Sunteți pe pagina 1din 14

Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași

Facultatea de Filosofie si Stiinte social-politice

Perioada de insecuritate de la sfarstiul secolului XX- genocidul din rwanda

Atitudinea O.N.U. faţă de genocidul din


Rwanda

Lector. dr. Nume: Cozmolici Paul


Simona Vranceanu An III, Sem. I

2
Rwanda si problema etniilor

Continentul african a fost in atenţia specială a marilor puteri coloniale încă din
primele momente ale cunoaşterii sale. Dezvoltarea accentuată a economiei a determinat o
sporire a preocupărilor marilor puteri europene pentru acest continent. De la începutul
secolului al XIX lea şi până la sfârşitul acestuia, expansiunea colonială este evidenţiată de
câteva importante realizări, al căror rezultat final a fost împărţirea acestui continent între
cei mai puternici.
Efectiv, lupta marilor puteri pentru Africa a avut două obiective: dominaţia
economică de ansamblu şi creearea unor imperii coloniale prin ocuparea unor teritorii.
Ca şi majoritatea ţărilor africane, istoria Rwandei este destul de incertă şi
se bazează pe multe teorii şi prezumţii lansate de oamenii de ştiinţă care au ajuns
pentru prima dată pe acest tărâm, cu secole în urmă şi au reuşit să culeagă date de la
localnicii de atunci.
Se presupune că regiunea ocupată astăzi de Rwanda, a fost iniţial ocupată de
tribul twa, un grup etnic care există şi azi şi care reprezintă aproximativ 1% din populaţia
Rwandei. Abia mai apoi, acest trib a fost invadat de două triburi migratoare, hutu la
început, iar mai apoi şi cei din etnia tutsi. Marele trib care s-a format, a fost doar un mic
stat, pe malul lacului Muhazi, în jurul oraşului Buganza de azi. La mijlocul secolului al
XVIII-lea, Rwanda a ajuns cu graniţele sale până la Lacul Kivu.
In secolul al XVIII-lea putem vorbi despre o monarhie existentă în Rwanda.
Regele se numea Mwami şi avea numeroase căpetenii şi consilieri care îl ajutau să
conducă „regatul” său. Ciudat este faptul că 95% din căpetenii şi, în
general, personalităţile de rang înalt din stat erau de etnie tutsi. Putem vorbi deja de o
ruptură între cele două etnii dominante? Probabil, dar interesant este faptul că nu au fost
semnalate nici un conflict inter-etnic în acea perioadă şi se poate spune că era o perioadă
de bunăstare pentru Rwanda, atât din punct de vedere economic, cât şi social.

3
Secolul al XIX-lea avea să aducă pentru prima dată civilizaţiile europene şi cele
africane faţă în faţă. Europenii, fiind net superiori, au început procesul de colonizare al
Africii, care de cele mai multe ori se solda cu lupte sângeroase între băştinaşi şi trupele
europene. Principalele forţe coloniale aveau să-şi împartă influenţa în Africa prin
Conferinţa de la Berlin, din 1884. Rwanda nu a fost printre ţările despre care s-a discutat
la acea conferinţă, soarta sa fiind decisă abia în 1890, prin conferinţa de la Bruxelles, prin
care Rwanda şi Burundi intrau în sfera de influenţă a Imperiului Colonial German.
Coloniştii germani au ajuns în Rwanda în 1897, scopul invaziei fiind de a cuceri
noul teritoriu în numele Kaiser-ului, iar rwandezii s-au împărţit în două tabere, cei care
susţineau venirea germanilor şi a doua tabără care s-a ridicat la arme împotriva
coloniştilor. Germanii au profitat şi de luptele pentru tron care se dăduseră cu câţiva ani
înainte în Rwanda şi în scurt timp au ocupat întreaga ţară, întâmpinând mai puţină
rezistenţă, ca şi în cazul Burundi.
Germanii au fost primii care au pus „paie pe foc”, dacă putem spune aşa.
Principalul scop al oamenilor de ştiinţă germani a fost studierea noilor rase, de pe
continentul african. Etnia tutsi a fost considerată ca o rasă net superioară celei hutu, din
prisma faptului că aveau culoarea pielii mai deschisă, şi în opinia nemţilor acesta era un
argument suficient pentru ca tutsi să fie clasa dominantă în Rwanda. Deşi tutsi erau o
clasă dominantă în Ruanda cu mult înaintea venirii nemţilor, existau şi câteva elite
care proveneau din etnia hutu. Cu toate acestea, germanii au reuşit să înlăture total etnia
hutu de la conducerea ţării şi i-au declarat permanent ca şi o clasă inferioară etniei tutsi.
Spre surprinderea etniei tutsi, însă, introducerea capitalismului în Rwanda a trezit în etnia
hutu sentimentul de autonomie, de independenţă faţă de etnia tutsi şi încet, încet
rivalitatea dintre cele două etnii începe să se formeze.
Primul Război Mondial avea să aducă o schimbare de putere în Rwanda. Armata
germană, susţinută de cea rwandeză, este înfrântă de forţele invadatoare belgiene şi
cele britanice. Ţara este ocupată de forţele aliate, iar la sfârşitul războiului Liga
Naţiunilor a declarat Rwanda ca şi o nouă colonie belgiană începând din 1922. Regimul
belgian a fost unul mult mai dur decât cel german. Belgienii doreau ca Rwanda să fie o
colonie care să producă un profit important pentru ţara mamă. De aceea rwandezii au fost
expuşi la muncă forţată şi fiecare cetăţean muncitor avea o normă anume care trebuia să o

