Proză modernă

- optează pentru nuvela şi romanul de analiză psihologică

- proză reflexivă şi confesivă, declară supremaţia „eu-lui”
- textul operează cu fragmentarea, contorsionarea subiectului, hibridizarea subspeciilor
- multiplicarea perspectivelor impune autenticitatea faptelor narate şi veridicitatea personajelor
- scriitorul foloseşte tehnici ale analizei psihologice (introspecţia, retrospecţia, fluxul conştiinţei,
memoria involuntară)
- intertextualitatea apare cu inserţia unor scrisori, pagini de jurnal intim, de ziar etc.
- autocraţia personajului impune textul scris la persoana I

Roman subiectiv
- anularea omniscienţei; focalizare internă; viziunea „împreună cu” -> narator subiectiv
- naraţiune la persoana I (caracteristică, dar nu obligatorie)
- introducerea personajului reflector
- multiplicarea şi relativizarea perspectivei; perspectivă narativă „fărâmiţată”
- timpul prezent şi subiectiv
- fluxul memoriei, memoria afectivă
- luciditatea autoanalizei
- stilul anticalofil
- construcţia personajelor ale căror trăsături se dezvăluie treptat prin alcătuirea unor „dosare de
existenţă”, dar şi autenticitatea definită ca identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii, cu
experienţa nepervertită, cu trăirea febrilă
- personaj-narator care mediază între cititor şi celelalte personaje

1
 ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RAZBOI

Geneza: trebuie căutata in preocuparea autorului de a scrie despre război; din 1929, in revista literara
Omul liber anunţa apariţia unor nuvele si a unui roman de evocare a războiului

Compoziţia:

1. Textul se structurează în două părţi:

a. Cartea întâia (romanul geloziei)
b. Cartea a doua (romanul războiului),
alternând două planuri distincte, care intersectează într-o linie a devenirii conştiinţei personajului”
 Un plan social, al realităţii obiective (popota ofiţerilor, anturajul familiei după moştenire, interpelările în
Parlament, petrecerea la Odobeşti, scenele de război)
 Un plan psihologic, al interiorităţii reflexiv-afective şi senzoriale a personajului , care – la rândul său – poate
fi analizat în funcţie de modulaţiile conştiinţei protagonistului, liantul celor două microromane, aparent
autonome.

2. Compoziţional, putem identifica elemente aparţinând:

 Clasicismului
- personaje „plate”, tipuri umane statice, determinate de o trăsătură esenţială (Tache şi Nae Gheorghidiu,
Tănase Vasilescu Lumânăraru)
 Romantismului
- concepţia despre iubirea absolută: „ o iubire mare este mai curând un proces de autosugestie”, „e un
monodeism, voluntar al început, patologic pe urmă”, „prezenţa femeii îmi era indispensabilă ca morfina unui
detracat”, „acei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt”.
- portretul contradictoriu al Elei: când o ipostază diafană („ochii mari albaştri, vii ca nişte întrebări de
cleştar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit umedă şi fragedă, cu o inteligenţă care irumpea, izvorâtă
tot atât de mult din inimă cât de sub frunte, era, dealtfel, un spectacol minunat”), când o prezenţă pervertită
(„ Priveam cu ură şi dispreţ corpul acesta ameninţat de îmbătrânire timpurie… vulgaritatea frazei nu m-a surprins,
căci acum o vedeam aservită stilului vulgar al lumii pe care o admira”)
 Realismului
- mercantilismul societăţii bucureştene civile şi politice (practicile ministeriale, afacerea cu fabrica de
aramă)
- descrierea fortificaţiilor din primul capitol (nuanţat balazacian)
- evenimente surprinse în Cartea a doua, „tot ce s-a scris mai obiectiv şi mai zguduitor la noi despre
război” (G. Călinescu);
- impresia de viaţă autentică (aglutinarea episoadelor aparent fără legătură între ele)
- portretele colective/ individuale (soldaţi şi ofiţeri)
 Naturalismului
- descrierea obstinat maliţioasă a Elei, sub impulsul geloziei (Între oglinzi paralele)
- scenele de război (Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu)
 Modernismului
- tema o constituie drama intelectualului ultralucid, aspirând la iubirea absolută, devorat de incertitudini
şi care descoperă antinomia viaţă/ moarte, din perspectiva absurdităţii războiului.
- titlul este o metaforă şi sintetizează dualitatea structurală a textului (deşi substantivul „noapte” se repetă,
contextualizat – „ultima noapte”, „întâia noapte” - , determină două sensuri antagonice: sfârşit al „monografiei
îndoielii”, început al „experienţei trăite direct”, revelarea sensurilor esenţiale faţă de care drama incertitudinii şi
gelozia sunt neglijabile).
- istoria, aparent simplă, urmăreşte – în plan subiectiv – amintirile, gândurile, tribulaţiile iubiri,
destrămarea căsniciei protagonistului; în plan obiectiv, concentrarea tânărului absolvent al Facultăţii de Filozofie
Ştefan Gheorghidiu într-un regiment de infanterie la Piatra Craiului, ca sublocotenent, în primăvara lui 1916,

