Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu
 Elemente de noutate în estetica romanului
În perioada interbelică atât scriitorii, cât şi unii critici literari militează pentru modernizarea
romanului românesc în încercarea de sincronizare cu marile romane ale literaturii europene.
Camil Petrescu a teoretizat modalităţile de modernizare ale romanului în diverse studii şi articole,
care vor fi reunite sub titlul Teze şi antiteze. Celebru rămâne articolul intitulat Noua structură şi opera lui
Marcel Proust (Marcel Proust – romancier francez de la începutul secolulului al XX lea, autorul
romanului În căutarea timpului pierdut, scris prin tehnica narativă a memoriei involuntare). Camil
Petrescu devine un admirator al lui Proust, de la care preia tehnici narative moderne:
 naraţiunea la persoana I, timpul prezent – Petrescu afirma că „eu nu pot vorbi onest decât la
persoana I...din mine însumi eu nu pot ieşi”, propunându-şi să descrie numai „ceea ce văd, ceea
ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele”;
 naraţiunea e supusă memoriei involuntare;
 renunţarea la cronologie şi prezentarea evenimentelor în funcţie de fluxul conştiinţei;
 introspecţia (analiza psihologică făcută de personajul însuşi);
 autenticitatea, prin inserarea jurnalului în desfăşurarea epică;
 substanţialitatea, prin descrierea prezentului mental;
 anticalofilia (negarea stilului frumos, căutat, inautentic): „fără ortografie, fără compoziţie, fără
stil”.
 Tipologia romanului
a) după tematică:
 roman citadin, cu o problematică acută, vizând puternice drame existenţiale şi de
conştiinţă – drama intelectualului;
 roman de dragoste, „romanul unui sentiment” – gelozia, prin prezentarea relaţiilor
dintre personajele principale;
 roman de război, care dă o viziune modernă asupra acestui fenomen social şi politic;
 roman social, având ca teme secundare moştenirea, arivismul, radiografierea mediilor
citadine şi mondene;
b) după tehnica narativă:
 roman subiectiv, de analiză psihologică, prin viziunea narativă „împreună cu”, a unui
narator-personaj, implicat în desfăşurarea acţiunii, naraţiunea fiind la persoana I, scoţând
în evidenţă trăirile personajului.
 Geneza romanului
Camil Petrescu a participat direct la Primul Război Mondial, experienţă pe care a
consemnat-o în paginile unui jurnal; multe din aceste pagini vor fi valorificate în partea a doua a
romanului, autorul mărturisind „am împrumutat celui care povesteşte la persoana I toate notele mele de
război...am păstrat chiar si cea mai mare parte din numele autentice...volumul I e însă în întregime
ficţiune”. Din propriile mărturisiri ale autorului, acesta nu trebuie confundat cu personajul Ştefan
Gheorghidiu: „personajele sunt pură invenţie literară”.
Titlul iniţial al romanului, de fapt o nuvelă, care a fost ulterior extinsă – prin adăugare de noi
pagini – a fost Proces verbal de dragoste şi război.

 Structura compoziţională
Aşa cum şi titlul sugerează, romanul este compus din 2 părţi, fiecare cuprinzând un număr de 6
capitole şi în final un capitol care conţine elemente de epilog. Unitatea acestor 2 părţi este asigurată
printr-un artificiu compoziţional: primul capitol al romanului – La Piatra Craiului, în munte – ar fi
trebuit să stea, din punct de vedere cronologic, la începutul părţii a doua, parte care descrie aspecte din
război.
 Un alt element care asigură unitatea compoziţională constă în nararea evenimentelor din
perspectiva aceleaşi conştiinţe, cea a personajului principal: Ştefan Gheorghidiu.
Prima parte a romanului a fost caracterizată de criticul Ctin Ciopraga „o monografie a îndoielii”.
Analiza sentimentelor de îndoială începe odată cu prima frază a celui de al doilea capitol al romanului –
Diagonalele unui testament – „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi
bănuiam că mă înşeală”.
Adevărul nu poate fi aflat nici în finalul romanului, deoarece Gheorghidiu, în urma experienţei de
pe front, declară că îi era indiferent dacă soţia l-a înşelat sau nu. Din acest punct de vedere, se poate
afirma că viziunea artistică a romanului de analiză psihologică e dominată de relativism (=se manifestă
prin atitudinea subiectivă în interpretarea faptelor, luciditate, îndoială şi ezitare în faţa unor concluzii sau
chiar prin imposibilitatea de a emite o concluzie în final).