4
respecte, altfel suporta consecinţe dure. Regimul dur impus de belgieni a fost acuzat mult
timp de celelalte ţări şi a rezultat într-un mare număr de emigranţi rwandezi, care au
trecut în Uganda, colonie britanică, mult mai bogată şi cu un regim uman.
Mai mult, belgienii aveau să adâncească diferenţele dintre tutsi şi hutu. În primul
rând tutsi au continuat să fie recunoscuţi ca şi singura rasă/clasă dominantă din Rwanda şi
reprezentau elitele Rwandei. A fost introdus un sistem educaţional catolic, pentru a se
mări gradul de cultură al rwandezilor, dar singurii care aveau acces erau cei din etnia
tutsi, încercându-se păstrarea celor din etnia hutu la acelaşi nivel de incultură. Mai
mult, pentru a separa definitiv cele două etnii şi a accentua discordia, belgienii au adus
oameni de ştiinţă pentru a analiza mărimea craniilor celor două etnii. S-a constatat, că
etnia tutsi era o rasă net superioară etniei hutu deoarece aveau craniile mai mari şi
implicit mărimea creierului era mai mare. Fiecare cetăţean al Rwandei urma să primească
din acel moment un certificat care îl identifica ca tutsi sau hutu. Această măsură
administrativă de a fi introduse buletine etnice poate fi considerată piatra de temelie a
viitoarelor conflicte interetnice, totul culminând cu imaginea neagră din istoria omenirii,
respectiv genocidul din 1994. Cei din etnia tutsi au căzut în capcana acestui miraj şi au
început să exploateze compatrioţii lor din etnia hutu, deşi ei reprezentau doar ceva mai
mult de un sfert din populaţia Ruandei. A început şi catolicizarea Rwandei, misionarii
catolici urmărind convertirea păturii dominante, întărind şi mai mult diviziunile etnice
create.
Odata cu regele Charles, care avea o viziune mai democratică şi, după părerea
unora, nu era la fel de uşor influenţat de belgieni au aparut noi schimbări în sistemul
politic, condiţionând primirea unei funcţii importante cu apartenenţa la catolicism. De
asemenea, hutuşilor le sunt deschise porţile pentru a primi din nou funcţii de conducere în
cadrul regatului. Belgienii au început în ani `50 o serie de reforme pe plan politic şi
economic la care tutsi se opuneau cu vehemenţă întrucât vedeau în ele o ameninţare la
dominaţia lor. Certificatele de etnie introduse de belgieni aveau să ducă la „trezirea”
etniei hutu, care începeau să se formeze ca şi un grup social total distinct faţă de tutsi.
Mai mult, a fost introdus dreptul de vot universal, deşi iniţial doar cei de etnie tutsi
puteau vota, iar Biserica Catolică a început să îşi schimbe atitudinea faţă de etnia hutu

