Floare - albastră

de Mihai Eminescu
SUGESTII DE INTERPRETARE:

Introducere:
Poemul „Floare – albastră” aparține celei de-a doua etape a creației eminesciene, fiind publicat în revista
„Convorbiri literare” în 1873, este o capodoperă a lirismului eminescian menit să anunţe marile creaţii
ulterioare, culminând cu „Luceafărul”.
Încadrare într-un curent literar.
Dezvoltare a unui motiv poetic european într-o viziune lirică proprie, „Floare – albastră” poate fi con-
siderată o poezie-nucleu a romantismului eminescian. Viziunea romantică e dată de temă ( regăsim teme
romantice precum iubirea, natura, aspirația spre absolut, cndiția omului de geniu), de motivele literare ( „foarea
albastră”, „stelele”, „marea”, „codrul” „ izvoarele ”etc.), de atitudinea poetică, de asocierea speciilor: poem
filozofic (meditaţie), eglogă (idilă cu dialog) şi elegie, de prezența antitezei pe baza căreia este construită poezia
(alternarea celor două planuri celest și teluric, cele două ipostaze umane: masculin și feminin).
Textul este o idilă deoarece, într-un spațiu idealizat și într-un cadru rustic, este prezentată o poveste de
dragoste. De asemenea, poate fi citit ca o meditație pe tema existenței umane. Poemul are și caracter de pastel
prin corelarea trăirilor interioare ale eului liric cu tabloul de natură prezentat.
„Floare – albastră” îşi are punctul de plecare în mitul romantic al aspiraţiei către idealul de fericire, de
iubire pură, întâlnit şi la scriitorul german Novalis .
Tema; motive
La romantici, tema iubirii apare în corelaţie cu tema naturii, pentru că natura vibrează la stările sufleteşti
ale eului. „Floare – albastră” ilustrează aceste teme în corelație cu condiția omului de geniu.
Imaginea cadrului natural feeric și protector pentru cuplul de îndrăgostiți se realizează prin motive
romantice: „codrul”, „izvoarele”, „prăpastia”, „luna”, „noaptea” etc.
Titlu
Titlul poeziei este o metaforă simbol, un motiv romantic care este alcătuit din două cuvinte: ,,floare”,
reprezentând efemeritatea, delicateţea, voinţa,gingășia, frumusețea şi „albastru” sugerând infinitul cosmic,
absolutul.
Ideea poetică exprimă tristeţea şi nefericirea omului de geniu pentru neputința de a atinge absolutul
iubirii, pentru imposibilitatea împlinirii cuplului erotic.
Lirismul
Lirismul este de tip subiectiv, eul liric împrumută două ipostaze umane ( masculin - feminin), care
simbolizează opoziția geniu - făptură terestră. Mărcile eului liric sunt: „eu”, „am râs”, „te-ai cufundat” etc.
Structură
Poezia este alcătuită din 14 catrene, organizate în patru secvențe lirice în care alternează vocea feminină
cu cea masculină, realizându-se o antiteză între cele două viziuni asupra lumii și asupra iubirii. Vocea feminină
reprezintă omul comun ce trăiește sub semnul sentimentelor, într-o lume concretă, iar vocea masculină
simbolizează omul de geniu care se bazează pe rațiune, fiind preocupat de sferele înalte ale cunoașterii.
De asemenea, poezia are o compoziție romantică, fiind structurată în jurul unei serii de opoziţii:
eternitate/ temporalitate, masculin/feminin, detașarea apolinică/ trăirea dionisiacă, aproape/departe,
atunci/acum, rece/cald, abstract /concret, care se însumează în opoziția viață-moarte.

