Apartenenţa poeziei ,,Floare albastră” de Mihai Eminescu la romantism

Mihai Eminescu, creatorul de geniu al literaturii române, poet, prozator şi jurnalist, încadrat în galeria
Marilor Clasici, a fost considerat ultimul mare poet romantic din liteatura universală. Cele mai reprezentative
teme ale liricii sale sunt natura, iubirea şi istoria.
A fost preocupat şi de filosofia germanică, antică, precum şi de textele brahmanice. A creeat poezie
filosofică, în care sunt prezente motive romantice: geniul neînţeles, condiţia umană, dualitatea înger-demon,
precum şi condiţia nefericită a artistului în societate. Aceste teme şi motive literare au fost valorificate în
poeziile sale, cum ar fi: ,,Luceafărul”, ,,Odă (în metru antic)”, ,,Glossă”, ,,Floare albastră”, cele 5
,,Scrisori”,acestea fiind publicate în volumul ,,Poesii” din anul 1883.
Scrisă în anul 1872 şi publicată pe 1 aprilie, cu un an mai târziu, poezia ,,Floare albastră” este privită
drept o creaţie-nucleu a romantismului eminescian.
Viziunea romantică a poeziei este conferită de temă, de motivele literare, cum ar fi : codrul, balta,
trestia etc, atitudinea eului liric în ipostaza geniului neînţeles, îmbinarea mai multor specii literare: meditaţie
filosofică, eglogă şi elegie.
De asemenea, se foloseşte antiteza între implicarea dionisiacă specifică fetei, şi detaşarea apolinică,
atitudine specifică vocii masculine.
Un aspect semnificativ al romantismului constă în folosirea expresivităţi limbajului, prin îmbinarea
desăvârşită a figurilor de stil şi a imaginilor artistice.
Tema poeziei ,,Floare albastră” ilustrează iubirea în deplină armonie cu natura paradisiacă.
Depăşeşte însă cadrul unei idile, valorificând condiţia omului de geniu nefericit în lumea reală, condamnat la
tristeţe prin neputinţa de a atinge idealul iubirii şi prin imposibilitatea de a-şi găsi sufletul pereche care să-i
înţeleagă viziunea sa profundă.
Poezia este alcătuită din 14 strofe de tip catren, reprezentate prin două planuri ale cunoaşterii:
cunoaşterea abstractă specifică omului de geniu şi lumea concretă a iubirii pământeşti în care se încadrează
fata. Celor două lumi le sunt corespunzătoare două ipostaze: omul superior şi fiinţa feminină. Ca în lirismul de
măşti, eul liric împrumută pe rând câte una din cele două ipostaze.
Discursul liric are un caracter simetric prin alternanţa vocilor lirice, poezia fiind alcătuită din patru
secvenţe poetice.
Primul monolog adresat al fetei,corespunzător primelor trei strofe, prima intervenţie a vocii lirice
masculine, în strofa a patra, al doilea monolog adresat al fetei, care cuprinde trofele 5-12, cel care lansează
invitaţia în natura paradisiacă, spre a se împlini iubirea şi ultima intervenţie a vocii masculine, cuprinsă între
strofele 13-14, care exprimă regretul pentru faptul că iubirea s-a împlinit doar în planul visului.
A treia secvenţă poetică, care se desfăşoară între strofele 5-12 ilustrează a doua intervenţie a vocii
lirice feminine care lansează invitaţia în natură, spre a se împlinii iubirea. Cadrul natural este paradisiac,
spaţiul ales este ocrotitor iar timpul este sacru: ,,Hai în codrul cu verdeaţă/ Und-izvoare plâng în vale/ Stânca
stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă”. Motivele romantice care contribuie la conturarea decorului umanizat
sunt: codrul, izvoarele, balta, trestia, stânca, prăpastia, luna etc.