5
opunându-se tratamentului injust aplicat de cei din etnia tutsi şi susţinând, brusc,
egalitatea între cele două etnii.
Reformele regelui Charles, au dus la asasinarea acestuia în 1959. Tensiunea în
regat creştea pe zi ce trece, iar fiul său, care l-a urmat la tron, Kigeri al V-lea, nu a reuşit
să stabilizeze situaţia. În noiembrie 1959, cu ajutor belgian, a izbucnit o revoltă
a populaţiei hutu, care a dus la înlăturarea de la tron a lui Kigeri, ultimul rege tutsi, şi la
exilul acestuia în Uganda. Etnia tutsi, înfuriată de pierderea puterii, a încearcat să
asasineze liderul celui mai mare partid hutu, Gregoire Kayibanda. Încercarea eşuată
rezultă într-un răspuns dur din partea etniei hutu: primul genocid din istoria ţării, în care
circa 100.000 de tutsi îşi pierd viaţa.
În 1960 Naţiunile Unite au intervenit în Rwanda pentru a aduce situaţia sub
control. Prima acţiune a ONU a fost organizarea unui referendum la nivel naţional să
testeze dorinţa rwandezilor de a trece de la regat la republică. Rezultatul a fost covârşitor
pentru formarea republicii şi Gregoire Kayibanda devine prim-ministrul Rwandei.
Revoluţia din 1959 a avut un impact hotărâtor în istoria Rwandei. Peste 150.000 de tutsi
au fost exilaţi din ţară, iar cei ce au rămas, au pierdut orice drept politic. În 1962, Rwanda
a devenit stat catolic, independent, cu etnia hutu ca şi clasă conducătoare. Cei din etnia
tutsi devin „oile negre” ale ţării, orice mergea prost, orice eveniment neplăcut, fiind pus
pe seama acestora.
În anii care au urmat, în ciuda reformelor consistente ale primului preşedinte
rwandez, Gregoire Kayibanda, tensiunile inter-etnice s-au adâncit şi mai mult. Etnia tutsi
era strict limitată şi defavorizată. Marginalizarea celor din etnia tutsi a atins limite
extreme. Deşi situaţia era îngrozitoare, O.N.U. şi statele sale membre nu au ridicat nici un
deget pentru a media situaţia din Rwanda şi a o readuce la normalitate. Majoritatea etniei
tutsi s-a refugiat în ţările vecine, pentru a scăpa de persecuţii. Scriitorul britanic Bertrand
Russell a catalogat situaţia din Rwanda ca fiind una îngrozitoare: „Cel mai oribil şi
sistematic masacru la care am avut ocazia să asistăm de la extreminarea evreilor de către
nazişti”.
De 30 de ani, aceşti exilaţi, respinşi în acelaşi timp de populaţia ugandeză şi de
Rwanda, care se opune reîntoarcerii lor, sunt cauza esenţială a tulburărilor rwandeze şi
stau la originea creării unui partid, Frontul Patriotic Rwandez (FPR). Această mişcare,

6
ostilă regimului Habyarimana, avea obiective politice. El reclamă, pentru refugiaţi,
dreptul de a reintra în ţară, cerea să fie recunoscut drept interlocutor oficial şi prevede că
va lua puterea cu ajutorul armelor dacă guvernul nu consimte să negocieze. Menţionăm
că generalul maior Habyarimana a preluat conducerea ţării in 1973 printr-o lovitură
militară de stat, şi a devenit preşedinte din 1978.
Tensiunile etnice din Rwanda au atins apogeul în 1990. Economia a devenit din ce
în ce mai proastă şi în ţară apare foametea. În noaptea de 30 septembrie spre 1 octombrie
1990, 1500 de rebeli înarmaţi ai FPR, au declanşat de pe teritoriul Ugandei o ofensivă
care ameninţă Kigali, capitala Rwandei. A doua zi, preşedintele rwandez a făcut apel la
Franţa, Belgia şi la Zair (azi, RD Congo). La 4 octombrie, Parisul a răspuns cererii
Rwandei şi a trimi o unitate a celui de al doilea Regiment străin de paraşutişti. Oficial, era
vorba de o operaţiune preventivă, de descurajare si umanitară, destinată să garanteze
securitatea celor 650 de cetăţeni francezi şi ambasadei Franţei. În acelaşi timp, Belgia a
anunţat şi ea trimiterea în înţelegere cu guvernul rwandez şi în coordonare cu Parisul
câteva sute de paraşutişti, cu scopul de a proteja cei 1700 de belgieni care locuiau în
vechea sa colonie. Datorită ajutorului Franţei şi Belgiei, Habyarimana i-a respins pe
rebeli. Anii următori au fost marcaţi de noi raiduri, lupte si masacre, care s-au terminat pe
data de 4 august 1993 când s-au semnat acorduri de pace la Arusha (Tanzania).
Printre prevederile cele mai importante, ale pactului, trebuiesc amintite:
repatrierea persoanelor aflate în exil, unirea celor două armate şi cooperarea acestora,
retrocedarea bunurilor capturare pe timpul războiului şi adoptarea unor noi legi de
guvernul rwandez, care să stimuleze încetarea conflictului dintre cele două etnii.
Deasemenea, FPR-ul urma să participe activ la guvernarea ţării. Pentru etnia hutu acest
armistiţiu părea mai mult un război pierdut, dar preşedintele Habyarimana nu a luat
niciodată în serios pactul de la Arusha şi probabil aştepta momentul răzbunării. Au mai
urmat apoi diferite negocieri între FPR şi reprezentanţii hutu extremişti în vederea
împărţirii posturilor în guvern, dar şi organizarea armatei (60% armata veche rwandeză,
40% soldaţi FRP). Protocolul a fost semnat pe 3 Octombrie 1993.
Pe 5 Octombrie 1993, Consiliul de Securitate ONU a decis trimiterea imediată a
unei forţe de menţinere a păcii în Rwanda, care să asigure respectarea Pactului de la
Arusha, „Misiunea Naţiunilor Unite de Asistenţă pentru Rwanda”

