Plumb

An 1916

Autor George Bacovia

Curent literar Simbolism

Gen Liric

Specie Poezie

Context
George Bacovia este cel mai însemnat reprezentant al simbolismului românesc,
autorul unei opere lirice cu largi deschideri spre modernism. Poezia bacoviană
se încadrează simbolismului european prin atmosferă, procedee artistice,
cromatică și muzicalitate, scriitorul fiind considerat „pictor în cuvinte și
compozitor în vorbe” M. Petroveanu). Întreaga lirică bacoviană se înscrie într-o
singură tonalitate, Bacovia fiind considerat poetul monocord al literaturii
noastre, prin atitudini și stări sufletești specifice: apăsarea, deznădejdea,
nevroza, spaima, angoasa sau dezolarea.

Încadrare
Simbolismul este un curent literar-artistic apărut în Franța la sfârșitul secolului al
XIX-lea, ca reacție împotriva romantismului și parnasianismului. Precursor al
simbolismului în Franța este considerat poetul Charles Baudelaire prin volumul
de versuri „Florile răului”. Printre trăsăturile curentului se numără valorificarea
simbolurilor și a sugestiilor, prezența corespondențelor și surprinderea stărilor
sufletești specifice: deznădejdea, apăsarea, nevroza, oboseala. Predilecția
pentru sugestii și simboluri este justificată de poetul francez Stephane
Mallarmé: a numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din farmecul
poemului.

Poezia „Plumb” a fost publicată în volumul de debut cu titlu omonim, în anul

1916, reprezentând o capodoperă a scrisului bacovian și a simbolismului
românesc. Înfățișând condiția ostilă a eului liric, creația este o artă poetică, în
care se descrie o lume închisă, fără posibilitatea eliberării. Textul se înscrie în
lirica simbolistă prin tematică, prin folosirea simbolurilor, a sugestiei și a

Plumb 1
 corespondenței, dar și prin dramatismul trăirilor poetice și zugrăvirea stărilor
sufletești specifice.
O particularitate ce permite încadrarea operei în estetica simbolistă o constituie
valorificarea simbolurilor, a sugestiei și a corespondențelor. Întregul text se
concentrează în jurul simbolului „plumb”, cu multiple semnificații. Reluat de șase
ori, substantivul sugerează închiderea definitivă a spațiului existențial, ceea ce
provoacă spaimă și disperare, dar și apăsare sufletească, monotonie și cenușiul
existențial. Structurată în două strofe, poezia valorifică principiul
corespondențelor, întrucât ambele secvențe lirice sunt dominate de spectrul
morții.

O altă particularitate a simbolismului evidențiată în „Plumb” o constituie

prezența unor stări sufletești și atitudini poetice specifice acestui curent. Aflat
sub dominația nopții, întregul univers generează stări de tristețe, solitudine,
oboseală psihică și angoasă. Ființa poetică este copleșită de sentimentul
captivității, din care este imposibilă evadarea. Dragostea invocată în cea de-a
doua secvență nu îi aduce șansa eliberării, în ciuda eforturilor disperate: „și-am
început să-l strig”.

În esență, poezia bacoviană se înscrie simbolismului, fiind o artă poetică, ce

pune în evidență condiția omului de valoare într-o lume limitată, meschină,
incapabilă să îl înțeleagă. Eul liric bacovian nu găsește calea salvării, întrucât nici
măcar iubirea nu îi oferă forța desprinderii de un univers ostil.

Temă
Tema textului se înscrie poeziei bacoviene: condiția nefericită a individului într-o
societate superficială și meschină, incapabilă să perceapă, să înțeleagă și să
aprecieze valoarea artei adevărate. Câmpul lexical predominant se configurează
în jurul substantivului „moarte”, creându-se un adevărat decor funerar: „sicriele
de plumb”, „mort”, „cavou”, „coroane”, „funerar veșmânt”. Toate acestea sunt
elemente ce compun realitatea exterioară, obiectivă, un spațiu închis, sufocant,
în care eul liric se simte captiv, trăind sentimentul acut al neputinței de a se
salva.

Secvențe semnificative
O secvență lirică reprezentativă pentru tema poeziei o constituie prima strofă,
aparținând realității exterioare. Elemente precum sicriele, florile sau coroanele
exprimă simbolic spațiul exterior, un spațiu închis, sufocant, în care eul poetic
trăiește acut sentimentul claustrării. Sintagma „Stam singur” exprimă

Plumb 2
 solitudinea, iar imaginea auditivă din finalul strofei „Și scârțâiau aripile de
plumb” amplifică nevroza și apăsarea sufletească.
A doua strofă constituie o altă secvență lirică semnificativă, aparținând însă
lumii interioare a sentimentelor. Secvența debutează cu versul „Dormea întors
amorul meu de plumb”, care așază discursul liric sub semnul tragicului generat
de dispariția afectivității. Eul poetic încearcă salvarea prin iubire, însă orice efort
este sortit eșecului. Solitudinea îi provoacă teamă și disperare: „și-am început
să-l strig”. Ultimul vers suprimă orice speranță: „Și-i atârnau aripele de plumb”.
Aripile, simbol al înălțării și al libertății, parcurg o mișcare descendentă, ceea ce
sugerează prăbușirea sufletească definitivă.

Titlu
Titlul poeziei este constituit din substantivul nearticulat „Plumb”. Greutatea
plumbului sugerează apăsare sufletească, iar culoarea cenușie - monotonia,
cenușiul existențial. Sonoritatea gravă a cuvântului, constituit dintr-o vocală și
patru consoane, sugerează închiderea definitivă a spațiului existențial.
Coroborate, toate semnificațiile titlului reprezintă o metaforă absolută a
existenței apăsătoare. Reluat de șase ori, simbolul „plumb” este redat prin
epitete metaforice cu mare valoare artistică - „sicriele de plumb”, „flori de
plumb”, „coroanele de plumb”, „amorul meu de plumb”, „aripele de plumb” -
construind o realitate închisă, a cărei nesiguranță provoacă angoasă.

Limbaj artistic
Limbajul artistic este tipic bacovian. Predominante sunt verbele la imperfect:
„dormeau”, „dormea”, „stam”, „era”, „scârțâiau”, „atârnau”. Toate exprimă
continuitatea, adică o nesfârșită angoasă provocată de iminența morții. Prin
repetiție, substantivul „plumb” devine laitmotivul poeziei. Deși textul poetic nu
cuprinde niciun termen explicit al stărilor sufletești negative, ele sunt sugerate
prin substantivul „plumb” și prin intermediul atmosferei create. Predominant în
lirica bacoviană, plumbul este simbolul cu multiple semnificații, despre care
scriitorul însuși mărturisea: „Plumbul apasă cel mai greu pe om… forța lui m-a
apăsat până la distrugere”.

Concluzie
În concluzie, poezia „Plumb” reprezintă un moment de referință al liricii
simboliste, în care se resimte obsesia bacoviană a sfârșitului. Spațiul închis al
cavoului devine un decor artificial apăsător, în care ființa umană este nevoită să-
și trăiască plenar solitudinea.

Plumb 3