Principalele teorii ale relaţiilor internaţionale

A. Realismul:

Definiție: curent care priveşte statele-naţiune ca principali actori pe scena

politică internaţională, care nu se supun nici unei alte autorităţi politice.
Caracteristici:
- conflictul de interese între statele națiune este perceput ca fiind inevitabil;
- realităţile politicii internaţionale sunt văzute în perspectivă raţională;
- scopul alcătuirilor statale este asigurarea supravieţuirii naţionale într-un
mediu ostil;
- suveranitatea statului este elementul fundamental al legilor şi relaţiilor
internaţionale;
Critici ale teoriei realismului:
- slaba capacitate predictivă a teoriei;
- slaba capacitate descriptivă;
- nu poate explica tot ceea ce intră în câmpul relaţiilor internaţionale.
- paradigma realismului nu mai este la fel de convingătoare datorită
cercetării empirice şi a avalanşei de fapte şi evenimente care nu mai pot fi
luate în considerare convenabil.
- realismul este lipsit de dinamicitatea necesară efectuării analizelor
dedicate păcii şi războiului
- slaba capacitate a realismului de a prescrie un anume tip de politică în
situaţii de criză.

B. Viziunea liberală (idealistă)

- O teorie care a marcat, în special, perioada interbelică;

- Marea majoritate a acestor teoreticieni au fost anglofoni, iar ideea lor de
bază a pornit de la premisa că sistemul de tratate de pace de la Paris
(1919-1920) a marcat un moment de cotitură în relaţiile dintre statele
naţiuni.
- Reprezentanţii acestui curent nu s-au limitat numai la studiul academic al
relaţiilor internaţionale ci au influenţat, în ansamblu, elitele timpului;
- Traumele generată de primul război mondial și ororile acestuia, armele de
distrugere în masă şi posibilitatea distrugerii omenirii în sensul propriu al
cuvântului, au determinat o stare de spirit care a alimentat în planul
relaţiilor internaţionale dezvoltarea paradigmei liberale.
- Ideea fundamentală care stătea la baza unei asemenea abordări era aceea
că războiul nu provine din natura profund umană ci este urmarea modului
în care statele interacţionează, iar acest mod putea fi însă schimbat prin
educaţie şi acţiune colectivă.
- Problemele lumii moderne nu mai sunt locale, ci globale. Liberalii puneau
deci deasupra interesului statelor-naţiune un interes superior şi anume
acela al omenirii în ansamblul ei. Internaţionaliştii liberali acordau un rol
deopotrivă important Societăţii Naţiunilor ca organism internaţional, a
cărui eventuală sancţiune morală ar opri potenţialii agresori. Arena
internaţională era privită de internaţionaliştii liberali ca ceva flexibil, care
poate fi modelat, chiar dacă nu în totalitate, prin intermediul principiilor
etice şi morale.
- Caracteristici ale acestui curent: 1. Natura umană este esenţialmente bună
şi altruistă. Oamenii sunt capabili (înclinaţi, în acelaşi timp), spre ajutor
reciproc şi colaborare; 2. Preocuparea fundamentală a omului pentru
binele semenilor săi face posibil progresul. 3. Comportamentul uman
reprobabil (rău) nu se datorează naturii intime a oamenilor, ci
instituţiilor şi structurilor corupte care îndeamnă la egoism şi dominaţie,
inclusiv la război; 4. Războiul nu este un lucru inevitabil şi el poate fi
exclus ca mijloc de reglementare a diferendelor prin eliminarea
factorilor anarhici care îl provoacă; 5. Războiul şi injustiţia sunt
chestiuni generale, probleme internaţionale, care solicită eforturi
organizate din partea comunităţii statelor naţiune mai curând decât
eforturi limitate la statul-naţiune; 6. Societatea internaţională trebuie să
se reorganizeze şi restructureze ea însăşi pentru ca anarhia să fie
eliminată ca şi cauzele de potenţial conflict; 7. O astfel de transformare
este realistă, deoarece istoria sugerează că schimbarea globală şi
cooperarea internaţională pot fi obţinute.
- Paradigma liberală (internaţionalistă) a revenit în forţă după o lungă
perioadă în care a fost pusă între paranteze (1939-1989).

C. Teorii şi paradigme dezvoltate din realismul clasic

- Au apărut pe fondul unor evenimente majore derulate pe arena

internaţională: cele două războaie mondiale, colapsul comunismului şi
sfârşitul Războiului rece.
1. Realismul clasic s-a fundamentat pe viziunea pesimistă asupra naturii
umane. Puterea joacă deci un rol central în paradigma realismului.
2. Neorealiștii: au împrumutat concepte precum: alegere raţională (rational
choice), utilitate previzibilă (expected utility), teorii despre firme şi pieţe,
teoria negocierii, teoria jocurilor etc. Nevoia de o mai mare precizie a
determinat apariţia mai multor modele în teoriile neorealiste. Morton
Kaplan a descris mai multe tipuri de sisteme internaţionale bazându-se pe
teoria jocurilor. Alţi neorealişti au dezvoltat modele de analiză la nivel
sistemic a relaţiilor internaţionale. Figura cea mai importantă a
gânditorilor neorealişti, Kenneth Waltz a propus un model al “realismului
modern” sau “structural” extrem de influent astăzi. Un alt mare
 reprezentant al curentului neorealist este Robert Gilpin, care pune un
accent deosebit pe dinamica schimbării sistemului. Diferenţele de creştere
economică ale statelor joacă un rol important în această direcţie.

D. Teorii şi paradigme dezvoltate din liberalismul internaţionalist

1. Liberalismul republican - Democraţiile liberale nu formează doar o

“zonă a păcii” ci, în acelaşi timp, o “zonă a supremaţiei legii”. Teoria
liberalismului republican se bizuie mai mult pe cercetări empirice
referitoare la statele democratice.

2. Liberalismul interdependenţelor
a. Liberalismul comercial - Potenţate de revoluţia tehnico-ştiinţifică,
schimburile comerciale au fost văzute de liberali ca un mijloc de a stimula
cooperarea internaţională din care să rezulte o armonie de interese ale
statelor naţiuni;
b. Liberalismul militar - Principiile de bază ale acestui curent de gândire
se întemeiază pe două aserţiuni: a. tehnologia militară şi interdependenţa
creează un interes mutual mai mare pentru păstrarea păcii şi dezvoltarea
colaborării; şi, b. diminuarea ameninţării cu folosirea puterii militare
facilitează cooperarea economică internaţională.