7
Perioada imediat următoare a fost o perioadă în care extremiştii hutu au început
campania lor de propagandă şi de transformarea imaginii FPR-ului în una de criminali
cruzi, care nu vor altceva decât răul rwandezilor de rând. Campania a fost desfăşurată
prin intermediul ziarelor şi a posturilor de radio. Toate aceste acte erau pregătiri pentru
masacrul ce avea să urmeze. În jur de 30.000 de militanţi sunt pregătiţi şi înarmaţi pentru
genocid, aproximativ 1 militar la fiecare 10 familii. Planurile guvernului erau minuţioase,
deoarece scopul final era eradicarea totală a populaţiei tutsi din Rwanda.

Drama Rwandeza. Genocidul.

Punctul de pornire al dramei rwandeze l-a reprezentat doborarea avionului


prezidential, în seara de 6 aprilie 1994 (orele 20:30). Aparatul, un „Falcon-50" (oferit şi
pilotat de francezi), a fost lovit de doua rachete sol-aer, de provenienţă ruseasca, şi s-a
prăbuşit, în flăcări, chiar în parcul reşedinţei şefului statului, nu departe de pista
aeroportului din Kigali. La bordul său se aflau zece personalităţi oficiale, din Rwanda şi
Burundi, ce participaseră la Arusha, la un „summit" regional.
În noaptea de 6 spre 7 aprilie, prim-ministrul Rwandei, Agathe Uwilingiyimana a
fost escortată de 10 soldaţi UNAMIR către postul de radio naţional pentru ca a doua zi
dimineaţă să ţină un discurs, prin care să facă apel la calmul cetăţenilor. Din păcate,
doamna Agathe nu a mai apucat să îşi ţină discursul deoarece a fost ucisă. Toţi cei 10
soldaţi, de origine belgiană, au fost găsiţi şi ei morţi, ucişi în mod barbar. Au urmat alte
asasinări, în rândul celor care încă susţineau Pactul de la Arusha.
A urmat apoi începutul masacrelor. Grupuri de extremişti hutu şi miliţiile
antrenate înainte de guvern au început să ucidă toţi cei de etnie tutsi pe care îi întâlneau.
Nici cei de etnie hutu, care erau mai moderaţi sau se opuneau măcelului, nu au fost
cruţaţi. Postul de radio naţional le cerea oamenilor să rămână închişi în casele lor, în timp
ce postul RTML (sponsorizat de guvern) le cerea celor de etnie hutu să înceapă atacul
asupra etniei tutsi şi a susţinătorilor acesteia.
Masacrul s-a extins din capitala Kigali, pe tot parcursul ţării. Din 6 aprilie şi până
la mijlocul lunii iulie, în urma genocidului au fost masacraţi aproximtiv 800.000 conform

8
O.N.U., şi 1.100.000 de tutsi şi hutu moderaţi, ucişi de miliţiile hutu conform estimărilor
FPR. Ce este şi mai îngrozitor, este modul în care mulţi din aceşti oameni au murit.
Cetăţenii erau chemaţi de oficialităţi în stradă, unde erau puşi să-şi ucidă vecinii tutsi,
altfel urmau să fie ucişi la rândul lor de soldaţi. O mare contribuţie la genocid au avut-o
ziariştii extremişti ce au propagat o mentalitate asasină şi au pus astfel în mişcare
masacrul prin transmiterea de apeluri la linşare.

