TEORIA RELATIILOR INTERNATIONALE

Lector univ. dr. Irina Velicu

Anul 1, Semestrul 2

- sinteza cursului -

Facultatea de Relatii Internationale si Studii Europene (RISE)

Universitatea Spiru Haret

PRIMA MARE DEZBATERE

Realism vs contra Idealism

1. Doctrina Armoniei Intereselor

 2. Critica Realista a Doctrinei Armoniei Intereselor
3. Liberalismul in Era Post-Razboi Rece
4. Razboi si Pace
5. Democratia, Institutionalismul si Drepturile Omului
6. Spiritul Comertului si Globalizarea

Critica Doctrinei Armoniei Intereselor

In cartea sa Criza de 20 de ani Carr prezinta argumentul sustinut de idealisti (doctrina
armoniei intereselor sustinuta de cea a laissez faire) pentru ca mai apoi sa-l
deconstruiasca/critice facand apel atat la schimbarile istorice cat si cele ideatice. El porneste
de la problema fundamental a filosofiei politice: nevoia de a justifica obedienta. Oamenii
trebuie sa se supuna unor reguli de comportament pentru ca altfel societatea nu poate exista.
Pentru a produce/obtine supunerea populatiilor, s-au produs mai intai doua tipuri de
argument:
1. Argumentul utopic/idealist/liberal conform caruia ceea ce este bun pentru majoritate
este bun pentru minoritate; etica primeaza in fata politicii in sensul in care oamenii se
supun regulilor morale ale societatii deoarece inteleg ca ceea ce este in interesul
comun este si in interesul lor personal. Interesul privat trebuie sa fie subordonat
interesului public.
2. Argumentul realist conform caruia oamenii se supun in mod voluntar si rational
deoacere altfel le este teama ca vor fi penalizati si fortati de cei mai puternici sa se
supuna.
Pentru Carr, ambele argumente sunt dubitabile. Tensiunea intre ratiune si obligatie a fost
totusi moderata prin utopianismul secolului 18-19: promovarea ideii de supune ca fiind o
virtute etica si nu o obligatie/constrangere nefericita. Doctrina liberal a armoniei
intereselor este de fapt aceasta forma de utopianism conforma caruia interesele individuale
sunt de fapt in armonie cu interesele comunitatii. Ceea ce este bine pentru mine este bine si
pentru comunitate si invers; daca eu imi urmaresc interesul propriu contribui la realizarea
interesului general. Aceasta perceptiva a fost popularizata mai departe in economie prin
scoala de gandire laissez faire. Inspirata de scrierile lui Adam Smith in Bunastarea
Natiunilor, filosofia laissez faire a devenit o politica dominant apeland la metafora mainii
invisibile: piata regleaza in mod armonios viata economica deoarece fiecare om care are
grija de propriul interes contribuie si inspira grija si binele vecinului si al tuturor in general.
Astfel, H. Ford a ajuns sa afirme in 1930 ca tot ceea ce este bine dpdv economic este si moral.
Acest fapt parea paradoxal insa in contextul in care scria Smith societate de mici
producatori care cautau sa-si maximizeze profitul doctrina nu-si dezvaluia potentialul
negativ, bucurandu-se de popularitate si in contextual cresterii productivitatii, populatiei si
prosperitatii generale.
Carr aseamana comportamentul la nivel individual micro cu comportamentul
natiunilor-macro: se presupunea ca atata timp cat natiunile isi urmaresc propriile interese
au grija si de interesele umanitatii. Dezvoltarea nationalismului servea interesul
internationalismului. Abia mai tarziu, o data cu dezvoltarea capitalismului industrial si a
sistemului de clase, doctrina armoniei a primit o noua semnificatie fiind deseori o ideologie
a grupului dominant. Comertul liber la nivel global a fost justificat in idea de a maximize
interesele economice ale fiecarei natiuni. Insa in anii 1800, doar Anglia se putea bucura de
avantajele doctrine armoniei fiind destul de puternica economic pentru a isi deschide
granitele.
Insa statele mai sarace preferau protejarea economiei si a tarifelor pentru a nu fi
absorbite de monopolul industrial al englezilor. Progresul si armonia universal au ajuns insa
sa justifice sacrificial celor slabi iar darwinismul politic a mers pana la a produce imaginea
popoarelor neliberale ca fiind inferioare si slabe. Asa cum scrie Carr, armonia intereselor s-
a realizat prin sacrificial Africanilor si a Asiaticilor care erau prea slabi pentru a face fata
competitiei.
Acest tip de moralitate a crucii si a prafului de pusca a ajuns sa fie neatractiva pentru
potentialii perdanti. La nivel de politica interna a statelor, in concordant cu ideile marxiste
ale redistribuirii, statele au inceput sa produca legislatie sociala pentru a ii proteja pe cei
vulnerabili. La nivel international, mai ales dupa 1919 statele europene dar si USA au
preferat sa practice protectionismul tarifar. Carr accentueaza asadar faptul ca este periculos
sa faci confuzia intre armonie ca process de armonizare prin actiune politica si armonie ca
fapt natural spontan. Nu este nimic natural in acest tip de armonie care poate fi pretext
universalism uneori si scuza pentru nationalism alteori. Dorinta de armonie si pace
mascheaza unori un interes in pastrarea status quo-ului iar alteori un pretext pentru
schimbarea status-quo-ului fara a lupta pentru aceasta.
Liberalismul in Era Post-Razboi Rece
Bazele liberalismului internationalist contemporan au fost puse in secolul 18 si 19 de
liberalii care propuneau preconditiile uneri ordini globale pacifiste. Acestia argumentau
faptul ca posibilitatea de a evita razboiul prin extinderea simpatiei/preferiintei pentru
democratie (contrara autocratiei), comert liber (contrar protectionismului) si securitate
colectiva (contrar balantei puterii). Caderea comunismului la inceputul anilor 90 a insemnat
cresterea influentei teoriei liberale, continuand ideile idealismului si doctrine laissez-faire
criticate de E.H. Carr. Francis Fukuyama este cel care, in acest context istoric, a proclamat
sfarsitul istoriei ca fiind momentul de sarbatoare maxim pentru liberalism, ramas fara
competitor ideologic o data cu esuarea comunismului in Europa de Est. Castigatorii
Razboiului Rece, liberalii, au echivalat triumful liberalismului cu finalul evolutiei ideologice
a umanitatii si instituirea statului liberal democrat si a economiei de piata ca modele
universale. Desigur si aceasta perspective entuziasta a ajuns sa fie contestata: in ce masura
