Recunoașterea independenței României de către statele europene a fost un proces
complex, care a depins de o serie de condiții și durat mai mulți ani. Una dintre condițiile importante a fost dezvoltarea mișcărilor naționale în Europa de Est, a început la sfârșitul secolului al XVIII-lea și s-a accelerat în timpul Revoluției de la 1848. În această perioadă, dorința de autonomie și independență națională a crescut în regiunile locuite de români și în cele două principate românești, Moldova și Țara Românească. Implicarea marilor puteri europene în procesul de recunoaștere a independenței României, e o alta condiție .Aceste puteri au jucat un rol esențial în stabilirea granițelor și în recunoașterea oficială a statelor independente din Europa de Est. În cazul României, aceste puteri au fost Franța, Marea Britanie și Rusia. În 1856, la sfârșitul războiului Crimeii, care a implicat și România, puterile europene au semnat Tratatul de la Paris. Acesta, a impus Rusiei recunoașterea autonomiei Moldovei și Valahiei. Totuși recunoașterea a fost un pas spre independența României, ce a fost declarată în 1859 prin unirea celor două principate. Cu toate acestea, recunoașterea oficială a independenței a durat încă cinci ani. În 1866, prin adoptarea unei noi constituții, România a devenit o monarhie constituțională și și-a consolidat statutul de stat independent. Astfel, recunoașterea oficială a independenței a mai durat încă un an, până când Franța și Marea Britanie au recunoscut oficial independența României în 1878, la Congresul de la Berlin. În concluzie, recunoașterea independenței României de către statele europene a fost un proces îndelungat, care a depins de mai mulți factori, cum ar fi implicarea marilor puteri europene, evenimentele istorice și evoluția relațiilor internaționale. În cele din urmă, recunoașterea oficială a independenței a fost esențială pentru afirmarea României ca stat suveran și pentru integrarea sa în comunitatea internațională.