Cuprins :

Capitolul I: Relaţiile româno-otomane între 1859-1878.................................2

Capitolul II : Marile bătălii dintre România şi Turcia...................................14
2.1 Bătălia de la Rovine (10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395).........14
2.2 Atacul de noapte al lui Vlad Ţepeş: (17 iunie 1462)....................16
2.3 Intervenţia lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească, cauza
războiului cu turcii........................................................................................18
2.4 Bătălia de la Vaslui (10 ianuarie 1475).........................................19
2.5 Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497).................20

2.6 Bătălia de la Călugăreni ( 23 august 1595)...................................21

2.7 Războiul de independenţă (1877 – 1878)………………..…...…25

Capitolul III : Relaţiile între Turcia şi România după 1878…………...…27

3.1 Relaţiile diplomatice între Turcia şi România .............................27

3.2 Relaţiile economice intre Turcia şi România ...............................28

3.3 Cooperarea sectorială între România şi Turcia ……...…...…….29

3.4 Cooperarea în materie de integrare europeană .............................33

3.5 Comunitatea românească din Turcia ...........................................34
Bibliografie ...................................................................................................35

1
 Relaţiile dintre România şi Turcia

Capitolul I: Relaţiile româno-otomane între 1859-1878

Relaţiile dintre ţările române şi cele balcanice au fost mereu strânse, motiv pentru
care România a fost de multe ori considerată o ţară balcanică (chiar şi dacă marea parte a
teritoriului acesteia nu face parte din Peninsula Balcanică). Însă, în urma cuceririi
Peninsulei Balcanice de către turcii otomani în secolul al XV-lea, relaţiile româno-
balcanice au devenit pentru mai multe secole sinonime cu relaţiile româno-otomane, care
au fost atât violente, cât şi paşnice (ceea ce a însemnat de fapt vasalizarea şi exploatarea
ţărilor române, mai ales după instaurarea de către otomani a regimului fanariot, care a
durat între (1711-1821).
În urma războiului ruso-turc dintre anii 1828-1829 şi tratatului de pace de la
Adrianopol, statele româneşti au ajuns în protectorat rusesc (se menţinea şi suveranitatea
otomană, dar aceştia nu mai puteau interveni ca înainte în alegerea domnitorilor), fiind
instaurate şi regulamentele organice (care deşi au introdus nişte reforme în organizarea
statului, din punct de vedere social situaţia populaţiei rurale a fost ingreunată prin
impunerea zilelor de clacă). Totuşi după aceste evenimente curentul filorus a început să
piardă din popularitate, şi trebuie menţionat că revoluţionarii din Ţara Românească de la
1848, speraseră într-o intervenţie otomană împotriva Rusiei (ceea ce nu s-a întâmplat).
Dar protectoratul rusesc din ţările române va fi înlăturat în urma războiului
Crimeei (1853-1856) când Rusia a fost înfrântă de o alianţă anglo-franco-otomană, fiind
înlocuit de garanţia colectivă a principalelor state europene, iar în acest context, se va
înfăptui unirea de la 24 ianuarie 1859, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor
şi în Ţara Românească.
În timpul războiului Crimeei relaţiile româno-otomane fuseseră mai bune, mai
ales datorită ocupării ţărilor române de către Rusia, sichiar au fost voluntari care au vrut
să organizeze o legiune românească (iniţial în frunte cu generalul Christian Tell, iar apoi
cu Gheorghe Magheru) care să lupte de partea otomanilor, însă aceştia au refuzat,

2
preferând sprijinul austriecilor (care au ocupat statele româneşti, împreună şi cu trupe
otomane). Inperioada unirii au apărut tensiuni între Imperiul Otoman şi ţările române,
deoarece otomanii (alături şi de Austria) se opuneau unirii celor doua state româneşti.
Astfel, aceştia au aranjat, prin intermediul lui Nicolae Vogoride, falsificarea
alegerilor pentru adunările ad-hoc din 1857, iar între timp şi Anglia îşi schimbase părerea
în legătură cu unirea principatelor. Totuşi, în urma compromisului de la Osborne au fost
anulate aceste alegeri, dar Franţa (conform compromisului) a renunţat să mai susţină o
unire deplină a principatelor sub conducerea unui principe străin (iar forma concretă, a
organizării politice a principatelor, urmând a fi discutată într-o conferinţă viitoare).
În urma noilor alegeri ad-hoc, au câstigat unioniştii, şi deşi acestea aveau doar un
caracter consulativ, au avut totuşi o contribuţie semnificativă. Problema unirii a fost
discutată de cele şapte state garante la Conferinţa de pace de la Paris între mai-august
1858, unde mai ales datorită opoziţiei Imperiului Otoman şi Austriei împotriva unirii, s-a
decis doar o unificare parţială, prin care rămâneau doi domnitori, şi foarte puţine instituţii
erau comune (Comisia Centrală de la Focşani şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). S-a
mai decis adoptarea unei convenţii care urma să funcţioneze ca o constituţie pentru cele
două principate (care conform acesteia urmau să se numească „Principatele Unite ale
Valahiei şi Moldovei”).
De asemenea, prin aceste tratative, Rusia a trebuit să înapoieze Moldovei sudul
Basarabiei. Pe data de 5 ianuarie 1859, a fost ales în Moldova ca domnitor Alexandru
Ioan Cuza, care la 24 ianuarie a fost ales şi în Ţara Românească, contrar aşteptărilor
statelor garante (totuşi Convenţia de la Paris nu precizase explicit că cei doi domnitori
trebuiau să fie persoane diferite). Astfel, statele garante au fost puse în faţa unui fapt
împlinit, şi în aceste circumstanţe, Imperiul Otoman (care se opunea dublei alegeri a lui
Cuza) a solicitat convocarea unei noi conferinţe.
Totuşi, Austria fiind ameninţată de Franţa în Italia, nu a mai insistat, iar otomanii,
rămânând singuri (în opoziţie), au acceptat în cele din urmă această unire, dar numai pe
timpul domniei lui Cuza.
Însă, în contextul relaţilor externe, în principatele române se menţinea
suzeranitatea otomană, investitura domnitorilor trebuia făcută de sultan, se plătea un
tribut anual (1.500.000 lei pentru Moldova, iar 2.500.000 lei pentru Ţara Românească),

3
iar tratatele internaţionale ale Imperiului Otoman cu alte state se aplicau şi principatelor
în tot ceea ce nu privea „imunităţile lor”.
De asemenea, conform Convenţiei de la Paris, numărul efectivelor armatei putea
fi mărit doar cu 1/3 şi numai prin înţelegeri cu Poarta otomană. Totuşi, încă de la
începutul domniei, Cuza dorind să rezolve anumite probleme de ordin politic în raport cu
Imperiul Otoman (şi alte state), a interzis intrarea în ţară pe baza paşapoartelor turceşti (şi
austriece), iar otomanii au fost nevoiţi să accepte în cele din urmă (în iulie 1860).
Dorind realizarea unei unificări administrative depline, Alexandru Ioan Cuza a
încercat pe căi diplomatice să convingă atât pe otomani, cât şi pe europeni, de necesitatea
unei unificări şi administrative la nivel central (deoarece deşi aveau acelaşi domnitor, cele
două state aveau în continuare două guverne, adunări legislative şi alte instituţii separate),
folosind în acest sens şi vizita sa la Constantinopol din septembrie 1860.
O nouă conferinţă a fost organizată în septembrie 1861 la Constantinopol, unde s-
a discutat problema unităţii administrative a celor două state româneşti, şi în cele din
urmă, sub presiunea puterilor europene, otomanii au căzut de acord să recunoscă şi
aceasta. Recunoaşterea unirii administative a fost adusă de domnitor la cunoştinţa
românilor, la 11/23 decembrie 1861, printr-o proclamaţie, în care s-a declarat că „Unirea
este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată”, subliniind astfel importanţa
acestui eveniment, care deschidea acum posibilitatea unei unificări administrative depline
(şi care a fost înfăptuită în anii care au urmat).
Prin această unificare, domnitorul a putut iniţia un program mai activ de
reforme, dar şi în acest caz, presiunile externe (dar şi opoziţia internă) îl împingeau pe
linia tendinţelor conservatoare, deoarece liberalii radicali nu erau bine priviţi (mai ales de
către vecinii apropiaţi, respectiv Austria, Rusia şi Imperiul Otoman).
Unele dintre aceste reforme au fost dificil de realizat, cum a fost secularizarea
averilor mănăstireşti (care s-a lovit de opoziţia Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol,
susţinută în special de Rusia), şi reforma agrară (care din cauza opoziţiei interne, s-a
putut realiza abia după lovitura de stat organizată de Cuza, în mai 1864). Destul de
repede, a devenit evidentă nevoia unor amendări asupra Convenţiei de la Paris (în special
pentru mărirea numărului de electori şi mărirea prerogativelor domnitorului).

4
 Astfel, prin intermediul agentului său de la Constantinopol, respectiv, C. Negri,
Cuza va trimite un memoriu în iunie 1863, prin care informa Poarta otomană şi pe
reprezentanţii europeni (din capitala otomană) asupra acestor schimbări, solicitând
acordul acestora. În urma sfaturilor diplomaţilor şi oamenilor politici străini (inclusiv
Napoleon al III-lea), acest memoriu, în octombrie 1863, a luat forma unui proiect de
constituţie, pe ale cărui principii urma să fie elaborat actul de amendare a textului
Convenţiei de la Paris. Astfel, se va ajunge în cele din urmă la elaborarea statului
dezvoltător al Convenţiei de la Paris, adoptată în urma unui plebiscit organizat între 10-
14/22-26 iunie 1864 (la scurt timp după lovitura de stat din 2/14 mai 1864), şi pe data de
16/28 iunie a fost recunoscut oficial de otomani şi europeni în urma noii vizite a lui Cuza
la Constantinopol.
Acest statut, menţinea garanţia puterilor europene şi suzeranitatea otomană, dar
oferea mai multă autonomie legislativă, deoarece acest act adiţional al Convenţiei de la
Paris sublinia: „Principatele Unite vor putea în viitor modifica şi schimba legile care
privesc ocârmuirea lor internă, cu concursul legal al tuturor puterilor Statului şi fără nici-
o intervenţie externă, exceptându-se, firesc, legăturile ce unesc Principatele cu Imperiul
Otoman”.
Totuşi, relaţiile româno-turceşti au continuat sa rămână dificile. Trebuie amintite
şi relaţiile diplomatice ale României cu Serbia, care au reprezentat un aspect important al
politicii externe a lui Cuza în Balcani. Astfel, România a permis tranzitul unui larg
transport de arme şi muniţii (un convoi cu aproximativ 500 de care) dinspre Rusia către
Serbia, în ciuda protestelor otomane, care prin ministrul lor de externe (respectiv Ali-
paşa) au cerut sechestrarea armelor (iniţiativa a avut şi sprijin englez şi austriac, însă
Franţa s-a arătat favorabilă acestui tranzit).
Ulterior, s-au stabilit agenţii diplomatice, atât la Bucureşti cât şi la Belgrad (în
februarie-martie 1863), încheindu-se chiar şi un tratat de alianţă între cele doua state.
Dar în ţară, opoziţia împotriva lui Cuza, a început să devină mai pronunţată, astfel
(profitând şi de absenţa lui, domnitorul aflându-se din motive de sănătate în Germania, la
băile de la Ems), pe data de 3/15 august a izbucnit o mişcare de stradă în Bucureşti (în
urma căreia a fost devastat şi sediul primăriei), iar ministrul de Interne, generalul I. Em.
Florescu a înăbuşit mişcarea prin intervenţie armată.