se poate despre modelul occidental ca fiind ultima destinatie in dezvoltarea umanitatii?
Exista un conses global privind aceasta destinatie? Este lumea nonoccidentala dispusa sa
imite modelul occidental?
Evenimentele politice ale anilor 2000 contrazic aceasta perspective entuziasta,
reamintindu-ne de validitatea argumentelor lui Carr privind relatiile de putere in politica
international. Pe de-o parte teza liberal sustinuta de Doyle afirma lipsa razboaielor intre
statele democrace: se presupune ca acestea si-au depasit instinctele violente si au
institutionalizat norme prin care sa-si pacifice relatiile. Pe de alta parte, statele sunt prinse
in lupte pentru putere si securitate. Neo-realistii sustin ca aceste aspiratii morale ale statelor
democratice sunt subminate de absenta unei autoritatii la nivel global care sa reglementeze
relatiile. Waltz observa cum politica interna a statelor se aseamana in general -Razboiul Rece
de exemplu sustine acest argument deoarece politica SUA si URSS avea principii similar. Ca
atare, pentru neo-realisti, explicatiile sistemice, legate de structura international anarhica, si
nu cele interne, legate de democratie, sunt mult mai plauzibile. In plus, raspandirea
capitalismului in majoritatea tarilor globalizarea economica a ridicat multe probleme
privitoare la efectele negative ale acestui proces asupra relatiilor sociale traditionale,
comunitatilor indigene precum si asupra mediului. Care sunt consecintele globalizarii asupra
suveranitatii statului national? Dar asupra comunitatilor traditionale sau rurale?
Razboi si Pace
Pentru liberali pacea este starea de normalitate, naturala. Sub influenta gandirii kantiene,
sustinatorii liberalismului cred ca pacea perpetua este posibila deoarece oamenii, in mod
natural, doresc armonie si cooperare. Razboiul este nenatural, irational si costa mai mult
decat pastrarea pacii. Progresul atat la nivel individual si moral cat si la nivel de stat este
posibil, este linear si tine de o evolutie naturala si rationala. Filosofi precum Rousseau, Kant,
Cobden, Shumpeter sau Doyle considerau ca razboaiele sunt rezultatul dorintelor de putere
ale unor guverne/elite nedemocratice si militariste care urmaresc interese limitate. In
cartea sa Drepturile Omului Paine afirma faptul ca sistemul razboiului a fost inventat
pentru a pastra/perpetua puterea si statutul printilor, guvernantilor, soldatilor, diplomatilor
si industriei militare. Guvernele se folosesc de pretextul necesitatii razboaiele pentru a
creste taxele, a extinde aparatul birocratic, si a intensifica controlul asupra populatiei. Daca
ar fi sa aleaga, populatia ar alege mai curand pacea.
Asemanator, Schumpeter argumenteaza ca razboiul este doar implinirea instinctelor
aggressive ale unor elite nereprezentative. Inspirat de Kant, alegerea de a merge la razboi
trebuie sa fie luata doar cu acordul liber al cetatenilor. Statele liberale pot evita razboiul
deoarece deciziile sunt bazate pe drepturile/libertati cetatenesti, egalitate in fata legii,
libertatea cuvantului si domnia legii, respect pentru proprietate private, govern
reprezentativ si alegeri libere periodice. Razboiul este astfel comparat cu un cancer al
societatii umane; boala poate fi insa tratata cu democratie si comert liber.
In ce masura insa se poate vorbi de un astfel de comportament al statelor democratice cand
vine vorba de relatii cu state nedemocratice? Doyle recunoaste ca apetitul pentru conflict
exista deoarece statele totalitariste trebuie sa recunoasca avantajele trecerii la democratie
si piata libera. Filosoful liberal contemporan J. Rawls afirma ca statele liberal-democrate se
pot angaja intr-un razboi cu statele ne-democratice pentru a se apara sau pentru a intervene
in cazul unor violari grave ale drepturilor omului. Realisti precum Waltz si Mearsheimer
considera ca entuziasmul liberal nu acorda importanta implicatiilor caderii comunismului in
privinta bipolaritatii lumii politice globale. Pericolul nuclear si balanta puterii dintre US si
USSR in timpul Razboiului Rece asigura un nivel ridicat de stabilitate international. Fara cei
doi poli, unipolaritatea si incertitudinea post-razboi poate avea efecte devastatoare. Din nou,
pacea si justitia/moralitatea pot deveni doar speculatii/doctrine ale celor puternici.
Conflictele din Balcani, cele din asa numitele state esuate (Somalia, Papua Noua Guinee sau
chiar Indonezia) accentueaza faptul ca fragmentarea statelor nationale si razboaiele civile
sunt dovezi ale starii profund volatile si periculoase in era contemporana.
In acelasi fel in care neo-realistii critica doctrina liberal a armoniei intereselor, si liberali
precum Cogden critica balanta puterii sustinute de realisti ca fiind o modalitate de a
ascunde interesele imperial ale marilor puteri urmarite prin industriile de armament si
razboi. Balanta puterii se refera practic la lipsa unei puteri dominante. Astfel ca, in
schimbarea aliantelor pentru a evita un hegemon, razboaiele erau uneori inevitabile. Insa si
conceptul de securitate colectiva ar putea fi privit ca fiind de fapt institutionalizarea unei
anumite balante a puterii.
Liberalii au ignorant astfel de conflicte din perspective realista. Societatile asiatice sau
islamice care au refuzat suprematia/superioritatea normative a occidentului liberal ridica
probleme majore teoriilor liberale. Suspiciunea stetelor periferice este fundamentata tinand
cont de faptul ca acestea au fost de-a lungul istoriei victimele interventiei occidentale.
Liberali contemporani precum A. Linklater au incercat sa propuna idea de putere limitata,
respectful pentru lege sau constitutionalism pentru a atenua caracterul exclusivist al
democratiei liberale.
Spiritul Comertului si Globalizarea
Initial conceptual de comert liber a avut la baza credinta ca statele isi pot urmari scopul de
a prospera folosindu-si avantajul comparativ: fiecare stat se va specialize in ceea ce poate
produce mai bine si-si va oferi produsele in schimbul altor produse necesare provenind din
alte tari. Astfel se va evita nationalismul si autarhia (auto-suficienta). Filosofii acestei
doctrine cum ar fi Ricardo, Adam Smith, Tom Paine sau J.S. Mill au propavaduit principiile