„Intervenţia” O.N.U.

Dacă în perioada clasică a securităţii accentul se punea pe stat ca actor care


trebuie să ofere dar şi să beneficieze de securitate, în analiza contemporană accentul se
mută tot mai mult pe individ ca beneficiar principal al securităţii şi ca punct de referinţă.
Globalizarea practic a crescut semnificaţia indivizilor ca obiecte ale securităţii. Conceptul
a apărut prima dată în raportul din 1994 al Programului Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare, unde se propunea o schimbare de accent de la securitatea nucleară la
securitatea umană, care poate fi definită drept „siguranţa fizică şi psihică a persoanelor,
bunăstarea lor economică şi socială, respectul demnităţii şi a valorilor lor, prin protecţia
drepturilor şi libertăţilor fundamentale”.
Rolul jucat de O.N.U. înainte şi în perioada genocidului a produs o profundă
dezamăgire în rândurile rwandezilor şi neîncredere în capacitatea organizaţiei mondiale
de a asigura securitatea şi a apăra drepturile omului.
Încă din decembrie 1994, primul ministru Agathe Uwilingiyimana dezvăluia
cotidinanului belgian „Le Soir” că fusese descoperit un complot vizând otrăvirea
militarilor belgieni din cardul MINUAR pentru a provoca retragerea lor din contingentul
O.N.U. Ancheta întreprinsă la faţa locului de ofiţerii de informaţii ai batalionului belgian
a scos la iveală fapte deosebit de îngrijorătoare privind pregătirile pentru lansarea unei
campanii naţionale de violenţe: antrenarea miliţiilor, întocmirea de liste de lichidare,
precum şi existenţa unor depozite de arme. Sesizat comandantul MINUAR, generalul
camadian Romeo Dallair, a adresat pe 11 ianuarie 1994 o telegramă cifrată cartierului de
operaţii militare a O.N.U. la New York, cerând autorizaţia de a proceda la consfiscarea

9
armelor deţinute ilegal şi la luarea de măsuri de protejare a informatorilor ce colaboraseră
cu ofiţerii belgieni. Aceasta nu a fost transmisă membrilor Consiliului de Securitate şi a
primit un răspuns negativ, la fel ca şi altă cerere transmisă în martie 1994. O.N.U. refuza
în mod categoric să depăşească limitele mandatului încredinţat MINUAR, ce prevedea
doar coperarea cu jandarmeria şi armata rwandeză în asigurarea păcii. Privind în
retrospectivă aceste fapte, generalul Dallair, avea să afirme mai târziu: „comunitatea
internaţională are mâinile pătate de sânge”.
La numai o săptămână de la începerea masacrelor, secretarul general al O.N.U.,
Boutros-Boutros Ghali, a declarat pe 13 aprilie 1994 că forţele MINUAR urmau să fie
retrase, întrucât mandatul O.N.U. nu prevedea intervenţia acestora în vederea protejării
civililor. Potrivit afirmaţiilor sale, misiunea O.N.U. consta doar în supravegherea
dezarmării forţelor rebele, organizarea de alegeri libere şi asigurarea reîntoarcerii
refugiaţilor. Într-o altă scrisoare adresată preşedintelui Consiliului de Securitate, B.B.
Ghali afirma că decizia de retragere a O.N.U. era rezultatul hotărârii Belgiei de a-şi
retrage contingetul de 440 de militari datorită puternicelor sentimente antibelgiene
manifestate de populaţie.
O.N.U. nu mai apare aici ca şi acea organizaţie eficientă, care intervine prompt,
atunci când drepturile omului sunt încălcate sau când oameni nevinovaţi sunt ucişi. Un
exemplu din „nepăsarea” ONU, este incidentul de la şcoala din Kigali, când
soldaţilor belgieni care apărau cei 2000 de civili (printre care şi sute de copii) refugiaţi
acolo, li s-a ordonat să se retragă din clădire, în timp ce militanţii hutu aşteptau afară să
înceapă măcelul.
În perioada 19-24 aprilie 1994, mai bine de jumătate din efectivele MINUAR
părăsiseră deja Rwanda, urmând exemplul Belgiei care pe 10 aprilie a trimis la Kigali un
contingent de 800 de paraşutişti pentru a asigura evacuarea celor 440 de soldaţi şi 1500
de civili belgieni. Protejarea populaţiei locale nu a fost dezbătută în cursul şedinţei de
urgenţă a cabinetului belgian din 8 aprilie 1994, deşi numeroase organizaţii umanitare şi
de apărare a drepturilor omului avertizaseră că retragerea MINUAR putea duce la
înrăutăţirea situaţiei şi implicit la pierderi de vieţi omeneşti. B.B. Ghali avea pe agenda sa
două posibilităţi: fie să crescă efectivele trupelor O.N.U. pentru a restabili ordinea fie să
le reducă la o prezenţă simbolică. În cele din urmă a fost aleasă cea mai simplă soluţie şi

