Statul român modern

Principatele române au ajuns să fie puternic influențate de criza orientală și

domniile fanariote.

Criza orientală debutează în sec. XVII(1683) și constă într-o serie de războaie

ruso-austro-turce pentru posesiunile din Balcani ale Imp. Otoman aflat în criză. O
parte dintre aceste conflicte fie se desfășoară pe teritoriul principatelor, fie
principatele sunt folosite ca monedă de schimb între marile imperii.

În sec. XVIII au fost elaborate proiecte care vizează modernizarea

principatelor.

În anul 1772 în „Memoriul de la Focșani” și în 1791 în „Memoriul de la Șistov”

s-a cerut crearea statului Român modern prin unirea Moldovei cu Țara
Românească.

În prima jumătate a sec. XIX partida națională grupată în jurul lui Ioan
Câmpineanu elaborează două documente referitoare la formarea statului „Act de
Unire și Independență” și un act cu valoare constituțională „Osăbitul act de numire
al suveranului românior”(1838). Un alt proiect ce vizează modernizarea a fost
Proiectul Pașoptist. În cadrul lui sunt elaborate mai multe documente cu privire la
formarea și modernizarea statului român. Un astfel de document este „Prințipiile
noastre pentru reformarea patriei” redactat de revoluționarii moldoveni refugiați
la Brașov. Ei solicitau unirea Moldovei cu Țara Românească și împroprietărirea
țăranilor fără despăgubiri.

Un al doilea document legat de modernizare a fost Proclamația de la Islaz a

jucat și un rol de act cu valoare constituțională.

În a doua jumătate a sec. XIX proiectele politice devin o realitate. Tot în

cadrul crizei orientale se realizează Statul Român Modern. În urma războiului
Crimeei și a Congresului de pace de la Paris s-a decis înființarea adunărilor AD-HOC
care vor decide în 1857 unirea Moldovei cu Țara Românească sub numele de
România și conducerea să aparțină unui prinț străin dintr-o dinastie europeană. În
1859 la 5, respectiv, 24 ianuarie prin dubla alegere românii puneau marile puteri în
fața faptului împlinit. Se forma astfel statul român modern a cărei unire a fost
recunoscută doar pe timpul lui Cuza.

Perioada de consolidare a statului începe cu marile reforme din 1864.

În august 1864 avea loc împroprietărirea țăranilor în funcție de numărul de

vite înjugabile deținut. Pământul trebuia plătit în 15 ani și nu era voie să îl vinzi
timp de 30 de ani.

O altă măsură de consolidare a fost legea instrucțiunii publice prin care

învățământul era obligatoriu și gratit până în clasa a 4 a.

La 11 februarie 1866 Cuza abdică iar în locul său este adus Carol de
Hohenzollen Sigmaringen.

Cele mai importante măsuri luate de acesta au fost: pe paln intern adoptarea
constituției din 1866(măsură de consolidare) iar pe plan extern obținerea
independenței de stat.

Îm a doua jumătate a sec XIX România se implică în războiul ruso-turc 1877-

1878 din cadrul Crizei Orientale(Turcia și Imp. Otoman).

Conflictul se va încheia cu Tratatul de pace de la San Stefano, unde României

i se recunoaște independența și i se propune un schimb de teritorii: să retrocedăm
Rusiei Izmailul, Cahul și Bolgrad și să primim la schimb Dobrogea, Delta și Insula
Șerpilor. În vara lui 1878 va avea oc un nou congres de pace la Berlin unde
independența României era recunoscută condiționat de schimbul teritorial de la
San Stefano și modificarea art. 7 din Constituție.

La începutul sec. XX România se implică în relațiile internaționale cu scopul

eliberării provinciilor aflate sub stăpânire străină. Participă astfel la al doilea război
balcanic în 1913 și obține S Dobrogei iar în 1916 intră în Primul Război Mondial la
sfârșitul căruia va primi Basarabia, Bucovina și Transilvania.

Astfel la 1 decembrie 1918 românii realizau Marea Unire.

 În concluzie, în prima jumătate a sec XIX Principatele Române au urmărit
realizarea statului, eveniment ce va avea loc în 1859.

România modernă se implică în relațiile internaționale pentru obținerea

independenței și ulterior la începutul sec XX pentru realizarea României Mari.
Consolidarea României Mari s-a realizat prin Constituția din 1923.