Analizându-şi experienţa erotică, personajul Gheorghidiu nu face altceva decât să se cunoască pe
sine. S-a afirmat că de fapt, pe el nu îl interesează dacă Ela îl înşală sau nu, ci dorea o verificare a eului
său. Personajul este foarte lucid şi hipersensibil şi de aceea ajunge să trăiască o adevărată dramă – drama
conştiinţei.
Raportat la societatea în care trăieşte, el întruchipează tipul intelectualului care-şi pune probleme
de conştiinţă, dovedindu-se superior celor din jur, tocmai prin această superioritate a conştiinţei. Aproape
toate personajele camilpetresciene sunt intelectuali implicaţi sufleteşte, caracterizaţi de setea de absolut,
inadaptabilitate, mare capacitate de analiză, sinceritate şi de aceea sunt comparate cu personajele lui
Shakespeare (Ştefan Gheorghidiu=personaj hamletian).
Personajul narator, Ştefan Gheorghidiu relatează din perspectiva propriei conştiinţe fapte în care
este implicat şi de aceea perspectiva e una subiectivă – personajul Ela e o prezenţă în absenţă, adică
adevărurile despre ea sunt cele pe care le prezintă Ştefan; ei nu i se dă posibilitatea să-şi exprime singură
concepţia despre viaţă, despre dragoste.
Personajul nu mai este ca în romanul realist tradiţional – previzibil, acţiunile lui nu mai pot fi
ghicite şi evoluţia lui parcă scapă de sub controlul autorului, deoarece e investit cu puterea naratorului.
Ela este o fată orfană, crescută de o mătuşă. Este o femeie frumoasă, dar cât se poate de obişnuită,
cu manifestări de tandreţe şi feminitate sub care se ascund suficienţă, egoism şi mărginire. Dragostea Elei
are un efect acaparator, care tinde să anihileze personalitatea lui Gheorghidiu, dar după ce pătrunde în
lumea mondenă – datorită averii moştenite de la unchiul Tache – ea participă cu însufleţire la un proces
de înstrăinare faţă de adevăratele sentimente şi valori umane.
Partea a doua a romanului prezintă imaginea demitizată a războiului, autorul punându-şi
personajul să se confrunte cu „mutilarea morală” suferită pe frontul de luptă: teroarea morţii, instinctul
de supravieţuire, grotescul, absurditatea războiului sunt „experienţe apogetice” pe care, lucid,
Gheorghidiu „le studiază”.
Războiul este drama umanităţii reflectată în plan personal, în deruta individului ameninţat de
spectrul morţii iminente. Marele spasm mondial dezvoltă coordonate sufleteşti nebănuite ale
protagonistului – patriotismul modest şi discret, camaraderia, solidaritatea umană, curajul într-o curioasă
combinaţie cu frica. Imaginea cutremurătoare a morţii mută accentul de pe problematica iubirii, chestiune
de individualitate intimă, pe problematica majoră a destinului maselor. Gheorghidiu nu mai este singur în
partea a doua a romanului, el are camarazii alături, cu ei comunică sau este în dispută, relaţionează
(căpitanul Dimiu, Floroiu, Corabu, etc.).
În viziunea sa, războiul devine o „halucinaţie de foc şi trăznete”, iar senzaţiile participantului la
război sunt terifiante: el este cuprins de „o convulsie epileptică”, exploziile bombelor îl acoperă de praf,
dar faptul că le poate auzi, îl determină să creadă că este încă viu. Tragedia războiului este mult mai
puternică în conştiinţa personajului-narator decât cea a iubirii, de aceea va considera până la urmă gelozia
un factor insignifiant în ansamblul realităţii dure a vieţii.
Pentru Ştefan Gheorghidiu, războiul rezolvă toate problemele cu care se confruntă: gelozia pe
care o are faţă de uşuratica femeie cu care este căsătorit, inutilitatea vieţii sale de om al înaltei societăţi. El
chiar fuge de pe front pentru a descoperi adevărul, cu gîndul de a se întoarce reconfortat; dintr-un anumit
punct de vedere dezertează, dar este iertat. Prin toate acestea, ratând atât dragostea, cât şi războiul,
Gheorghidiu este unul dintre intelectualii rataţi ai epocii interbelice, incapabili să-şi realizeze propriile
iluzii, trăind în fantasmele propriului turn de fildeş.