Plumb

de George Bacovia

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța la sfârșitul

secolului XIX ca reacție împotriva romantismului și parnasianismului,
constituind singurul caz de sincrom între manifestarea europeană și cea
românească. Precursor al simbolismului în Franța este considerat
Charles Baudelaire, prin volumele de versuri “Les Corespondence” și
“Les fleurs du mal”. Simbolismul apelează la aluzie, sugestie, simbol,
evanescență. Există o corespondența între elementele din natură și stările
lirice simboliste.
În Romania, simbolismul a apărut sub anspiciile reviste
„Literatorul” a lui Alexandru Macedonski, care s-a evidențiat mai ales ca
teoretician al acestui curent și mai puțin ca poet simbolist. Printre cei
mai importanți reprezenanți ai simbolismului românesc se numară: Ion
Minulescu, Elena Farago, Dimitrie Anghel, George Bacovia.
George Bacovia, pe numele său adevărat George Vasiliu, s-a
născut în septembrie 1881 în Bacău, iar pseudonimul este preluat de la
numele roman al orașului său natal.
Poezia simbolista “Bacovia” deschide volumul cu același titlu,
apărut în 1916, și reprezintă o emblemă a universului poetic bacovian.
Textul poetic se înscrie în lirica simbolistă prin: folosirea
simbolurilor, tehnica repetițiilor, cromatica și dramatismul trăirii eului
liric. Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, solitudinea, privirea în sine ca
într-un străin, se circumscriu esteticii simboliste. Asemenea stări
sufletești nelamurite, confuze, care constituie obiectul poeziei
simboliste, sunt transmise pe calea sugestiei. Sugestia este folosita drept
cale de exprimare a corespondentelor între planul exterior și cel interior,
prin cultivarea senzațiilor diverse (vizuale, auditive, tactile). Realizată
preponderent din imagini vizuale, poezia exploatează starile și emotiile
1
produse de elementele decorului funerar, care transmit o stare interioară:
vidul sufletesc, angoasa existenței.
Cultivarea simolului este o altă caracteristică a curentului.
Simboluri recurente ale operei bacoviene, precum „plumb”, “cavou”,
“singur”, organizează discursul liric și conferă ambiguitate prin
plurivalența semnificațiilor.
Muzicalitatea interioară este data de paralelismul sintactic, de
repetiția obsedantă a unor cuvinte, a anumitor vocale și consoane sau a
laitmotivului “stam singur” și de pauze, care transmit senzația de
impietrire.
În “Plumb”, viziunea este fără ieșire, nemetafizică întrucât textul
hiperbolizează starea de singurătate, obsesia deplinei izolări și
presimțirea morții, a mineralizării, a neantului.
Poezia se realizează ca un monolog liric al unui eu “fantomatic”
(N. Manolescu). Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei, prin
mărcile subiectivității: persoana I a verbelor (“stam”, “am inceput”) si
persoana I a adjectivului posesiv (“meu”).
Tema poeziei o constituie condiția poetului într-o societate lipsită de
aspirații și artificială. Lumea ostilă și stranie, conturată de câteva pete de
culoare este proiecția universului interior, de un tragism asumat cu
luciditate.
Titlul poeziei este simbolul ‘‘plumb”, care sugerează apăsarea,
angoasa, greutatea sufocantă, cenușiul existențial, universul monoton,
închiderea definitivă a spațiului existențial, fără soluții de ieșire.
Versul incipit “Dormeau adânc sicriele de plumb” cuprinde două
simboluri obsedante ale liricii bacoviene, “sicrie” și “plumb”, ce conduc
la identificarea câmpului lexico-semantic al morții, ca și verbul la
imperfect cu determinare adverbială “dormeau adânc”, care actualizează
motivul somnului. Versul aduce prima reluare a titlului “Plumb”, cuvânt

2
plasat la final de vers pentru a sugera închiderea, imposibilitatea
evadării.
Titlul poeziei constituie și simbolul central, dar și simbol
plurivalent. Ocurențele cuvântului “plumb”, reluat de șase ori, în poziții
simetric distribuite în cele două strofe, configurează atmosfera lirică.
Sonoritatea cuvântului, un lexem alcătuit din patru consoane și o
vocală închisă, sugerează căderea grea, fără ecou.
Cuvintele-cheie (“plumb”, “cavou”, “singur”), în același timp
simboluri obsedante, care circulă de la o poezie la alta, contribuie la
realizarea unui decor macabru, dezolant, în maniera decadenților (una
dintre direcțiile simbolismului francez).
Textul este alcătuit din două catrene construite pe baza lexemului
“plumb”, care este reluat în șase din cele opt versuri ale poeziei.
Realizate prin paralelism, cele două secvențe poetice corespund celor
două planuri ale realității: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de
“cimitir” și “cavou”, și realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de
sentimentul iubirii, a cărui invocare se face cu disperare.
Strofa I surprinde elemente ale cadrului spațial închis, apăsător,
sufocant, în care eul poetic se simte claustrat: un cavou simbolizând
universul interior. Elementele decorului funerar sunt “sicriele de
plumb”, “vestmântul funerar”, “flori de plumb”, “coroanele de plmb”.
Vântul este singurul element care sugerează mișcarea, însă produce
efecte reci, ale morții, sugerate auditiv “Și scârțâiau coroanele de
plumb”. Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă
sugestia nocturnului.
Strofa a doua debutează sub semnul tragicului existențial generat
de dispariția afectivitații. Ambiguitatea poetică este introdusă prin
multiplele seminificații pe care le poate primi epitetul “dormea întors”.
Expresia spaimei de moarte se realizează printr-o imagine auditivă:
strigătul sugerează spaima de neant a ființei, iar verbul la persoana I
3
singular accentuează întoarcerea spre planul subiectiv “Și-am început să
strig”. Elementele naturii primordiale, “frigul” și “vântul”, produc în
poezie disoluția materiei și sugerează percepția prin senzații tactile a
vidului sufletesc.
La nivel stilistic, se remarcă prezența simbolului central “plumb”
asociat metaforelor: “flori de plumb”, “ coronae de plumb”, “aripile de
plumb”.
În ceea ce privește prozodia, poezia “Plumb” este riguros
construită, sugerând prezența morții, prin închiderea versurilor cu rimă
îmbrățișată, măsura fixă de 10 silabe, iambicul alternând cu amfibrahul.
La nivel fonetic, cuvântul “plumb” cuprinde o vocală închisă de
câte două consoane “grele”, cee ace sugerează o închidere a spațiului.
La nivelul morfologic, se remarcă prezența verbelor, în marea lor
majoritate statice. Timpul imperfect desemnează trecutul nedeterminat,
permanența unei stări de angoasă.
La nivel sintactic, textul este alcătuit din propoziții principale,
independente, coordonate prin juxtapunere sau copulativ. De asemenea,
se remarcă topica inversă, cu subiectul postpus (“Dormeau adânc sicriele
de plumb”).
La nivel lexical, se remarcă prezența cuvintelor din câmpul
semantic al morți: “sicriu”, “cavou”, “funerar”, “coroană”, “mort”.
Prin atmosferă, muzicașitate, folosirea sugestiei,a simbolului și a
corespondențelor, zugrăvirea stărilor sufletești de angoasă, de spleen,
poezia “Plumb” se încadrează în estetica simbolistă.
Poezia bacoviană depășește experiența simbolistă întrucăt:
“Folosindu-se de recuzita simbolistă, Bacovia o exploatează oarecum
din exterior, cu o distanță ce merge de la ironia imperceptibilă la
parodie” (D.S.R.)