5
 Acest incident a ridicat desigur suspiciuni externe (mai ales din partea Imperiului
Otoman) asupra stabilităţii regimului şi capacităţii domnitorului de a menţine ordinea, iar
în toamna aceluiaşi an, primind o admonestare din partea ministrului extern turc, Ali-
paşa, pe marginea acestei mişcări din Bucureşti, Cuza a răspuns: „Mă văd silit a aduce
aminte aici că Principatele Unite, în termenii formali ai Convenţiei, se administrează liber
şi afară de tot amestecul Înaltei Porţi; şi, dacă augusta Curte suzerană are dreptul de a
provoca măsuri de ordine publică în România, este numai atunci când ordinea ar fi fost
compromisă şi, al doilea, când ar fi urmat înţelegere între Înalta Poartă şi Puterile
garante”.
Însă, în urma unei lovituri de stat din 11/23 februarie 1866, Al.I. Cuza a fost
obligat să abdice (iar acesta, chiar a formulat el-însuşi cererea de a părăsi ţara, vrând să
evite apariţia unui conflict violent între susţinătorii şi adversarii lui). România a fost pusă
astfel într-o situaţie internaţională complicată şi periculoasă, deoarece prin înlăturarea lui
Cuza putea fi oferit un pretext imperiilor vecine pentru a interveni (mai ales, că otomanii
recunoscuseră unirea doar pe timpul lui Cuza), iar complotiştii nu aveau încă un alt
candidat (formând o locotenenţă domnească din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu şi
Nicolae Haralambie), dar intenţionau să caute un principe străin.
Statele garante au organizat o nouă conferinţă la Paris între 26 februarie/10
martie – 23 mai/4 iunie 1866, unde se pronunţaseră împotriva aducerii unui principe
străin, şi stabilind chiar ca unirea să fie discutată din nou de două adunări legislative alese
din cele două provincii ale României. De asemenea, în aceste discuţii fusese cerută chiar
intervenţia armată de către Imperiul Otoman, sprijinit de Austria (deşi aceasta tocmai
urma să fie implicată într-un război cu Prusia şi cu Italia), dar ceilalţi participanţi au fost
împotrivă. Criza politică, va deveni şi mai pronunţată când în Moldova a apărut o mişcare
separatistă în frunte cu boierul N.N. Rosseti-Roznovanu, iar pe linia Dunării a început şi
răscoala unor grăniceri (care doreau revenirea lui Cuza, dar care fuseseră încurajaţi şi de
agenţi străini).
Totuşi, intervenţia hotărâtă a noului guvern (condus de I. Ghica) a stopat aceste
pericole interne, iar în urma ameninţărilor unei intervenţii otomane, guvernul a mobilizat
o nouă armată (condusă de generalul Gh. Magheru, şi formată mai ales din voluntari), în
vederea organizării unei eventuale rezistenţe (dar totuşi, nu s-a ajuns la război). Pentru

6
depăşirea acestei crize era necesară alegerea rapidă a unui conducător al statului, iar
liderii politici au acţionat cu rapiditate, iniţial oferind conducerea lui Filip de Flandra
(fratele regelui din Belgia), care însă a refuzat.
În cele din urmă au găsit o nouă opţiune în persoana lui Carol de Hohenzollern-
Sigmarigen (al doilea fiu al principelui prusac Carol Anton de Hohenzollern,
guvernatorul Rhenaniei), iar guvernul lui I. Ghica a organizat un plebiscit (între 2-8/14-
20 aprilie 1866), care a fost favorabil lui Carol (şi astfel, prin acesta era conferită
legalitate şi credibilitate în exterior), iar după plebiscit o nouă adunare legislativă l-a
recunoscut ca domnitor, şi odată cu venirea lui în ţară a avut loc şi proclamarea oficială
pe data 10/22 mai, astfel Europa fiind pusă în faţa unui fapt împlinit.
De asemenea, cu această ocazie a fost adoptată şi o constituţie (după modelul
belgian) prin care se menţiona oficial şi numele de România, dar otomanii nu au vrut să
recunoscă oficial acest nume, decât abia după războiul de independenţă. Această
constituţie nu făcea nicio referire la suzeranitatea otomană (dar turcii vor menţiona
explicit aceasta prin hatişeriful pentru recunoaşterea lui Carol). În plan intern, această
constituţie era destul de liberală pentru acele vremuri, asigurând mai multe libertăţi şi
drepturi cetăţeneşti, dar totuşi, ar mai trebui amintit, că îngreunase indirect organizarea
unei noi reforme agrare (care în cele din urmă, se va dovedi necesară), deoarece prin
articolul 19 se menţiona explicit că singurele cauze de utiltiate publică prin care se puteau
face expropieri teritoriale, erau comunicaţiile, salubritatea publică şi lucrările pentru
apărare militară. Printre primele probleme externe asurpa cărora îşi va orienta atenţia
Carol, a fost recunoaşterea sa de către poarta otomană, şi în urma vizitei sale la
Constantinopol (unde a fost primit cu mai multe onoruri), a fost recunoscut ca principe
ereditar, prin firmanul oferit în ziua de 11/23 octombrie 1866. Deşi acest firman încerca
să limiteze suveranitatea statului român (prin unele cerinţe cum au fost, limitarea
efectivelor armatei şi interdicţia încheierii de convenţii comerciale cu alte state),
recunoaşterea lui Carol, de către otomani, a contribuit totuşi la revenirea unei stări de
normalitate în sfera relaţiilor externe ale României.
Următorii zece ani au fost mai puţin tensionaţi în planul politicii externe
româneşti, dar în plan intern România a avut o situaţie instabilă (şi în doar cinci ani, până
în primăvara anului 1871, s-au succedat chiar 10 guverne). La începutul anului 1871,

7
Carol ameninţase cu abdicarea dacă facţiunile politice nu îşi încetau luptele (şi de
asemenea, Imperiul Otoman ameninţase cu o intervenţie armată în caz de anarhie), iar
astfel, la 11/23 martie s-a putut ajunge la alegerea unui guvern mai stabil, condus de
conservatorul Lascăr Catargiu (care a guvernat până în primăvara anului 1876, iar apoi,
după încă alte două guverne de scurtă durată, în iulie 1876 conducerea guvernului a fost
preluată, timp de 12 ani, de un guvern liberal în frunte cu I.C. Brătianu).
O nouă criză va apărea în Balcani odată cu izbucnirea unei răscoale antiotomane
din Bosnia şi Herţegovina, care va fi urmată de o declarare de război, din partea
Muntenegrului şi Serbiei, împotriva Imperiului Otoman. De asemenea, răscoale au
început şi în Bulgaria (care era încă provincie otomană).
În urma începerii acestor conflicte, România şi-a proclamat neutralitatea,
afirmându-şi hotărârea de a apăra, la nevoie, principiul neutralităţii şi integritatea
teritorială a ţării pe calea rezistenţei armate. Astfel, o notă circulară emisă de către
Ministerul Afacerilor Străine (şi semnată de preşedintele Consiliului de Miniştri, L.
Catargiu, la această dată şi ad-interim la Externe), pe data de 4/16 ianuarie 1876, care era
adresată agenţilor diplomatici români din străinătate, sublinia „Guvernul princiar s-a
văzut silit, din prudenţă şi din prevedere să facă şi el pregătiri militare, căci dacă
neutralitatea pe care a păstrat-o până acum ar fi ameninţată, fie prin agresiune din partea
Turciei, fie prin intervenţia vreunei alte puteri care ar dori, indiferent în ce scop, să ocupe
România, datoria sa faţă de ţară nu i-ar îngădui să rămână nepăsător”, şi aceeaşi notă mai
menţioneaza că guvernul român era pregătit să colaboreze cu o putere europeană, dar „cu
condiţia bine precizată ca aceste Puteri să garanteze României integritatea teritoriului său
şi toate drepturile seculare”.
O atitudine antiotomană mai hotărâtă va începe să manifeste noul guvern român,
format la 27 aprilie/9 mai 1876 şi condus de M.C. Epureanu. Noul ministru de externe
român, Mihail Kogălniceanu, a cerut printr-un memoriu adresat Porţii Otomane şi
puterilor garante, recunoaşterea „individualităţii statului român” şi a numelui de
România, dar primind un răspuns ofensator din partea otomanilor, şi altele ostile sau
rezervate din partea europenilor, Kogălniceanu a emis o nouă notă circulară prin care
condamna ororile turceşti din Bulgaria şi indiferenţa europeană, afirmând „...când mii de
creştini sunt omorâţi, când atrocităţile cele mai groaznice se comit în Bulgaria ziua mare,

