Floare albastră

-romantism-
Mihai Eminescu

REPER 1- EVIDENȚIEREA A DOUĂ TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA

TEXTULUI ÎNTR-UN CURENT LITERAR , ÎNTR-O PERIOADĂ SAU ÎNTR-O ORIENTARE
TEMATICĂ

Poemul ,, Floare albastră’’, publicat în 1873 în revista ,, Convorbiri literare’’ reprezintă

o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe si poate fi considerată o
poezie nucleu a romantismului. Acest poem devine o meditație cu implicații filosofice
pe tema condiției geniului si evidențiază incompatibilitatea dintre geniu si omul
comun.

Viziunea romantică este data de temă, de motivele literare , de atitudinea poetică, de

asocierea speciilor : poem filozofic (meditație), eglogă (idilă cu dialog) si elegie
(tristețe).

O primă trăsătură romantică a textului poetic o reprezintă tema iubirii care apare in
corelație cu tema naturii, întrucât natura vibrează la stările sufletești ale eului. Aici este
evidențiată ipostaza iubirii paradisiace , depășind cadrul unei idile prin condiția omului
de geniu, iar spațiul ales corespunde unei lumi concrete, atrăgătoare, ce susține ideea
de cuplu ideal.

,,Floare albastră’’ poate fi considerată o poezie-nucleu a romantismului eminescian

prin dezvoltarea unui motiv european într-o viziune lirică proprie, motivul romantic al
aspirației către idealul de fericire , de iubire pură, fiind preluat de la Novalis și Leopardi.
În romanul lui Novalis floarea albastră simbolizează ,, tendința spre infinit’’, iar opera
lui Leopardi ,, voința lirică de a naufragia în infinit’’. La Eminescu descoperim noi
sensuri: aspirația spre fericire prin iubire, opoziția între lumea caldă, efemer-terestră și
lumea rece a ideilor , a cunoașterii absolute. În creația eminesciană albastrul este
culoarea infinitului, a marilor depărtări, a idealului, iar floarea simbolizează viața, ființa
purtătoare a dorințelor dezvăluite cu vrajă.
REPER 2- REPREZENTAREA A DOUĂ SECVENȚE , IDEI POETICE RELEVANTE PENTRU
TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

Tema poeziei o reprezintă visul de iubire , imposibil de realizat din cauza diferențelor
sesizabile între cei doi indrăgostiți, subliniindu-se incompatibilitatea în aspirații:
împlinirea iubirii și aspirația spre cunoașterea absolută.

O secvență semnificativă pentru temă se regăsește în strofa a cincea, aparținând

planului iubitei în care visul de iubire al fetei este sugerat prin invitația pe care aceasta
o adresează bărbatului, într-un cadru natural paradisiac pentru a reface cuplul adamic:
,,Hai in codrul cu verdeață / Und-izvoare plâng în vale’’. Cadrul natural este compus din
motive romantice frecvente în lirica
eminesciană : ,,codrul’’, ,,izvoare’’, ,,valea’’, ,,luna’’.

În ceea ce privește atitudinea bărbatului, semnificativă este secvența finală care

încadrează povestea de iubire în vis și o detașează de meditația pe tema
incompatibilității dintre lumi. Finalul poveștii de dragoste marcat prin versul ,, Înc-o
gură și dispare...’’ redă uimirea și poziția statuară a poetului : ,,Ca un stâlp eu stam în
lună’’. Astfel, omul de geniu rămâne definitiv în lumea gândirii, refuzând lumea
efemeră a trăirilor imediate. Trăirea dionisiacă simbolizată de ipostaza feminină este
înlocuită cu detașarea apolinică, asociată ipostazei masculine.