comertului liber ca fiind modalitatea a a armoniza interesele umanitatii: miscarea libera a
bunurilor, capitalului, fortei de munca, ar insemna eliminarea razboiului si revolutionarea
statelor nedemocratice. Entuziasmul in contextul industrializarii crestea si sperantele
priviind prosperitatea crescuta a statelor prin productie si schimb conducea inevitabil la un
nivel de progres uman considerabil. Atat imperialismul cat si autarhia nationalista erau
privite de catre liberali ca fiind irationale si reactionare, adica neliberale. Barierele
nationaliste erau privite ca favorizand sentimente limitate de mandrie, razbunare, ura si
gelozie.
Astfel, presupunerile privind natura echitabila si justa a mainii invizibile a pietei libere au
ajuns sa domine in era contemporana. In acest sens este important de observant un fappt
puternic sustinut de Karl Polanyi: piata (si laissez-faire) au fost si sunt rezultatul unor politici
de stat deliberate si nu fenomene naturale inevitabile asa cum se doreste a fi perceptu
deseori mai ales cand vine vorba de globalizare. Polanyi doreste astfel sa deconstruiasca un
mit puternic present in mentalul colectiv: cel conform caruia, urmarirea profitului material
personal este parte din conditia umana, este natural si inevitabil.
Astfel, Polanyi explica cum primul pas in economia de piata a fost marketizarea pamantului
si a fortei de munca in sec 18 pentru ca mai apoi, extinderea comertului liber sa se realizeze
prin crearea unor piete competitive de munca si prin dependent monedelor de standardul
aurului in sec 19. Dorinta de profit a fost astfel institutionalizata ca un stimulant fortat. El
considera ca atat liberalismul cat si marxismul au tendinta de a presupune ca aceste
dorinte/tendinte sunt naturale doar pentru ca au fost dominante intro anumita epoca. Astfel,
marea realizare a liberalismului a fost capacitatea de a popularize o idea contextuala intr-un
adevar cu pretentii universal. Piata libera a fost insa posibila prin interventia permanenta,
organizata, centralizata, controlata si deseori violenta a statului. Piata este in parte un produs
al statului si nu o alternative sau o putere rivala. De altfel, istoria ne arata ca daca statul nu
ar fi incercat sa modereze efectele negative ale pietei, insasi viata pietei ar fi compromisa. In
sec. 19 Anglia a intervenit pentru protejarea publicului si a societatii prin legislatie sociala
vitala privind orele de munca corespunzatoare si legale, sanatatea publica, conditiile de
munca din fabric, sindicatele. Chiar si A. Smith a prevestit pericolul imens pe care pietele il
pot produce: mana invizibila, scria el, poate distruge posibilitatea unei existente umane
decente daca guvernul nu ia masuri sa previna aceasta distrugere iar aceasta interventie este
necesara in orice stat civilizat. Asemanator, autorul Marxists A. Gramsci argument ca piata
este tot o forma de reglementare guvernamentala introdusa prin mecanisme legislative si
coercitive.
Institutionalismul, Democratia si Drepturile Omului
Credinta ca dezvoltarea comertului si cooperarii economice pot contribui la evitarea
razboielor au inspirit crearea unor institutii de integrare economica sum ar fi UE. State
precum Germania si Franta care de-a lungul istoriei obisnuiau sa-si resolve disputele prin
razboi au cazut de acord sa coopereze intr-un cadru politic/economic reglementat in comun.
Astfel, cooperarea si interdependenta economica (in chestiuni tehnice si mai apoi generale)
inhiba tendintele militariste, dupa cum argument Mitrany. Asa cum sustin Keohane si Nye,
statele isi pot largi definitia asupra interesului national prin apartenenta la organizatii
internationale.
Liberalismul institutionalitist accepta ideile neo-realiste privind importanta statului si a
conditiei internationale anarhice insa accentueaza necessitate crucial a cooperarii:
consecintele anarhiei pot fi attenuate prin crearea unor regimuri (cum este cel al comertului
liber) sau a unor institutii care aduc cu sine o mai mare capacitate de a reglementa si a
prezice cursul evenimentelor. Institutiile isi pot asuma rolul de a crea obiceiuri procedural,
monitorizarea respectarii procedurilor precum si aplicarea de sanctiuni. Neo-realistii insa
accentueaza faptul ca statele sunt mai curand interesate sa supravietuiasa si ca atare
securitatea strategic va fi mereu prioritara si nu interdependent economica. Nevoia de
siguranta/securitate va tempera mereu orice aventura economica cu atat mai mult cu cat
inegalitatile economice si vulnerabilitatile nu sunt impartite in mod egal pe piata globala.
Idea de drepturile universal ale omului are ca origini traditia iluminista occidental a
dreptului natural (inspirit de contributiile intelectuale ale lui Grotius in privinta unor legi ale
natiunilor, Rousseau in privinta contractului social si Locke cu consimtamantul popular si
limitele suveranitatii). Incepand cu Magna Carta (1215), dezvoltarea Legii Comune Britanice
si Legea Drepturilor (Bill of Rights 1689) s-au pus bazele unui regim juridic de protectie a
individului. Alte exemple: Declaratia de Independenta a Americii in 1776; Declaratia
drepturilor omului in Franta 1789; Declaratia Universala a DO (1948);
Desigur si aceasta conceptualizare a fost tinta unor critici (neo-realisti,
(neo)marxisti) care considerau ca reprezinta un pretext pentru interventie in politica altor
state. In plus, de exemplu, modelul Asiatic al confucianismului ofera principia etice si sociale
privind armonia, ierarhia si consensul care insa nu sunt compatibile cu modelul (mai curand
competitive si individualist) al Occidentului. Gasim de aceea in acelasi timp ironic faptul ca
tocmai in unele dintre aceste tari asiatice majoritatea drepturilor si libertatilor de baza
asociere, munca decenta, mediu sigur etc. sunt abuzate tocmai in procesul de indeplinire a
politicilor de piata si liberalizare incurajate de Occident.
Liberalii sustin insa si idea de democratie intrucat sunt suspiciosi in privinta formelor
concentrate de putere si in special de puterea statului. In acest sens, democratizarea politicii
interne a statului ar produce reforme sociale si economice esentiale care s-ar traduce si intr-
o imbunatatire substantiala a politicii externe.