8
Europa creştină nu găseşte în puterea sa, în regulile civilizaţiei sale, în legile umanităţii,
alte mijloace pentru a veni în ajutorul acestor nenorocite populaţii decât o tăcere
insultătoare?”, iar în final avertiza că „Această tăcere, România, aşa modestă cum este
poziţiunea sa, n-ar putea să o păstreze multă vreme”.
De asemenea, ministrul de externe a cerut agenţilor români din străinătate să
urmeze această atitudine: „Faceţi să se ştie că agitaţia în sânul populaţiei noastre creşte
din ce în ce, că un mare partid politic s-a pronunţat categoric în favoarea creştinilor, că
armata română ea însăşi freamătă sub jugul disciplinei sale, dorind să ia parte la luptă”.
Însă, în guvernul liberal constituit în iulie 1876, care era condus de I.C. Brătianu, la
ministerul de externe, Kogălniceanu a fost înlocuit cu Nicolae Ionescu, care avea o
poziţie mai moderată.
Între timp, pe data 28 iunie/8 iulie, a avut loc la Reichstadt (în Boemia) o
întâlnire, între împăratul Austro-Ungariei şi ţarul Rusiei, unde conducătorul Austro-
Ungariei a recunoscut pretenţiile ruseşti asupra sudului Basarabiei, iar în schimb, Rusia a
recunoscut pretenţiile austro-ungare asupra Bosniei şi Herţegovinei. Intuind o înţelegere
secretă pe seama României, şi constatând ostilitatea din ce în ce mai pronunţată a
Imperiului Otoman, cât şi atitudinea rezervată a statelor occidentale (cum era cea a
Franţei) în a garanta neutralitatea României, I.C. Brătianu a plecat în fruntea unei
delegaţii în Crimeea, la Livadia, pentru a se întâlnii cu ţarul Alexandru al II-lea, şi
cancelarul Gorceacov, în vederea încheierii unei convenţii politice (care urma a fi
semnată ulterior).
Evenemientele de la sfârşitul anului 1876 vor complica considerabil relaţiile
româno-otomane. Astfel, delegatul român (D. Brătianu) trimis la conferinţă de la
Constantinopol (care a fost deschisă pe data de 29 noiembrie/11 decembrie 1876), cu
scopul de a obţine recunoaşterea independenţei şi garanţii privind „neutralitatea
absolută”, a primit un răspuns cu totul negativ. De asemenea, noua constituţie otomană,
proclamată la 11/23 decembrie 1876, plasa România ca o provincie privilegiată a
Imperiului Otoman. Aceasta a stârnit un val de indignare la Bucureşti, iar astfel, în
şedinţa Adunării deputaţilor din 22 decembrie 1876, I.C. Brătianu (care era preşedintele
consiliului de miniştri) afirmase: „sabia lungă a lui Baiazid şi Mahomed n-a putut să
pătrundă până în munţii României unde cutează să străbată astăzi Midhad-paşa cu

9
constituţiunea lui”; chiar dacă toate puterile Europei ar socoti România o provincie
turcească, adăuga el, „noi să nu suferim una ca aceasta”, şi la încheierea dezbaterilor, o
moţiune votată de adunare exprima convingerea că „guvernul va protesta cu energie către
puterile garante şi către Înalta Poartă contra încălcării drepturilor incontestabile ale
României”, iar astfel, ministrul de externe, Nicolae Ionescu, a adresat o notă de protest
Imperiului Otoman şi statelor garante. Deşi, au mai fost oameni politici care s-au
pronunţat împotriva unei alianţe cu Rusia (cum ar fi P.P. Carp, D.A. Sturdza, M.C.
Epureanu şi N. Blaremberg), pe data de 4/16 aprilie 1877 (la doar o zi după revenirea lui
Kogălniceanu în fruntea minsterului afacerilor străine sau de externe) a fost semnată
convenţia secretă cu Rusia, prin care era permisă trecerea trupelor ruseşti prin România,
iar Imperiul Rus îşi asuma obligaţia de a „respecta drepturile politice ale Statului Român,
astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi apăra
integritatea actuală a României”.
Această convenţie scotea în evidenţă eşecul în a obţine garanţii pentru
neutralitate, din partea Imperiului Otoman şi statelor europene. Războiul ruso-turc a
început pe 12/24 aprilie, trupele ruseşti trecând prin România la sud de Dunăre (dar
acum, spre deosebire de cazurile anterioare, această trecere pe teritoriul românesc se
făcea printr-un acord). După ce convenţia româno-rusă a fost dezvăluită public, armata
otomană (fără o declaraţie de război) a bombardat malul românesc al Dunării (respectiv
oraşul Calafat), iar armata română a reacţionat prin bombardarea Vidinului. În aceste
circumstanţe, s-a produs declararea independenţei de către Mihail Kogălniceanu, în
Adunarea deputaţilor pe data de 9 mai 1877, care a declarat: „Aşadar, domnilor
deputaţi, nu aveam cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentanţei
naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă”, de asemenea a mai accentuat
şi necesitatea jertfelor pentru obţinerea acesteia: „Noi trebuie să dovedim că suntem o
naţiune vie, trebuie să dovedim că avem conştiinţa misiunei noastre, trebuie să dovedim
că suntem în stare să facem şi noi sacrificii pentru ca să păstrăm această ţară şi drepturile
ei pentru copiii noştri, şi această misiune în momentele de faţă este încredinţată fraţilor şi
fiilor noştri, cari mor la hotare”, şi în aceeaşi zi, independenţa a fost proclamată şi în
Senat, iar tributul anual (de 914.000 lei) a fost anulat, şi banii respectivi au fost destinaţi
pregătirilor militare.

10
 Totuşi, convenţia româno-rusă nu stipulase participarea armatei române împotriva
turcilor, deoarece ruşii considerau că n-au nevoie de un astfel de ajutor, şi nu vroiau să
ofere, trupelor româneşti, ocazia afirmării pe câmpul de luptă (deoarece aceasta ar fi
putut îngreuna planurile lor pentru anexarea sudului Basarabiei), iar deocamdată armata
română s-a ocupat doar de apărarea malului nord-dunărean.
Însă, în urma eşecurilor suferite de trupele ruseşti asupra Plevnei, în zilele de 8/20
şi 18/30 iulie (armata otomană reuşind să opună o rezistenţă mai înverşunată decât se
aşteptaseră ruşii), comandantul armatei ruse, marele duce Nicolae, fratele ţarului
Alexandru al II-lea, a trimis o telegramă (pe data de 19/31 iulie) domnitorului român, prin
care cerea sprijin militar din partea armatei române.
Chiar şi fără a semna o convenţie militară, divizia a IV-a din armata română a
trecut Dunărea pentru a oferi asistenţă armatei ruse. În aceste condiţii, s-au purtat
tratative pentru încheierea unui acord de cooperare militară, prin care armatele româno-
ruse au fost puse sub comanda lui Carol, secondat de generalul rus Zotov şi de generalul
român Al. Cernat. Efectivele trupelor româneşti din zona Plevnei au fost în jur de 38.000
de soldaţi, dar numărul total din timpul războiului avea să atingă chiar peste 100.000, iar
60.000 au luptat chiar în operaţiuni pe prima linie.
Pe data de 30 august/11 septembrie 1877, trupele româneşti au participat la al
treilea atac asupra Plevnei, şi după lupte sângeroase au reuşit să cucerească redutele
Griviţa I şi Griviţa II (pierzând 800 de militari, iar 2000 fiind răniţi). Între timp
(intervalul zilelor 7-9/19-21 noiembrie 1877), armatele româno-ruse au cucerit şi Rahova,
iar Plevna a capitulat pe data de 28 noiembrie/10 decembrie 1877, generalul turc Osman-
Paşa predându-şi sabia colonelului român Cerchez (însă, această sabie a fost confiscată
de un general rus).
După aceasta, armata română s-a orientat spre zona Vidin-Belogradgic, obţinând
în ziua de 12/24 ianuarie 1878, o importantă victorie militară la Smârdan, ce a contribuit
în zilele următoare la ocuparea Vidinului. Între, timp armata rusă se îndreptase spre Sofia,
unde li s-au alăturat şi trupe sârbeşti (care reintraseră în război la data de 1/13 decembrie
1877), iar apoi au continuat spre Adrianopol şi Constantinopol. De asmenea, şi trupele
muntenegrene au atacat Herţegovina şi teritorii otomane din apropierea Mării Adriatice.

11
 În aceste circumstanţe, Imperiul Otoman a solicitat un armistiţiu, tratativele
începând iniţial la Kazanlîk (în ziua de 5/7 ianuarie 1878), şi finalizate la Adrianopol pe
data de 19/31 ianuarie 1878, iar aceste protocoale au stat la baza tratatului semnat la San
Stefano la 19 februarie/3 martie 1878. Prin acest tratat (la care delegatul român,
colonelul Arion, nu a fost acceptat la discuţii), otomanii acceptau apariţia unui nou stat
autonom în Balcani, respectiv Bulgaria (care urma să includă aproape întreaga
Macedonie şi regiuni considerabile din Tracia), recunoşteau independenţa Serbiei,
Muntenegrului şi României (deşi ruşii păstrau dreptul de a menţine trupe pe căile de
comunicaţie româneşti), deschideau strâmtorile atât în timp de pace cât şi de război,
trebuiau să plătească Rusiei o sumă de 1.410.000.000 ruble (din care s-a mai scăzut prin
unele compensaţii teritoriale), şi mai cedau unele teritorii Serbiei şi Muntenegrului (iar
României i-a fost ofereită Dobrogea, doar dacă cedează Rusiei judeţele din sudul
Basarabiei).
Încă dinaintea constituirii noului stat bulgar, ruşii au propus României să schimbe
sudul Basarabiei pentru toată Dobrogea, care includea şi Cadrilaterul (cuprinzând chiar
Varna şi Rusciucul), însă guvernul român, nevrând să renunţe în mod oficial asupra
Basarabiei, a refuzat. Dar ruşii nu aveau de gând să renunţe, iar astfel, România urma să
fie singura ţară, dintre aliaţii Rusiei, care pierdea din teritoriu, iar contele N. Ignatiev
(când a fost la Bucureşti în ianuarie 1878, înainte de semnarea tratatului de la San
Stefano) chiar ceruse, pe un ton ultimativ, ca România să accepte cedarea Basarabiei de
sud, şi să încheie o alianţă cu Rusia, prin care să permită accesul armatelor ruse când s-ar
impune intervenţia militară rusă „în favoarea coreligionarilor din peninsula Balcanică”,
36 totuşi Ignatiev a mai menţionat în treacăt posibiliatea alegerii lui Carol ca principe şi
în noua Bulgarie
Trebuie amintit că în acele vreumuri, din punct din vedere economic, Dobrogea
era mai puţin importantă decât sudul Basarabiei. Insistenţa guvernului românesc, de a nu
ceda sudul Basarabiei, a dus la răcirea drastică a relaţiilor româno-ruse, ajungându-se
aproape la război, ţarul Rusiei ameninţând chiar cu ocuparea României şi dezarmarea
armatei române, la care principele Carol, a replicat că „o armată care a luptat la Plevna în
faţa împăratului Alexandru al II-lea poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa
dezarmată”.Însă, sporirea influenţei ruseşti în Balcani, a nemulţumit celelalte state

