Mary Kaldor “Securitate Umană”

-Rezumat-

Necula Daniela-Ioana

RISE, Anul III

În volumul Securitatea Umană, Mary Kaldor, în cele șapte capitole, oferă un nou
cadru de analiză al intervențiilor umanitare, cadru pus sub semnul schimbării odată cu
globalizarea care a schimbat inclusiv coordonatele războiului, trecerea de la un „război vechi
cele care au avut loc în Euroapa în secolul XX”, unde țintele erau entitățile statale , la un
“războiul nou” îndreptat împotriva civililor. În fiecare din cele 4 capitole supuse analizei
noastre: Puterea Americană de la constrângere la cosmopolitanism? , Naționalism și
globalizare, Războiul drept-pacea dreaptă și Securitatea umană, Mary Kaldor, surpinde ideea
naturii actuale a securității supusă schimbării datorită noului mod de a privi pacea și războiul.

Dat fiind acestea, în capitolul „Puterea Americană de la constrângere la

cosmopolitanism?”, este analizată natura politicii americane din timpul administrației Bush.
Problema americanilor constă în modalitatea de a acționa extern, modul tradițional de a
aborda problemele internaționale actuale, care după perioada cruntă europeană a secolului
XX, au fost supuse schimbărilor tehnologice și nu doar, obligă SUA să își schimbe modul de
abordare a politicilor de securitate internă și externă. Politica lor era rațională în termenii
preocupărilor lor interne atât cât ea sadisfăcea opinia publică și administrația, însă
preocupările externe și consecințele acțiunilor lor, au început să conteze odată cu terorismul,
forma de violență prezentă în secolul XXI care s-a dezvoltat inclusiv în interiorul granițelor
lor. Trebuie subliniat că transformarea securității nu face referire doar la schimbarea
tehnologiilor militare ci la transformarea relațiilor pe care războiul le presupune, necesitatea
înțelegerii acestor schimbări sociale din timpul războiului era esențială chiar din a doua
jumătate a secolului XX. Această chesiune de securitate omisă de administrația Bush, i-a
condus într-un mediu caracterizat de amenințare, de terorism global. Abordările tradiționale
externe ale SUA nu mai funcționează datorită schimbării contextului global. În noua eră a
globalizării, nu mai vorbim de suveranitatea în termenii vorbiți în secoulul XX. Faptul că
interdependența crescută dintre state crește, compromisul statelor făcut prin adoptarea
diferitor politici internaționale, toate acestea duminuează din suveranitatea statelor.
Interdependența a dus la dificultatea statelor de a menține socități închise sau sfere de
influență, regimurile autoritare actuale fiind tot mai puține, interconectivitatea și faptul că
relațiile de cooperare între state pe probleme externe au devenit atât de esențiale anulează
orice fel de formă de izolaționism politic/social/economic/militar.

La fel ca suvernaitatea și forța militară a suferit schimbări. Declinul puterii militare și

înlocuirea ei cu noile tehnologii, îndeosebi prin apelul făcut la atacurile aeriene, preferate de
SUA, schimbă registrul modalității în care statele acționează în caz de conflict și avem aici în
vedere precizia, timpul cât și impactul cu care statele acționează și care caracterizează noua
formă de război. Clar este că superioritatea terestră este mult mai greu de atins decât
superioritatea aeriană, lucru pe care l-au înțeles toate statele puternice, atacurile aeriene
ocupând loc fruntaș datorită preciziei atacului și datorită faptului că diminuează numărul
victimelor/soldaților. Totuși nu putem spune ca forțele militare convenționale și-au pierdut
din scopurile lor raționale-scopurile precum( acapararea de teritorii) a dispărut odată cu era
fordistă, scopurile raționale actuale fiind redate de-supunerea adversarului prin impunerea
războiului-ele pot fi folosite împotriva atacurilor teroriste, încetarea prin atac a terorizării
populației civile dintr-o regiune, sau folosite defensiv pentru prevenirea escaladării
conflictelor. În statele subdezvoltate din Orient/ puterea militară încă reprezintă simbolul unei
națiuni iar privită în state ca Marea Britanie, SUA, Franța puterea militară încă este o funcție
internă importantă, care insuflă sentimente de mândrie si loialitate.

