Perioada interbelică (1918-1939) a favorizat dezvoltarea romanului, dar acest cadru

stimulator a provocat și polemici.

Eugen Lovinescu ȋntrebuinţa formula „creaţia obiectivă” pentru a defini emanciparea
romanului și eliberarea lui de lirism, ceea ce pentru critic ȋnseamnă o caracteristică a
modernităţii. Lovinescu ȋnţelegea emanciparea ca fiind exprimată și prin prezenţa ȋn roman a
mediului urban care substituia lumea rurală, sau a personajului-intelectual care ȋnlocuia
ţăranul.
Alţi termeni folosiţi ȋn discuţie au fost romanul de creaţie și romanul de analiză,
formule de ȋntrebuinţare de G. Ibrăileanu ȋn studiul Creaţie și analiză. Ȋn termenii de azi, ele ar
putea corespunde romanului obiectiv, respectiv, romanului subiectiv.
Ȋn esenţă, discuţiile au opus pe cei care considerau că romanul tradiţional (obiectiv)
trebuie să-și continue drumul pȃnă cȃnd formula va fi epuizată, celor care cereau modernizarea
rapidă a romanului romȃnesc ȋnscriindu-se pe linia analizei psihologice și a organizării
subiective, a inspiraţiei din lumea urbană și a prezenţei intelectualului capabil de a trăi dileme
morale.
Ȋn disputele interbelice cu privire la roman, conceptul lovinescian al sincronismului,
alături de ideile lui Camil Petrescu din eseurile De ce nu avem roman și Noua structură și
opera lui Marcel Proust, joacă un rol important ȋn a impune o nouă viziune asupra dezvoltării
geniului. Este vorba de acomodarea literaturii romȃne la cele mai noi experienţe de creaţie
europene (Andre Gide, Marcel Proust).
Schimbarea opticii cu privire la roman se va produce, așadar, atȃt ȋn ceea ce privește
instanţele narative, perspectiva narativă, viziunea: relativizarea perspectivei narative, tema:
inspiraţia de factură citadină, problematica, tehnicile narative: analiza, introspecţia favorizată
de monologul interior, modificarea tipului de compoziţie: formula jurnalului care generează un
nou tip de literatură, cea a autenticităţii. Naraţiunea la persoana I, relevarea unor lumi interioare,
sau a unor eșecuri spirituale, organizarea romanului sub forma unor monologuri ori jurnale sunt
noutăţile care schimbă modelul speciei, transformȃndu-l ȋntr-o creaţie subiectivă. Nu lipsesc
totuși ȋn aceste din aceste romane elementele de obiectivitate, date istorice minime: războiul,
lumea ȋmbogăţiţilor, unele pagini de atmosferă din Bucureștiul de după Primul Război Mondial.
(Ultima Noapte…)
Camil Petrescu ȋnsuși nu face altceva prin termeni precum autenticitate,
substanţialitate, memorie involuntară decȃt să identifice un nou fel de a face literatură, pe
care ȋl experimentează ȋn cele două romane: „Ultima noapte de dragoste, ȋntȃia noapte de
război” și „Patul lui Procust”. Adept al modernismului lovinescian, C. Petrescu este cel care,
prin opera sa, fundamenteaza principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea
literaturii romane cu literatura europeana, prin aducereaunor noi principii estetice ca:
autenticitatea, substantialitatea, relativismul, si prin crearea personajului intelectual lucid si
analitic, in opozitie evidenta cu ideile samanatoriste ale vremii, care promovau „o duzina de
eroi plangareti”. Acesta opineaza ca literatura trebuie sa ilustreze „probleme de constiinta”,
pentru care este neaparata nevoie de un mediu social in cadrul caruia acestea sa se poata
manifesta.
Autenticitatea – este ilustrarea realităţii din propria conștiinţă, conferind „momente
autentice de simţire ȋn roman”. Autorul ȋnsuși mărturisind: „Singura realitate pe care o pot
povesti este realitatea conștiinţei mele, conţinutul meu psihologic”.
Substanţialitatea – este concepţia conform căreia literatura trebuie să reflecte esenţa
concretă a vieţii: iubirea, războiul, orgoliul, orgoliul umilit, cunoașterea, dreptatea, adevărul,
demnitatea etc.
Sincronizarea – armonizarea desăvȃrșită a literaturii cu filozofia și psihologia epocii,
ȋntrucȃt actul de creaţie este un act de cunoaștere (autocunoaștere), de descoperire și nu
invenţie: „nu putem cunoaște nimic absolut, decȃt rasfrȃngȃndu-ne ȋn noi ȋnșine”.