12
europene, în special Austro-Ungaria (care nu obţinuse Bosnia şi Herţegovina, conform
înţelegerii lor anterioare cu Rusia) şi Anglia (care chiar trimisese o flotă spre
Constantinopol, ca să-i susţină pe otomani, în caz de ruşii le-ar fi atacat capitala).
Pentru a se evita un nou conflict, s-a organizat congresul de la Berlin (1/13 iunie–
1/13 iulie 1878), care a rediscutat tratatul de la San Stefano (şi după multe insistenţe, li s-
a permis delegaţilor români, I.C. Brătianu şi M. Kogălniceanu, să prezinte un memoriu
prin care cereau menţinerea integrităţii teritoriale a României, care nu a fost luat în
seamă).
Tratatul de la Berlin a recunoscut independenţa României (cu condiţia ca aceasta
să modifice articolul din constituţie, prin care cetăţenia română era oferită doar
creştinilor, astfel încât aceasta să fie permisă tuturor), Serbiei şi Muntenegrului, din punct
de vedere teritorial, România primea Dobrogea (fără Cadrilater), dar era obligată să
cedeze Rusiei judeţele din sudul Basarabiei, iar Serbia şi Muntentegru îşi menţineau noua
extinderea teritorială, dar Bulgaria a fost redusă (pierzând Macedonia şi părţi din Tracia)
şi împărţită în două, din partea de sud-est formându-se Rumelia Orientală care urma să
aibă o autonomie mai redusă (decât Bulgaria) în cadrul Imperiului Otoman, de asemenea
Austro-Ungaria lua în administrare Bosnia şi Herţegovina (nominal rămâneau în Imperiul
Otoman), iar Anglia primea insula Cipru de la otomani.
Tratatul de la Berlin a restaurat pentru o vreme suzeranitatea otomană în marea
parte a Peninsulei Balcanice, dar aceasta doar până la criza balcanică din 1908 (iar în
urma războaielor balcanice dintre 1912-1913 a rămas doar cu regiunea dintre
Constantinopol şi Adrianopol). În urma tratativelor din 1878, România nu a primit
îndeajuns pentru contribuţia ei în aceste conflicte, chiar pierzând din teritoriu, iar astfel
mai multe persoane (printre care şi poetul Mihai Eminescu) au criticat decizia
conducătorilor politici de a se alia cu Rusia împotriva otomanilor. Totuşi, aceştia nu prea
aveau alte opţiuni, deoarece Imperiul Otoman se arătase foarte ostil intenţiilor româneşti
de a obţine independenţa pe cale diplomatică, şi nici nu ar fi avut cum să apere România
împotriva Rusiei, iar o rezistenţă românească, chiar dacă îi ajuta pe turci, ar fi însemnat în
cele din urmă doar ocuparea ţării de către armata rusă.
Dar evenimentele din 1878 au dus la răcirea considerabilă a relaţiilor româno-
ruse, şi pentru a se putea proteja contra unui eventual atac rusesc, România va adera în

13
secret la Tripla Alianţă (formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia) prin tratatul cu
Austro-Ungaria din 30 octombrie 1883. În anii următori, politica externă a României, a
urmărit menţinerea situaţiei realizate în urma tratatului de la Berlin, prevenirea apariţiei
unei noi hegemonii în Balcani, şi păstrarea păcii (astfel, Carol I nu va accepta în 1886 o
altă propunere de a deveni coducător şi în Bulgaria, care ar fi dus la un război ruso-
român, şi dacă Tripla Alianţă ar fi intervenit, s-ar fi putut ajunge la începerea unui război
mondial, chiar şi dacă Antanta încă nu era formată), iar relaţiile româno-turceşti vor
cunoaşte îmbunătăţiri (exceptând desigur, perioada primului război mondial, când
România şi Imperiul Otoman au fost din nou inamici).

Capitolul II : Marile bătălii dintre România şi Turcia

2.1 Bătălia de la Rovine (10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395)

Începutul conflictului cu turcii are loc în anul 1389, atunci când Mircea îl ajută cu
oaste pe Lazăr, cneazul sârbilor, în lupta de la Kossovopolje (Câmpia Mierlelor).
Unii istorici considera ca batalia de la Rovine a avut loc pe teritoriul Craiovei de
astazi, printre acestia se numara si Nicolae Iorga, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Alexandru
D. Xenopol. După moartea neașteptată a sultanului otoman Murad I pe câmpul de luptă
de la Câmpia Mierlei (1389), fiul lui cel mare, Baiazid Ildîrîm, l-a urmat la tron. Imperiul
lăsat de Murad I s-a dovedit repede fragil. Sub conducerea emirului din Karaman,
principii anatolieni au profitat de evenimentele din Balcani și au pornit ofensiva
împotriva otomanilor. Drept răspuns Baiazid a strâns armata la Bursa, a recucerit
teritoriile pierdute și a anexat emiratele din vestul Anatoliei.
În primăvara anului 1390 Ioan al VII-lea Paleologul, susținut de Baiazid, l-a
detronat pe împăratul bizantin Ioan al V-lea. Deși autoritatea lui Ioan al VII-lea părea bine
stabilită, Manuel al II-lea, fiul bătrânului împărat, a intervenit în septembrie 1390
alungându-l pe uzurpator.
Ioan al V-lea și-a încheiat domnia ca vasal otoman în timp ce fiul său era ținut
ostatic la curtea sultanului. După moartea împăratului (1391), Manuel a evadat de sub

14
supravegherea lui Baiazid și a fost încoronat împărat la Constantinopol, rămânând totuși
un vasal obligat la plata unui tribut și constrâns la serviciu militar.
În acest timp otomanii își întăreau dominația în Balcani, cucerindu-i pe
conducătorii locali sau atrăgându-i prin timâr-uri - pământ oferit în schimbul serviciului
militar. Însă situația nu le era favorabilă pretutindeni. Regatul Ungar a întreprins câteva
acțiuni de mică anvergură la granițele cu Bulgaria, Serbia și Bosnia, iar Mircea cel
Bătrân, voievod al Țării Românești ocupă în 1389 întreg teritoriul aflat între
Dunăre și Marea Neagră, numit în titulatura sa Podunavia și mai târziu Dobrogea, de la
numele lui Dobrotici cel mai vechi stăpânitor al acestui teritoriu cunoscut de turci. Ca
răspuns la ofensiva otomană în Dobrogea din 1391 sub comanda lui Firuz bei, în iarna
1393/1394 Mircea a devastat cuibul de achingii de la Karînovasî.
În 1391, cetele prădalnice ale lui Firuz bei reușiseră să supună Țaratul de Vidin
fără luptă. Perioada următoare este caracterizată prin infiltrări ale cetelor otomane în
Bulgaria țarului Șișman. Acesta este deposedat de cetăți pe rând, totul culminând cu
luarea Nicopolelui prin vicleșug. Silistra a fost ferită de o soartă asemănătoare datorită
vigilenței ostașilor munteni. Între timp, îngrijorat de situația din Balcani, Sigismund de
Luxemburg atacă Serbia și îi învinge pe turci și pe sârbii aflați sub ascultarea lui Ștefan
Lazarevici. În 1393, aflând că Șișman se aliase cu Sigismund al Ungariei, Baiazid a
întreprins o campanie în Bulgaria, cucerind și prădând orașul Târnovo, luând ca robi
aproape toată populația creștină a sa și transformând țaratul lui Șișman – el însuși
capturat – în pașalâc. În aceeași vreme este cucerită și Silistra. Așadar Balcanii, cu
pozițiile strategice de la Dunăre și dinspre Serbia vasală, încăpuseră pe mâna otomanilor.
Pericolul campaniilor de cucerire a Țării Românești și a posesiunilor ungare dinspre
Serbia era tot mai imminent.
Acțiunile lui Mircea în spațiul balcanic, cât și relațiile acestuia cu regele Ungariei
și cu emirii anatolieni – care primejdiuiau poziția otomană încă nesigură pe teritoriul
european – l-au făcut pe Baiazid să întreprindă o expediție personală de cucerire a Țării
Românești, în primăvara lui 1395.
Pentru a-și spori posibilitățile de acțiune, la 7 martie 1395 Mircea cel Bătrân și
regele Sigismund de Luxemburg au încheiat la Brașov un tratat de cooperare militară
antiotomană.

15
Unul dintre vasalii lui Baiazid, prinţul sârb Marko Kralevici, căzut la Rovine
Cronicile nu oferă prea multe informații istorice cu privire la desfășurarea bătăliei.
Laonic Chalcohondil scrie că după ce a dus populația în munți, Mircea a hărțuit oastea
sultanului de la Dunăre până când otomanii și-au așezat tabăra. După cronicile turcești
lupta s-a dat pe râul Argeș, cu pierderi mari de ambele părți. În timpul nopții cadavrele
soldaților otomani au fost aruncate în râu, lăsând impresia ca oastea otomană era încă
întreagă. Văzând câmpul de luptă, Mircea s-a retras.Cronica bizantino-bulgară relatează
un alt deznodământ: văzând râul însângerat de mulțimea cadavrelor Baiazid s-a
înspăimântat și a fugit
Sunt istorici care opinează că, deşi bătălia de la Rovine este privită ca un episod
de mare cutezanţă a romanilor de sub Mircea cel Bătrân, importanta să nu s-a ridicat chiar
la proporţiile atribuite în manualele de istorie. Cert este, însă, că Mircea era primul
european care înfruntă Imperiul Otoman şi care ieşea cu capul sus dintr-o asemenea
înfruntare.

2.2 Atacul de noapte al lui Vlad Ţepeş: (17 iunie 1462)

Profitând de obiceiul turcilor de a nu duce războaie iarnă, voievodul trece prin

foc, sabie şi mai ales ţeapă, tot malul stâng al Dunării, de la Zimnicea în Deltă. Cronicarii
de curte ai lui Vlad notează cu sfinţenie şi frică, recordurile personale ale domnitorului.
La Oblucitia şi Nevoselo 1350 turci traşi în ţeapă, la Dirstor, Cartal şi Dripotrom 6840,
Turtucaia 630, Giurgiu 6414, Rahova 1460, Novigrad şi Sistov 749 şi Marotiu cu doar
210 de turci de ambele sexe şi toate vârstele. Începutul era cum nu se putea mai bun.
Groaza turcilor ajunsese atât de mare încât paşalele şi dregătorii din Rumelia se întreceau
în a mitui vizirii de la Stambul în speranţa ocupării unui post similar în Anatolia sau
Armenia, doar-doar vor reuşi să scape de înfricoşată vecinătate a omului cu tepe.
Furia lui Mahomed nu întârzie să se arate. Într-un acces de groază amestecată cu
furie neputincioasă, suveranul turc ordona strângerea celei mai mari armate musulmane
de până atunci. Pentru a-şi îmbărbăta încercaţii ieniceri care începuseră să simtă
ameninţarea vârfului ascuţit al tepei, sultanul se decinde să părăsească Stambului şi să
conducă personal campania de pedepsire şi lichidare a curajosului voievod. Ordia cea