Realismul si Neo-Realismul

Nici o alta teorie nu a influentat mai mult forma si structura dicsiplinei RI decat realismul
mai ales in sub-domeniile Studii de securitate sau Economie Internationala. Realismul
incearca sa descrie sis a explice realitatea politicii globale asa cum este ea decat asa cum ne-
ar placea sa fie (cu alte cuvinte descriptiv/predictiv si nu normative). Lumea, asa cum o
descriu realistii, este in primul rand nesigura si periculoasa, violent fiind un fenomen
endemic. Avand o perceptive conflictuala asupra politicii, realistii accentueaza centralitatea
autoritatii statului-natiune chiar si atunci cand se vorbeste de procesele globalizarii, cand tot
asa numitele mari puteri dau tonul miscarilor libere ale capitalului sau ale persoanelor.

Relevanta acestei teorii a aparut cu atat mai mare intr-un secol cum a fost secolul xx cand
puterea militara si razboaiele au fost la ordinea zilei. Realistii sunt sceptici cu privire la
posibilitatea de a exista pace si armonie intre state. Sfera internationala este caracterizata de
suspiciune, competitive intre state aceasta neputand imita forma de ordine sociala din
interiorul unui stat. Nu se poate vorbi de o societate internationala deoarece nu exista reguli
de comportament care sa constranga toate statele in mod asemanator. Astfel, realistii vad
politica international ca fiind repetitive, nelasand loc reformelor sau schimbarilor radicale.

Inceputurile Realismului

Parintii fondatori ai realismului modern au fost E.H. Carr si Hans Morgenthau. Scrierile lor
au fost motivate de observatia incapacitatii statelor (si al gandirii idealiste/utopice/liberale)
de a evita razboiul mondial. Publicata la inceputul celui de al doile razboi mondial, cartea lui
Carr Criza de 20 de ani (1939) nu reprezinta propriu-zis un manual de RI ci mai curand o
critica a intelepciunii societatii respective in care ideile liberale au inspirat aranjamentele
politice post-razboi (Liga Natiunilor, securitate colectiva).
Asa cum am mentionat si intr-un capitol anterior, aceste idei erau, din perspective lui Carr,
utopice in sensul in care idealul de a opri razboiul si a promova pacea si armonia era de
neatins si mai mult, ascundea interese diferite. Pentru Carr, inceperea unui nou razboi
mondial confirma aceasta perceptie. La fel de utopice erau pentru Carr si ideile de a inlocui
diplomatia secreta cu consimtamantul public privind politica externa sau libertatea oricarui
stat de a fi autonom. Pentru Carr, era periculos sa-ti stabileste politica in functie de dorintele
unora (in mod normative, a ceea c ear trebui sa existe din punct de vedere moral sau c ear
placea unora sa fie).

Conform lui Carr, presupusele principii absolute si universal postulate de liberali (pace,
armonia intereselor, securitate colectiva, comert liber) nu reflecta decat interesele de
politica nationala ale marilor puteri. Cu alte cuvinte, aceasta mentalitate serveste mai mult
interesele celor privilegiati si puternici si de aceea nu poate avea ca si consecinta pacea
universala. Fara a se opune ideii de moralitate per se in relatiile intre state, Carr dorea doar
sa atraga ca acesta ide poate deveni universal doar prin actiunea grupurilor politice
dominante si cand acestea vor fi recunoscute la nivel global ca fiind tolerante, pacifiste si
neopresive.
Carr promova mai curand analiza observativa si gandirea analitica/empirica in studiul RI.
El nu considera ca statele sunt ultima forma de organizare politica si anticipa faptul ca
acestea vor trece prin perioade de dezintegrare, centralizare, fragmentare, integrare etc.
Astfel, conceptual de suveranitatea va deveni, in viziunea sa, mult mai confuz decat era in
vremurile in care el scria. In acest sens, abordarea sa este mai mult istorica, privilegiind
observarea cauzelor si efectelor in istorie, considerand ca disciplina si teoria Relatiilor
Internationale trebuie sa apara ca rezultat al acestor evenimente istorice si nu vice-versa.
Etica este astfel, in viziunea sa, o functie sau un produs al puterii politice.

La puin timp dup al doile rzboi mondial, Hans Morgenthau aparea cu volumul Politica
ntre naiuni ( 1948), carte ce se apropie mai mult de cerintele unui manual de relatii
international prin argumentatia si structura sa (elaborarea celor sase principii ale
realismului ca sistem teoretic empiric inspirat de legile stiintelor naturale si ghid de practica
in politica americana). Gandirea lui Mongenthau accentua faptul ca politica i societatea n
general sunt guvernate de o legea obiectiv care izvoraste din natura umana. El afirma ca
aciunile statelor nu sunt determinate de principii morale i aranjamente legale ci de interese
i putere.

Un principiu al realismului teoretizat de autor este acela c interesul statelor este definit n
termeni de putere ca motor care determin toate raportrile reciproce ale statelor. Puterea
este fundamentata pe opt baze diferite: geografia, resursele naturale, capacitatea industriala,
pregatirea militara, populatia, caracterul national, moralul national si calitatea diplomatiei.
Sfera politica este o lupta pentru putere si autoritate in sensul in care natiunile lupta pentru
un control efectiv asupra mijloacelor coercitive, cat si pentru legitimitate. Morgenthau a
aplicat lupta pentru putere, inerenta naturii umane, la nivelul statului; sfera internationala
nu are nici o autoritate superioara, comparabila cu statul la nivel national, care sa
reglementeze relatiile, nici un arbitru.

Sase Principii ale Realismului

1. Legea obiectiva in natura umana: Politica este guvernata de legi obiective care isi
au originea in natura umana. Pentru Morgenthau, omul are trei impulsuri de baza: impulsul
de a trai, impulsul de reproducere si impulsul de a domina; resursele fiind insuficiente, se
ajunge usor la lupta pentru putere. A produce teorie in relatiile internationale inseamna a
constata faptele si a le da un inteles cu ajutorul ratiunii si acceptarii faptului ca natura umana,
desi imperfect, nu se poate schimba.