2
aşteptând intrarea României în primul război mondial, întâlnirea celor doi soţi la Câmpulung Argeş, declanşarea
luptei, ambuscada în are este decimat batalionul lui Gheorghidiu, spitalizarea acestuia în urma unei plăgi împuşcate
în braţ şi, în final despărţirea de Ela, odată ce revine acasă, în convalescenţă.
- intersectarea firelor narative
 liniar, întrerupt de capitolul Diagonalele unui testament şi următoarele, este reluat o dată cu secvenţa
Ultima noapte de dragoste („Dar ultima scrisoare mă chema „negreşit” la Câmpulung, pentru sâmbătă,
sau cel mai târziu duminică”) şi continuă cu drama războiului;
 secvenţionat (flash-back-ul);
 spiralat (evoluţia personajului, redescoperirea sensurilor fundamental-ontologice);
 sinusoidal (cu maximele şi minimele afectiv-senzoriale generate de introspecţie);
- natura conflictului (psihologic)
- dialogul polemic din subsolul paginilor, metatextul (eul-scriitor lămureşte receptorul-cititor asupra
tehnicilor folosite şi modalitatea concretă prin care să înţeleagă mesajul operei)
- pentru autenticitate, autorul:
 foloseşte corespondenţa intimă (marcată de ghilimele interioare)
 intercalează discursul parlamentar (veritabil caragialism) al unuia „dintre membrii importanţi ai guvernului”
(Asta-i rochia albastră)
 redă stenograma ordinului de luptă (Ultima noapte de dragoste), intertextul
 surprinde poliedric automatisme sociale sociale (casa unchiului Tache, întâlnirile mondene din anturajul
Anişoarei)
 operează cu tehnicile analizei bergsoniene: memoria involuntară (dezbaterea cazului de achitare a unui
bărbat care comisese o crimă conjugală declanşează introspecţia retrospectivă a experienţei erotice, prin
care protagonistul încearcă să-şi clarifice „monodeismul” iubirii din propria căsnicie, rememorând incidente
care îi alimentau gelozia); fluxul conştiinţei (autoanaliza nu operează selecţii pentru anumite episoade, ci
aglutinează situaţii de la cele mai banale până la cele mai controversate, într-o avalanşă a subiectivităţii
excesive).

