PLUMB

de George Bacovia

Primul curent modern, simbolismul, marchează sincronizarea literaturii române cu

marea literatură europeană. După câteva perioade de tatonări și exces de teoretizare,
simbolismul românesc autentic are parte de o recunoaștere definitivă în 1916, odată cu
apariția primului volum bacovian,” Plumb”, în care sunt prezente mai multe ipostaze ale eului
liric simbolist: ființa claustrată, însingurată și înstrăinată de sine, ființa degradată, etc.

Volumul conține poezii scrise cu mult înainte de 1916, care adâncesc aceleași teme,
cum ar fi însingurarea , spleenul, monotonia existenței, descompunerea lumii, nevroza. În
același registru se încadrează și poezia „Plumb”, care dă titlu volumului, devenită
reprezentativă pentru întreaga creație bacoviană. Scrisă în 1902, publicată inițial în 1911, în
revista „Versuri”, poezia conturează ipostaza fundamentală a eului bacovian, aceea de ființă
însingurată și înstrăinată de sine. Textul este o confesiune elegiacă pe tema neputinței
înfruntării destinului și a inadaptării artistului care nu-și găsește locul în lumea pustie și rece
ca un cavou. Salvarea prin intermediul iubirii nefiind posibilă, întregul univers bacovian e
dominat de spectrul morții.

Opera se înscrie în estetica simbolistă prin temă(inadaptarea, moartea) și motive

(singurătatea, plumbul, cavoul), prin cultivarea simbolului, a corespondențelor dintre
sentiment și simbol, sentiment și culoare. Cromatica(cenușiul) și muzicalitatea, realizată prin
repetiții (“stam singur”), lait-motiv ( plumb se repetă de 6 ori), folosirea unor consoane: „m,
p, b, t” și vocale închise: “o”, “u”, sugerează sentimentele de înstrăinare, claustrare, apăsare
sufletească și însingurare specifice simbolismului.

Poezia bacoviană este aceea a unui solitar, a unui prizonier, a unei conștiințe
înspăimântate de sine și de lumea în care trăiește “ Nu am niciun crez poetic. Scriu precum
vorbesc cu cineva, pentru că-mi place această îndeletnicire. Trăiesc izolat, neputând comunica
prea mult cu oamenii, stau de vorbă cu mine însumi.” Afirmația conține câțiva indici ai
universului liric bacovian, în care motivul central rămâne singurătatea. Bacovia a declarat că
opera sa transmite sentimentele de melancolie, angoasă, disperare, cu ajutorul sugestiei, a
corespondenței dintre decor, culori, sonoritate și sentiment. „Fiecărui sentiment îi corespunde
o culoare…la Bacău cenușiul e o culoare frecventă...În plumb văd culoarea galbenă.
Compușii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare...sufletul
ars e galben. Galbenul este culoarea sufletului meu.” Din acest punct de vedere, poezia Plumb
nu este o simplă abordare a temei morții ci și un manifest al singurătății artistului într-o
societate lipsită de aspirații, a imposibilității comunicării, a înstrăinării omului de sine.
Imaginarul poetic înfățișează o lume ostilă și stranie, un imens cavou, în care tot ce înseamnă
frumusețe, puritate, „flori”, “amor” stă sub semnul toxicității plumbului, fiind atins de
împietrire.

Lirismul subiectiv este redat prin mărcile eului liric, verbele la pers. I „stam, am
inceput, să strig“ și adjectivul pronominal posesiv “amorul meu”. Laitmotivul poeziei, titlul
“Plumb”, simbol recurrent, repetat de șase ori simetric, ceea ce conferă muzicalitate textului,
exprimă corespondența dintre un element al naturii și stările sufletești exprimate liric. În sens
denotativ, plumbul e un element chimic, greu, toxic, de culoare cenușiu-albăstruie. Sensul
conotativ derivă din cel propriu și sugerează în plan poetic, apăsarea, monotonia, cenușiul
existențial, claustrarea și angoasa. De asemenea, prin legăturile acestui metal cu alchimia
sugerează iluzia salvării, a transformării unei stări în alta.