16
grozavă s-a pornit spre Valahia, conform cronicarului Chalcocondil, un număr de 250.000
de războinici mărşăluiau spre Dunăre. Numai corpul de elită al ienicerilor numără 25.000
de luptători. În fata colosului musulman, Vlad cere ajutor regelui Matei Corvin, ajutor
care nu a venit niciodată. Raportul lui Balbi, ambasadorul venetian la Stambul ne spune
că Vlad deţinea o armată de maxim 30.000 de soldaţi, în timp ce Petrus Thomasio scrie
că valahii aveau doar 22.000 de războinici. Pentru a zădărnici traversarea bătrânului
fluviu de către turci, voievodul se foloseşte de o serie de tactici militare vizionare care
apar în Europa de-abia în perioada modernă. Vlad intenţiona să-l prindă pe Mahomed în
pădurile dese şi întunecate ale Teleormanului, unde odihneau cadavrele unor turci (de aici
vine denumirea de Teleorman, derivate din turcescul Delii Orman-padure nebună).
Apogeul conflictului se petrece în noaptea 17-18 iunie 1462 undeva la mijlocul
drumului între Nicolope şi Bucureşti. Atunci, într-o demonstraţie de curaj unică în istoria
omenirii (niciun alt lider militat înainte sau după el, nu s-a deghizat şi a atacat o tabără
duşmană din interior), Vlad Ţepeş şi cei mai buni osteni se îmbracă în straie turceşti şi se
infiltrează între otomani. Ţinta sa era cortul sultanului. În plină noapte, şocaţi şi buimaci,
corpul spahiilor din Anatolia este măcelărit de valahi, marii viziri Mahmud şi Isac fiind
ucişi în luptă. Din nefericire, sultanul turc nu dormea în cortul cel mare, valahii în frunte
cu Ţepeş scăpând ocazia de a-l ucide pe Mahomed Fatih. Ostenii lui Vlad se retrag în
viteză, iar dimineaţa avea să arate proporţiile dezastrului. Imensă armată era în agonie.
Vlad continuă să hartuiască armata turcă. În lupta finală de la Chilia domnitorul zdrobeşte
un întreg corp de armată turc, pierderile otomanilor atingând numărul de 50.000 de
oameni. În fruntea unei armate distruse, în rândurile căreia foamea, setea şi bolile îşi luau
tribut din ce în ce mai mare, sultanul hotărăşte să-şi salveze ostenii rămaşi, retrăgându-se
pe Dunăre din oraşul Brăila. Acoperit de ruşine, cu o armată bolnavă şi înjumătăţita,
Mahomed se întoarce în Adrianopol. Pentru a ascunde înfrângerea, cronicile albaneze
afirmau că sultanul a ordonat manifestări de veselie şi petreceri, pentru că supuşii săi să
creadă că s-a întors victorios. În acelaşi timp, Vlad zdrobeşte armata fratelui său Radu
care se salvează prin fugă. 30.000 turci nu au acelaşi noroc.

2.3 Intervenţia lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească, cauza

războiului cu turcii

17
 Turcii nu au intervenit direct în conflictul dintre Radu cel Frumos şi Ştefan cel
Mare. Ambii domnitori erau vasali ai sultanului şi plăteau tribut. În anumite momente ale
războiului moldo-muntean s-au aflat trupe turceşti în Ţara Românească, însă ele nu au
intervenit deloc în conflict. Este cunoscut rolul de mediator al păcii între cele două părţi
beligerante pe care l-a avut regele polonez la solicitarea lui Ştefan cel Mare.
Izvoarele nu menţionează vreo mediere din partea sultanului, dar tocmai prezenţa
trupelor turceşti în Ţara Românească cel puţin în mai 1470 şi ianuarie 1471 sugerează
rolul de „mediere“ a conflictului. Sultanul a fost direct lezat în interesele sale la Dunărea
de Jos prin schimbarea domnului Ţării Româneşti. Indiferent de simpatia lui Mahomed al
II-lea faţă de Radu cel Frumos, schimbarea domnitorului muntean era un act de
infidelitate şi o provocare la război la adresa Porţii.
Gradul de supunere a Ţării Româneşti faţă de Poartă era mult mai mare decât al
Moldovei. Interesele Porţii în Ţara Românească erau mult mai mari datorită poziţiei geo-
strategice a acesteia faţă de principalul inamic al turcilor în regiunea Dunării, regatul
Ungariei.
În timpul campaniei din Ţara Românească din noiembrie 1473, Ştefan a numit
pârcălabi în cetăţile muntene, ceea ce era un atribut al domnului ţării. Laiotă Basarab era
atât de îndatorat lui Ştefan încât a renunţat la prerogativele sale domneşti. Astfel, Ştefan
cel Mare apare în postura de suzeran al lui Laiotă, o postură care leza puternic interesele
otomane. La finalul lunii decembrie 1473, trupele turceşti au intervenit direct şi l-au
reinstalat pe tron pe Radu cel Frumos şi au întreprins o expediţie de jaf în sudul
Moldovei. După trecerea iernii, domnul moldovean a devastat ţara vecină, dar nu a reuşit
să îl alunge de pe tron pe domnul pus de turci, după cum n-a reuşit acest lucru nici în
campania din toamnă. Sultanul l-a somat pe Ştefan să reia plata haraciului şi să predea
cetatea Chilia.
Deja conflictul se acutizase, intrase într-o fază în care nu mai era cale de
întoarcere. Acesta este momentul în care sultanul a dispus o campanie în Moldova pentru
liniştirea graniţei imperiului în zonă. Aşa a avut loc prima campanie de supunere a
Moldovei faţă de Poartă, desfăşurată în iarna 1474-1475, terminată cu o victorie
categorică a lui Ştefan cel Mare.

18
 Unii istorici consideră că Ştefan a preluat iniţiativa în 1473 şi a declanşat
conflictul cu turcii prin întreruperea plăţii haraciului şi schimbarea domnitorului
muntean. În acelaşi timp, constată că anul respectiv a fost impropriu declanşării
războiului antiotoman, deoarece turcii tocmai i-au învins pe perşi şi erau bine poziţionaţi
în Europa. Pentru a explica acţiunea lui Ştefan se încearcă legarea declanşării conflictului
de căsătoria domnitorului moldovean cu Maria de Mangop, descendentă a împăraţilor
bizantini, şi arogarea titlului imperial.

2.4 Bătălia de la Vaslui (10 ianuarie 1475)

Conştient că atâta vreme cât pe tronul Ţării Romaneşti se află Radu cel Frumos,
fratele lui Vlad Ţepeş, un domnitor vândut turcilor, pericolul otoman ar fi putut lovi
Moldova din cel puţin două părţi. Nu rămânea decât că Stefan să impună în Muntenia un
domnitor supus cauzei creştine care să îl sprijine în lupta împotriva necredincioşilor.
Astfel, au loc loc luptele cu Radu cel Frumos şi înscăunarea lui Laiota Basarab în anul
1471. Trădarea acestuia din urmă duce la noi conflicte, conflicte în care se implică turcii
lui Mahomed al II-lea. Înfrângerea acestora şi înscăunarea unui nou aliat al lui Stefan pe
tronul Munteniei, Tepelus Vodă, îl convinge pe sultan că doar o acţiune în forţa poate opri
ambiţiile În consecinţă, Mohamed al II-lea, cuceritorul Bizanţului, trimite o armată
imensă, numărând circa 120.000 de oameni, în frunte cu Soliman Magnificul, să îi aducă
mică provincie rebelă sub veşnică ascultare.
Stefan, aflând de planurile turcilor, cere grabnic ajutor vecinilor creştini. Polonia
trimite doar încurajări, în timp ce Matei Corvin nu trimite decât 1.800 de cavaleri. În
grabă, din Ardeal, domnitorul strânge încă 5.000 de secui, alături de cei 40.000 de
moldoveni, atât cât putuse aduna sub arme din mica ţară a Moldovei. Urmând vechiul
obicei, el pustieşte totul în calea atacatorilor, îngreunându-le acestora avansul şi oferindu-
şi timp pentru a alege locul ideal pentru bătălia ce avea să vină inevitabil. Iar locul îl
găseşte în mlaştinile din jurul Vasluiului. La 10 ianuarie 1475, Stefan îşi adună oastea în
negura dimineţii şi atacă frontal uriaşă oaste a turcilor. Încleştarea este una de o rară
violenta dar, după ceasuri de luptă surdă, moldovenii încep să bată în retragere. Este
momentul în care însuşi voievodul se avântă în prima linie incuranjandu-şi oamenii şi

19
dând turcilor lovitura de graţie. La un semn al său, din spate, un detaşament ascuns în
pădurile din apropiere, năvăleşte asupra otomanilor starnand o panică de nedescris. Turcii
nu mai ascultă de ofiţeri şi încep să se calce în picioare în speranţa deşartă de a scăpa cu
viaţă. Totul se transformă în cel mai scurt timp într-o urmărire surdă presărată cu zeci de
mii de victime. Fugăriţi până la Dunăre, puţinii supravieţuitori îşi pierd viaţa în apele
îngheţate ale Dunării. Fusese cea mai mare înfrângere a Islamului din faţa unei armate
creştine!
2.5 Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497)

Răspunsul turcilor după înfrângerea dezastruoasă de la Vaslui nu s-a lăsat prea

mult aşteptat. Mohamed venea el însuşi, în fruntea a 160.000 de soldaţi pentru a-l pedepsi
pe îndrăzneţul Stefan. Astfel are loc bătălia de la Paraul Alb, acolo unde domnitorul
moldav este înfrânt. Doar pentru scurt timp, căci el revine în fruntea unei noi armate şi îl
împinge pe cuceritorul Bizanţului până la Dunăre. Acesta părăsea Moldova fără să fi
cucerit un singur oraş, o singură cetate, asemenea unui învins... Un alt atac turcesc îi ia
Moldovei Chilia şi Cetatea Albă, poarta lui Stefan către răsărit şi către aurul neguţătorilor.
Singura speranţă a domnitorului rămâne o alianţă militară cu Polonia, alianţa ce se
încheie în anul 1485, în condiţii umilitoare pentru Stefan. În văzul tuturor, el a fost nevoit
să îngenuncheze şi să jure credinţa mândrului Cazimir. Fusese doar o vanitate a
polonezului pentru că înţelegerea nu a fost respectată. Polonia nu a trimis lui Stefan decât
3000 de soldaţi pentru recucerirea celor două cetăţi. Mai mult, Cazimir încheie pacea cu
sultanul, lăsându-l pe Stefan în voia sorţii. În plus, fiul defunctului Cazimir pătrunde în
Moldova, la 9 august 1497, în fruntea a 100.000 de osteni. Pretextul? Recucerirea Chiliei
şi a Cetăţii Albe. Adevăratul Motiv? Înscăunarea pe tronul Moldovei a fratelui său
Sigismund.
Prima solie a lui Stefan este primită cu bunăvoinţă şi asigurată de bunele intenţii
ale polonezilor. Ruta urmată era, însă, alta decât cea către Chilia. Stefan înţelege planul
lui Ioan Albert şi vede cum armata acestuia se îndreaptă către Suceava. Trimite o a doua
solie şi abia când mesagerii săi sunt arestaţi înţelege planul ascuns al regelui vecin.
Grabnic, Ştefan cel Mare cere ajutorul turcilor şi ardelenilor. La 24 septembrie, polonezii
declanşează asediul Sucevei, dar încercările lor sunt zadarnice. Cetatea era mult prea bine
apărată ca să poată fi cucerită. Turcii trimit doar 2000 de oameni, în timp ce ardelenii se