3. Autocraţia personajului (diagrama conştiinţei): evoluţia personajului este urmărită pe diagrama

conştiinţei, care cunoaşte trei trepte de manifestare, de la abstract la concret, de la subiectiv la obiectiv.
a. Conştiinţa individuală
 Drama conştiinţei individuale nu o constituie gelozia sau absolutul în iubire. Ea este determinată de
formele refulate ale narcisismului, având ca efect atitudinea misogină: „Să tulburi atât de mistuitor o
femeie dorită de toţi, să fii atât de necesar unei existenţe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim
al personalităţii mele” (Diagonalele unui testament). Pentru Gheorghidiu, există o plăcere în a se analiza
până la voluptatea durerii, produsă de revelarea unui adevăr, şi el relativ. Caracteristic trăirilor paradoxale,
labilităţii convingerilor este finalul capitolului Între oglinzi paralele.
 Întreaga introspecţie retrospectivă (pentru a-şi lămuri propriile sentimente şi senzaţii prezente, în raport
cu Ela şi lumea înconjurătoare, personajul reinterpretează trecutul analizându-l, o formă de psihoterapie, de
eliberare din sine) este un comentariu al faptelor de conştiinţă individuală, cu dorinţa expresă de a o
subordona logicii.
b. Conştiinţa socială
 Comportamentul eroului relevă un complex al sociabilităţii care îi dezvăluie ultralucidului Ştefan
incompatibilitatea lumilor, realitatea obiectuală/ realitatea interiorităţii: „Negreşit, sunt nemăsurat de
orgolios, dar hotărât asta ca personalitate sufletească numai: ca personalitate socială, mă simt într-o situaţie
falsă şi nesigură, când mă salută prea respectuos chiar un servitor”.( Diagonalele unui testament)
 Drama erotică se defineşte ca pretext al vanităţii (era admirat de colegi pentru dragostea pe care Ela i-o
acordase) şi nu ca motiv al conflictului: „Începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai
toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase student, şi cred
că acest orgoliu constituit baza viitoarei mele iubiri” (Diagonalele unui testament)
 Comparativ cu lumea mondenă din anturajul Anişoarei sau al lui Grigoriade, Gheorghidiu este un
inadaptat.
 Inteligenţa (intelectual) şi sufletul sunt singurele realităţi obiective pentru tânărul licenţiat în filozofie,
pentru că între el şi lume stă infatuarea spiritului juvenil care trăieşte conceptul, poate suspenda
esenţialmente clipa, considerându-se superior şi neînţeles de lumea care îl înconjoară.
3
  Conştiinţa socială ar putea fi reprezentată de o întrebare: „Dar eu? Ce caut eu cu exasperatele mele
complicaţii în această lume?” (Ultima noapte de dragoste)
 Textul se defineşte ca un roman al cunoaşterii de sine, al rostuirii fiinţei prin ceilalţi. Fără tema
războiului, erotica s-ar fi transformat într-un subiectivism steril. Cele două teme se contextualizează
simbolic.
c. Conştiinţa istorică
 Autorul îi creează protagonistului (aflat în conflict interior) o situaţie de excepţie, care să răspundă la
obsedanta întrebare a rostuirii existenţiale. Trecut şi prezent gramatical descriu revlaţia conştiinţei: fiinţa
istorică.
 Stilistic, în partea a doua predomină verbele la prezent, marcă a trăirilor autentice ale eului-scriitor,
comparativ cu imperfectul introspecţiei retrospective, necreditabilă, ficţiune, umbra unor impresii, din
prima „carte” a romanului.
 Luciditatea evoluţiei conştiinţei de la subiectivitatea abstractă la subiectivitatea obiectivată, de la
individual la istorie o are eul-scriitor care comentează povestirea eului-narator.
 Sunt două conştiinţe contrapunctate:
- a cunoaşterii în absolut (eu-narator)
- a cunoaşterii în concret (eu-scriitor)
 pluralizarea perspectivelor implică alternarea rolurilor între eul-narator şi eul-scriitor, relevată în text
prin nuanţarea trăirilor personajului, scrisorii apocrife, în care i se atrage atenţia că Ela comite adulter „cu
un individ Grigoriade” în timp ce el îşi riscă viaţa pe front, personajul rămâne indiferent: despărţindu-se
definitiv de soţia lui, renunţă la casele din Constanţa. Îi lasă tot, „de la obiecte de preţ la cărţi… de la
lucrusi personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” (Comunicat apocrif)
Diagrama conştiinţei constituie adevăratul subiect al romanului, ce evoluează de la eul individual la
cel istoric, de la „suspendarea” husserl-iană la „cogito”-ul cartezian.

