Luceafărul

Cum ea pe coate-și răzima

A fost odată ca-n povești,
Visând ale ei tâmple
A fost ca niciodată,
De dorul lui și inima
Din rude mari împărătești,
Și sufletu-i se împle.
O prea frumoasă fată.

Și cât de viu s-aprinde el

Și era una la părinți
În orișicare sară,
Și mândră-n toate cele,
Spre umbra negrului castel
Cum e Fecioara între sfinți
Când ea o să-i apară.
Și luna între stele.
...

Iar ea vorbind cu el în somn,

Din umbra falnicelor bolți
Oftând din greu suspină
Ea pasul și-l îndreaptă
– „O, dulce-al nopții mele domn,
Lângă fereastră, unde-n colț
De ce nu vii tu? Vină!
Luceafărul așteaptă.

Privea în zare cum pe mări

Cobori în jos, luceafăr blând,
Răsare și străluce,
Alunecând pe-o rază,
Pe mișcătoarele cărări
Pătrunde-n casă și în gând
Corăbii negre duce.
Și viața-mi luminează!"

...
Îl vede azi, îl vede mâni,
– „Din sfera mea venii cu greu
Astfel dorința-i gata;
Ca să-ți urmez chemarea,
El iar, privind de săptămâni,
Iar cerul este tatăl meu
Îi cade dragă fata.
Și mumă-mea e marea.
 - Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Ca în cămara ta să vin, Pătrunde-n codru şi în gând,

Să te privesc de-aproape, Norocu-mi luminează!

Am coborât cu-al meu senin

Și m-am născut din ape. El tremură ca alte dăţi

În codri şi pe dealuri,

O, vin'! odorul meu nespus, Călăuzind singurătăţi

Și lumea ta o lasă; De mişcătoare valuri;

Eu sunt luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă. Dar nu mai cade ca-n trecut

În mări din tot înaltul:

Colo-n palate de mărgean - Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

Te-oi duce veacuri multe, Dac-oi fi eu sau altul?

Și toată lumea-n ocean

De tine o s-asculte.” Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

– „O, ești frumos, cum numa-n vis Ci eu în lumea mea mă simt

Un înger se arată, Nemuritor şi rece.

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă și la port,

Lucești fără de viață,

Căci eu sunt vie, tu ești mort,

Și ochiul tău mă-ngheață.”

...