1
 Relativismul – reiese din multitudinea punctelor de vedere ȋn jurul aceluiași obiect,
aceluiași concept, aceleiași norme morale. Oamenii pot avea concepţii diferite despre iubire,
despre război, despre dreptate etc.
Ex. ȋn cap. La Piatra Craiului, ȋn munte cȃnd fiecare personaj ȋși exprimă opinia despre
fapta unui bărbat care ȋși ucisese soţia infidelă: căpitanul Dimiu: „nevasta trebuie sa fie nevastă
și casa, casă…dacă-i arde de altele să nu se mărite”; căp. Corabu „dragostea-i frumoasă tocmai
pentru că nu cunoaște nici o silnicie” (este adeptul liberei exprimări a sufletului omenesc); căp.
Floroiu „dreptul la dragoste e sfȃnt… unei femei trebuie să-i fie ȋngăduit să-și caute fercirea”.
Intervenţia lui Ştefan este explozivă confirmȃnd principiul că poţi vorbi sincer numai despre
tine, despre trăirile și percepţiile proprii: „Cei care se iubesc au drept de viaţă și de moarte
unul asupra celuilat”.
Luciditatea – este trăsătura dominantă a personajelor lui C. Petrescu, intelectuali
analitici și autointrospectivi, hipersensibili, intransigenţi si inflexibili moral. Luciditatea „nu
omoară voluptatea reală, ci o sporește”.
Anticalofilismul (ȋmpotriva scrisului frumos) – este o adevărată bătălie estetică pe
care o duce scriitorul care susţine formula literară a jurnalului, a confesiunii, notarea precisă,
exactă, „ca ȋntr-un proces-verbal” (titlul iniţial- Jurnalul căpitanului Andreescu; Proces-
verbal). Figurile de stil se rezumă la comparaţii și epitete, dar „fără ortografie, fără
compoziţie, fără stil și chiar fără caligrafie” (C. Petrescu)
Naraţiunea la persoana I folosește timpul subiectiv, care aduce ȋn prezent gȃnduri,
fapte trecute, indoieli totul fiind subordonat memoriei involuntare. Romanul ȋnseamnă, asadar,
experienţă interioară: „să nu descriu decȃt ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce ȋnregistrează
simţurile mele, ceea ce gȃndesc eu, din mine ȋnsumi nu pot ieși … eu nu pot vorbi onest
decȃt la persoana I”.
Memoria involuntară – reactualizarea ȋn conștiinţă a amintirii prin declanșarea
spontană a unui proces de asociaţii senzoriale. Prezentarea evenimentelor ȋn deriva fluxului
memoriei involuntare este una dintre noutăţile romanului sec. al XX-lea, pe care a impus-o M.
Proust, dar la C. Petrescu memoria involuntară este declansată nu de o senzaţie, ci de un conflict
de idei.
Ex. prin memoria involuntară, declansată de discutia de la popotă, Gheorghidiu aduce
ȋn prezent (timpul subiectiv) experienţa erotică, pe care o notează ȋn jurnalul de campanie:
„Eram ȋnsurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă ȋnșală”.
Introspecţia psihologică – observarea vieţii interioare, prin analiza psihologică a
conștiinţei personajelor, a zmuciului lor lăuntric provocat de setea de absolut.
Personajele lui C. Petrescu sunt incatusati ai absolutului, intelectuali ce traiesc
drame de constiinta, fiind insetati de absolut. Trasaturi:
Intelectuali lucizi, ce trăiesc drama pasiunii analizate cu luciditate: „Cȃtă luciditate
atȃta conștiinţă, cȃtă conștiinţă atȃta pasiune și deci atȃta dramă”. Ex. Ȋn finalul operei
Ştefan ȋși dă seama cu luciditate că deși cȃndva „ar fi putut ucide pentru femeia asta”, acum ar
putea oricȃnd să găsească alta la fel.
Sunt hipersensibili, amplificȃnd semnificaţia unui gest, a unei priviri, a unui cuvȃnt
pȃnă la proporţiile unei catastrofe. Ex: Ştefan se chinuie ȋngrozitor la petrecerile mondene,
cȃntărind fiecare vorbă, fiecare gest al Elei „trăgeam cu urechea, nervos, să prind crȃmpeie din
convorbirile pe care nevasta-mea lea avea cu domnul elegant de lături de ea”; „Mă chinuiam
lăuntri să par vesel…Şi eu mă simţeam imbecil și ridicul”
Inadaptaţi superior, intelectuali intrasigenţi ȋntr-o luptă continuă cu ordinea socială,
afacerile, politica, mondenitatea
Sunt ȋncătușaţi ai absolutului, intelectuali ce trăiesc drame de conștiinţă, fiind ȋnsetaţi
de absolut.