Tot în capitolul prezent, Mary Kaldor, surpinde viziuni asupra rolului puterii militare
și suvernaității în funcție de patru viziuni care vizează pe de-o parte distincția dintre realiști și
idealiști puse în seama suveranității și distincției aplicate folosirii forței militare dintre
unilateraliști(puterea militară este eficientă) și multilateraliști(puterea dintre state nu mai
poate fi stabilită prin intermediul forței). Pe baza acestor viziuni și distincții, autorul ajunge la
patru concepții diferite referitoare la “rolul Americii în lume“. Prima din ele, vizează
”războiul spectacol” care nu riscă victime în rândul americanilor, singurul lucru pe care
cetățenii americani îl pot face este “de a urmări totul de la televizor”. Originile acestui tip de
război este Războiul rece prin tocmai tehnologiile utilizate de beligeranți, fiecare din cele
două puteri au purtat un “război fantomă” la scară largă, urmat în 1990 de apariția tehnologiei
informațiilor prin RMA(Revoluția din domeniul Afacerilor Militare) care au concretizat acest
concept de război spectacol. Acesta este un “război purtat la distanță prin intermediul
computerilor si a noilor tehnologii” care avea să fie folosit de dușmanii externi ai
americanilor, la data de 11 septembrie 2001. Acest eveniment nu doar că a ca a tras un
semnal de alarmă privitor la securitatea americană ci a demonstrat faptul că tehnologizarea
echipamentelor militare nu venea doar din spațiul american ci și din alte părți ale lumii.
Necesitatea schimbării strategiilor americane sub abordarea duală a obligațiilor suveranității :
„de a nu masacra propriul popor „ și ”de a nu susține terorismul„ a făcut ca SUA să adopte
alte strategii de securitate altele decât angajarea militară în teritorii străine ca în secolul XX.
Extinderea terorismului a făcut ca SUA să se angajeze în protejarea libertății globale,
indiferent din ce colț venea amenințarea și pentru cine reprezenta asta un pericol. Toate
războiele noi tind să se extindă în state continentele vecine iar administrația Bush a înțeles
asta și a organizat o coaliție în sprijinul combaterii terorismului din care fac parte și acum
state ”nedemocratice precum Arabia Saudită, Pakistan și Uzbekistan”. Chiar și sub aceste
considerente, sunt state și oameni politici/gânditori neo-realiști care văd această acțiune
internațională a SUA ca strategie ce are în vedere interesul național și nu un scop care
urmărește eliminarea violenței globale.

Abordarea multilateralisă a ideei de securitate pentru Kegan reflectă slăbiciunile

Europei, ea fiind posibilă doar pentru că statele europene, pot apela la ajutor și forță militară
americană. Cosmopolitismul ca o a patra viziune, pentru care Mary Kaldor pledează în
definitiv, reunește atât viziunea multilateralisă cât și pe cea idealistă. Politica externă
alternativă speficică cosmopolitismului, își are punctul de plecare în scrierile lui Immanuel
Kant. În această viziune, mijloacele militare au un rol clar, care se referă la constrângere și nu
la război spectacol. Aici „misiunile militare sunt văzute strict ca mijloace de protecție a
civililor și arestarea criminalilor de război”. Viziunea cosmopolitanistă e una din cele care
oferă o abordare politică, legală și militară benefică nu doar longevității democrației
americane ci și binelui comun al statelor. Abordarea unilateralistă nu mai e valabilă în secolul
XXI când ideea de conflict și tehnologie s-au modificat iar conflictele au devenit mult mai
imprevizibile și violente. Politicile americane necesită o schimbare care să prevadă
renunțarea la polticile tradiționale și să aibă în vedere o abordare multilateralistă, care să
îmbrace forma cosmopolitismului.