Din punct de vedere al construcției, se remarcă două secvențe poetice simetrice,

construite pe baza paralelismului sintactic (procedeu prin care strofele succesive păstrează
același tipar sintactic). Cele două catrene surprind două planuri: unul exterior, al decorului
funerar, prezent în prima strofă și altul interior, al sentimentelor, în strofa a doua. Realizată
preponderent din imagini vizuale, poezia exploatează stările și emoțiile produse de elementele
decorului funerar, care transmit o stare interioară: vidul sufletesc, angoasa existenței. Astfel,
între planul exterior și cel interior, se stabilesc o serie de corespondențe. Versul incipit
„Dormeau adânc sicriele de plumb” cuprinde două simboluri obsedante ale liricii lui Bacovia,
sicrie și plumb, care fac trimitere la tema morții (moartea ca un somn adânc). Versul aduce
prima reluare a titlului, plumb, cuvânt plasat la final de vers pentru a sugera închiderea,
imposibilitatea evadării.

Strofa I surprinde elemente ale cadrului spațial închis, apăsător, sufocant, în care eul
liric se simte claustrat: un „cavou”, spaţiu al morţii, devine un ultim refugiu al fiinţei. Întregul
decor al poeziei este de o monotonă artificialitate, datorită câmpului semantic funerar.
Cromatica este si ea monotonă, cenusiul fiind singura nuanţă, sugerată de culoarea metalului.
Culoarea pe care florile ar fi putut-o introduce în peisaj este anulată de mineralizarea acestora,
de intrarea lor în uniformitatea de plumb a lumii. Strofa se concentrează asupra cadrului
exterior. Conţine o singură referire la eul liric: stam singur ,care defineşte o stare de
indiferenţă totală faţă de lumea înconjuratoare. Singuratatea, în asociere cu imaginile funerare
care construiesc cadrul exterior, generează starea de angoasă manifestată în strofa a doua.
Motivele literare „sicriu, cavou, veștmânt” metaforizează realitatea care claustrează, inchide
perspectiva. Verbele „dormeau, stam, era, atârnau” exprimă abolirea oricărei lupte pentru
salvarea spiritului, imperfectul indică durata - persistenţa stării de abandon în sinele claustrat.
Simbolurile „somn, sicriele de plumb, flori de plumb, funerar veștmânt” sugerează inerţia,
mineralizarea, izolarea conştientă, asumată. Singurul element care sugerează mișcarea este
vântul, acesta produce efecte reci, ale morții, sugerate și auditiv „și scârțâiau coroanele de
plumb”.

A doua strofă debutează sub semnul tragicului existenţial, generat de moartea

afectivităţii, sinele nu se poate salva nici prin iubire – “Dormea întors amorul meu de plumb”
, nici prin creaţie – „Şi atărnau aripele de plumb”. Cuvântul “întors” constituie misterul
poeziei, un epitet cu sens tragic, fiindcă sugerează moartea, despărţirea, înstrăinarea: eul liric
îşi priveşte sentimentul ca spectator. Tensiunea creşte până la strigătul disperat: “am început
să-l strig”, dar încercarea de salvare este iluzorie. Strigătul de invocare a celui decedat își are
originea în credința popular, unde marchează în mod dual durerea sfâșietoare, dar și speranța
unei reveniri. Paralela “amor de plumb - flori de plumb” sugerează identitatea între lumea
interioară (amorul) şi lumea exterioară (florile). Repetarea sintagmei “Stam singur”
accentuează sentimentul de singurătate şi senzaţia de pustietate sufletească. Fenomenul morții
e ireversibil, fapt sugerat de o nouă percepție tactilă “era frig”, care amplifică obsesia
sfârșitului. “Aripile de plumb” care atârnă presupun un zbor frânt, căderea surdă şi grea,
moartea. Eliberarea de singurătate devine imposibilă: nu se poate face legătura cu cosmicul.
Parcurgând lirica simbolistă bacoviană, cititorul receptează poezia ca pe arta de a
simți, prin folosirea sugestiei, care să exprime fidel corespondența dintre elementele naturii și
stările sufletești. Universul e perceput sinestezic : vizual “ flori de plumb, coroane de plumb”,
tactil “era vânt, era frig”, auditiv “ scârțâiau”, “am început să-l strig”. Starea dominantă este
angoasă, sugerată într-o manieră tipic simbolistă, şi prin folosirea muzicalităţii. Muzicalitatea
impusă de sonoritatea unor consoane (d, b, v, g, r), rima îmbrățișată și măsura de 10 silabe,
alternarea iambului cu amfibrahul.
Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului și a
corespondentelor, prin prezentarea stărilor sufletești de angoasă, de singurătate, de vid
sufletesc, poezia ,,Plumb’’ se încadrează în estetica simbolistă. Și
în același timp, poezia bacoviană depășește cadrul simbolismului și realizează trecerea la
modernitate, dupa cum afirma și Rodica Zafiu ,,Bacovia apartine unei faze mai târzii a
simbolismului, în care „se presimte un modernism mai acut, scindat’’