2
 Născuţi din frămȃntări, scepticism, tensiune intelectuală sunt ȋn căutare de
certitudini pentru un sentiment puternic sau un concept al absolutului: „singura existenţă
reală e aceea a conștiinţei”. Ex. plimbarea la Odobești declanșează criza de gelozie, de
incertitudine a iubirii, punȃnd sub semnul ȋndoielii fidelitatea Elei. Incertitudinea iubirii
devenise o tortură incȃt „nu mai puteam citi nici o carte, părăsisem Universitatea”
Ȋn „Ultima noapte de dragoste, ȋntȃia noapte de război”, C. Petrescu surprinde drama
intelectualului lucid, ȋnsetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care
se salvează prin conștientizarea unei drame mai puternice, a ceea a omenirii ce trăiește tragismul
unui război absurd, văzut ca iminenţă a morţii.

Romanul experientei a fost cultivat in perioada dintre cele Doua Razboaie Mondiale, de cativa
romancieri preocupati de marile probleme existentiale ale fiintei umane: problema identitatii
(cine sunt eu?), problema autenticitatii (ce trebuie sa fac pentru a fi cu adevarat eu insumi?) si
cea a libertatii, legata de aspiratia spre o libertate absoluta. In acest tip de roman, experienta
iubirii nu mai implica afectivitatea, ci vointa; iubirea devine o forma a afirmarii de sine, o forma
de vanitate. Se intrebuinteaza tehnici narative specifice: discursul fragmentarist (naratiunea
segmentata in secvente intre care nu exista o continuitate evidenta), juranalul, memoriile,
inserarile, flashbackurile, iar evenimentele sunt, aproape intotdeauna, filtrate prin constiinta
unui personaj-narator.
Romanul experientei valorifica trairea cat mai intensa, in plan interior, de catre
personaje, a unor experiente definitorii. Proza experientei se bazeaza pe crearea impresiei
de autenticitate prin utilizarea unor elemente care tin de realitate (jurnal, elemente
autobiografice, scrisori)
Estetica autenticitatii (care sta, deci, la baza romanului experientei) are in vedere
confesiunea personajului-narator la persoana I, introspectia, autoanaliza lucida, tehnica narativa
moderna a "punerii in abis" (de ex, introducerea in naratiune a fragmentelor de jurnal), stilul
anticalofil, (si numai la Camil Petrescu, notele de subsol tot la persoana I, care sustin chiar
identitatea autor-narator!!!)

Romanul psihologic/de analiza are drept obiect investigarea detaliata a vietii interioare,
observarea psihologica, iar drept subiect are cazurile de constiinta.Este scris de obicei
la persoana I (perspectiva narativa subiectiva), pentru ca pune accent pe descrierea
starilor sufletesti, a problemelor de constiinta sau chiar patrunderea in zonele obscure ale
inconstientului.
Proza de factura subiectiva are drept caracteristici: perspectiva narativa "faramitata",
relativizata, timpul subiectiv, fluxul constiintei, memoria afectiva, naratiunea la persoana I,
luciditatea autoanalizei, anticalofilismul, introspectia (utilizata nu numai ca mijloc de
autocunoastere, ci si ca mijloc de cunoastere a celuilalat!), constructia personajelor a caror
identitate se construieste treptat, prin alcatuirea unor "dosare de existenta", dar si autenticitatea
definita ca identificare a actului de creatie cu realitatea vietii, cu experienta nepervertita, cu
trairea febrila)
Trasaturi ale prozei subiective: perspectiva narativa este subiectiva, cu o viziune narativa
“impreuna cu”, focalizare interna, care ii apartine unui narator subiectiv, narator-
personaj, ce relateaza intamplari in care este implicat direct la pers. I, dovada fiind
formele verbale si pronominale la aceasta persoana (ex.)

2.Perspectiva narativa este obiectiva, cu o viziune narativa „dindarat”, focalizare zero, care ii
apartine unui narator omniscient, omniprezent, heterodiegetic, ce realizeaza o naratiune la
persoana a III-a, dovada fiind formele verbale si pronominale la aceasta persoana (ex.)