În capitolul „Naționalism și Globalizare” sunt prezentate în opoziție două viziuni

diferite privind naționalismul, pe de-o parte este descris un naționalism care nu a dispărut
odată cu era globalizării, ideea națională fiind un concept de durată (A. Smith), iar pe de altă
parte, prezentarea ideei de naționalism pus sub semnul schimbării sau mai degrabă predispus
dispariției, „actualul val de naționalism fiind unul de scurtă durată” odată cu era globalizării
(Hobsbawm). Mary Kaldor vorbește în capitol despre „noul naționalism” care este modelat și
modelează fenomene ale globalizării. Noul naționalism, este “regresiv însă cât timp va
persista va contribui la o formă de globalizare sălbatică caracterizată de violență”. Așadar
dacă paradigma modernistă privind naționalismul, susține că acest fenomen e unul nou, pe
principiul că unitatea culturală și politică este congruentă, naționalismul fiind o ideologie
colectivă perfectă pentru construcția omului modular(cel care are anumite abilități de bază,
un limbaj comun)-E. Gellner, reversul ei este viziunea conform căreia naționalismul este
adânc impregnat în societate nefiind pus sub semnul schimbării. Aceste viziuni moderniste
sunt criticate ca fiind prea funcționaliste însă argumentul modernist, susține faptul că ideea de
națiune poate apărea autonom ca și consecință a unui număr mare de factori, naționalismul
fiind mai cu seamă specific statului modern și industrializării; paradigma modernistă e
instrumentalistă datorită susținerii ideii elementelor mobilizatoare venite de sus(cereri
politice, sentimente populare, religie). Tot instrumentaliștii îî critică pe moderniști, datorită
tendinței celor din urmă de “a se concentra mai ales pe prezenta generație fără a apela la
preistorie”. Pentru criticii moderniștilor, naționalismul își are originea și este “reinventat din
vestigiile trecutului”, lucru pe care Smith îl găsește esențial în analiza ideii de națiune. Pentru
Mary Kaldor, însuși “războiul construiește naționalismul”-naționalismul trebuie înteles ca
“legătură dintre statul modern și război”, calitatea războiului în construirea sentimentiului și
ideii de națiune fiind puternic remarcat. Chiar și sub aceste aspecte și critici, faptul că
globalizarea nu favorizează doar interconexiuni culturale ci și rupere a omogenității statului
națiune e total adevărat. Naționalismul va suferi schimbări date de apariția economiei care va
reduce importanța producției bazată pe un teritoriu, piețele fiind tot mai globale. Trecerea de
la tehnologia tiparului la comunicațiile tehnologice, internet și schimbarea naturii războiului
dintre state, războiul dintre fiind tot mai rar, au dus și duc la schimbarea naturii
naționalismului.

Naționalismele contemporane sau noul naționalism apare în condiții de nesiguranță și

violențe. Acesta a apărut după perioada Războiului Rece, folosit pentru mobilizări politice
sau instigări la violențe împotriva acelora care încearcă să influențeze politicile culturale-
religioase ale celor mulți(islamisul). Atacurile teroriste, violența în numele naționalismelor
sau religiei, a devenit mai preganant odată cu Islamismul Global promovat de Osama bin
Laden-națiunea islamică și unirea tuturor în jurul unei culturi comune violente caracterizată
de violența spectaculoasă, cu un caracter anti-politic anti-occidental care s-a lăsat tot mai
auzită.“Naționalismul mic” pe de altă parte, este unul al minorităților entice și se
caracterizează prin non-violență. Acest tip de naționalism “supraviețuiește în state în care
omogenizarea națională nu s-a încheiat”(Transilvania, Scoția), el poată să susțină și
dezvoltarea democrației la nivele locale și apărarea diversității culturale. M. Kaldor expune și
argumentează o viziune actuală aceea că naționalismul contemporan determinat de mișcări
religioase, naționaliste care s-au dezvoltat la sfârșit de secol XX, ar trebui studiate și acestea
în contextul nou al globalizării.