4. Concluzii
Creaţia lui Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război circumscrie romanului
modern prin:
 analiza psihologică a trăirii duratei bergsoniene (totul este retrăit în prezentul analizei în retortă)
 structura binară a substanţei epice, „dragoste” şi „război”, intersectează planul realităţii obiectuale cu
planul interiorităţii subiective
 simultaneitatea trecutului (iubirii) cu prezentul (războiului) este posibilă datorită existenţei unui eu-
scriitor
 notele de la subsol , ca metatext şi intertext, aparţin substanţei narative, accentuând autenticitatea
povestirii şi a comentariilor
 romanul urmăreşte diagrama conştiinţei (care evoluează de la individual la istoric, prin cunoaştere
abstractă şi experienţă concretă)
 nu există tipuri umane, ci stări de conştiinţă. Ela nu există ca „actant”, se voalează sub impresia unei
priviri obsedate de propria interioritate, a lui Gheorghidiu.

4
 Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui roman modern-subiectiv/text narativ studiat de Camil Petrescu.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat;
– analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale
și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

Evidențierea a două trăsături
care fac posibilă încadrarea
textului narativ studiat într-o
perioadă, într-un curent
cultural/literar sau într-o
orientare tematică
6 puncte
• precizarea perioadei, a
curentului cultural/literar sau a
orientării tematice
– 2 puncte
• numirea a două trăsături ale
perioadei, ale curentului
cultural/literar sau ale orientării
tematice precizate
– 2 x 1 punct = 2 puncte
• evidențierea celor două
trăsături, prin valorificarea
textului
– 2 x 1 punct = 2 puncte
Perioada interbelică este esențială în evoluția romanului românesc, atât prin lărgirea ariei tematice, prin surprinderea
particularităților unor medii sociale variate, cât și prin diversificarea formulelor narative. Astfel, romanul de inspirație rurală
își găsește adepți în Rebreanu (realismul dur, obiectiv) și în Sadoveanu (realismul mitic), iar cel citadin este ilustrat magistral
de G. Călinescu (realismul balzacian), Camil Petrescu (proza de analiză psihologică).
Camil Petrescu renunță la tematica tradițională și optează pentru narațiunea subiectivă care aduce în prim-plan
interioritatea, stările lăuntrice, gândurile și îndoielile.
Primul roman al lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război aparţine literaturii
autenticităţii şi ilustrează estetica modernismului promovată de Eugen Lovinescu (roman citadin, centrat pe problematica
intelectualului, împlinind dezideratele formulate în teoria lovinesciană a sincronismului). Este un roman modern subiectiv,
„ionic” (model proustian: naraţiune homodiegetică, viziunea/focalizare internă). Roman al unei duble experienţe ontice şi
cognitive – iubirea şi războiul –, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război îşi are izvoarele în experienţa
sublocotenentului Camil Petrescu, voluntar pe frontul Primul Război Mondial, al cărui memorial de campanie este
„împrumutat cu amănunte cu tot eroului”.

Comentarea a două
episoade/secvențe relevante
pentru tema textului narativ
studiat
6 puncte
• precizarea temei textului narativ
– 2 puncte
• câte 2 puncte pentru comentarea
Geneza romanului se sprijină pe câteva articole de cronică a vieţii mondene, publicate la rubrica „Ceaiul de la ora
cinci”. Anunţat în presa vremii sub câteva titluri (Jurnalul căpitanului Andreescu, Proces-verbal de dragoste şi de război),
romanul e scris şi publicat în 1930.
Titlul dezvăluie compoziţia bipolară şi surprinde cele două experienţe existenţiale şi cognitive ale lui Ştefan
Gheorghidiu, devenite teme ale cărţii (iubirea şi războiul).
Tema inadaptării intelectualului la o lume vorace a imposturii şi a mediocrităţii se cristalizează prin mai multe arii
tematice: dragostea şi războiului, cunoaşterea şi setea de absolut, tema moştenirii şi cea a existenţei societăţii bucureştene în
preajma Primului Război Mondial. Personajul trece prin drama geloziei, rememorând mariajul cu Ela. O scevență importantă