3. Liberalismul cognitiv - Factorii cognitivi au fost văzuţi ca având un

efect decisiv asupra relaţiilor internaţionale. Ideea formării unor cetăţeni
virtuoşi care, în cele din urmă, să influenţeze relaţiile internaţionale a avut
şi în secolul trecut ca şi în cel actual numeroşi adepţi

4. Liberalismul sociologic - impactului pe care aspectele

neguvernamentale – comunicarea, omogenizarea culturală, legăturile
interorganizaţionale ale O.N.G.-urilor şi nu numai – le au asupra politicii
externe şi a mediului relaţiilor internaţionale. Aceşti factori sociologici
interesează îndeaproape pe cei preocupaţi de relaţiile transnaţionale şi de
aspectele integrării politice.

5. Liberalismul instituţional - acordă o mare importanţă organizaţiilor

internaţionale şi rolului acestora în a crea noi loialităţi şi noi realităţi pe
scena internaţională în acelaşi timp.

6. Liberalismul ecologic - acest curent vizează preocuparea internaţională

crescândă pentru efectele activităţii umane asupra naturii şi mediului în
general.
 Repere din evoluția sistemului de relații internaționale

A. 1912 - 1920

- Corolarul Lodge 1912 La începutul secolului, Statele Unite continuau

politicile consacrate în sec. al XIX-lea, prin acte precum doctrina Monroe
(1823) – nu atât izolaţioniste, cât protecţioniste în domeniul securităţii.
Cel mai important corolar al doctrinei Monroe la începutul secolului al
XX-lea este corolarul lui Henry Cabot Lodge: aplicarea doctrinei
Monroe trebuie să aibă în vedere şi teritoriile deţinute de guverne sau
corporaţii din afara emisferei vestice în emisfera vestică, în măsura în
care acestea sunt destul de întinse sau au o valoare strategică în virtutea
căreia se poate considera că deţinătorul se află într-o poziţie “practică”
de putere în Americi, chiar dacă nu este vorba de o ocupaţie militară
propriu-zisă.

- The Great Illusion 1913 – Norman Angell, principii ale liberalismului în

relațiile internaționale (RI): interdependenţa economică a statelor
moderne este atât de mare încât nimeni nu ar mai avea de câştigat nici
din război şi nici măcar din câştigarea războiului. Cele două războaie
mondiale au evidențiat eșecul unei asemenea paradigme, ale cărei repere
au fost ulterior nuanțate.

- Etica războiului vs. Mitteleuropa 1915 Debutul primului război mondial

puneau, pe frontul de vest, faţă în faţă două discipline academice care vor
deveni legendare: relaţiile internaţionale, respectiv geopolitica.
”Mitteleuropa” lui Friedrich Naumann, din 1915, un studiu
propagandistic, un strămoș strategico - geopolitic al ideologiei spațiului
vital, restrâns însă la aria de influență culturală germană din Europa. În
contrapartidă, Bertrand Russell, pune în discuție o condamnare fermă a
cam tuturor tipurilor de război posibile, de la cel cauzat de revendicări
materiale și teritoriale până la cel ce are la bază un conflict ideologico -
religios. Ideea relaţiilor internaţionale ca disciplină academică este una
occidentală, chiar americană

- Anul 1919 şi debutul hegemoniei americane - Este anul în care începe

„criza de douăzeci de ani” (1919-1939). Se promovează ”tema ieşirii”
Americii din politica izolaţionistă şi cursa pentru hegemonie. Adevăratul
sens al doctrinei Monroe, nu era izolaţionismul, ci apărarea Americii
Latine de pretenţiile coloniale ale europenilor, lipsite totuşi de actualitate
în contextul de după război. Funcţionalitatea Societăţii Naţiunilor asigura
 faptul că esenţa doctrinei Monroe devenea parte a legislaţiei
internaţionale, nu doar a politicii Statelor Unite în emisfera vestică.

- Bolşevism, revoluţia mexicană, Naţiunile Unite 1920. Pe scena RI apar

noi teme de interes: decolonizarea unor zone din Africa şi Asia, istoria
războiului tocmai încheiat, situaţia tinerelor formaţiuni statale europene
războiul dintre „albi” şi „roşii” din Rusia, războiul civil din Mexic
(1910-1920). Interesul pentru situaţia din Rusia pune pe masa politicii
internaţionale şi problema ideologiilor.

B. 1921 – 1929

- Anii concurenţei 1921 Rudolf Kjellen, suedez cu mari simpatii germane,

prevede un unipolarism geopolitic al lumii definit prin hegemonia
americană. Partea americană mută decisiv în zona relaţiilor
internaţionale – ca urmare, în lumea anglo-saxonă, geopolitica va pierde
pentru mulţi ani întâietatea. Americanii şi britanicii au intuit corect
potenţialul ştiinţelor sociale, al ideologiilor şi al tehnologiilor şi au decis
să părăsească orice formă de determinism geografic până nu era prea
târziu. 1922, lumea anglo-saxonă se mută într-o nouă paradigmă,
emblematică fiind revista Foreign Affairs, editată de Consiliul pentru
Relaţii Externe, istoria ei se suprapune peste cea a relaţiilor
internaţionale. 1923, în timp ce anglo-saxonii construiau o disciplină
nouă pentru o lume nouă, germanii persistau în geopolitică.

- 1924 - 1927: Europa pare să funcţioneze: singura perioadă în care

sistemul internaţional dintre cele două războaie mondiale a funcţionat:
războiul se terminase definitiv, noua hartă politică a lumii şi, mai ales a
Europei, se aşezase. Noua Europă intra chiar într-o perioadă de creştere
economică, cu Statele Unite aflate, pentru prima dată în istorie, în
postura de creditor. Sunt anii în care creşterea şi pacea par totuşi posibile.
În 1924 apare traducerea în limba engleză a celebrei Pan-Europa (Pan-
Europe) a diplomatului şi contelui de origine austriacă Richard
Coudenhove-Kalergi, singurul proiect geopolitic care putea ţine în frâu
proiectul Mitteleuropa şi ajuta astfel Societatea Naţiunilor din punct de
vedere politic şi economic în păstrarea securităţii colective în Europa.