20
grăbesc prin pasul Oituz cu 12.000 de osteni. Afectaţi de lipsuri, polonezii ridică asediul
şi par decişi să încheie pacea, dar aceasta nu se va mai face decât în condiţiile impuse de
Stefan. Ioan Albert era nevoit să se întoarcă pe aceeaşi rută secătuită de tactica
pământului pârjolit, fără îngăduinţa de a jefui vreo aşezare de pe teritoriul Moldovei.
Demoralizaţi, polonezii pornesc pe drumul de întoarcere dar nici de această dată
nu îşi ţin promisiunea. Conştient de o nouă încălcare a tratatului de pace, Stefan îi
urmăreşte pe atacatori cu circa 40.000 de osteni. În "apropiere de făgetul Cosminului",
voievodul îi ajunge din urmă pe polonezi şi ordonă armatei sale să înconjoare pădurea.
Copacii sunt tăiaţi şi lăsaţi doar atât cât să poate fi prăvăliţi şi, la 26 octombrie 1497,
vârstnicul Stefan dădea încă odată atacul. Prinsă că într-un cleşte, armata polonă a fost
distrusă, puţini fiind cei care au reusist să fugă. Urmărirea fugarilor continuă până la
graniţa cu Polonia, lupte crâncene având loc la Lentesti şi apoi la Cernăuţi. Stefan îşi
permite chiar să se lipsească de un corp de oaste pe care îl trimite să lupte împotriva unui
detaşament de călăreţi mazuri veniţi în ajutorul polonilor. Şi din nou moldovenii ieşeau
învingători. Polonia îşi lingea rănile deschise şi zecile de mii de morţi lăsaţi în pământul
Moldovei. Suferise una dintre cele mai mari înfrângeri din istoria să medievală.

2.6 Bătălia de la Călugăreni ( 23 august 1595)

Bătălia de la Călugăreni a avut loc în data de 23 august 1595. Oastea aliată

munteano-transilvăneană, condusă de Mihai Viteazul, a obținut o importantă victorie
asupra oștilor otomane invadatoare conduse de Sinan Pașa. Victoria de la Călugăreni,
urmată de retragerea tactică în munți, a fost valorificată prin victoria din Bătălia de la
Giurgiu, la mijlocul lunii octombrie 1595.
Raportul de forțe era net favorabil oastei otomane. Într-un raport al ambasadorului
Spaniei, era scris:
„...dintr-o parte au intrat în luptă 20.000 de oameni ai marelui vizir, de cealaltă parte cei
10.000 de mobilizați din partea Valahiei, mulți mai puțini comparativ cu puterea turcă”.
În ceea ce privește efectivele oștilor aliate, se poate aprecia că Mihai Viteazul a
avut sub comanda sa cel mult 10.000 de militari și un parc de artilerie compus din 12
tunuri mari de câmp. Cronica oficială vorbește de 8.000 de munteni și 2.000 de

21
unguri.Acest raport de forțe net defavorabil aliaților explică alegerea făcută de voievod
pentru terenul de la sud de Călugăreni, care era împădurit, mlăștinos, străbătut de râul
Neajlov, în care deplasarea atacatorilor se putea face numai pe un singur drum, cu un
punct obligatoriu de trecere peste podul îngust de peste râu. În acest spațiu, superioritatea
numerică a turcilor nu a putut fi valorificată, configurația terenului impunând atacul în
valuri, fără a fi cu putință desfășurarea largă pe flancuri. Bătălia de la Călugăreni a
cuprins trei faze, cu conținut, desfășurări și trăsături diferite.

 Prima fază a bătăliei

Prima fază a bătăliei s-a petrecut în dimineața zilei de 23 august 1595 și s-a
caracterizat prin atacuri de tatonare ale celor doi adversari. În zori, cavaleria română a
atacat prin surprindere cavaleria otomană din fața Călugărenilor, împingând-o peste râul
Neajlov. Mihai și-a constituit dispozitivul de luptă din 10.000 de oșteni pe două linii, cu
zece tunuri, pe malul nordic al râului. Rezerva de 6.000 de oameni aflați sub comanda lui
Albert Király, în rândurile căreia se aflau și oștenii secui trimiși în ajutor de principele
Ardealului, a fost amplasată la distanță destul de mare, la nord-vest de Călugăreni.
Această amplasare a rezervelor urmărea să facă față unui eventual atac otoman
care s-ar fi produs dinspre Singureni. Pericolul s-a dovedit real, într-acolo aveau să
acționeze forțele otomane ale lui Hasan Pașa, beilerbeiul Rumeliei.
După ce cavaleria sa a fost respinsă, Sinan Pașa a trimis în luptă o grupare de 12.000
de luptători. După ce i-a lăsat pe turci să treacă peste râu, Mihai Viteazul i-a supus unui
puternic bombardament de artilerie, după care i-a atacat în forță, alungându-i la sud de
Neajlov. Prima fază a bătăliei s-a încheiat în favoarea românilor.

 A doua fază a bătăliei

A doua fază a bătăliei a început la prânz. Sinan Pașa, conducătorul oștii otomane, a
hotărât să înceapa atacul împotriva românilor cu toate forțele de care dispunea. Ienicer au

22
atacat frontal peste pod, în timp ce o grupare comandată de Mehmet Satârgi Pașa (cel
care trebuia să fie numit beilerbei al Țării Românești) a efectuat o manevră de învăluire
prin est. În același timp, beilerbeiul Rumeliei, Hassan Pașa, a efectuat o manevră largă de
învăluire prin vest. Lovitura ienicerilor a fost extrem de puternică. Pentru a lărgi frontul
de atac, ienicerii au folosit, pe lângă podul deja existent, și bușteni și scânduri așezate
peste mlaștină. Artileria, archebuzierii și infanteria română au reușit să oprească atacul. În
același timp însă, spahiii din flancul drept al otomanilor au trecut râul printr-un vad și au
amenințat întreaga aripă stângă a românilor. Atacat cu putere frontal și din flanc, Mihai a
ordonat retragerea eșalonului întâi către rezervele din spatele Călugărenilor, din cauza
presiunii inamicului românii fiind nevoiți să abandoneze tunurile. După ce s-a terminat
retragerea și toate trupele române s-au reunit, înaintarea turcilor a fost oprită.

 A treia fază a bătăliei

„În acel loc, în dosul satului Călugăreni, are loc contraatacul lui Mihai în față, ajutat în
flanc de Albert Kiraly (turcii fuseseră prinși ca într-un clește).”
Ultima fază a bătăliei s-a desfășurat în după-amiaza aceleiași zile și s-a
materializat într-o puternică ofensivă a românilor. Înaintea de începerea atacului,
căpitanul Cocea și oamenii lui s-au reîntors dintr-o misiune de recunoaștere, voievodul
român având la dispoziție un număr de soldați odihniți, care nu participaseră încă la luptă.
Mihai Viteazul a hotărât să execute un puternic contraatac, o lovitură combinată frontală
și o manevră de învăluire pe flancul stâng al inamicului. Satîrgi Pașa a fost respins către
ieniceri. Otomanii au fost înghesuiți într-un spațiu foarte îngust din nordul Neajlovului,
având podul în spate ca singură cale de retragere. Contraatacul s-a prelungit până la pod,
toate tunurile au fost recuperate, iar focul artileriștilor români și al archebuzierilor a
provocat pierderi foarte grele turcilor. Încercând să stabilizeze situația, Sinan Pașa a
avansat în fruntea trupelor de elită. Retragerea turcilor în fața atacurilor continui ale
românilor s-a transformat în debandadă în momentul în care detașamentul de 400 de
călăreți ai căpitanului Miron Alexandru Cocea a atacat spatele armatei otomane și tabăra
aflată lângă satul Hulubești. În deruta care a cuprins armata otomană, valul fugarilor a
antrenat și garda lui Sinan Pașa și pe marele vizir, care a fost aruncat în mlaștină, de unde
a fost salvat de un credincios al său. Doar apariția forțelor lui Hasan Pașa în flancul drept

23
al românilor i-a ferit pe otomani de dezastru. Mihai Viteazul a întrerupt urmărirea
fugarilor și și-a concentrat atacul cu atâta împetuozitate împotriva noilor intrați în luptă,
încât Hasan Pașa, cuprins de panică, a părăsit în fugă, în fruntea călăreților săi câmpul de
luptă.

 Urmările bătăliei
Un număr de 7.000 de otomani au căzut pe câmpul de luptă, iar tunurile acestora și un
steag verde al profetului au căzut în mâinile românilor. Prin victoria obținută la
Călugăreni, Mihai reușise să atingă principalele obiective: a provocat pierderi importante
dușmanului, l-a demoralizat și întârziat avansarea turcilor, a câștgat timpul necesar pentru
concentrarea forțelor antiotomane.
Într-un consiliu de război, Mihai Viteazul a hotărât să se retragă către munți, unde
avea să aștepte ajutoare din Transilvania și Moldova. Replierea s-a executat noaptea,
aplicându-se o stratagemă care a ținut sub tensiune tot timpul armata otomană. O cronică
otomană a consemnat că românii au „aprins focuri ... și au mânat cu steagurile o cireadă
de bivoli cu țipete și zgomote” și de asemenea au provocat explozii. Dimineată, când
marele vizir a vrut să reia atacul, a văzut că armata română se retrăsese. După ce s-a
retras prin Târgoviște, de unde a luat toate lucrurile de valoare, armata lui Mihai Viteazul
s-a oprit în tabăra de la Stoenești, de lângă pasul Bran-Rucăr, unde a ocupat o poziție
avantajoasă de apărare.
În acest timp s-a produs intervenția militară a Poloniei în Moldova, domnitorul Ștefan
Răzvan, unul dintre cei mai credincioși aliați ai lui Mihai, a fost alungat de pe tron de
Ieremia Movilă. Pe parcursul întregului an 1595, situația politică din Moldova a rămas
neclară, aici existând de facto doi domnitori: Ieremia Movilă pe tron și Ștefan Răzvan cu
oastea lui, retras mai întâi la Trotuș și mai apoi în Muntenia.
După înfrângerea suferită la Călugăreni, reorganizându-și oastea, Sinan Pașa a
înaintat prudent către București. Cum intenția lui era să transforme Țara Românească în
pașalâc, Satîrgi Mehmed Pașa a fost numit beilerbei și a primit sub comandă o garnizoană
puternică de 10.000 de oameni, care trebuia să construiască șanțuri de apărare și valuri
din pământ întărit cu bârne și cu căptușeală din lemn. După acest moment, Sinan Pașa s-a
îndreptat către Târgoviște, unde a ajuns în primele zile ale lui septembrie. Și aici a

24
ordonat construirea unor întăriri din pământ, apărate de 1.500 de oameni și 30 de tunuri.
Grosul armatei turcești s-a îndreptat către Stoenești. Aici otomanii au ocupat o poziție în
fața armatei lui Mihai. Din prudență, dar și datorită altor factori, (condițiile foarte grele
de teren, pierderile mari suferite până în acel moment, lipsa ajutorului din partea tătarilor,
cât și datorită faptului că numeroși otomani s-au împrăștiat după pradă), Sinan Pașa nu a
atacat.
La sfârșitul lui septembrie, Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, a pornit în
ajutorul aliatului său cu 13.200 de mercenari, 8.000 de secui, 1.500 de germani trimiși de
arhiducele Maximilian și 300 de călăreți din Toscana.
Aceste forțe reunite au început în octombrie marșul împotriva otomanilor, care au fost
înfrânți la Târgoviște (6-8 octombrie), București (12 octombrie), și în Bătălia de la
Giurgiu (15-20 octombrie).

