ei ce se apara de lovituri,iar al doilea despre lumea fiilor ,neasezata
si tulbure,in care irump la suprafata forte istorice obscure ,necanalizate si primejdioase.
Intai este lumea fierariei lui Iocan, a lui Cocosila si Dumitru lui Nae a bucuriei si
maniei lui Tugurlan; in ea amenintarile nu lipsesc ,dar par indepartate ,si ramane
totdeauna timp pentru contemplatie,conversatie si placere.A doua este pe de o parte
,lumea de lumpenproletari (ce va fi indeaproape analizata in Delirul) ,a celor trei fii mai
mari ,meschina ,grotesca si fara traditie ,iar pe de alta ,lumea taranesca de imedeiat de
dupa razboi ,a lui Iosica,bila ,Zdroncan si Mantarosie,urita profitoare,lipsita de spirit
.Aici descoperim in Marin Preda si un obesrvator al altui suflet decat acela intelept
,sceptic si ironic ,al taranului care se simte beneficiarul unei indelungate
experiente(intrupat in Moromete),si amune al unui suflet nesigur si nesedimentat,chiar
daca uneori,ca in cazul apt de o anumita idealitate.Doua utopii stau fata in fata:utopia
traditionalista ,dar liberala,ingenua ,a tatalui(care crede nesmintit in valorile stravechi ale
clasei lui)si utopia revolutionara,dar dogmatica a fiului(care crede la fel de convins ca
acesta clasa e pe cale sa paraseasca scena isoriei sau cel putin sa devina de
nerecunoscut).
Ca filozofie a existentei ,Niculaie este un antimorometian.Urmele conflictului dintre tata
si fiu pot fi descoperite in tot lungul primului volum.Ruptura se produce in al doilea.