C. 1930 – 1939

- ani dominaţi în Europa de competiţia dintre liberalismul anglosaxon şi

geografia politică de esenţă continentală. Societatea Naţiunilor şi
securitatea colectivă construită în jurul ei s-au prăbuşit când s-a constatat
că organizaţia nu poate pune în aplicare sancţiuni împotriva statelor
 agresoare. America de Sud tânjeşte după poziţionare pe scena
internaţională.
- 1930 Tratatul Naval de la Londra (Marea Britanie, Imperiul Japonez,
Statele Unite, Italia şi Franţa), - o încercare de reglementare a războiului
submarin şi de limitare a construcţiei de vapoare.
- 1931 - bătrânii geopoliticieni sau geografi politici anglosaxoni trebuiau
să se alinieze în războiul paradigmelor din noua ştiinţă a relaţiilor
internaţionale. Japonia ocupă Manciuria și se retrage din Liga Națiunilor
Unite şi se poziţionează ca potenţial aliat al Germaniei, alături de Italia şi
alţi nemulţumiţi ai Tratatului de la Versailles.
- 1933, Germania se retrage din Liga Naţiunilor,
- 1934 Hitler devine preşedinte al Germaniei, asumându-şi titlul de
Fuhrer. Bolivia şi Brazilia capătă regimuri politice dictatoriale, fapt care
potenţează preocupările de geopolitică în paradigmă germană şi le
blochează pe cele de RI liberale. În URSS începe un nou val de prigoană a
opoziţiei politice, URSS intră în Liga Naţiunilor, într-o încercare disperată
a organizaţiei de a ţine sub control o Europă care se îndrepta spre
totalitarism, fie de dreapta, fie de stânga.
- 1934 – 1935, continuă să apară o literatură întreagă pe tema dreptului
internaţional, având în centru Societatea Naţiunilor.
- 1936 - Actul de naştere al realismului, Germania lui Hitler câştigă
aproape tot ce cere şi de cele mai multe ori fără niciun fel de luptă.
Sistemul liberal şi instituţionalist de securitate colectivă nu are anticorpi
pentru aşa ceva. Paradigma presupune că pacea e un bun a cărui valoare o
înţeleg toţi participanţii la jocul internaţional. Germania, totuşi, vrea
război. Realismul american şi britanic, care vor domina perioada celui de-
al doilea război mondial şi, mai ales, primele decenii ale războiului rece.
- 1939 anul începerii celui de-al doilea război mondial şi anul în care se
semnează actul de naştere al paradigmei realiste, aşa cum o ştim azi, în
relaţiile internaţionale.

D. Al doilea război mondial

- În anii războiului, dezbaterea realism-idealism continuă pe speţe şi

subiecte legate de comportamentul adecvat al statelor în privinţa
Germaniei şi a aliaţilor săi.
- Se remarcă poziția izolaționistă a Statelor Unite.
- Continentul nu mai are valoarea politică, strategică şi geopolitică din
trecut, dacă luăm în calcul factorul tehnologic, sens în care Statele Unite
trebuie să se pregătească pentru epoca în care îşi vor pune balizele de
securitate mult în afara emisferei.
- Se dezbat ideile privind Teoria ”balanţei de putere”, sau principiul
balanţei de putere, cu o discuţie serioasă în literatura de specialitate dacă
această balanţă produce pace sau mai degrabă război.
- În 1943, Walter Lippmann, propune un model de politică externă globală
după război în care America să nu mai încerce să îşi asume rolul de
hegemon şi nici să nu se bazeze pe un proiect global al securităţii
colective tip Liga Naţiunilor, ci să împartă leadershipul sistemului pe
sfere de influenţă, cu Anglia, URSS şi eventual China.
- Pe măsură ce balanţa războiului înclina împotriva Germaniei şi a aliaţilor
săi, problema gestionării pe sfere de influenţă sau pe baze instituţionale de
securitate colectivă a situaţiei de după încheierea ostilităţilor.
- Pacifismul e o tendinţă importantă în recuperarea liberalismului în RI la
jumătatea anilor 40 şi are evident un merit pentru inspirarea instituţiilor de
peace-building dezvoltate treptat după război, chiar şi în contextul
rivalităţii ruso-americane.
- Teoria relaţiilor internaţionale, aşa cum o ştim azi, va începe sub zodia
realismului metodologic care este de fapt realismul clasic
- La 26 iunie 1945 la San Francisco, se semnează Charta Naţiunilor Unite,
Organizația Naţiunilor Unite va ajunge să definească probabil cea mai
prestigioasă instituţie internaţională din 1945 până astăzi. Des criticată
pentru o relativă ineficienţă, la fel de des aclamată pentru valori, ONU a
fost în toată existenţa ei continuatoarea Ligii Naţiunilor. Procesul
decizional în cadrul Consiliului de Securitate, ca şi poziţia de tribună de
întâlnire a celor două blocuri ideologice în timpul celei mai grele perioade
a războiului rece, a făcut din ONU poate nu instituţia internaţională cu cea
mai democratică funcţionare sau cu cea mai bună rată de succes în
misiunile pentru care a fost creată. O instituţie de inspiraţie liberală care s-
a adaptat la orice regim strategic şi paradigmatic din sistemul
internaţional.
- După 1945, deşi prima mare instituţie internaţională creată trimite la
modul idealist de a privi sistemul internaţional, cuvântul de ordine în
politica internaţională şi în interpretarea ei este realismul. Dezbaterea
realism vs. idealism era considerată încheiată, istoria părea a fi tranşat
chestiunea, iar sinteza celor două era realismul metodologic îngăduitor cu
pratica instituţiilor internaţionale. Gâlceava din RI capătă un nou nivel
metodologic şi este cea dintre susţinătorii abordării ştiinţifice – evident
realişti şi foarte influenţaţi de noile evoluţii din ştiinţele sociale – şi cea
dintre cei ancoraţi în maniera tradiţionalistă de a face RI – geografi,
istorici, specialişti în drept internaţional sau în diplomaţie, liberali (utopici
sau normativi).

