G.

Bacovia: Plumb

Poezia „Plumb” deschide volumul cu același titlu, apărut în perioada interbelică (anul

1916) și marchează debutul lui Bacovia în lumea literară. Textul se înscrie în lirica simbolistă
modernă prin utilizarea elementelor specifice precum: folosirea simbolurilor, tehnica
repetițiilor, valorificarea cromaticii, ipostaza tragică a eului liric și dramatismul trăirilor acestuia,
sugerat prin corespondența între lumea exterioară și cea interioară. De asemenea, stările sufletești
nelămurite, transmise prin sugestie, și temele esențiale precum înstrăinarea, izolarea, solitudinea,
se circumscriu esteticii simboliste.
„Plumb” este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă concepţia despre condiţia
artistului într-o societate lipsită de aspirații și artificială. Universul exterior e perceput ca un
spațiu claustrant, ostil, sufocant din care nu se poate evada şi în care nu există refugii salvatoare.
Poezia e expresia unei conștiințe înspaimântate de sine și de lumea în care trăiește. Această idee
centrală/tema e în concordanță cu viziunea despre lume: Bacovia conturează un univers
straniu și monoton, loc al singurătății totale și izolării, o lume fără ieșire în care artistul își asumă
cu luciditate condiția de înstrăinat.
  Poezia este structurată în două catrene, organizate pe baza paralelismului sintactic.
Prima strofă corespunde realităţii exterioare, iar cea de-a doua strofă corespunde realităţii
interioare. Lirismul este subiectiv, evidenţiat prin numeroasele mărci ale subiectivităţii: verbe la
persoana I singular („stam”, „am început”) şi pronume sau adjective pronominale la persoana I
singular („amorul meu”).
  Strofa I surprinde elemente ale unui cadru spațial închis, apăsător, sufocant, în care eul
liric trăiește acut sentimentul izolării. Simbolul central al acestei strofe, dar și al poeziei, este
plumbul, având profunde semnificații în planurile exterior și interior. Prin culoare, semnifică
tristețea, melancolia, plictisul, cenușiul existenței, prin greutate- apăsarea pe care o resimte
inadaptatul, prăbușirea sa interioară; ca element anorganic, sugerează pietrificarea,
mineralizarea, moartea. De altfel, sugestia morții apare chiar din primul vers, prin verbul
„dormeau”, ce susține acea imagine a unui „sfârşit continuu” bacovian, remarcată de critica
literară. Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului.
Lumea exterioară se configurează ca un imens cavou, purtând însemnele morții: „sicriele de
plumb”, „veşmântul funerar”, „flori de plumb”, „coroane de plumb”. Aceste elemente
construiesc un decor artificial în care, prin repetarea epitetului „de plumb”, se creează impresia
1
unei existenţe anoste, fără sens, lipsite de aspirații și de posibilitatea înălţării. Artificiile funerare
de duzină sunt tipice pentru mica burghezie de provincie, a cărei existență se consumă inutil în
limitele târgului monoton. Lumea obiectuală, în manifestările ei de gingășie și frumusețe:
„florile”, „coroanele” a fost atinsă și ea de împietrire. În acest univers al claustrării, eul liric își
mărturisește sentimentul de însingurare totală: „stam singur în cavou… și era vânt…”.
Lumea-cavou e un spațiu din care orice formă de viață a dispărut, s-a pietrificat, iar mișcarea e
redusă la minimum: doar vântul determină scârțâitul coroanelor, producând efectele reci ale
morţii. Verbul „scârţâiau” din ultimul vers întăreşte senzaţia de iritare, nevroză, angoasă.
  Strofa a II-a se află sub semnul tragicului existenţial dat de moartea afectivităţii:
„Dormea întors amorul meu de plumb”. Epitetul „întors”, referitor la sentiment, adânceşte
senzaţia unei lumi părăsite de orice speranţă, de mântuire, înălţare. Altădată iubirea era cea care-i
guverna existența, acum ea are greutatea plumbului, și „doarme întors”, adică e sub semnul
dispariției. Marcat de aceeaşi singurătate totală, eul liric ajunge să se privească din exterior ca un
străin; strigătul său deznădăjduit e o încercare de salvare iluzorie, din această lume, prin iubire.
Metafora frigului simbolizează disoluţia materiei, iar imaginea metaforică a îngerului cu „aripi
de plumb” presupune senzaţia căderii definitive a omului în neant, iar de acolo înălţarea nu mai
este posibilă. Ambiguitatea poetică este produsă prin multiplele semnificații ale epitetului
„dormea întors” și prin cuvântul „mort”, ca sugestie a înstrăinării de sine, a alienării datorate
absurdului existentei. Împietrirea, izolarea, singurătatea, privirea în sine ca într-un străin, se
înscriu în estetica simbolistă.
Titlul poeziei este format dintr-un singur substantiv, un adevărat laitmotiv al poeziei.
Cuvântul „plumb”, format dintr-o vocală închisă și consoane „grele”, apare de 7 ori în text, și se
află în acord cu ideea centrală a poeziei. Solitudinea funciară a eului liric, incapacitatea sa de a
ieși din lumea pe care o percepe ca fiind un imens cavou, e susținută prin semnificațiile
cuvântului „plumb”: greutate, apăsare, închidere, monotonie.
Resursele expresivităţii se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel
fonetic, se remarcă predominanţa vocalelor închise o, i şi u, care dau sentimentul de vid interior,
iar aglomerarea consoanelor dure b, p, m, n, creează o sonoritate bizară, lugubră. La nivel
lexical, predomină cuvintele din câmpul semantic al morţii; repetarea lor are ca efect monotonia.
Ambiguitatea poetică este produsă prin multiplele semnificații ale cuvintelor: „dormea”,
„întors”, „aripile”. La nivel morfologic, predomină timpul imperfect, un timp al acţiunilor
2
continue, neterminate, obsedante, permanența unei stări de angoasă. Singurele care diferă,
verbele „am început” şi „să strig”, marchează conştientizarea dramatică a eului liric. La nivel
sintactic, propoziţiile sunt predominant principale, independente, deseori coordonate prin „și”
ceea ce intensifică, prin aglomerare, senzaţiile. De asemenea, se remarcă topica inversă, cu
subiectul postpus: „Dormeau adânc sicriele de plumb”, “Dormea întors amorul meu de plumb”.
La nivel stilistic, se remarcă prezenţa simbolului central „plumb”, asociat metaforelor: „flori de
plumb”, coroanele de plumb”, „aripile de plumb” şi expresivitatea epitetului „amorul meu de
plumb”. Versurile au măsura fixă de zece silabe şi rimă îmbrăţişată, iar aceste două elemente
contribuie la conturarea aceleiași idei de închidere.
În concluzie, poezia „Plumb” de George Bacovia este o artă poetică şi se înscrie în lirica
simbolistă modernă prin folosirea simbolurilor, a repetiţiei, prin valorificarea cromaticii și
muzicalității interioare, prin sugestie şi prin exprimarea propriei concepţii despre condiţia
artistului într-o lume ostilă, monotonă şi sufocantă.