Analiză text
Incipitul este o interogaţie a iubitei, adresată bărbatului visător, „cufundat în stele”. Femeia este o copilă
naivă, dornică să se maturizeze prin iubire, iar bărbatul este un contemplativ, sedus de dulceaţa jocului inocent,
dar preocupat de idei filozofice.
Prima secvenţă poetica (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei, care începe prin situarea
iubitului într-o lume superioară, el fiind „cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte", semnificând un portret al
omului de geniu. El meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin câteva elemente: "câmpiile Asire",
"întunecata mare", "Piramidele-nvechite". Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze
idealurile şi oferindu-i fericirea terestră: "Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!"
Secvenţa a doua (strofa a patra) este monologul liric al vocii masculine, în care se accentuează
superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale, prevestind finalul poeziei. Iubita este privită cu superioritate,
fiind numită „mititica”: „ Astfel zise mititica”. Se desprinde o uşoară ironie privind neputinţa lui de a fi fericit,
atitudine exprimată cu superioritatea omului de geniu: "Eu am râs, n-am zis nimica".
A treia secvenţă poetică (strofele 5-12) monologul liric al iubitei, începe printr-o chemare a iubitului în
mijlocul naturii, ale cărei elemente specifice liricii eminesciene -codrul, izvorul, văile, stâncile, prăpăstiile- sunt
în armonie desăvârşită cu stările îndragostitilor: "-Hai în codrul cu verdeaţă,/ Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca
stă sa se prăvale/ În prăpastia măreață.". Cadrul natural devine locul privilegiat pentru desfășurarea poveștii de
dragoste absolute, realizându-se imaginea specifică unui decor romantic.
Jocul dragostei este prezent şi în această poezie, gesturile tandre, şoaptele, chemările iubirii optimiste
având chiar o notă de veselie. Toate acestea se constituie într-un adevărat ritual erotic: „Şi mi-i spune-atunci
poveşti / Şi minciuni cu-a ta guriţă, / Eu pe-un fir de romaniţă /Voi cerca de mă iubeşti." De remarcat este faptul
că iubita îşi face un scurt autoportret, din care reies fiorul şi emoţia întâlnirii: „Voi fi roşie ca mărul,/ Mi-oi
desface de-aur părul".
Ideea izolării cuplului de îndrăgostiți de restul lumii este accentuată şi în aceste versuri: „Căci va fi sub
pălărie"; „Grija noastră n-aib-o nime,/ Cui ce-i pasă ca-mi ești drag?".
Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi duioase, mângâietoare, ademenitoare: „Te-oi ţinea de după
gât"; „Ne-om da sărutări pe cale".
A patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al vocii masculine, încărcat de
profunde idei filozofice. Uimirea acestuia pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată de o propoziţie
exclamativă: „Ca un stâlp eu stam în luna!", iar superlativul „Ce frumoasă, ce nebună" sugerează starea de
exaltare, dar și de tristețe profundă cauzată de dispariția iubitei.
Echivalența floare-iubită este evidentă, iar epitetul „nebună” reflectă feminitatea, naivitatea ființei dragi.
Strofa finală are caracter conclusiv și este o meditație asupra existenței umane, determinată de pierderea
iubitei: „Și te-ai dus dulce minune,/ Și-a murit iubirea noastră -/ Floare-albastră! floare-albastră.../Totuși este
trist în lume!"
Moartea iubirii sugerează neputința împlinirii cuplului, întrucât cei doi aparțin unor lumi diferite. În
penultimul vers, repetiţia motivului poetic, cu valoare de simbol al iubirii absolute, „floare albastra", semnifică
tristeţea şi nefericirea îndrăgostitului pentru imposibilitatea de a-şi împlini idealul. Versul final „ Totuși este
trist în lume!” evidențiază contrastul dintre vis și realitate și incompatibilitatea dintre cele două lumi.
Procedee artistice
La nivel stilistic, identificăm epitetele „întunecata mare”, „ prăpastia măreață„, „ sărutări dulci”, „trestia
cea lină”, dulce floare”, comparația „ voi fi roșie ca mărul”, personificarea „ izvoare plâng”, repetiția „ Floare -
albastră, floare albastră” etc.
La nivel lexical, predomină elementele din limbajul popular care descriu o atmosferă intimă, în special
în discursul iubitei: „să se prăvale”, „romaniță”, subsuoară”, „prag”, „nime”.
Muzicalitatea discursului poetic este susținută de elementele de versificație: rimă îmbrățișată, ritm
trohaic, măsură 7-8 silabe.
Concluzie
Poemul ,,Floare - albastră'' de Mihai Eminescu reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa
de tinerețe, valorificând marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în ,,Luceafărul".