2. Interes definit in termeni de putere. Pentru a intelege politica international este

important sa definim conceptul de interes definit in termeni de putere. n aceast abordare,
conceptul de putere descrie autonomia politicului fata de religie sau morala.Chiar daca liderii
isi pot justifica conduita in termini ideologici sau valorici (ex. liberal democratie), este mereu
o diferenta intre ceea ce isi doresc (sensul normative al actiunilor) si ceea ce se poate face in
realitate.

3. Interesul national este un fapt obiectiv dat si va persista de-l lungul istoriei chiar
daca formele si natura puterii statelor va suferi modificari, Interesul national nu este moftul
unui lider sau unor lideri, partied etc. Interesul national este singura busola in actiunea
statelor iar acesta este mereu definit in termini de strategie militara si capacitate economica.

4. Statele nu sunt agenti morali si de aceea nu sunt ghidate in functie de anumite

principii morale. Doar indivizii pot fi influentati de coduri morale insa statele nu sunt agenti
morali. Desigur, actiunile pot avea consecinte morale si de aceea trebuie atentie si precautie
in analiza eventualelor consecinte.

5. Nu exista principii morale universale. Deoarece nu exista un consens universal

acceptat asupra unui cod etic, aceste principia morale generale ale oamenilor nu pot fi
ridicate la rang de universalitate. Chiar daca putem deghiza o actiune sub forma protectiei
drepturilor omului, folosirea acestui limbaj moral poate doar sa ofere legitimitate unei
actiuni care este de fapt in concordant cu un interes de putere national.

6. Sfera politica este autonoma fata de orice alta sfera fie ea religioasa sau morala.
PROBLEMELE REALISMULUI TRADITIONAL

De-a lungul timpului au fost formulate o serie de critici fata de doctrina realista. Cea mai
cunoscuta este desigur critica liberal despre care am vorbit indirect si in sectiunile
anterioare. De asemenea, critica marxista arata faptul ca realismul poate fi criticat pentru
perpetuarea si reproducerea sistemului de state nationale si implicat a capitalismului
(relatiilor de productie capitaliste si interesele industriale) atat la nivel national cat si
international.

Robert Cox afirma ca realismul contribuie la stabilitatea si status-quo-ul existen si astfel

tolereaza inegalitatile economice si sociale care exista in cadrul statelor si intre natiuni
justificand actiunea claselor dominante ca fiind cursul firesc obiectiv al lucrurilor.

Postularea realitati ca fiind imuabile /fixe, realistii resping/descurajeaza orice posibilitate

de transformare a societatii si implicit orice reforma. In acest sens, neorealistul B. Buzan
afirma ca realismul este in esenta o ideologie conservatoare.
NEO-REALISMUL

In urma scrierilor lui Kenneth Waltz din anii 80 neo-realismul s-a conturat ca teorie
dominanta in cadrul disciplinei relatii internationale. De asemenea scrierile lui Barry Buzan
si ale economistilor Robert Gilpin sau Stephen Krasner au contribuit in acest sens, incercand
sa sustina argumentul centralitatii statului intr-o lume care devenea din ce in ce mai
interdependent si in care actorii transnationali capatau mai multa putere. Conform acestor
autori, idei precum regimuri sau stabilitate hegemonica au fost inventate pentru a masca
continuitatea statismului in economia globala.

Waltz afirma ca prin descrierea sistemului international intr-o maniera unitara formata din
unitati si niveluri structural distinct dar inter-conectate, neo-realismul stabileste autonomia
politicii internationale si posibilitatea crearii unei teorii despre aceasta. De aceea, este
necesar a face diferenta intre domeniul/sfera statelor si politica interna a statelor cu
propriile tipuri de organizare politico-sociala-economica-religioasa. In acest sens, realismul
lui Waltz este structuralist: pune accent pe domeniul international ca sistem si avand o
abordare sistemica si nu de analiza a unitatilor componente din cadrul sistemului (statele).
 Intrebarea de la care porneste Waltz este: cum se face ca state diferite (ca politica
interna/organizare etc.) se aseamana atat de mult in ceea ce priveste politica lor externa?
Desigur, exemplu pe care il ofera Waltz se refera la principalele mari state implicate in
Razboiul Rece (Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica), ambele fiind in principal
interesate de cresterea puterii militare, competitia pentru avantaje strategice si folosirea
sferei lor de influenta pentru a isi urmari interesul national. Explicatia lui Waltz este:
constrangerile sistemice ale sistemului international determina statele sa se comporte la fel,
omogenizand political lor externa. Structura (international) da contur actiunilor sale
componente (state si indivizi) ci nu vice versa. Iar structura este anarhica impunand astfel
statelor acumularea permanenta de putere. Sistemul international are trei caracteristici
esentiale:
1. Principiul de ordine este anarchic contrar celui ierarhic din interiorul statului. De
aceea statele sunt practice socializate in spiritual competitiei, lipsei de incredere reciproca,
auto-suficientei, supravietuirii.

2. Caracterul unitatilor sistemului este identic statele se comporta identic adica

incearca sa-si mareasca puterea si nivelul de securitate.

3. Distributia puterii intre state difera statele sunt identice ca functii dar diferite ca
si capacitate. Este de aceea importanta distinctia intre marile puteri si statele slabe.

Critici aduse neo-realismului

A. Linklater, autor contemporan, afirma ca exista o mare problema cu sistemul anarchic

deschis de Waltz in sensul in care nu lasa loc de nici un fel de schimbare care sa poata fi
produsa de unitati (state). Desi asta ar explica longevitatea sistemului international
conflictual, poate ca puterea structurii internationale de a determina comportamentul
statelor. Insa istoria ne arata ca din ce in ce mai multe state au prefera democratia si au
contribuit la extinderea zonei democrate si liberale. O societate international bazata pe
interese, institutii si valori comune, asteptari si procedure mutual de coexistent, se poate
astfel contura ceea ce infirma pesimismul neo-realist.
In plus, criticile epistemologice ale unor autori precum Cox sau Ashley au de asemenea in
vedere caracterul conservator al ideologiei ne-realiste. Acestia critica neorealismul pentru
naturalizarea si reificarea sistemului international (structurii) tratandu-l ca pe un dat
natural permanent sau fix si nu ca pe un fapt ce trebuie plasat in istorie si temporar/variabil.
Conform acestor critici, intentia neo-realista este de a legitima statusquo-ul.