10
în acelaşi timp cea mai neinspirată, de reducere a prezenţei militare O.N.U. de la 2500 la
270 de militari, decizie votată şi aprobată de consiliul de securitate la 21 aprilie. În ciuda
informaţiior abundente privind comiterea de masacre, B.B. Ghali decidea menţinerea
mandatului acestor ultimi reprezentanţi ai O.N.U. în limitele stricte ale misiunii originale
de mijlocire a unor acorduri de încetare a focului şi de colaborare cu organizaţiile
umanitare.
Abia pe 29 Aprilie 1994, O.N.U. declara că în Rwanda „este posibil să se fi comis
acte de genocid”, după ce Crucea Roşie estima că până la acea dată peste 500.000 de
civili au fost ucişi. Consiliul O.N.U. a ordonat trimiterea a 5.500 de militari în zonă,
majoritatea fiind soldaţi din ţări africane. De asemenea, O.N.U. a cerut Statelor Unite un
ajutor pentru transportarea trupelor folosind vehicule blindate, dar neînţelegerile dintre
O.N.U şi S.U.A. asupra preţului pe care O.N.U. urma să-l plătească Americii pentru
aceste vehicule, a întârziat şi mai mult sosirea trupelor în zonă.
Deşi pe 13 mai Consiliul de Securiate a aprobat desfăşurarea celor 5500 de
militari propuşi, după doar 3 zile, guvernul S.U.A. şi-a impus punctul de vedere potrivit
căruia părţile implicate în conflict nu erau de acord cu o interveţie a O.N.U. şi prin
urmare trebuia să se procedeze la o trimitere de efective reduse.
Confruntat cu proporţiile genocidului, B.B. Ghali a încercat să se eschiveze în
răspunderea personală şi a acuzat S.U.A. şi alţi membrii de pe scena internaţională de
inactivitate într-un momnt în care masacrele, potrivit spuselor sale, făcuseră deja mai
mult de 200.000 de victime.
Deşi mai multe state africane promiseseră la 3 iunie că vor pune la dispoziţie
forţele de menţinere a păcii, problemele logistice legate de mobilizare, transportarea în
Rwanda şi aprovizionarea acestor forţe rămâneau nerezolvate. Reticenţa SUA de a se
angaja în eforturile ONU îşi avea originea în experienţa negativă a participării anterioare
în misiunea de menţinere a păcii în Somalia, insuccesele şi pierderile de vieţi umane
provocate contingentului american şi reacţia defavorabilă înregistrată pe plan intern. Până
la terminarea genocidului, O.N.U. nu a fost capabilă să mobilizeze şi să trimită în
Rwanda efectivele aprobate de consiliul de securitate. Pe 28 iulie 1994, la aproape două
săptămâni de la încetarea luptelor, se aflau la Kigali doar 550 de militari ai O.N.U..