5
oricăror două episoade/secvențe
relevante pentru tema textului
(comentare adecvată – 2 puncte;
simpla numire a unor
episoade/secvențe sau tendința de
rezumare – 1 punct)
– 2 x 2 puncte = 4 puncte
Câte 3 puncte pentru analiza
oricăror două elemente de
structură, de compoziție și de
limbaj, semnificative pentru
textul narativ studiat
2 x 3 puncte = 6 puncte
• analiza fiecărui element ales,
justificând relevanța acestuia
pentru textul narativ studiat
– 3 puncte
• abordarea schematică, fără
justificarea relevanței
– 1 punct
pentru prima experiență a romanului este excursia la Odobești, în care Ștefan analizează lucid toate reacțiile și
comportamentul Elei: apropierea excesivă de dl. G, gelozia Elei când dl. G nu-i acordă atenție. A doua experiență a
romanului, cea a războiului, își găsește concretizare în capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu când Gheorghidiu
înregistrează faptele terifiante declanșate de conflictul armat.
Romanul – subiectiv prin perspectiva narativă internă – se prezintă ca o confesiune la persoana I, urmărind fluxul
conştiinţei eroului narator, Ştefan Gheorghidiu. Compoziţia este binară: Cartea întâia însumează şase capitole, iar Cartea a
doua, şapte, ultimul capitol având valoare de epilog. Titlurile sunt rezumative sau metaforice: ( I: La Piatra Craiului în
munte, Diagonalele unui testament, E tot filozofie, Asta-i rochia albastră, Între oglinzi paralele, Ultima nopate de dragoste ;
II: Întâia noapte de război, Fata cu obraz verde, La Vulcan, Întâmplări pe apa Oltului, Post înaintat la Cohalm, Ne-a
acoperit pământul lui Dumnezeu, Wer kann Rumänien retten” [Cine salvează România?], Comunicat apocrif).
Formula narativă a romanului în roman (romanul iubirii este inserat în romanul războiului) a generat dispute ale
criticilor privind unitatea construcţiei narative. Ideea alăturării artificiale a două romane între coperţile aceleiaşi cărţi este
infirmată de prezenţa unui singur eu narator (în a cărui conştiinţă se reflectă atât evenimentele unui timp istoric real, cât şi
cele rememorate, ale unei durate interioare) şi de un artificiu compoziţional prin care capitolul I se constituie ca o premisă
care motivează în plan artistic ieşirea din timpul obiectiv şi intrarea în timpul psihologic.
Principiul compoziţional care organizează construcţia narativă este cel al memoriei involuntare, declanşate nu de o
senzaţie, ca la Proust, ci de o dezbatere şi un conflict de idei – discuţia polemică despre iubire de la popota ofiţerilor
regimentului XX.
Incipitul este modern, cu intrări multiple. Primele enunţuri au funcţie descriptivă, de orientare, situând acţiunea într-
un cronotop real: „În primăvara anului 1916, ca sublocotenent prospăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de
infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal”. Finalul deschis (surprinzând despărţirea eroului
de „tot trecutul” şi, implicit, un nou început) îngăduie adăugarea unui epilog târziu, în notele de subsol din Patul lui Procust
în care se vorbeşte despre dezertarea, prinderea, judecarea şi condamnarea lui Gheorghidiu la ocnă pe viaţă.
Structural, romanul se realizează din interferenţa a două planuri narative, care, la rândul lor, sunt „supraetajate”.
Planul conştiinţei personajului-narator dezvăluie o realitate interioară care fiinţează în durată subiectivă; în acest plan,
alternează palierul narativ (al evenimentelor rememorate din care se reconstituie ‚anotimpurile” poveştii de iubire) cu cel
analitic, în care sunt „radiografiate” stări de conştiinţă, se analizează „patologia” geloziei, se formulează judecăţi de valoare.
Al doilea plan narativ este cel al realităţii obiective, imediate centrat mai întâi pe existenţa societăţii bucureştene (mediul
studenţesc, lumea oamenilor de afaceri, a vieţii politice şi a celei mondene), apoi pe viziunea demitizată a războiului.
Realitatea observată este dublată de reflecţii ale eului-conştiinţă, de notarea minuţioasă a reacţiilor interioare. Notele
infrapaginale adaugă un plan auctorial care sporeşte impresia de autenticitate. Raportul dintre cele două planuri principale
este conflictual, fiindcă tiparul de idealitate pe care se structurează eul-conștiinţă e în antiteză cu realul. Pendularea ă
modernitatea acestei structuri contrapunctice.
Subiectul este mai degrabă un pretext, romanul reconstituind, în prima sa parte, experienţa cunoaşterii prin iubire,
6
 cristalizând treptat, dramatic, „monografia unui sentiment” crezut absolut. Este o poveste de dragoste cu accese dramatice de
gelozie, interpolată în povestea, trăită aievea, a campaniei militare din Primul Război Mondial. Tragismul războiului schimbă
scara de valori a eroului, aducând, prin noua imagine a sensurilor existenţei, anularea dramei conjugale.
Prin romanul său, Camil Petrescu impune în proza românească o nouă tipologie umană. Personajele sale fac parte
dintre cei care trăiesc în lumea înaltă a ideilor pure, sunt intelectuali, inteligenţi şi hipersensibili, însetaţi de ideal, de adevăr şi
de trăiri absolute, fiinţând sub zodia lucidităţii: „câtă luciditate atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta
dramă”. Misterul personajelor, indeterminarea lor sunt elemente de modernitate.