În capitolul “Războiul drept și pacea dreaptă” este surprinsă ideea conform căreia
războiul drept și pacea în termenii cunoscuți în secolul XX nu mai e posibilă într-o eră
globalizatoare, într-o eră în care individul este cel pentru care comunitatea internațională și
implicit statele luptă în asigurarea păcii, statele ocupând un loc secundar în dezbaterea
problemei siguranței lor ca entități. În loc de teoria războiului drept e nevoie de o abordare
etică, bazată pe noțiunea conform căreia drepturile individuale sunt prioritare drepturilor
statului, astăzi legea internațională care se aplică persoanelor individuale fiind mai presus de
legile războiului avute în vedere în secolul XX. În contextul globalizării “schimbarea
caracterului suveranității statelor e legată de toate celealalte schimbări fundamentale în
ordinea lumii”. Tehnologia și apariția noilor dispozitive de comunicare e rezultatul
interacțiunii sociale, fiind unul din aspectele esențiale care a participat la ideea creării unei
conștiințe umane singulare reflectată în creșterea numărului de norme și legi privitoare la
pacea și siguranța indivizilor. Necesitatea statelor de a participa la lumea internațională, a
favorizat schimbarea caracterului suveranității și implicit a modului în care statele utilizează
forța în rezolvarea diferendelor. Apariția noilor tehnologii, și totodată modernizarea
capacităților militare a fiecărui stat, fac ca opțiunea de a face război ce ar presupune
distrugeri colosale, să nu mai fie una uzitată așa cum era în perioada Războaielor Mondiale.
Lucru care îî obligă pe liderii de stat să găsească alte modalități prin care să rezolve
diferendele politice. În acest context global favorabil creșterii globalizării, “legitimitatea a
ajuns să fie mai importantă ca forța”. Schimbarea războiului de la un „război simteric la unul
asimetric” spre nemulțumirea comunității internaționale a făcut ca individul, celui căruia îî
este acordă atenția internațională-drepturile omului, să îî fie aduse cele mai mari amenințări.
Războiaele asimetrice au evoluat până la punctul în care statele cu greu depistează un
eventual atac/război. Părțile aflate în conflict controlează mai degrabă politic teritoriul prin
frică decât prin atac militar. Acest tip nou de conflict ”îngreunează identificarea inamicului și
a non-combatantului” și implică violări ale drepturilor omului prin terorism, genocid,
masacre, tortura sau atrocități. Tocmai din această cauză statele sunt nevoite să scape de
izolare și să participe la viața internațională globalizatoare acolo unde războiul se poate ivi de
oriunde. Capacitatea statelor de a acționa ca agenți autonomi este redusă iar soluția vine din
partea organizațiilor internaționale și instituțiilor care pot asigura prin participarea tuturor
actorilor la manipularea eficientă a crizelor și noilor amenințări.

Abordarea ideii războiului drept constă în „linia fină dintre crimă și legitimitatea
uciderii” acolo unde părțile războiului just –jus ad bellum și jus in bello sunt supuse analizei
de către autor tocmai pentru a sublinia faptul că războiul și folosirea forței în actualul sistem
rămân legitime doar în cazuri extreme acolo unde umanitatea ar avea de suferit. Legitimitatea
folosirii forței în situații ca genocidul sau crimele în masă, în scopuri umanitare și nu pentru
sadisfacerea intereselor naționale e dată atât de dreptul pozitiv internațional cât și de cel
natural. Jus in bello(modul drept de a purta război) sau modalitatea în care se acționează în
conflict rămâne o sarcină grea acelora însărcinați cu gesionarea unui conflict, dată fiind
dificultatea cu care se stabilește profilul criminalului, distincția combatant/non-combatant
neputând fi limpede într-un atac de exemplu terorist acolo unde criminalul nu e statul ci o
persoană, lucru care poate conduce la erori umane făcute chiar de comunitatea însăși
însărcinată cu pacea. Necesitatea abordării păcii drepte bazată pe drepturi individuale și nu pe
cele a statelor e evidentă. Prin principiile enunțate referitoare la noua abordare a conflictului
și modul de acțiune a comunității prin renunțare la modalitatea acțiunii speficică războiului
drept, Mary Kaldor subliniază faptul că „securitatea umană necesită să fie privită ca o politică
dură de securtitate țintită spre protejarea indivizilor și mai puțin pe protejarea statelor”.