E. Războiul rece
 – 1946 – ”Telegrama cea lungă”, va duce, în lanţ, la consacrarea
politicii realiste a SUA şi, implicit, la războiul rece aşa cum îl ştim.
Acest document precede Doctrina Truman, planul Marshall, NATO,
principiul dominoului şi, până la urmă, strategia „îngrădirii”
(containment) care, în diferite forme, a dominat gândirea geopolitică
americană pe parcursul războiului rece. Telegrama, trimisă de la
Moscova pe 22 februarie 1946 de George F. Kennan, persoană cheie a
amabasadei SUA înlesneşte decidenţilor politici americani opţiunea
între tipurile de politici pe care ar trebui să le aplice vis a vis de
URSS. Atât în SUA cât şi în Marea Britanie, câştig de cauză a avut
până la urmă poziţia realistă dură care afirma că întregul sistem se va
transforma într-o uriaşă balanţă de putere în care statele democratice
îşi împart sferele de influenţă cu o URSS care nu respectă teritoriul
celorlalţi actori şi, chiar dacă nu produce direct conflicte, exportă
revoluţii comuniste. Expansiunea comunismului trebuie îngrădită,
înainte de a se declanşa un nou război, „Containmentul”.: URSS nu
crede în coabitare şi se consideră, ca pe vremea lui Lenin, încercuită
de „capitalişti”; URSS pleacă de la ideea că poate utiliza conflictele
interne ale statelor capitaliste pentru a îşi promova interesele în
sistem şi pentru a exporta revoluţii 59 marxiste; deşi uneori
declaraţiile oficiale pot şi paşnice, sovieticii folosesc toate mijloacele
informale posibile pentru a îşi promova influenţa şi a o stabiliza; nicio
ţară din sfera de influenţă rusească nu se va dezvolta independent
politic sau economic de Moscova;
- 1947 Doctrina Truman este considerată declaraţia de război a războiului
rece, prezentată public la 12 martie 1947. În 1946-1947 devenise clar că
sovieticii urmăreau să impună prin orice mijloace guverne – şi mai mult,
regimuri comuniste. În prezentarea publică în faţa Congresului a doctrinei
nu era clar menţionat numele URSS, ci se vorbea mai degrabă despre
minorităţi care încearcă să preia abuziv puterea în state democratice, caz
în care Statele Unite se vor simţi obligate să intervină pentru a proteja
pluralismul politic şi drepturile popoarelor la autodeterminare. O
declaraţie de război „rece”, urmată de un război rece, în care dublul limbaj
şi spionajul au fost la ordinea zilei. Formularea principiului dominoului
potrivit căruia statele occidentale trebuie să se asigure că URSS nu va
provoca breşe ideologice în „gardul” de securitate menit să îi constrângă
expansiunea . Dintre conceptele pe care se bazează conduita URSS la
sfârşitul anilor 40 reţinem deci două: inevitabila luptă dintre capitalism şi
comunism şi infailibilitatea Kremlinului.
- „Noul Testament” în domeniul relațiilor internaționale e jucat de
”Diplomaţia” lui Kissinger. Cartea face referire la toate situaţiile şi
conceptele din domeniu cunoscute până atunci şi le analizează într-o
logică realistă care pare absolut coerentă. Această carte caută să prezinte o
 teorie a politicii internaţionale. Testul prin care o asemenea teorie trebuie
judecată nu este unul ”a priori” sau abstract, ci unul empiric şi pragmatic.
Cu alte cuvinte, teoria nu trebuie judecată prin principii şi concepte
abstracte, stereotipice şi fără legătură cu realitatea.
- 1949 - Anul NATO La 4 aprilie 1949 se semnează tratatul fondator al
NATO. Tratatul avea trei obiective principale: să asigure protejarea lumii
occidentale de extinderea comunismului şi de eventuale agresiuni ale
URSS (care avea sub ocupaţie jumătate din Germania), să promoveze
unitatea defensivă şi de dezvoltare a Europei occidentale, să îngrădească
eventualele excese naţionaliste ale statelor Europei occidentale pentru
evitarea unui alt conflict european de anvergură. Crearea NATO
reprezintă garanţia ieşirii Americii din politica izolaţionistă şi
promisiunea de a asista Europa occientală în faţa oricăror manifestări
neprietenoase ale URSS. NATO avea caracter defensiv. Tratatul iniţial
conţinea celebrul articol 5 care evidenţia faptul că atacul asupra oricărui
membru trebuie considerat un atac asupra întregii alianţe şi poate
presupune angajarea militară a tuturor statelor semnatare dacă nu există
altă soluţie. Există încă impresia greşită că NATO a fost creat ca reacţie la
Tratatul de la Varşovia. Acesta urma să apară însă abia peste şase ani,
tocmai pentru a da cooperării statelor comuniste un design de apărare, în
contextul admiterii Germaniei Federale în NATO.
- 1957 este anul consacrării „în volum” a lui Henry Kissinger. A fost greşit
percepută de unii ca un „moft” de istorie diplomatică într-un moment în
care teama principală a lumii era eventuala transformare a războiului rece
într-unul nuclear. Interesul lui Kissinger pentru balanţa clasică de putere
şi diplomaţia de top era o consecinţă tocmai a faptului că, la sfârşitul
anilor 50, în opinia autorului, descurajarea sovieticilor prin superioritatea
nucleară a Americii ieşise din uz şi trebuiau redescoperite rafinamentul şi
flexibiliatea realismului diplomatic. Cel mai cunoscut volum al lui
Kissinger din 1957 – dat de multe manuale şi bibliografii ca prima lui
carte de autor – este unul actual, critic la adresa politicii externe
americane şi bazat cumva pe aricolul din Foreign Affairs din 1956, dar cu
un accent mai clar pus pe noua situaţie de securitate indusă de cursa
înarmării nucleare, ajunsă la un prag la care arsenalul de profil sovietic nu
mai era de ignorat sau de redus la tăcere prin forţă (Nuclear Weapons and
Foreign Policy, Harper, New York, 1957), şi argumentează că apropiata
ajungere la maturitate a expertizei sovietice în armament nuclear scoate
opţiunea răspunsului în forţă din calculul politicii externe americane. Pur
şi simplu America trebuia să recunoască faptul că superioritatea ei
nucleară deja nu îi mai putea asigura securitatea în eventualitatea unui
conflict „pe faţă” cu URSS.
- Faţada nucleară a războiului rece adusese, după John Herz, o primă formă
de globalizare efectivă a sistemului internaţional, în aşa fel încât variabile
 ca suveranitatea şi teritorialitatea statului naţiune, deşi îşi păstrau valoarea
juridică, erau clar în redefinire.
- 1958, la Berlin, în Germania de Est, apare Critica geopoliticii germane,
cartea tânărului critic marxist al şcolii geopolitice a lui Haushofer, Gunter
Heyden. Volumul este foarte dur şi este promovat de reţelele ideologiei