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități de construcție a unui personaj dintr-un roman modern-subiectiv/text narativ
studiat de Camil Petrescu.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două episoade/secvenţe comentate;
– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ, semnificative pentru construcția personajului (de exemplu: acțiune, incipit, final,
conflict, tehnici narative, modalităţi de caracterizare, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

Câte 3 puncte pentru analiza a
două elemente de structură, de
compoziție și de limbaj ale
basmului cult studiat,
semnificative pentru construcția
personajului ales (de exemplu:
acțiune, conflict, relații
temporale și spațiale, incipit,
final, tehnici narative, instanțe
ale comunicării narative,
perspectivă narativă, registre
stilistice, limbaj etc.)
2 x 3 puncte = 6 puncte
• analiza fiecărei componente
alese, justificând relevanța
acesteia pentru construcția
personajului ales – 3 puncte;
Primul roman al lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război aparţine literaturii
autenticităţii şi ilustrează estetica modernismului promovată de Eugen Lovinescu (roman citadin, centrat pe problematica
intelectualului, împlinind dezideratele formulate în teoria lovinesciană a sincronismului). Este un roman modern subiectiv,
„ionic” (model proustian: naraţiune homodiegetică, viziunea/focalizare internă). Roman al unei duble experienţe ontice şi
cognitive – iubirea şi războiul –, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război îşi are izvoarele în experienţa
sublocotenentului Camil Petrescu, voluntar pe frontul Primul Război Mondial, al cărui memorial de campanie este
„împrumutat cu amănunte cu tot eroului”.
Titlul dezvăluie compoziţia bipolară şi surprinde cele două experienţe existenţiale şi cognitive ale lui Ştefan
Gheorghidiu, devenite teme ale cărţii (iubirea şi războiul).
Tema inadaptării intelectualului la o lume vorace a imposturii şi a mediocrităţii se cristalizează prin mai multe arii
tematice: dragostea şi războiului, cunoaşterea şi setea de absolut, tema moştenirii şi cea a existenţei societăţii bucureştene în
preajma Primului Război Mondial.
Romanul – subiectiv prin perspectiva narativă internă – se prezintă ca o confesiune la persoana I, urmărind fluxul
conştiinţei eroului narator, Ştefan Gheorghidiu. Compoziţia este binară: Cartea întâia însumează şase capitole, iar Cartea a
doua, şapte, ultimul capitol având valoare de epilog. Titlurile sunt rezumative sau metaforice: ( I: La Piatra Craiului în
munte, Diagonalele unui testament, E tot filozofie, Asta-i rochia albastră, Între oglinzi paralele, Ultima nopate de dragoste ;
II: Întâia noapte de război, Fata cu obraz verde, La Vulcan, Întâmplări pe apa Oltului, Post înaintat la Cohalm, Ne-a
acoperit pământul lui Dumnezeu, Wer kann Rumänien retten” [Cine salvează România?], Comunicat apocrif).
Principiul compoziţional care organizează construcţia narativă este cel al memoriei involuntare, declanşate nu de o
7