Promovarea ideii pentru securitătatea indivizilor și nu a statelor este susținută și în

ultimul capitol al cărții, “Securitate umană”, capitol în care sunt enumerate principiile
securității umane și este prezentată modalitatea prin care comunitatea internațională, prin
adaptări frecvente ale politicilor de securitate și de prevenire a conflictelor pot soluționa un
astfel de proces dificil pe care securitatea îl presupune. Securitatea umană din perpectiva
judecății autorului se referă la managementul crizei, ce implică atât “elemente militare cât și
civile oferind un set de principii care cuprind atât mijloacele cât și rezultatele” pentru
gestionarea crizelor. Supremația drepturilor omului este primul din principiile care mută
atenția interesului internațional de la stat la individ, normele și drepturile omului acceptate de
toate statele democratice, oferind un cadru în care legitimitatea autorității politice nu se mai
limitează la un stat ci la aranjamente politice internaționale, pe care indivizii le văd echitabile
în vederea securității lor. O abordare globală a securității umane redată prin ideea de
multilateralism este inevitabilă cât timp statele acționează împreună internațional prin
angajamente și instituții comune multinaționale. Globalizarea și internaționalizarea fac ca
războaiele să nu mai poată fi clar definite, focusul regional este o modalitate prin care statele
ar putea „susține cooperarea economică și schimburile legitime” unde controlarea zonei(a
regiunii) de orice fel de amenințare violentă venită din alte regiuni/teritorii s-ar face mult mai
eficient. Acest capitol se bazează pe rapoarte ca cel privind „Securitatea Umană”care au
analizat natura securității umanitare actuale prin acestea stabilindu-se priorități de prevenire
și reconstrucție imediată după conflict și anume-combinarea asistenței umanitare cu cea de
dezvoltare, dezvoltarea contribuind la prevenție și reconstrucție, crearea unor locuri de muncă
legitime în țări cu venituri medii și sărace, prin asta oferirea unor mijloace de trai autonome,
educație și introducerea taxelor colectare care ar putea oferi statelor sărace independența
financiară, ele nemaifiind nevoite să solicite ajutor extern.

Mary Kaldor în cartea „Securitate umană”, surpinde în capitolele prezentate

necesitatea schimbării modului în care forța în context internațional este utilizată, cu referire
în capitolul doi la administrația Bush și anemica abordare a acesteia în rezolvarea
problemelor inernaționale prin politica sa externă tradițională bazată pe forță. Abordarea
naturii internaționale actuale puse sub semnul schimbării, al globalizării, duce la moduri
diferite în care specialiștii tind să se raporteze la ideea de națiune, fapt ce subliniază
necesitatea conștientizării efectelor produse de internaționalizare și interdependență mai cu
seamă dacă dorim să controlăm noile provocări globale date de terorism și războaie
asimetrice. Faptul că specificul războiului și a forței este cu totul altul odată cu evenimentul
11 septembrie când războiul a început să nu se mai dea între state ci țintele au devenit mai cu
seamă civilii solicită atenția asupra unei noi paradigme a securității, anume cea a securității
umane ce se distanțează de o abordare unde securitatea statelor este cea care se află în atenția
comunității internaționale.