Floare albastră- Eminescu

- eseu -

Romantismul este un curent literar care se manifestă la sfârșitul

secolului al XVIII-lea în Anglia și Germania și la mijlocul secolului al XIX-lea
în Franța. Una dintre trăsăturile poeziei romantice care se regăsește în
opera eminesciană este folosirea simbolurilor.
Viziunea romantică este dată de temă, de motivele literare, de
atitudinea poetică și de asocierea speciilor: poem filozofic ( meditație),
eglogă ( idilă cu dialog) și elegie.
Motivul “ Florii albastre” se întâlnește la romanticul german Novalis și
semnifică, la acesta, împlinirea iubirii ideale după moarte, întru altă lume,
cândva, cu speranta realizării cuplului ( floarea albastră se
metamorfozează în femeie, luând chipul iubitei și tulburând inima eroului).
În literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul “Florii albastre”
sugerează puritatea iubirii și candoarea iubitei. În romantismul eminescian,
motivul “Florii albastre” reprezintă dorința de cunoaștere, de atingere a unui
ideal, semnifică aspirația spre iubirea ideală posibilă, proiectată spre viitor
dar și imposibilitatea împlinirii cuplului, idee îmbogățită de poet cu profunde
accente filozofice privind incompatibilitatea a două lumi diferite din care fac
parte cei doi îndrăgostiți. O altă interpretare pe care critica românească a
dat-o acestui motiv literar este aceea a “florii de nu-mă-uita”, simbol al
credinței autohtone că iubirea împlinită rămâne mereu în amintirea, mintea
și sufletul unui om îndrăgostit .
Poezia se structurează în jurul unei serii de opoziții: masculin-
feminin, eternitate- moarte, trăire apolonică- trăire dionisiacă, abstract-
concret, vis- realitate, aproape- departe, atunci- acum.
Compoziția romantică se realizează prin alternarea a două planuri,
confruntarea a două moduri de existență și ipostaze ale cunoașterii: lumea
abstracției și a cunoașterii absolute, lumea iubirii concrete și a cunoașterii
terestre. Celor două lumi li se asociază două ipostaze umane ( masculin,
feminin) sau portrete spirituale ( geniul, făptura terestră). Ca în lirismul de
măști, eul liric împrumută pe rând cele două ipostaze masculin- feminin, el-
ea, într-un dialog al eternului cu efemerul.
 Tema o constituie aspirația poetului spre iubirea ideală, spre
perfecțiunea care nu se poate împlini, septicism explicat în ultimul vers al
poeziei: “Totuși este trist în lume”. Ideea poetică exprimă tristețea și
nefericirea eului liric pentru neputința împlinirii cuplului. Reprezentative
pentru repetarea temei sunt cele două monologuri. Monologul fetei prezintă
viziunea omului comun asupra iubirii, vocea lirică feminină reproșează
omului de geniu înstrăinarea, preocuparea pentru absolut, avertizându-l că
fericirea nu stă în “câmpiile asire” și în ”întunecata zare” ci în iubirea
specifică lumii terestre ”Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”. Iubita
încearcă să îl atragă în mijlocul naturii reprezentată de codru: “Hai în codrul
cu verdeață”. Poezia respectă scenariul idilei eminesciene, chemarea în
mijlocul naturii, jocul iubirii, despărțirea. Elementele decorului “bolta
senină”, “trestia cea lină”, “izvoarele” alcătuiesc un peisaj paradisiac în
antiteză cu cel descris în planul bărbatului unde “stelele”, “ norii”, “
întunecată mare” simbolizează absolutul, infinitul. Imaginea iubitei apare de
asemenea în opoziție cu cea masculină: “ Roșie ca mărul, cu păr de aur”
fiind o prezență vie, telurică. Vocea lirică masculină reprezintă viziunea
genului asupra lumii, vieții, iubirii. Se observă la început în cuvintele
