A fost odată ca-n poveşti, Şedeau doi tineri singuri:
A fost ca niciodată. Din rude mari împărăteşti, 3,4 O prea frumoasă fată. - O, lasă-mi capul meu pe sân, Din sânul vecinicului ieri Iubito, să se culce Trăieşte azi ce moare, Şi era una la părinţi Un soare de s-ar stinge-n cer Sub raza ochiului senin Şi mândră-n toate cele, S-aprinde iarăşi soare; Şi negrăit de dulce; Cum e Fecioara între sfinţi Şi luna între stele. Părând pe veci a răsări, Cu farmecul luminii reci Din urmă moartea-l paşte, Gândirile străbate-mi, Din umbra falnicelor bolţi Căci toţi se nasc spre a muri Revarsă linişte de veci Ea pasul şi-l îndreaptă Şi mor spre a se naşte. Pe noaptea mea de patimi. Lângă fereastră, unde-n colţ Luceafărul aşteaptă. Iar tu, Hyperion, rămâi Şi de asupra mea rămâi Oriunde ai apune... Durerea mea de-o curmă, Privea în zare cum pe mări Cere-mi cuvântul meu dentâi - Căci eşti iubirea mea dentâi Răsare şi străluce, Să-ţi dau înţelepciune? Şi visul meu din urmă. Pe mişcătoarele cărări Corăbii negre duce. Vrei să dau glas acelei guri, Hyperion vedea de sus Ca dup-a ei cântare Uimirea-n a lor faţă: Îl vede azi, îl vede mâini, Să se ia munţii cu păduri Abia un braţ pe gât i-a pus Astfel dorinţa-i gata; Şi insulele-n mare? Şi ea l-a prins în braţe... El iar, privind de săptămâni, Îi cade draga fată. Vrei poate-n faptă să arăţi Miroase florile-argintii Dreptate şi tărie? Şi cad, o dulce ploaie, Cum ea pe coate-şi răzima Ţi-aş da pământul în bucăţi Pe creştetele-a doi copii Visând ale ei tâmple, Să-l faci împărăţie. Cu plete lungi, bălaie. De dorul lui şi inima Şi sufletu-i se împle. Îţi dau catarg lângă catarg, Ea, îmbătată de amor, Oştiri spre a străbate Ridică ochii. Vede Şi cât de viu s-aprinde el Pământu-n lung şi marea-n Luceafărul. Şi-ncetişor În orişicare sară, larg, Dorinţele-i încrede: Spre umbra negrului castel Dar moartea nu se poate... Când ea o să-i apară. - Cobori în jos, luceafăr blând, Şi pentru cine vrei să mori? Alunecând pe-o rază, Şi pas cu pas pe urma ei Întoarce-te, te-ndreaptă Pătrunde-n codru şi în gând, Alunecă-n odaie, Spre-acel pământ rătăcitor Norocu-mi luminează! Ţesând cu recile-i scântei Şi vezi ce te aşteaptă. O mreajă de văpaie. El tremură ca alte dăţi În locul lui menit din cer În codri şi pe dealuri, Şi când în pat se-ntinde drept Hyperion se-ntoarse Călăuzind singurătăţi Copila să se culce, Şi, ca şi-n ziua cea de ieri, De mişcătoare valuri; I-atinge mâinile pe piept, Lumina şi-o revarsă. I-nchide geana dulce; Dar nu mai cade ca-n trecut Căci este sara-n asfinţit În mări din tot înaltul: Şi din oglindă luminiş Şi noaptea o să-nceapă; - Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, Pe trupu-i se revarsă, Răsare luna liniştit Dac-oi fi eu sau altul? Pe ochii mari, bătând închişi Şi tremurând din apă Pe faţa ei întoarsă. Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Şi umple cu-ale ei scântei Ci eu în lumea mea mă simt Cărările din crânguri. Nemuritor şi rece. Sub şirul lung de mândri tei