oficiale prosovietice, fiind repede reeditat, inclusiv in limbile rusă, cehă şi
română.
- 1959 apare, ediţia cea mai populară a cărţii fondatoare a neorealismului –
Man, the State, and War. Ea va consacra teza, dar și pe Kenneth Waltz
pentru marea teorie a RI.
- În bună măsură, în anii 50-60, mainstreamul realist al teoriei RI considera
pacifismul ori utopie, ori atitudine care putea fi suspectă din punct de
vedere ideologic.
- Anii 60-70. Îngheţ, destindere şi înapoi 1960 Deşi datorează totul
competiţiei paradigmatice primordiale, liberalism vs. realism, teoria
relaţiilor internaţionale deja nu mai poate fi redusă în anii 60 nici la
aceasta, nici la pretenţia unora dintre teoreticieni de a „face ştiinţă”, opusă
utopismului altora. Evoluţia înspre un caracter multiparadigmatic al
disciplinei şi o anumită flexibilitate în raport cu metodologia erau
caracteristici generale ale ştiinţelor sociale ale vremii şi relaţiile
internaţionale se chinuiau să recupereze cât de mult puteau. Modelul
interparadigmatic de studiu al domeniului RI rămâne până în ziua de
astăzi cel mai popular, inclusiv din punct de vedere pedagogic.
- Anii 60 sunt anii în care criza Berlinului (1961), în urma căreia s-a ridicat
Zidul şi criza rachetelor cubaneze (1962) au pus lumea în faţa războiului
nuclear poate mai mult decât în primii cincisprezece ani de după războiul
mondial.
- Practic, multe curente care vor popula disciplina după anii 60-70 – teoria
societăţii internaţionale, instituţionalismul liberal, teoria regimurilor
internaţionale etc. vor porni cumva de la constatarea că sistemul
războiului rece nu se poate reduce la realitatea, fie ea şi evidentă, a
opoziţiei ideologice SUA-URSS.
- În timp ce realismul anilor 60 este centrat pe noul regim al armelor
nucleare şi pe încercarea de a înţelege şi gestiona conducerea sovietică
poststalinistă – care, pe linia ameninţării atomice, pare mai periculoasă
decât cea a generalissimului – se dezvoltă, cum am arătat deja, paradigme
ori dizidente (teoria societăţii internaţionale), ori de-a dreptul opuse
teoriei consacrate după al doilea război mondial (teorii liberal
instituţionaliste, teorii ale regimurilor internaţionale, sau teorii critice şi
radicale). Avem deci, pe de o parte, un sistem internaţional văzut ca unul
bipolar, centrat pe competiţia dintre două superputeri, cu state mai mici pe
lângă ele care suferă redefiniri de suveranitate şi, pe de altă parte, viziuni
total opuse, care văd un sistem bipolar doar la suprafaţă, dar
 contrabalansat de instituţii internaţionale informale, tipare de cooperare,
tendinţe ale puterilor mijlocii de a îşi recăpăta suveranitatea prin
dezvoltarea armamentului nuclear, organizaţii internaţionale care
funcţionează din ce în ce mai bine de peste douăzeci de ani şi par a fi
depăşit cel puţin o parte din riscurile cu care se confruntase Liga
Naţiunilor în trecut etc.
- Paradoxul războiului rece era că în anii 50-60 tocmai puterile occidentale
democratice încă mai erau puteri coloniale, în condiţiile în care blocul
sovietic puncta masiv la acest capitol formal şi câştiga „inimile” elitei
revoluţionare şi naţionaliste din lumea a treia, colonială sau „nealiniată”.
- Este o perioada în care, în bună măsură din cauza Franţei şi a RFG, SUA
încep să constate că solidaritatea Europei occidentale, pe care au căutat să
o formalizeze şi au sprijinit-o în contextul containmentului postbelic, se
poate întoarce pe alocuri împotriva leadershipului american al
parteneriatului transatlantic.
- 1967 Presiunea războiului rece a părut în repetate rânduri că pune în
pericol valoarea politică fundamentală a societăţilor occidentale. Anii 60
au avut şi un profil social şi politic intern complicat pentru democraţiile
occidentale. Pace şi război este o teorie realistă asupra problemei
războiului şi păcii care argumentează că analiza războiului trebuie să
pornească de la rivalităţile – multe dintre ele istorice – dintre state şi
naţiuni, şi nu atât de la teorii economice, ale inegalităţii mondiale sau de
la „dispoziţii” geopolitice ale spaţiului.
- 1970 Ca tendinţă, majoră, anii 70 sunt anii destinderii. Atât sovieticii, cât
şi americanii conştientizează, după stressul multiplelor episoade aproape
de catastrofă din deceniul trecut, că echilibrul nuclear nu funcţionează
fără voinţă politică. Politica de destindere începe în 1971 şi deschide un
capitol mai relaxat şi cu accente proprii în politica de containment.:
preşedinţii-cheie pentru relativul „dezgheţ” sunt Richard Nixon şi Gerald
Ford. De partea cealaltă, un adevărat paradox: culmea războiului rece
fusese atinsă, în ciuda speranţelor occidentale, în timpul lui Nikita
Hruşciov, care era văzut în interiorul URSS ca reformist şi care a
condamnat totuşi stalinismul. Partenerul de discuţii din perioada
destinderii pentru americani este Leonid Brejnev, mult mai intolerant în
interior decât Hruşciov şi urmând mai degrabă linia lui Stalin decât pe cea
a liberalizării în politica internă. Pe plan extern, în 1968 fusese expusă
public aşa-numita doctrină Brejnev, care viza o „solidaritate” mai mare a
statelor socialiste sub conducerea URSS: încercările de retragere din
Tratatul de la Varşovia, abaterea de la linia socialistă sau încercarea de a
promova pluralismul politic erau considerate inclusiv formal ameninţări la
securitatea întregului bloc socialist (practic, un fel de containment
„invers”). Promovarea „suveranităţii limitate” a sateliţilor trebuie însă
analizată şi în contextul rupturii din ce în ce mai puternice dintre URSS şi
 China, fapt de care Statele Unite au profitat destul de mult în perioada
respectivă şi, iarăşi paradoxal, fără a avea în final conecinţe nefaste asupra
relaţiei cu Rusia sovietică. La nivel mai mic, dar relevant pentru Europa
de Est, un fenomen similar s-a petrecut între URSS şi România, ceea ce a
şi dus la o creştere a interesului american pentru un Nicolae Ceauşescu
care preluase de curând conducerea partidului. Practic, URSS a mai redus
din agresivitatea prestanţei pe arena internaţională din afara propriului
bloc, ceea ce i-a permis să pună mai multă presiune pe ţările satelit şi
inclusiv în interior, unde semnele că sistemul nu dădea rezultatele
aşteptate prefigurau o criză politică majoră. Într-un fel, răgazul oferit
URSS de un Occident care încerca să pună armele nucleare între
paranteze şi să reafirme importanţa artei diplomatice a salvat sistemul