bărbatului o duioșie ironică convertită în final în meditație asupra
ireversibilității care răpește totul: viața, tinerețea, iubirea: “Și te-ai dus,
dulce minune, / Și-a murit iubirea noastră- / Floare albastră! Floare
albastră!... / Totuși... este trist în lume!”. Atitudinea sa sceptică din
meditația finală exprima conclusiv ideea că fericirea prin iubire este posibilă
în lumea obișnuită dar este efemeră. În acest sens se motivează aspirația
genului spre lumea absolută, spre cunoașterea absolută, spre iubirea
ideală, singura modalitate de a învinge timpul. Eminescu își prezintă
viziunea asupra temei iubirii și cea a naturii cu ajutorul simbolului romantic
al “Florii albastre”. Iubirea apare în poezie ca singura modalitate de a
cunoaște în totalitate sensurile lumii. “Floarea albastră” nu reprezintă numai
femeia iubită și mai ales iubirea ca valoare ideală.
Titlul poeziei un motiv romantic european, acela al ”florii albastre”. În
viziunea lui Eminescu, substantivul “floare“ reprezintă caracterul
temporalității și sugerează frumusețea, viața, lumea terestră cu toate
elementele ei banale iar adjectivul “albastră” simbolizează caracterul
eternității, el infinității evocând perfecțiunea, puritatea și visarea, elemente
ale lumii Celeste. Cele două cuvinte din titlu sunt construite în antiteză un
procedeu romantic, des întâlnit în poeziile vacante pe relații de opoziție.
Motiv de factură romantică, “ Floare albastră” simbolizează iubirea ideală
văzută ca modalitate de cunoaștere și împlinire spirituală. În primele trei
strofe este vorba de cunoașterea absolută iar în strofele 5-13 cunoașterea
terestră prin intermediul dragostei. Tema iubirii este redată din două
perspective care corespund în structura poeziei celor două planuri lirice: cel
feminin și cel al bărbatului- două modalități de a înțelege lumea și iubirea.
Planul iubitei are forma unui monolog alcătuit dintr-un reproș, o provocare
inocentă și o încercare de seducție. Planul bărbatului conferă poeziei
caracter de meditație subliniind condiția geniului. Cele două părți ale
poeziei sunt legate de o strofă. ce-a de-a patra, care conține reflecțiile
bărbatului și conține în ea începutul ideii din ultima strofă.
Expresivitatea se realizează prin figuri de stil și imagini artistice. În
această poezie se deosebesc figuri de stil precum metafore: “ câmpiile
asire”, “ întunecată mare”, “ Piramidele-nvechite”, personificarea: “izvoare
plâng”, epitete: “ bolta cea senină”, “ trestia cea lină”, “ foi de mure”,
aliterații: “ senină/ lină”, asonanțe: “ căldură/ gură”, comparații: ”Ca un stâlp
eu stam”, “ roșie ca mărul”. Cele trei epitete: “Ce frumoasă”, “ ce nebună”,
“ dulce floare” cuprinse în versurile exclamative exprima intensitatea
sentimentului. Epitetul cu valoare de simbol “ dulce minune” sugerează că
apropierea de ființa iubită este egală cu miracolul astfel încât epitetul
devine metaforă. De asemenea, întâlnim imagini vizuale ( caracterizarea
fetei și descrierea naturii), auditive ( “izvoare plâng în vale”, “ Și mi-i
spune”), tactile ( “Mi-oi desface de-aur părul, / Să-ți astup cu dânsul gura”).
Versificația este trohaică, în spiritul metricii populare ceea ce
înseamnă că accentul produce un ton coborâtor de alintare dar și de
tânguire. Versurile sunt scurte și uniforme aproape toate având opt silabe.
În concluzie, “Floare albastră”, nu este numai o poezie de dragoste,
ci și o meditație cu rezonanțe asupra aspirației către absolut în iubire,
întrucât Eminescu suprapune peste tema erotică, tema timpului care este
motivul fundamental al întregii sale creații romantice.