• abordarea schematică, fără
justificarea relevanței privind
construcția personajului ales – 1
punct
Prezentarea statutului social,
psihologic, moral etc. al
personajului ales
6 puncte
• prezentare adecvată şi nuanţată
– 6 puncte
• prezentare ezitantă – 3 puncte
• prezentare schematică sau
superficială – 1 punct
Evidențierea unei trăsături a
personajului ales prin două
scene comentate
6 puncte
• menţionarea oricărei trăsături a
personajului ales – 2 puncte
• ilustrarea trăsăturii menţionate
prin două scene comentate – 2
puncte + 2 puncte; simpla numire
a unor scene sau tendinţa de
rezumare – 1 punct + 1 punct
senzaţie, ca la Proust, ci de o dezbatere şi un conflict de idei – discuţia polemică despre iubire de la popota ofiţerilor
regimentului XX.
Incipitul este modern, cu intrări multiple. Primele enunţuri au funcţie descriptivă, de orientare, situând acţiunea într-
un cronotop real: „În primăvara anului 1916, ca sublocotenent prospăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de
infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal”. Finalul deschis (surprinzând despărţirea eroului
de „tot trecutul” şi, implicit, un nou început) îngăduie adăugarea unui epilog târziu, în notele de subsol din Patul lui Procust
în care se vorbeşte despre dezertarea, prinderea, judecarea şi condamnarea lui Gheorghidiu la ocnă pe viaţă.
Prin romanul său, Camil Petrescu impune în proza românească o nouă tipologie umană. Personajele sale fac parte
dintre cei care trăiesc în lumea înaltă a ideilor pure, sunt intelectuali, inteligenţi şi hipersensibili, însetaţi de ideal, de adevăr şi
de trăiri absolute, fiinţând sub zodia lucidităţii: „câtă luciditate atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta
dramă”. Misterul personajelor, indeterminarea lor sunt elemente de modernitate.
Ștefan Gheorghidiu este absolvent al Facultății de Filosofie, aparține burgheziei intelectuale din Bucureștiul
începutului de secol XX și participă, ca ofițer al armatei române, al Primul Război Mondial. Este, așadar, o conștiință critică,
lucidă și dramatică, un tânăr care trăiește experiența iubirii și a războiului.
Relatarea celor două experiențe ontologice relevă constantele psihologiei lui Ștefan Gheorghidiu. Prima dintre
acestea, iubirea, este trăită sub semnul incertitudinii și este un zbucium permanent în căutarea adevărului. Hipersensibil și
orgolios, personajul își amplifică drama, pentru că el exagerează suferința, ridicând-o la proporții cosmice. Cea de-a doua
experiență fundamentală în planul cunoașterii existențiale este războiul, frontul, o experiență trăită direct, care constituie
polul terminus al dramei intelectualului.
Inadaptabilitatea și luciditatea excesivă devin, în aceste condiții, principalele trăsături de caracter ale personajului,
fiind evidențiate, în plan discursiv, printr-o serie de episoade narative, menite a-i reliefa zbuciumul interior. Relevant rămâne,
însă, episodul narativ în care Ștefan Gheorghidiu se află în permisie la Câmpulung, unde petrece o noapte de iubire alături de
Ela. Bolnav de gelozie, nu se poate bucura de voluptatea acestei nopți, ci analizează gesturile soției. Alt episod relevant
pentru drama iubirii este excursia de la Odobești când analizează cu luciditate excesivă toate gesturile femeii iubite,
apropierea evidentă a Elei față de domnul G.
Gelozia și suferința din dragoste străbat în întregime prima parte a confesiunii lui Gheorghidiu. Drama erotică se
definește ca pretext al vanității (era admirat de colegi pentru dragostea pe care Ela i-o acordase) și nu ca motiv al conflictului:
„Începusem totuși să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit
de una dintre cele mai frumoase student, și cred că acest orgoliu constituit baza viitoarei mele iubiri” (cap. Diagonalele unui
testament).
Personajul principal al romanului este construit prin însumarea mai multor ipostaze care se cristalizează în
simultaneitate sau prin alternanță: Ștefan Gheorghidiu face parte din casta inadaptaților superiori, conștienți de superioritatea
lor intelectuală și morală în raport cu o lume iremediabil mediocră, incultă și pragmatică. Spirit lucid și absolutizant, orgolios
și inflexibil, Ștefan aplică tiparul său de idealitate realității, iubirii, oamenilor din jurul său. Aceștia nu corespund exigențelor
sale și rezultă drame ale incompatibilității (între el și Ela, el și familia sa, el și societatea mondenă, el și realitatea tragică a
frontului) care se amplifică nemăsurat. Neputincios, asistă la transformarea celei preaiubite într-o femeie avidă de bani, de
lux și de distracții după primirea moștenirii: „Vedeam cum femeia mea se înstrăina zi de zi, în toate preocupările și
8
admirațiile ei, de mine”. Alături de drama intimă, Gheorghidiu mai suferă și drama omului superior, dominat pe plan social
de indivizi inferiori. Exigențele personajului sunt absolute, pentru că, în fond, viața este alcătuită dintr-o sumă de mici
compromisuri, care o fac acceptabilă. Drama eroului se consumă pe fundalul unei societăți mediocre, dominate de instinctul
de proprietate și de dorința de parvenire. Bătrânul avar Tache Gheorghidiu și fratele său, Nae, politicianul intrat în afaceri,
milionarul analfabet Vasilescu Lumânăraru și mondenul Grigoriade sunt personaje ce manifestă un dispreț profund pentru
cultură: „Cu filosofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant, acela al dumitale şi cu Schopenhauer nu faci în afaceri nicio brânză.
Eu sunt mai deștept decât ei când e vorba de parale” – afirmă unchiul Nae.
Participarea la război înseamnă, pentru evoluția lui Ștefan Gheorghidiu, o cotitura de 180 grade, în sensul ca
aproape tot ceea ce e tensiune și problematică a eului individual își află o cale de rezolvare în atitudinile eului colectiv, supus
acestei încercări capitale. Eroul își pierde acele dispoziții care-l împing spre o singularizare extremă și se cufundă în marea
anonimă a oamenilor care suferă și-și accepta destinul cu o împăcare tristă, dureroasă.
Războiul e descris în aspectele sale violente și crude, dar și în aspectele de absurd și ridicol, care-i dau o față mai
puțin draconică și semeață, îl umanizează. Spirit deschis tuturor întrebărilor și pentru care starea reflexivă constituie o
condiție de existență, el ia parte la lupte înzestrat cu o viziune cuprinzătoare asupra problemelor de tactică și strategie, ca unul
care se simte, parcă, răspunzător de întreaga soarta a frontului. O experiență nouă vine să contribuie la împlinirea sa
omenească și eroul o trăiește din plin, storcându-i toate semnificațiile.
Finalul romanului reprezintă sfârșitul dramei personale. După oroarea războiului, tot ce era legat de iubirea pentru
Ela i se pare o banalitate. Despărțirea îi survine în minte ca singura soluție posibilă, punând între el și soția sa o întreagă lume
revelată de chinurile trăite pe front. Ruptura este acum definitivă: „I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de
preț la cărți ... de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul”.
Ștefan Gheorghidiu este un cerebral capabil de o mare finețe a analizei, nesigur însă pe el, mânat de o necontenită
nevoie de a se verifica. Rămâne un intelectuale profund prin trăirea autentică a experienței cunoașterii și dramatismul
interogațiilor sale lăuntrice.