REPER 3- ILUSTRAREA A DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ, DE COMPOZIȚIE ȘI DE

LIMBAJ

Textul este structurat în patru secvențe poetice care alternează vocile lirice, cea a
iubitei și cea a bărbatului în ipostaza geniului cufundat în lumea cunoașterii. Monologul
liric al fetei este întrerupt sau punctat de meditația amară a geniului care
conștientizează incompatibilitatea în aspirații. Se identifică astfel două ipostaze ale
cunoașterii: cunoașterea absolută, reprezentată de geniu și cunoașterea terestră,
reprezentată de fată.

Prima secvență poetică reprezintă reproșul iubitei și este o expresie a intuiției

feminine care simte pericolul înstrăinării bărbatului în lumea cunoașterii, o lume
dezvăluită în monologul fetei, prin enumerarea simbolurilor : ,,stele’’, ,,nori’’, ,,ceruri
nalte’’, ,,râuri în soare’’, ,,câmpiile asire’’, ,,întunecata mare’’. Adresarea familiară
evidențiază intensitatea trăirilor fetei și dorința de a-i arăta bărbatului calea împlinirii
umane, prin iubire.
 A doua secvență poetică redă vocea lirică a bărbatului prin notarea unei stări de
spirit: ,,Eu am râs, n-am zis nimica”; considerând preocupările fetei ca fiind
limitate , ,,mititica’’, dar, în prezent, își exprimă regretul privind refuzul lui, înțelegând
adevărul vorbelor iubitei: ,,Ah! ea spuse adevărul’’.

Monologul fetei continuă în a treia secvență poetică prin acea chemare în natura
paradisiacă pentru refacerea cuplului adamic. Portretul fetei se remarcă prin inocență
și senzualitate, iar gesturile ei sunt în armonie cu natura: ,, Și de-a soarelui căldura voi
fi roșie ca mărul’’. Asistăm la un scenariu erotic cu toate etapele: întâlnirea
îndrăgostiților, conversația, jocul erotic, portretul fetei, gesturile tandre, sărutul,
îmbrațișarea, întoarcerea în sat, despărțirea. Verbele la viitor ,,vom șede’’, ,,voi cerca’’
și la conjunctiv ,,să-ți astup’’, proiectează în viitor visul de iubire, aspirația spre fericirea
terestră.

Secvența finală reia vocea bărbatului prin discursul subiectiv redat de formele verbale
si pronominale ale persoanei I, ,,eu stam’’ si de exclamațiile retorice: ,,ce frumoasă, ce
nebună/ E albastra-mi dulce floare!’’. Bărbatul regretă iubirea pierdută definitiv , idee
sugerată prin verbe la perfect compus: ,,te-ai dus ‘’, ,,a murit’’. Versul final are valoare
de reflecție , putând fi interpretat alternativ: fie poetul nu crede în iubirea absolută, iar
existența este lipsită de sens, fie crede în existența iubirii, însă aceasta este efemeră,
ceea ce generează tristețe : ,,Totuși este trist în lume’’. Fiind supus trecerii ireversibile
a timpului, omul nu se mai poate întoarce, fericirea prin iubire este pierdută definitiv.

Expresivitatea textului este susținută printr-o bogăție stilistică specifică poeziilor

romantice, remarcându-se epitetul ,,trestia cea lină’’, comparația ,, roșie ca mărul”,
inversiunea ,,d-aur părul”, personificarea ,,izvoare plâng”, metafora ,,sufletul vieții
mele”, simbolul ,,floare–albastră”, repetitia ,,Floare-albastră! floare-albastră!”.
Vorbirea populară și limbajul familiar sugerează intimitatea , ,,încalte”, ,,nu căta”,
verbele la prezentul etern, ,,urcă”, ,,stă” redau lumea ideilor sau veșnicia naturii, iar
verbele la trecut ,,am râs”, ,,te-ai dus”, ,,a murit” redau reflecția asupra trecutului .

Poezia ,,Floare albastră” evidențiază, într-o manieră romantică, drama omului de

geniu pentru care împlinirea nu se poate realiza decât în planul cunoașterii. Diferențele
dintre condiția omului comun și cea a omului de geniu fac imposibilă existența unei
legături de iubire.