Visul de iubire se desfăşoară atât în plan diurn, cât şi în plan noturn. Pentru a reprezenta lumina zilei
au fost alese culori precum: roşu, galben, albastru şi verde. ,,Acolo-n ochi de pădure/ Lângă balta cea senină/
Şi sub trestia cea lină/ Vom şedea în foi de mure// Şi mi-i spune-atunci poveşti/ Şi minciuni cu-ata guriţă/ Eu
pe-un fir de romaniţă/ Voi cerca de mă iubeşti”.
Portretul fetei este de basm: ea are ,,părul de aur”, este şăgalnică, provocatoare, senzuală, sensibilă:
,,Şi de-a soarelui căldură/ Voi fi roşie ca mărul/ Mi-oi desface de-aur părul/ Să-ţi astup cu dânsul gura”.
 Ceremonialul iubirii este înfăţişat etapic: invitaţia în natură pentru a se împlinii iubirea, descrierea
cadrului natural paradisiac, jocul îndrăgostiţilor,portretul ideal al fetei, gesturile tandre ale îndrăgostiţilor,
îmbrăţişarea, sărutul, despărţirea.
Elementul nocturn care intensifică afecţiunea îndrăgostiţilor este luna, astru protector al cuplului
eminescian:,,Când prin crengi s-ar fi ivit/ Luna-n noaptea cea de vară/ Mi-i ţine de subsuară/ Te-oi ţine de
după gât”.
A patra secvenţă poetică, cuprinsă între strofele 13 şi 14 ilustrează a doua intervenţie a vocii lrice
masculine, care reprezintă o continuare a meditaţiei filosofice din strofa a patra. Iubirea este proiectată în vis
şi în ideal. Cadrul obiectiv al idilei se încheie cu despărţirea îndrăgostiţilor, în plan subiectiv predomina tonul
trist, elegiac: ,,Înc-o gură şi dispare/ Ca un stâlp eu stam în lună/ Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra dulce-
mi floare”.
Implicarea dionisiacă specifică celei de-a treia secvenţe poetice este înlocuită acum cu detaşarea
apolinică, specifică geniului neînţeles. Constratul şi incompatibilitatea celor două lumi, care pentru câteva
clipe s-au întâlnit prin iubire pentru ca apoi să se reaşeze în limitele lor fireşti. Sunt exprimate învelişurile
finale ale poeziei, de o dulce tristeţe: ,,Floare-albastră, floare-albastră!.../Totuşi este trist în lume!”.
Titlui poeziei ,,Floare albastră” reprezintă simbolul central al acesteia, simbol întâlnit în literatura
universală la scriitorii europeni Novalis şi Leopardi. Motivul ,,florii albastre” sugereaza aspiraţia poetului
spre ideal, spre iubirea pură. În creaţia lui Eminescu, simbolul ,,florii albastre” a fost întâlnit atât în poezii, ca
de exemplu:,,Călin (file din poveste)”, cât şi în proză: nuvela fantastică ,,Sărmanul Dionis”.
În poezia ,,Floare albastră” simbolul ,,florii” face trimitere către vocea lirică feminină, sugerând
frumuseţea, lumina, culoarea, puritarea, iar simbolul ,,albastră” face referire la eul liric, sugerând aspiraţia
acestuia spre cunoaşterea absolută.
Imaginarul poetic este construit prin abundenţa şi diversitatea figurilor de stil. Predomină epitetele:
,,balta cea senină”; ,, trestia cea lină”; personificarea: ,, izvoare plâng în vale”; comparaţie: ,, roşie ca
mărul”; ,,sărutări...dulci ca florile ascunse”.
Se folosesc de asemenea, inversiuni: ,, de-aur părul”; ,, albastra dulce-mi floare”; repeţia: ,,Floare-
albastră, floare-albastră!..”. şi simbolul ,,florii albastre”.
Dezvoltare a unui motiv de largă circulaţie universală într-o viziune proprie inedită, poezia ,,Floare
albastră” reprezintă o creaţie nucleu a romantismului eminescian din etapa de tinereţe, care poartă în esenţa ei
temele şi motivele abordate ulterior de Eminescu în capodopera sa, ,,Luceafărul”