Globalizarea si Unipolaritatea

Realistii scolii relatiilor internationale privesc cu scepticism schimbarile: arena globala

apartine tot relatiilor inter-nationale deoarece statele primeaza in fata altor entitati.
Globalizarea nu a reusit sa schimbe trasatura esentiala a sistemului international: diviziunea
in state-nationale. Ba mai mult, globalizarea si statele lucreaza in tandem in ciuda
pretentiilor anti-statism ale (neo)liberalilor in presupusa incercare de a limita puterea
statului. Desi interactiunile sunt intensificate si societatile sunt interconectate, statele raman
suverane si lupta pentru putere. STatele puternice sunt de fapt mana invizibila a pietelor.
Majoritatea activitatilor economice si corporatiilor au originea intr-un stat national. Oamenii
sunt tot cetateni fideli ai unor state. Puterea nuclear e mai puternica inhibitoare a
conflictelor decat interdependent economica. Unipolaritatea este periculoasa prin
instabilitatea adusa.
Concepte de baza: Natura umana, Putere, Securitate, Stat-natiune, Suveranitate, Razboi,
Balanta puterii, Anarhie, Bipolaritate, Cooperare, Pace, Armonia intereselor, Securitate
Colectiva, Organizatii Internationale,
 Rationalismul sau Scoala Engleza

Abordarea rationalista in relatiile internationale este asociata cu ganditorii clasici

Grotius si Vattle dar si cei moderni cum ar fi Wight, Bull sau Vincent. Conform acestora,
motivul pentru care nu exista o teorie unitara in relatiile internationale este pentru ca cele
doua teorii ale primei dezbateri liberalismul si realismul nu au cazut de acord asupra
faptului ca in ciuda anarhiei sistemului international, exista un sentiment de apartenenta la
comunitatea umana care face posibila existena unei societati internationale intr-o variant
reformata.

Conform rationalismului, sistemul international nu este o stare de razboi ci exista un

nivel surprinzator de ordine internationala deoarece statele detin un monopol intern privind
controlul asupra instrumentelor violentei si ca suverani nu au nici o obligatie sa se supuna
unei autoritati superioare. Conceptul principalul in cadrul scolii de gandire rationaliste a
fost cel de societate internationala. Istoria ne ofera exemple de astfel de societati care au
avut in comun elemente lingvistice, cultural, religioase, artistice care au facilitate
comunicarea si intelegerea reciproca.

Elemente ale societatii internationale pot fi gasite inca de la primele forme de

organizare colectiva/sociala a umanitatii. De exemplu, forme timpurii de diplomatie si
tratate au existat inca din antichitate in Orientul Mijlociu. Sau, relatiile intre statele-orase ale
Greciei antice aveau mai multe tipuri de trasaturi societal cum ar fi arbitrajul sau medierea.
De asemenea, China antica, India sau Roma au avut caracteristici distincte de societati
internationale. Societatea europeana medieval continea un melanj complex de structure
supranationale, nationale si subnationale. Biserica catolica juca un rol esential in elaborarea
bazei normative a acesteia. In plus, islamul avea o intelegere distinct a unei astfel de societati.

Razboaiele napoleoniene au fost urmate de transformari normative la nivel de societate

catre mai multa ierarhie si management imperialist. Societatea internationala moderna s-a
format in urma a numeroase conflicte violente europene, colonialism, razboaie mondiale,
toate acestea pentru a crea statul modern care are la baza urmatoarele principii:

suveranitate/ independenta,
egalitatea legala a statelor,
non-interventie in afacerile interne ale altor state,
diplomatie,
dreptul international,
balanta puterii

Primul dintre aceste principii a fost recunoscut formal la nivel international prin Pacea
de la Westphalia (1648) prin care practic se stabilea impartirea lumii in state-natiune si
recunoastere suveranitatii egale a statelor europene. Conventiile si declaratiile ONU au
declarat dreptul tuturor popoarelor la independenta teritoriala si suveranitate.

Acest tip de gandire a fost deseori criticat pentru ca a legitimate ordinea opresiva a
sistemelor colonialist europene. Stephen Krasner (1999) considera ca principiul
suveranitatii a fost intotdeauna nimic mai mult decat o fictiune legala, o ipocrizie organizata
care mascheaza modul in care statele puternice isi pot atinge obiectivele. De exemplu,
Concertul Europei a justificat dominatia Africii si Asiei prin misiunea aducerii beneficiilor
civilizatiei in aceste regiuni, in ciuda crimelor umanitare produse.
Societate sau sistem international?

In cartea sa Societatea Anarhica, Hedley Bull argument ca exista o societate

international si o definea ca fiind aceea expresie comuna de acord intru cooperare intre state
care se recunosc ca fiind asemanatoare datorita unor interese si valori comune care le fac sa
se angajeze si la un set de reguli comune care sa le reglementeze relatiile si procedurile
institutionale (1977). Deoarece exista un interes comun in a-si impune constrangeri/a retine
de la folosirea fortei, statele vor dezvolta si arta acomodarii si a compromisului. Evolutia spre
ordine si civilizare este inevitabila, asa cum spunea Adam Watson, aratand spre sistemele
trecutului, regulile si institutiile s-au dezvoltat pana cand membrii au devenit mai constieni
de valorile comune.

Conform lui Wight comertul si cooperarea au aparut pentru prima oara in regiuni cu
un nivel ridicat de unitate lingvistica si culturala. Constientizarea diferentierii lor cultural
fata de popoarele ne-civilizate a incurajat comunicarea ce a stat la baza drepturilor si
obligatiilor care ii vor lega ca membrii ai unei societati exclusiviste a statelor.