internaţional de la jocul iresponsabil cu armele atomice, dar a întârziat şi
implozia blocului sovietic cu 15-20 de ani.
- 1971 Cea mai importantă carte din 1971 pentru domeniul relaţiilor
internaţionale este de departe una care nu este scrisă în sine pentru această
zonă academică. Este o carte de filosofie politică, dar care reuşeşte să
ofere soluţii raţionale şi abstracte pentru definirea – într-o manieră cam
prea liberală, ar spune unii – a noţiunilor de dreptate şi egalitate într-un
sistem care era nu numai bipolar, dar căpăta repede accentele coplexităţii
multiculturale. Este vorba despre celebra A Theory of Justice a lui John
Rawls. Cartea lui Rawls avea doi piloni: dreptatea ca „fairness” (unii
autori au tradus prin termenul de „echitate”) şi exerciţiul „poziţiei
originare” ca bază de regândire a contractului social.
- Contextul anilor 70 scoate în faţă şi teme până atunci ignorate, dar şi teme
uitate o perioadă pentru că se refereau la politici nefezabile. Din a doua
categorie face parte dezarmarea, în anii 70-80 fiind la ordinea zilei
discuţiile privind dezarmarea progresivă sau, mai degrabă, reducerea
arsenalelor, inclusiv nucleare. 1974 rămâne categoric în istoria relaţiilor
internaţionale şi a sociologiei politice ca anul în care s-a publicat primul
volum al monumentalei cărţi dedicate de Immanuel Wallerstein
sistemului mondial modern. Sociolog atent la detaliile istorice, Wallertein
a fost totuşi acuzat la vremea aceea de mulţi dintre colegii săi că ar fi mai
marxist decât era cazul şi de socialişti că nu a înţeles teoria economică
internaţională marxist-leninistă.
- Funcţionalismul în relaţiile internaţionale. În 1975 moare David Mitrany,
după ce reuşise să publice o carte care rezuma întreaga sa contribuţie
originală la teoria relaţiilor internaţionale: curentul funcţionalist, plasat de
comentatori în cadrul instituţionalismului liberal. Mitrany a fost, unul
dintre acei liberali interbelici care, încă dinainte de marea catastrofă a
liberalismului – şi anume eşecul sistemului de securitate centrat pe Liga
Naţiunilor, urmat de al doilea război mondial – pledau pentru înlocuirea
politicilor idealiste în domeniul aşa-numit al „guvernării internaţionale”
 cu unele funcţionaliste, care să pornească în construcţia instituţiilor
internaţionale de la necesităţile mediului de securitate raportate la
funcţiile organizaţiilor repective. În acest context, criticase atât ineficienţa
Ligii Naţiunilor, cât şi federalismul european interbelic ca fiind construite
de sus în jos şi rupte, sau uşor de rupt, de nevoile statelor.
- Sfârşitul anilor 70 marca şi încheierea destinderii. Un semn non-
diplomatic: în 1979 URSS invada Afganistanul, după ce în 1978 se
încercase introducerea forţată a comunismului în ţară. Realismul
contraatacă - 1979 Sunt două evenimente majore în publicistica de
specialitate din ce în ce mai complexă a teoriei RI în 1979. Primul este un
veritabil tratat de relaţii internaţionale care definitivează contribuţia
neorealismului/realismului structural la domeniu. Kenneth Waltz, Teoria
politicii internaţionale este actul de maturitate al neorealismului. Deşi
contextul internaţional nu mai permitea orientărilor liberale să ia în râs
principiile realiste – cum făcuseră în ultimii zece ani – totuşi au fost voci
care au acuzat că definitivarea realismului structural venea cumva prea
târziu. Argumentaţia şi prestaţia continuu convingătoare a autorului au
făcut însă din carte un moment de referinţă al teoriei RI contemporane.
Henry Kissinger era dator publicului cu povestea, White House Years,
1979. Cartea acoperă perioada dintre 1969 şi primii ani ai deceniului opt,
în care preşsdintele Nixon şi Kissinger şi-au trecut în bilanţ deschiderea
către China şi încheierea războiului din Vietnam. Volumul este
monumental inclusiv prin dimensiuni. White House Years este
considerată primul volum al Memoriilor lui Kissinger, urmată de Years of
Upheaval (1982) şi Years of Renewal (1999). Dezbaterea
interparadigmatică se complică. Teoria RI descoperă etica, morala şi
drepturile omului.
- Anii 80-90 aduc marea transformare a teoriei relaţiilor internaţionale.
Suntem în epoca în care dezbaterea între paradigme produce atât de multe
sciziuni încât e nevoie, şi în raport cu ce se întâmplă în sistemul
internaţional, de noi clasificări. Dacă axa realism-idealism era scoasă din
joc (liberalismul, instituţionalismul de după anii 60 nu mai puteau fi
tratate ca neştiinţifice de un realism care se lupta cu propria încremenire
într-o istorie conceptuală prea veche), ştiinţele sociale deveniseră ele
însele mai permisive metodologic: angajamentul tranformator al
idealismului era preluat de ideea teoriilor normative, sociologiile
interacţioniste şi etnometodologice erau importate în înţelegerea
sistemului internaţional pentru altoirea şi dezideologizarea gândirii critice
şi rezulta constructivismul. În general, începe să funcţioneze distincţia
dintre teorii raţionaliste şi teorii nonraţionaliste. Teorii critice,
constructiviste, feministe, ecologiste, postmoderne, greu de grupat în şcoli
de tipul celor clasice sau chiar de tipul celor care asaltaseră realismul în
 perioada „destinderii”, contestau în bună măsură chiar obiectul de studiu
al disciplinei – sistemul internaţional – nu doar o anumită structură a lui.
- Noul realism şi economia politică internaţională. Krasner şi Strange 1982
Teoretic, Krasner şi Strange sunt arondaţi mai degrabă economiei politice
internaţionale, în perspectiva căreia îşi constituie contribuţiile teoretice.
Deşi adoptaţi rapid de domeniul teoriei organizării internaţionale – fie
pentru teoria regimurilor internaţionale, fie pentru rolul pieţelor şi
corporaţiilor transnaţionale în sistemul internaţional – cei doi nu aveau
atât de multe în comun cu liberalii care „populau” paradigma, ei aplicând
mai degrabă un realism al economiei internaţionale, fapt pentru care
paradigma realistă îi şi revendică.
- Naţionalismul şi relaţiile internaţionale, 1983, este anul apariţiei
paradigmei moderniste în sociologia naţiunii şi naţionalismului. Ea
plasează începuturile naţionalismului în modernitate şi în condiţiile şi
procesele presupuse de aceasta: industrializare, urbanizare, centralizare,
birocraţie extină, educaţie de masă etc. A deranjat zonele conservatoare
din teoria politică asupra statului-naţiune, pentru faptul că una dintre cele