2.7 Războiul de independenţă (1877 - 1878)

La 4 aprilie 1877, România şi Rusia semnau convenţia prin care se permitea

trupelor ruseşti să pătrundă în Balcani spre viitorul teatru de război cu Imperiul Otoman,
cu menţiunea specială prin care Tarul se obligă să respecte drepturile statului român, şi să
menţină şi să apere integritatea teritorială a României. La 12 aprilie 1877, tarul Alexandru
al II-lea declară război Turciei după ce, cu două zile în urmă, la 10 aprilie 1877,
Bucureştiul întrerupsese orice relaţie diplomatică cu Înalta Poarta, acţiune care se
soldează cu puternice represalii otomane asupra localităţilor romaneşti Giurgiu, Olteniţa,
Corabia, Bechet şi Islaz. Drept răspuns, armata romană deschide focul de artilerie asupra
Vidinului de la Calafat, la 28 aprilie 1877, iar la 10 mai, în acelaşi an, era proclamata - la
Bucureşti - independenţa României.
Războiul ruso-turc începe dezastruos pentru armata ţaristă. Primul atac asupra
Plevnei are loc la 8 iulie 1877, însă eşuează lamentabil, aducând pierderi grele trupelor
comandate de Marele Duce Nicolae. Zece zile mai târziu, cel de al doilea atac suferă
aceeaşi soartă. Este momentul în care Ducele Nicolae îi scrie în disperare de cauză
domnitorului Carol I să trimită trupele romaneşti peste Dunăre. La 20 august 1877,
armata romană comandată de Domnitorul Carol I trecea pe podul de la Corabia şi înaintă

25
victorios spre ceea ce avea să fie cea mai grea lovitură pentru Imperiul Otoman, cucerirea
Plevnei. De altfel, numărul ostaşilor romani căzuţi în sângerosul asediu asupra Plevnei
este considerat cel mai mare din întregul război care a avut loc între 1877-1878.
Înconjurat, rănit la picior de un şrapnel, Osman Pasă, generalul turc aflat la conducerea
trupelor otomane, se predă necondiţionat şi îi înmână sabia să ofiţerului roman Mihail
Cerchez, gest refuzat de acesta până la venirea lui Carol I.
Ceea ce a urmat este istorie. Griviţa I şi II, Rahova, Smârdan, Vidinul şi celelalte
fortificaţii turceşti din Bulgaria au căzut rând pe rând în faţa armatei ruso-romane
comandate ireproşabil de Carol I. În semn de omagiu, abnegaţia principelui avea să
rămână imortalizata peste timp de marele poet George Coşbuc: "Domnitorul a plecat la
tabăra îndată ce s-a auzit că ruşilor le merge rău cu războiul şi că li s-a pus Osman Pasă
de-a curmezişul în drum. La tabăra de la Calafat a plecat Domnul cam pe la începutul lui
iulie şi a stat acolo vreo şase săptămâni. Nu s-a mai întors acasă, după căderea Plevnei, El
a fost între ostenii săi şi a îndurat neajunsurile şi greutăţile războiului douăzeci şi şase de
săptămâni, fără întrerupere. Mai bine de jumătate de an a zăbovit pe câmpiile de luptă,
bătut de ploi şi de vânturi, şi primejduindu-şi viaţa pentru binele ţării."
După victorie, Carol s-a încoronat rege (în 1881), punându-şi pe frunte coroana de
oţel turnata din metalul unuia dintre tunurile turceşti capturate la Griviţa la 30 august
1877. A adăugat României Dobrogea în 1878 şi Cadrilaterul în 1913. Astfel, Carol I sadea
seminţele reîntregirii ţării. A fost însă rândul lui Ferdinand I, nepotul său, să împlinească
destinul naţional al României, prin Marea Unire de la 1918.

Capitolul III : Relaţiile între Turcia şi România după 1878

26
 3.1 Relaţiile diplomatice între Turcia şi România

Relaţiile diplomatice între Turcia şi România au fost stabilite în anul 1878.

Fondatorul Republicii Turcia şi marele conducător al naţiunii turce,Mustafa Kemal
Atatürk, a crezut în importanţa dezvoltării relaţiilor apropiate cu ţările balcanice. În acest
cadru, în anul 1923, el a redeschis Ambasada Turciei la Bucureşti.
Istoria noastră comună, bazată pe secole, a lăsat urme adânci şi în viaţa culturală
a celor două comunităţi. Contribuţiile lui „Dimitrie Cantemir“, cel care a adus un suflu
nou vieţii muzicale otomane, muzicii turce şi culturii turce, sunt făcute cunoscute noilor
generaţii datorită Muzeului Dimitrie Cantemir din Istanbul, inaugurat în anul 2007 cu
ocazia vizitei în Turcia a şefului statului român Traian Băsescu. Totodata sabia de o
valoare inestimabilă a Voievodului Moldovei care a trăit în secolul al XV-lea, Ştefan cel
Mare, şi care se află la Muzeul Topkapî şi valoroasa sabie a lui Sinan Paşa expusă la
Muzeul Oraşului Bucureşti reprezintă două exemple foarte importante ce reflectă relaţia
puternica de prietenie existentă între cele doua tari.
Legaţiile diplomatice de la Bucureşti şi Istanbul ale celor două ţări sunt ridicate la
nivel de ambasada în anul 1938.
Legăturile dintre România şi Imperiul Otoman îşi găsesc originea în istoria
comună a celor două popoare, ce au convieţuit de-a lungul veacurilor în acelaşi areal
geografic.
După anul 1878, când România şi Turcia au devenit din adversari exemple de
raporturi de prietenie, în cei 133 de ani de relaţii diplomatice, cele două ţări au construit
un parteneriat solid axat pe experienţa comună în măsură să faciliteze înţelegerea
problemelor cu care se confruntă regiunea.
În anul 1934 când la conducerea Turciei se află Mustafa Kemal Ataturk, România
împreună cu Turcia, Yugoslavia şi Grecia au constituit Pactul Înţelegerii Balcanice, la un
an după ce ministrul roman de externe Nicolae Titulescu şi ministrul turc de externe
Tevfik Rustu Aras au semnat la Ankara "Tratatul de Prietenie,Neagresiune,Arbitraj şi
Conciliere dintre România şi Republica Turcia" .
Această tradiţie s-a reflectat şi a influenţat relansarea raporturilor dintre România
şi Turcia după 1989, care au cunoscut o dezvoltare permanent ascendentă.

27
 Turcia a sprijinit permanent candidatura României la NATO, participarea României,
pentru prima dată în calitate de membru al Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic la
Summit-ul Alianţei de la Istanbul din 28-29 iunie 2004, având şi o valoare de simbol
pentru nivelul deosebit al relaţiilor dintre cele două state , România susţinând la rândul
său aspiraţiile Turciei de integrare europeană.
Dupa Revoluţie, nu doar relaţiile noastre politice au cunoscut o dezvoltare
deosebită dar şi dialogul politic a suferit schimbări între cele două ţări,dovada fiind
urmatoarea statistica,realizata in anul 2006:
1. Vizite la nivelul şefului statului:
în România: 1991, 1994, 1996, 1997, 1998, 2001, 2004
în Turcia: 1993, 1994, 1995, 1997, 1998, 1999, 2003, 2005
2. Vizite la nivelul primului ministru:
În România : 1998, 2001, 2004.
În Turcia : 1991, 2002, 2003, 2006
3. Vizite la nivelul ministrului de externe:
În România : 1991, 1993, 1998, 2004
În Turcia : 1990,1992, 2001, 2003, 2005

3.2 Relaţiile economice intre Turcia şi România

Turcia ocupă locul 4 în totalul schimburilor comerciale ale României, respectiv

locul 3 la exportul românesc şi locul 5 la importul României.
 Evoluţia schimburilor de mărfuri
La 30 septembrie 2006, schimburile comerciale au înregistrat 3542,1 milioane
USD (creştere cu 15,7%), din care exportul românesc 1829,7 milioane USD (creştere cu
10,8%) şi importul din Turcia 1712,4 milioane USD (creştere cu 21,8%). La aceasta dată,
Turcia ocupă locul 3 la export, respectiv locul 5 la import.
 Investiţii turceşti în România
La data de 31.09.2006 erau înregistrate în România, 9461 societăţi cu participare
turcă (locul 3), cu un capital total investit de 543,569.72 mii USD (locul 11).

28
 Principalele domenii în care s-a investit sunt: sectorul bancar, industria
alimentară, electronică, industria textilă, producerea de rulmenţi, construcţiile rutiere,
complexe comerciale, produse electro-casnice, siderurgie etc.
În prezent, sunt înregistrate în Turcia 44 societăţi comerciale cu aport de capital
românesc, în valoare totală de 17,38 millioane USD, din care 9,78 milioane USD
participaţie românească (56,2% din total). Toate acestea sunt societăţi comerciale mici, cu
obiecte de activitate în domeniul serviciilor (transport, turism şi comerţ).