Date cheie in evolutia societatii internationale Bull insa considera ca nu este

1648 - Pacea de la Westphalia pune capat nevoie de un sens de unitate culturala,
Razboiului de 30 de ani religioasa sau lingvistica pentru ca
1713 Tratatul de la Utrecht (consolideaza societatea internationala sa se
conceptual de suveranitate propunand stabilirea formeze. Bull face distinctive intre
unor granite geografice) Societate sau sistem international: un
1776 - Razboiul de Independenta American sistem apare atunci cand mai multe
1789 Revolutia Franceza state au suficiente contacte si influenta
1815 Concertul Europei reciproca pentru a crea un sistem
1919 crearea Ligii Natiunilor comun. O societate apare insa atunci
1945 crearea ONU cand mai multe state devin constiente
1948 Declaratia Universala a Drepturilor Omului asupra intereselor si valorilor comune
1960 Adunarea Generala a ONU condamna si isi creaza un set
colonialismul ca pe un refuz al drepturilor omului comun de reguli care sa le
1989 Caderea zidului Berlinului (comunismului) reglementeze relatia. Exista o nevoie
pragmatic de a coexista care produce
ceea ce Bull numeste cultura diplomatica un sistem de conventii si institutii care prezerva
ordinea intre state cu culture/ideologii sau aspiratii diferite. In mod asemanator, Vincent
argument ca acest concept de societate internationala este mai curand utilitarista si
functional decat cultural sau moral in character.
 Rationalistii resping abordarea sistemica a realistilor intrucat pentru ei, o anumita
doza de civilizatie poate fi adusa conditiei anarhice a sistemului printr-o intelegere morala,
legala, intersubiectiva a statelor. In eseul lui Wight, legitimitatea internationala este
asemanatoare celei din politica nationala; majoritatea statelor se coordoneaza conform
principiului ca statul reprezinta natiunea in ansamblu. Astfel statele sunt membre legitime
ai societatii internationale, respectand drepturile omului si democratia. Cu alte cuvinte,
rationalistii sunt interesati de modul in care societatea statelor poate promova dreptate
pentru indivizi si, in acelasi timp, poate asigura ordinea.
In cartea sa Societatea anrhica Bull face distinctie intre 2 interpretari ale societatii
internationale iar aceasta distinctie este cruciala pentru dilemele etice in interventia
umanitara:
1. Perceptia solidarista cea inspirata de Grotius, care afirma ca statele pot fi solidare
prin respect fata de aplicarea legii. Se poate face o diferenta clara intre razboaie drepte si
nedrepte si exista un drept de intervantie umanitara, deoarece indivizii sunt subiecti ai legii
internationale si membrii de drept ai societatii internationale. Exista un cadrul normative
care poate fi privit ca fiind universal si se contureaza in jurul conceptiei de drepturi
fundamentale ale omului. Fiecare om ar trebui sa se bucure de protective indifferent de
comunitatea/statul din care face parte. Daca drepturile civile sunt inculcate, este de datoria
comunitatii internationale sa intervina pentru a asigura o structura de cooperare sigura.
2. Perceptia pluralista este sustinuta de juristul international al secolului al XVIII-lea
Vattel, care respinge perceptia solidara pentru ca vede statele ca incapabile sa fie solidare si
capabile sa cada de acord doar asupra unor obiective restranse. In plus, statele si nu indivizii
sunt membrii ai societatii internationale. Statele au responsabilitatea de a isi proteja proprii
cetateni si securitatea comunitatii sale in general. De aceea, non-interventia si respectful
pentru suveranitate ar trebui sa ramana principiile de baza ale societatii internationale.
Incompatibilitatea intre drepturile omului si principiul suveranitatii
La sfarsitul celui de-al doilea raboi mondial, intrebat daca societatea internationala
va deveni mai solidara, Bull a raspuns ca este prematur sa avem astfel de asteptari. Bull
argumenteaza ca, in trecut, scopul de a conserva suveranitatea statului se ciocnea uneori cu
scopul de a asigura balanta puterii (pacea). De exemplu, independenta Poloniei a fost
sacrificata in sec. XVIII pentru acest echilibru international; Liga natiunilor a alea sa nu apere
Abyssinia de agresiunea Italiei deoarece Anglia si Franta aveau nevoie de Italia pentru a
contrabalansa puterea Germaniei naziste. In astfel de cazuri, intotdeauna ordinea a prevalat
in fata justitiei, chiar daca se presupune ca toare statele trebuiau tratate in acelasi fel.

Astfel de exemple de tensiune intre intre ordine si dreptate apar si in zilele noastre,
insa exista idei diferite despre ceea ce inseamna dreptatea, si de multe ori principiile
dreptatii internationale sunt aplicate selectiv, asa cum a fost cazul tribunalelor de razboi
dupa cel de-al doilea razboi mondial, sau actiunea NATO impotriva Serbiei in 1999. In ultimii
50 de ani societatea international a evoluat in directia cresterii importantei drepturilor
omului astfel ca principiul central al suveranitatii a fost pus la indoiala. Consensul privind
necesitatea promovarii democratiei si a garantiilor constitutionale pentru apararea
drepturilor omului a fost extins gradual. In plus, in contextual globalizarii, capacitatea
statului national de a isi proteja proprii cetateni a fost slabita (Buzan, 2004).

Mai multi autori importanti ai disciplinei au incercat sa puna bazele unui set de valori
transculturale si standard etice care sa devina universale (inclusiv H. Bull). Insa, nici pana in
momentul de fata nu exista un consens asupra posibilitatii incalcarii suveranitatii nationale
a unui stat in numele drepturilor omului. Cei care promoveaza universalitatea drepturilor
omului au ajuns sa inteleaga ca nu este vorba ca unele popoare nu sunt suficient de civilizate
si ca astfel de tensiuni privind intelegerea drepturilor sunt inevitabile intr-o societate
multiculturala.