mai „tari” afirmaţii ale sale era cea privitoare la lipsa necesităţii ca statul
să fie naţional.
- Ultimii cinci ani ai războiului rece 1985. Înaintea prăbuşirii
comunismului, literatura de specialitate din teoria relaţiilor internaţionale
nu a excelat în scenarii sau prognoze pentru complicatul eveniment. Se
remarcă însă abundenţa de contribuţii privind transformările sistemului
internaţional, o dată ce evenimentele s-au produs. Deşi nu luau în calcul
prăbuşirea Uniunii Sovietice sau a blocului comunist, a doua jumătate a
deceniului nouă din secolul trecut era considerată de autorii americani de
RI – şi nu doar de ei – începutul erei post-război rece. Paradoxal, la câţiva
ani de implozia – nu atât a imperiului sovietic, cât, mai grav, a ideologiei
acestuia – a doua „destindere” îl legitima ca mod alternativ de organizare
politică.
- 1986 Michael Doyle, un liberal „pur-sânge”, publică Empires. Cartea este
şi astăzi de o noutate aparte: este o istorie a imperialismului european din
modernitate a cărei intrigă constă într-o critică funcţională a criticilor
imperialismului, indiferent de ideologia politică îmbrăţişată de aceştia.
Doyle afirmă că, dincolo de inconvenientele evidente pentru statele din
periferia sistemului, la vremea respectivă, imperialismele au fost forme de
transnaţionalism. Ca o curiozitate şi fără legătură cu cartea menţionată,
Michael Doyle este unul dintre autorii care au adus în teoria RI ipoteza lui
Kant potrivit căreia statele democratice au tendinţa să evite războaiele
între ele, ipoteză ajunsă lege în teoria liberală a anilor 90. Liberalismul
deceniului nouă caută parcă să reaşeze relaţiile internaţionale pe alte baze
evenimenţiale decât războiul sau înarmarea nucleară şi să scoată în faţă
superioritatea Americii în economia mondială în faţa fostului „partener”
 din războiul rece. Totuşi, anii 80 sunt şi anii în care cursa înarmării
nucleare („graţie” progreselor tehnologice, cursa devenise mai degrabă o
chestiune calitativă, decât una cantitativă, cum fusese în anii 50- 60)
funcţionează mai bine ca oricând, fiind oprită doar de periodice negocieri
şi acorduri americano-sovietice privind reducerea arsenalului.
- Componenta economică a RI - Susan Strange – Casino Capitalism. Titlul
cărţii a devenit un concept de specialitate şi o particulă des întâlnită în
titlurile publicaţiilor din domeniul economiei şi finanţelor internaţionale,
mai ales în contexte de criză. Cartea chiar atrăgea atenţia asupra riscurilor
create de supraextinderea pieţelor financiare, care presupune asumarea de
riscuri prin scheme şi produse de investiţie din ce în ce mai complexe în
absenţa oricărei „supape”. Globalizarea pieţelor financiare a dus la un joc
necontrolat al creditului şi al valutelor care s-a dovedit a fi mai periculos
decât protecţionismul pe care liberalii l-au acuzat permanent că
deformează economia mondială.
- 1987 O perspectivă realistă asupra economiei internaţionale ne oferă
Robert Gilpin în The Political Economy of International Relations,. Spre
deosebire de Susan Strange, Gilpin este mai pesimist în privinţa
hegemoniei americane în sistemul economic internaţional şi pariază pe
Japonia ca următor hegemon. Cartea emite şi câteva ipoteze privind
riscurile încetării hegemoniei americane pentru întregul sistem economic
liberal, pe care SUA ar putea să nu îl mai susţină în contextul în care va
aduce beneficii mai mari competitorilor săi economici, ale căror economii
le-a ajutat după al doilea război mondial şi ale căror societăţi le-a apărat
investind în politica de containment.
- 1989 Dezagregarea URSS din 1991 va fi doar o formalitate în comparaţie
cu 1989 de toamnă-iarnă. Teoria relaţiilor internaţionale a ratat, din
inadecvare metodologică sau, poate, tocmai din teama de a anunţa
chestiuni nefondate, întâlnirea cu cel mai mare eveniment de la încheierea
celui de-al doilea război mondial. Teoria însăşi va trece printr-o reformă
dură în anii 90: se fragmentează şi se naşte o a patra mare dezbatere
metodologică – pozitivism vs. postpozitivism. Pozitivismul, de mult
„îngrădit” de celelalte ştiinţe sociale, eşuase în prognozarea sfârşitului
autentic al războiului rece. Constructivismul şi, mai grav,
postmodernismul, propuneau abordări paralele, mai puţin convenţionale,
întotdeauna critice şi nu le mai putea opri nimeni. Francis Fukuyama a a
intuit sfârșitul războiului rece. Fukuyama nu credea neapărat în dispariţia
imediată a Uniunii Sovietice sau a comunismului, ci doar că atât fondul
obiectiv cât şi cel subiectiv (ataşamentul populaţiei faţă de idee) al
acestora au fost depăşite.
- Un sistem nou? 1990 Dacă la nivel metodologic teoria relaţiilor
internaţionale intră în perioada post-pozitivistă şi diferite segmente ale ei,
concentrate pe subiecte deja tradiţionale, se autonomizează, la nivelul
 problemelor abordate două sunt cele care atrag atenţia încă de la intrarea
în noul deceniu şi, implicit, în noul context al politicii internaţionale:
redescoperirea etnicităţii şi apartenenţei religioase ca aliniamente pentru
situaţii conflictuale şi revalidarea geopoliticului, liniile de demarcaţie şi
statalităţile nemaifiind dictate pur şi simplu de imperativele
bipolarismului nuclear. Provocarea teoriei relaţiilor internaţionale va fi să
explice sau să includă aceste fenomene în explicaţii mai complexe privind
sistemul internaţional, în condiţiile în care aşezarea pe baze ştiinţifice a
disciplinei aşa cum era ea considerată avusese loc o dată cu venirea
războiului rece, deci explica prioritar un anumit tip de sistem, care tocmai
dispăruse. „Echivalentul” şi criticul lui Kissinger în a doua jumătate a
anilor 70 fusese Zbigniew Brzezinski. Considerând că „destinderea” lui
Nixon a avantajat URSS în traversarea unei perioade critice şi a dat la
schimb Americii doar un confort psihologic, Brzezinski vedea colapsul
Uniunii Sovietice şi ca fiind provocat de faptul că în anii 80 lanţul
îngrădirii se strânsese iarăşi în jurul unei superputeri care nu îşi mai putea
susţine dezechilibrul dintre dezvoltarea militară şi subdezvoltarea
economico-socială. Fără a presupune prăbuşirea URSS de exemplu,
Brzezinski intuia că sistemul comunist şi-a pierdut „suflul” şi nici
guvernele reformiste nici cele eventual staliniste nu îl mai pot salva în
calitate de sistem major de organizare politică a unei părţi semnificative a