3.3 Cooperarea sectorială între România şi Turcia

1. Cultură, educaţie, ştiinţă, tehnologie

Cooperarea se desfăşoară în baza acordului reglementând schimburile ştiinţifice

şi artistice între Republica Socialistă România şi Republica Turcia, semnat la Istanbul, la
30 iulie 1966;
Programului cultural în domeniile învăţământului, ştiinţei, culturii, artei între
Guvernul României şi Guvernul Republicii Turcia pentru anii 1997-2001, semnat la
Bucureşti, la 24 noiembrie 1997 prelungit până la intrarea în vigoare a următorului
program, negociat la Ankara, în perioada 1 – 3 iulie 2003.
Acordului de colaborare în domeniile educaţiei, ştiinţei, culturii şi artei, mass-
media, tineret şi sport între Guvernul României şi Guvernul Republicii Turcia pentru anii
2004 – 2007.
Acordului privind cooperarea în domeniul ştiinţei şi tehnologie între Agenţia
Naţională pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Inovare din România şi Consiliul pentru Cercetare
Ştiinţifică şi Tehnică din Turcia (TUBITAK), semnat la Ankara, la 6 iulie 1999, şi intrat
în vigoare la data de 28 februarie 2000.
Programului de aplicare a Acordului de schimburi în domeniul învăţământului,
ştiinţei, culturii şi artei între Guvernul României şi Guvernul Republicii Turcia pentru
anii 1997-2001, semnat la Bucureşti, la 24 noiembrie 1997, prelungit până la intrarea în
vigoare a noului Program de schimburi culturale;

29
 Protocolului privind condiţiile de funcţionare a Liceului Teologic Musulman şi
Pedagogic “Kemal Ataturk” din Medgidia, semnat la 22.12.1999, cu valabilitate până la
31.12.2005, în vigoare până la intrarea în vigoare a noului protocol;
Protocolului privind condiţiile de funcţionare a Colegiului Naţional Kemal Ataturk, din
Medgidia, valabil, de la data semnării, până în 2010.
Protocolului privind înfiinţarea şi funcţionarea Colegiului Pedagogic de institutori
“Kemal Ataturk” al Universităţii “Ovidius” din Constanţa, semnat la 14.06.2000, valabil
până la intrarea în vigoare a noului Protocol.

2. Justiţie
Convenţia de asistenţă juridică în materie civilă şi penală între Republica
Socialistă România şi Republica Turcia, încheiată la Ankara la 25 noiembrie 1968,
ratificată de România prin Decretul 347/1970.
Convenţia între România şi Republica Turcia privind transferul persoanelor
condamnate, încheiată la Ankara la 28 mai 1991, ratificată de România prin Legea
nr.99/1992.
Protocol privind cooperarea între Ministerul Justiţiei al României şi Ministerul
Justiţiei al Republicii Turcia, încheiat la Ankara la data de 4.09.2000.
Acordul de asistenţă judiciară în materie civilă între România şi Republica Turcia, a fost
semnat la Ankara la 28 septembrie 2005 şi ratificat prin L. 214 din 29 mai 2006.

3. Mediu
Acordul între Guvernul României şi Guvernul Republicii Turcia privind cooperarea
în domeniul protecţiei mediului, semnat la Bucureşti, în 2001, ratificat de România prin
Hotărârea Guvernului nr. 53/2002, intrat în vigoare în data de 28 iunie 2002.

4. Administraţie locală şi afaceri interne

30
 La data de 8 decembrie 2005, a fost convenit şi semnat Acordul de înfrăţire între
oraşele Brăila şi Denizli.
La data de 30 septembrie 2006, a fost semnat Acordul de înfrăţire între oraşele
Sinaia şi Kuşadasi. Oraşele Aydin şi Mugla şi-au manifestat interesul de a se înfrăţi cu
oraşe din România.
Cooperarea în acest domeniu are loc şi în cadrul Trilateralei România – Turcia –
Bulgaria şi în cadrul SECI, OCEMN şi a Procesului Brdo.

4. Transporturi

 În domeniul transporturilor rutiere

Acordul rutier bilateral semnat la data de 09.06.1976.
Acordului Interbus din 2003.
Acord dintre Guvernul Republicii Socialiste România şi Guvernul Republicii Turcia
privind transporturile rutiere internaţionale, semnat la Bucureşti, 23 decembrie 1967.
Traficul direct pentru transportul de marfă este liberalizat, iar înţelegerile
bilaterale nu prevăd restricţii cantitative la contingentul de autorizaţii cu plată.
Între cele două ţări sunt autorizate 17 linii regulate de călători derulate de
operatori de transport din România.

 În domeniul transporturilor aeriene

Acordul între Guvernul României şi Guvernul Republicii Turcia privind transporturile
aeriene civile, semnat la Ankara, 2 mai 1966.
Protocol adiţional la Acordul între Guvernul României şi Guvernul Republicii Turcia
privind transporturile aeriene civile, ratificat la 9 martie 2004.
Companiile aeriene desemnate TAROM şi TURKISH AIRLINES operează zboruri
regulate pe ruta Bucureşti – Istanbul şi retur în baza acordului aerian bilateral.
Compania BLUE AIR a fost desemnată să efectueze zboruri regulate între România şi
Turcia, însă operatorul român după o perioadă a încetat să opereze pe această rută.

 În domeniul transporturilor feroviare

31
Traficul cu navele ferry-boat aflate în proprietatea CFR Marfă între România şi Turcia
este reglementat de:
Memorandumul de Înţelegere privind crearea unei linii directe de ferry-boat între
Samsun şi Constanţa.
Acord privind traficul feroviar pe linia de ferry-boat între Constanţa şi Samsun.
Acord privind traficul feroviar pe linia de ferry-boat între Constanţa şi Izmir, Mersin,
Contract de Liner Agency, încheiat între CFR Marfă şi firma Team Chartering &
Shipping Service Co. Ltd. – Istanbul.
Acord privind traficul feroviar pe linia de ferry-boat Constanţa – Derince, încheiat între
CFR Marfă şi TCDD; linia Constanţa – Derince a fost înscrisă în lista liniilor deschise
traficului CIM.

 În domeniul transporturilor maritime

Cooperarea în domeniul navigaţiei maritime se derulează prin:
Planul Regional de Contingenţă în Marea Neagră (Contingency Planning and Emergency
Response în the Black Sea Region) prevede cooperarea permanentă pentru prevenirea şi
combaterea poluării;
Memorandumul de Înţelegere privind controlul statului portului în regiunea Mării
Negre prevede cooperarea permanentă privind creşterea siguranţei navigaţiei; conform
prevederilor Memorandumului, au fost înfiinţate: un secretariat cu sediul la Istanbul
(Turcia) şi un centru zonal de informare la Novorossiisk (Federaţia Rusă);
Acordul de cooperare privind serviciile de căutare şi salvare pe mare între statele
riverane Mării Negre (Ankara, 27 noiembrie 1998) asigură cooperarea permanentă pentru
realizarea unui sistem regional care să acopere întreaga suprafaţă a Mării Negre în ceea
ce priveşte căutarea şi salvarea vieţilor omeneşti.
Regimul navigaţiei prin strâmtorile turceşti Istanbul şi Canakkale şi Marea
Marmara, este reglementat de:
Convenţia privind regimul strâmtorilor, semnată la Montreux la 20 iulie 1936, la care
România şi Turcia sunt parte, prin care se prevede “deplina libertate de trecere şi de
navigaţie în strâmtori”;

32
 Regulile de navigaţie aprobate în anul 1994 de Organizaţia Maritimă
Internaţională, care conţin schemele de separare a traficului pe strâmtori şi Marea
Marmara.

6. Turism
Acordul de cooperare în domeniul turismului dintre Guvernul României şi
Guvernul Republicii Turcia semnat la Ankara, la 28 martie 1991.
Acordul Trilateral România – Bulgaria – Turcia de colaborare în domeniul
turismului, semnat la 8 iulie 1998.

3.4 Cooperarea în materie de integrare europeană

Începând cu anul 2007, Instrumentul European de Vecinătate şi Parteneriat a

reprezentat principalul instrument financiar care a sprijinit implementarea Politicii
Europene de Vecinătate. Programul de cooperare în Bazinul Mării Negre cuprindea zece
state partenere după cum urmează: România, Bulgaria, Grecia, Moldova, Ucraina,
Federaţia Rusă, Azerbaidjan, Georgia, Armenia şi Turcia.
În perioada 2007-2013, cooperarea României cu Republica Turcia primeste
finanţare europeană în cadrul Programului Operaţional Transnaţional Spaţiul sud-est
European, al Programelor Operaţionale Interreg IV C, Urbact II, Espon 2013 şi
INTERACT II.
In ceea ce privesc finanţele publice acordul intre Guvernul României şi Guvernul
Republicii Turcia privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor a intrat în
vigoare la data de 07.04.1996, pentru o perioadă de 10 ani. În scopul asigurării
compatibilităţii acestui document cu legislaţia comunitară se derulează negocieri pentru
reînnoirea acestui Acord.
Acordul între România şi Guvernul Republicii Turcia pentru evitarea dublei
impuneri cu privire la impozitele pe venit şi pe avere a fost semnat la Bucureşti, la data
de 01.07.1986 şi intrat în vigoare de la data de 01.01.1989.

33
 3.5 Comunitatea românească din Turcia

Se apreciază că numărul etnicilor români din Turcia este de aproximativ 10.000.

Organizaţii ale românilor din Turcia
„Asociaţia de Prietenie Turco - Română” este situată în Ankara.
„Asociaţia Română pentru Solidaritate Socială” (ARSS) este situată în Istanbul.

Începând cu 25.03.2006 se organizează cursurile şcolii duminicale de limbă

română, coordonate de Institutului Cultural „Dimitrie Cantemir”, cu sprijinul Bisericii
Ortodoxe Române din Istanbul şi al Consulatului General.

1.Mass-media în limba română

Începând cu 1 Decembrie 2004, „Asociaţia Română pentru Solidaritate Socială”

editează revista bilingvă (română şi turcă) lunară „Carpatica” (Karpatya).
Posturile româneşti de televiziune (TVR Internaţional, TVR 1 şi 2, Prima TV,
Realitatea, OTV, Etno, PRO TV Internaţional) se pot recepţiona prin satelit.
Programele TVR Internaţional se bucură de o mare audienţă în rândul etnicilor
români din Turcia.

2.Monumente româneşti în Turcia

 Casa „ Dimitrie Cantemir” – urmează, în cadrul unei finanţări UE-Turcia, să fie

restaurată şi să găzduiască un muzeu dedicat marelui cărturar;
 Bustul „Dimitrie Cantemir”, amplasat în parcul cu acelaşi nume din cartierul Şişli,
din Istanbul;
 Biserica ortodoxă „Sfânta Mc. Paraschiva”, ctitorie a domnului Constantin
Brâncoveanu – proprietatea comunităţii greceşti, dată în folosinţă temporară
Bisericii Ortodoxe Române;
 Efigia lui Nicolae Titulescu, situată pe bulevardul Ataturk, din centrul oraşului
Ankara –dezvelită în februarie 2006, în prezenţa Primului Ministru al României.

34
Bibliografie:
1. www.wikipedia.ro ;
2. www.historia.ro ;
3. www.metapedia.org ;
4. www.national-liberal.ro ;
5. www.descopera.ro ;
6. www.karadeniz-press.ro .

35