11
Pe 22 iunie 1994, consiliul de securitate al O.N.U. a aprobat planul de intervenţie
umanitară franceză în Rwanda. Obiectivul acestei misiuni, denumită „operaţia turcoaz”
consta în protejarea civililor ameninţaţi de masacre, transportarea refugiaţilor şi copiilor
în zone sigure, în apropierea frontierei cu Zairul, în care urmau să fie înfiinţate baze de
sprijin şi spitale de campanie. Ministrul francez al Apărării, Francois Leotard declara pe
22 iunie: „obiectivul nostru este să punem capăt genocidului”. Deşi mandatul forţelor
franceze prevedea folosirea forţei pentru apărarea vieţii civililor, era interzisă intervenţia
în luptele dintre cele doua părţi sau crearea de baze militare în Rwanda.
Genocidul a fost oprit, însă, nu de trupele O.N.U., ci tot de rebelii tutsi. Imediat
după asasinarea fostului preşedinte, trupele FPR din Kigali au fost forţate să evacueze
oraşul şi să se retragă în nordul ţării. După începerea masacrelor, Paul Kagame a făcut
apel la toţi luptătorii tutsi din ţările învecinate, şi FPR începea din nou lupta împotriva
extremiştilor hutu. Încă o dată, trupele FPR au reuşit să îi înfrângă pe extremiştii hutu şi
să pună stăpânire pe capitala Kigali. Aproape 2 milioane de etnici hutu au fugit în ţările
învecinate, de frica răzbunării trupelor FPR. Mii şi mii de cetăţeni hutu au murit de
diferite epidemii, în taberele de refugiaţi.
Şeful statului major al FPR, Paul Kagame, a asigurat, pe 18 iulie, că războiul s-a
sfârşit. Forţele franceze s-au retras. O comisie a O.N.U. a recunoscut oficial genocidul
populaţiei tutsi „de către elementele hutu” si a constatat că violenţa unor soldaţi ai FPR
continua, „chiar dacă, din lipsă de timp, aceasta nu poate găsi indicii care să ateste că
aceste masacre sunt comandate sau aprobate de autorităţile aflate în funcţie”.
Odată cu stabilizarea situaţiei în ţară şi cu întoarcerea refugiaţilor hutu şi tutsi,
noul guvern rwandez a început pe la sfârşitul anului 1996 procesul genocidului din 1994.
O.N.U. a organizat în acelaşi timp, la Arusha, Tanzania, „International Criminal Tribunal
for Rwanda”(Tribunalul Criminal Internaţional pentru Rwanda). Tribunalul O.N.U. avea
jurisdicţie asupra membrilor marcanţi ai fostului guvern şi asupra liderilor trupelor hutu,
în timp ce tribunalul din Rwanda se ocupa cu punerea sub acuzare a criminalilor de rând
din perioada genocidului. Cu toate acestea au apărut tensiuni între Rwanda şi Naţiunile
Unite, în ceea ce privea folosirea pedepsei cu moartea, căruia O.N.U. i se opunea cu
înverşunare.
Mulţi dintre liderii acuzaţi pentru organizarea genocidului nu au fost prinşi încă.

12
Privitor la atitudinea O.N.U. faţă de genocidul din Rwada, articolul din data de
12 Aprilie 1994 din „The Guardian”, explică cum o femeie este ucisă cu cruzime în faţa
trupelor de menţinere a păcii, care răspund cu nepăsare când li s-a cerut ajutorul: „Nu este
sub jurisdicţia noastră”. Mulţi dintre acei militari suferă şi azi de traume şi printre ei se
află şi generalul Dallaire, care a fost declarat erou naţional în Canada şi decorat cu cel
mai mare rang militar pentru străini în America.
Victimele genocidului din Rwanda sau ale purificării etnice din Balcani, precum
şi alte asemenea zone „fierbinţi”, semnalează pericole reale, clare şi actuale la adresa
securităţii internaţionale, obligându-i astfel pe cei care „studiază” securitatea să
acţioneze promt pentru a împiedica pe viitor comiterea unor astfel de fapte atroce.

13
Bibliografie

 Dufour, Jean Louis Crizele internaţionale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999),


Editura Corint, Bucureşti, 2002.

 Duroselle, Jean Baptiste, Kaspi, Andre, Istoria relaţiilor internaţionale. 1948 –


până în zilele noastre, Vol. II, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti,
2006.

 Filimon, Aurel, Istoria Africii. Prelegeri, Vol II, Editura Universităţii „Al. Ioan
Cuza”, Iaşi, 1999.

 http://www.nytimes.com/1994/11/12/world/unsolved-rwanda-mystery-the-
president-s-plane-crash.html?pagewanted=all
 http://news.bbc.co.uk/2/hi/africa/6175717.stm
 http://www.guardian.co.uk/world/2004/mar/31/usa.rwanda
 http://www.historyworld.net/wrldhis/PlainTextHistories.asp?historyid=ad24

14
15