lumii.
- 1992 - teorie liberală a păcii democratice (democraţiile liberale tind să nu
declaşeze războaie între ele) şi argumentul „demografic” (un fenomen
constant al modernităţii a fost creşterea numărului de state democratice
din sistem). Prima jumătate a anilor 90 a stat în relaţiile internaţionale sub
semnul competiţiei dintre paradigma liberală a sfârşitului istoriei şi cea
realistă a ciocnirii civilizaţiei.
- De la triumfalism la lumea multipolară 1993 Samuel P. Huntington
publică în Foreign Affairs, articolul The Clash of Civilisations. Alături de
tema sfârşitului istoriei, tema ciocnirii civilizaţiilor este a doua temă din
teoria relaţiilor internaţionale a anilor 90 ca notorietate publică şi
popularitate mediatică. Huntington interpretează tendinţele de lungă
durată ale sistemului și pornea de la o viziune care la bază avea un realism
destul de simplist, dar ingenios exploatat. El „citea” sistemele după
tiparele concurenţiale sau conflictuale. Războiul rece este definit prin
bipolarism ideologic iar perioada ce urma după 1990, Huntington o vede
caracterizată, ipotetic, prin conflicte şi concurenţă culturală: specificul
sistemului este multipolar, iar civilizaţiile care vor configura blocruile de
putere în noua eră a sistemului vor fi reunite în jurul apartenenţei
religioase, confesionale şi tradiţiilor derivate de aici.
- Diplomaţia 1994 - apariţia Diplomaţiei lui Henry Kissinger, care acoperă
in extenso relaţiile dintre state din perioada celor trei muşchetari şi a lui
 Richelieu până la noua ordine mondială, de după prăbuşirea
comunismului. Nu este o carte despre diplomaţie în sensul uzual al
termenului – nu sunt descrise istorii ale diplomaţiei sau chestiuni de
protocol. Este o carte care îmbină istoria diplomaţiei cu istoria relaţiilor
internaţionale şi dă o magistrală perspectivă asupra evoluţiei sistemului
internaţional şi asupra practicilor din interiorul acestuia.
- 1997 Zbigniew Brzezinski publică Marea tablă de şah un volum prin care
reinterpretează poziţia hegemonică a Americii din perspectiva teoriei
pivotului geografic al istoriei, a lui Halford Mackinder – după prăbuşirea
URSS, Eurasia a redevenit tabla de şah a securităţii internaţionale.
- O teorie socială a relaţiilor internaţionale 1998 Constructivismul este cea
mai „rezonabilă” teorie postpozitivistă a relaţiilor internaţionale.
- Anii 2000. Poziţiile se reechilibrează. Marea teorie a RI se îndreaptă spre
o nouă dezbatere interparadigmatică majoră. Ce se afla pe agenda
internaţională occidentală la trecerea în noul mileniu? Extinderea NATO,
situaţia încă explozivă din Kosovo, problemele curente din Orientul
Mijlociu şi o aparentă revenire în forţă a extremei drepte în Austria. Prin
simpla vecinătate cu 2001, an care a semnificat următoarea mare
schimbare în politica internaţională după 1990, publicaţiile anului 2000 şi
ale primelor trimestre din 2001 s-au ofilit repede, pentru că au ratat
episodul 11 septembrie şi, prin urmare, au ratat agenda care se va
configura în jurul acestuia. Atrage atenţia în 2000 o carte a lui Jean
Bethke Elshtain, autoare consacrată în teoria RI prin contribuţii privind
feminismul şi etica în politica internaţională. Anii 90 fuseseră dominaţi de
optimismul privind îndepărtarea spectrului ameninţării nucleare şi de cel
privind proclamarea, cel puţin în SUA, Canada, Uniunea Europeană, a
noilor sectoare de securitate, non-militare, drepr prioritare. Societăţile îşi
proovau valorile şi interesele comunităţilor în politica statelor. Siguranţa
cetăţeanului devena cel puţin la fel de importantă precum securitatea
statului. Cu toate acestea, aceiaşi ani 90 reconfruntă părţi ale Europei cu
tensiuni etnice şi religioase, iar alte părţi ale lumii cu atât mai mult.
Economia de piaţă şi democraţia aduseseră schimbarea politică şi socială,
dar nu dezvoltarea la cotele aşteptate în Europa de Est sau în lumea a
treia. Ultimul sfert al lui 2001, anul 2002 şi anii următori vor concentra o
bună parte a literaturii de specialitate, ca şi a comentariilor media de
politică internaţională, pe problema terorismului internaţional, a noului tip
de război dus împotriva acestuia, a conflictelor asimetrice,
fundamentalismelor religioase sau asupra războaielor de imediat după
2001, din Afganistan şi Irak. Nu este obiectul cărţii noastre să le reflecte
în continuare. Se dezbat idei privind superputerea americană în contextul
în care lumea multipolară pare a avea mai mulţi candidaţi la un statut
comparabil: India, China, Rusia, UE, Japonia. Volumul face distincţia
clară între hard power şi soft power şi arată cum acestea diferenţiază
 puternic între ţările concurente. Avantajul SUA este acela că posedă
ambele tipuri de putere la grade foarte înalte şi mai mult decât orice altă
putere mondială înaintea sa. Paradoxul Americii: prea puternică pentru a
fi învinsă de alţii dar prea vulnerabilă pentru a nu se implica multilateral
la nivelul sistemului. O dată cu noua filosofie a războiului şi cu
“subcontractarea” dinspre ONU către un NATO cu funcţii şi anvergură
redefinită a unor misiuni umanitare, o schimbare inclusiv teoretică majoră
vizează înlocuirea “peace-keeping”-ului pasiv cu “intervenţii umanitare”
active. Apar temele non-militare multiple aflate pe agendă: găsim două
texte despre pandemia de gripă de la vremea aceea, unul despre HIV-
SIDA, comerţul internaţional, sărăcie şi ţările lumii a treia.
- 2009 George Friedman, The Next 100 Years: A Forecast for the 21st
Century, Doubleday New York, 2009. Cartea este fascinantă prin
pedigree: George Friedman este fondatorul Stratfor, compania care deşi
este în realitate o “afacere de familie”, a devenit în destul de scurt timp
unul dintre furnizorii cei ai puternici de intelligence civil pe probleme de
relaţii internaţionale cu acoperire globală. Centrul activităţii nu constă
însă din analize, ci un pas mai departe – prognoze. Friedman a mai scris
ori singur ori împreună cu soţia sa Meredith, cărţi dedicate prognozei. The
Next 100 Years ia în calcul ultima reprofilare a globului după ce efectele
lui 11 septembrie şi ale reacţiei aliate în sistem au devenit vizibile.
Prognoza sa este simplistă, caricaturală şi istoristă, viitorul pare un colaj
din imagini generale sau identificabile istoric din secolele XVII, XVIII şi
XIX şi beneficiază şi de avantajul proiecţiilor pe termen lung, iar
ipotezele sunt antrenante.