John Vincent practice sustinea idea de interventie umanitara in detrimentul centralitatii

conceptului de suveranitate sau non-interventie. In cartea Drepturile omului si Relatiile
Internationale Vincent argumenta ca dreptul fiecaruia de a nu muri de foame este un drept
fundamental asupra caruia toate statele pot cadea de acord indiferent de diferentele in
ideologia politica. Astfel, Relatiile Internationale ar trebui sa se concentreze si pe chestiunea
dreptatii si nu doar a ordinii si ar putea sa avanseze daca si-ar propune sa aiba, ca preocupare
cruciala, eradicarea saraciei si a foametei.
Insa Bull sustine ca ordinea societatii internationale poate fi asigurata prin respectul
fata de suveranitatea tuturor. Fiecare societate trebuie sa-si promoveze propria notiune de
ordine (good life) in cadrul teritoriului sau. Ordinea internationala este morala deoarece
semnifica ordinea societatii umane in ansamblu. Bull considera ca ordinea umanitatii (si nu
a statelor) este o valoare morala principala, si ca o societate sau o comunitate umana
globala ar trebui sa devina scopul oricarei inteligente si sensibile. Aceasta forma de
cosmopolitanism afisata de Bull indeamna statele sa incerce sa imbunatateasca societatea
internationala in permanenta. Bull era preocupat de aroganta occidentului si de faptul ca
drepturile omului puteau fi folosite ca un pretext pentru interventii nejustificate in politica
nationala a altor state.

Atat Bull, cat si Vincent au aratat ca revolta impotriva Occidentului si respingerea

suprematiei albilor a reprezentat o tema principala in tranzitia de la o societate europeana
limitata la una universala. Cerinta pentru egalitate rasiala a demonstrat ca ordinea
internationala nu se poate sustine fara ca popoarele lumii a treia sa-si realizeze aspiratiile
pentru dreptate. Una dintre principalele probleme ale societatii internationale a fost politica
de apartheid. Bull a argumentat ca aceasta politica este rezultatul nefericit al consensului
moral global in anii 70-80, in contextul razboiului rece.Revolta impotriva suprematiei
Occidentului ne arata cum societatea internationala poate deveni mai solidara, si poate sa
lucreze in mod constient pentru stabilirea unor standarde etice transculturale. Insa, Bull a
mentionat faptul ca niciuna dintre marile puteri nu are viziune morala pentru a aborda
problemele dintre Nord si Sud. Cultura cosmopolitana emergenta, sub impactul globalizarii,
este in continuare in favoarea culturilor dominante ale Occidentului.

John Rawls, un theoretician liberal important al zilelor noastre, argument in cartea sa

The Laws of Peoples (1999) ca in spatele unui val al ignorantei (privind preferintele si
statului personal) orice cetatean ar fi de acord cu principiul suveranitatii si noninterventiei,
respectarii tratatelor si cooperare globala (cu alte cuvinte, conceptia pluralista a societatii
internationale). Rawls a adaugat ca interventia umanitara ar fi acceptata doar atunci cand
exista o violare masiva a drepturilor omului.
Revolta impotriva Occidentului si expansiunea Societatii Internationale
Impactul acestei revolte a devenit o tema principala in scrierile rationalistilor din anii
80. Civilizatiile Europeana, Chineza, Indiana si Islamista erau cele patru sisteme regionale
principale si majoritatea guvernelor din aceste grupuri considerau ca fac parte dintr-o
civilizatie superioara. Statele europene acceptau principiul egalitatii suveranitatii in cadrul
propriului continent, dar respingeau acest principiu in relatia cu alte civilizatii. Problema
principala era comportamentul fata de colonii. Unii considerau ca au dreptul sa domine si sa
supuna popoarele cucerite, pe cand altii agumentau ca acestia sunt membrii ai societatii
universale si ca trebuie respectate. Teoriile imperialiste principale erau exprimate in
mandatul Ligii Natiunilor, si mai tarziu al ONU, si afirmau ca puterile coloniale au datoria sa
pregateasca popoarele non-europene pentru o eventuala accedere in societatea statelor, pe
picior de egalitate cu Occidentul, insa europenii considerau ca aceasta tranzitie va dura
decenii, si chiar secole. Bull considera ca aceasta revolta impotriva Vestului are cinci
componente principale:
1. Lupta pentru suveranitate egala - China si Japonia care si-au pastrat independenta,
dar erau considerate inferioare; Japonia s-a alaturat societatii statelor in 1900, Turcia in
1923, Egiptul in 1936 si China in 1943.
2. Revolta politica prin care fostele colonii au cerut libertate.
3. Revolta rasiala pentru abolirea sclaviei si comertului cu sclavi, precum si alte forme
de suprematie a albilor.
4. Revolta economica impotriva inegalitatii si exploatarii sistemului comercial si
financiar occidental.
5. Revolta culturala impotriva perceptiei ca puterile occidentale pot decide soarta altor
popoare; imperialismul cultural fusese justificat prin universalizarea conceptiei
individualiste liberale privind drepturile omului. Acest tip de revolta era diferit fata de
celelalte, pentru ca se referea la valori, ceea ce putea duce la alte conflicte ideologice. Toate
aceste revolte conduceau catre o intelegere solidarista a societatii internationale, insa
tensiunea intre aceasta si principiile pluraliste va ramane o trasatura importanta a societatii
internationale.

Teoriile Marxiste

1. Introducere
 2. Clasa, Productie si Relatii Internationale
3. Nationalism si Imperialism
4. Relevanta lui Marx si Gramsci
5. Hegemonie si Ideologie

Introducere
Pentru unii ganditori, marxismul a murit odata cu caderea comunismului in zona
Europei central si de sud-est. Pentru altii insa, curentul de gandire Marxist prinde un nou
contur odata cu extinderea zonei pieteri libere capitaliste si globalizarii capitalismului. Noi
interpretari ale marxismului au aparut in ultimii 20 douazeci de ani constituind o arma
puternica pentru detronarea realismului ca teorie dominanta in relatiile international.
Marxismul a constituit o resursa importanta in disciplina economie politica international
pentru intelegerea relatiei intre state si sistemul/societatea internationala, economia
globala, capitalism, putere si productie.
Majoritatea teoriilor relatiilor internationale au vorbit de esecul teoriilor marxiste de
a oferi o viziune asupra istoriei globale. Aceste teorii dominante au pus accentual pe
competitia dintre state ca actori principali ai arenei internationale; de exemplu, neorealistul
Waltz afirma ca marxismul este o teorie utopica - socialismul nu va putea pune capat
capitalismului deoarece lupta pentru putere este o consecinta inevitabila a anarhiei
structurii internationale. Chiar si reprezentanti ai Scolii Engleze precum Wight afirma ca
studiul lui Lenin (Imperialismul: cea mai dezvoltata etapa a capitalismului) nu este un studiu
potrivit relatiilor internationale deoarece se preocupa prea mult de aspectele economice ale
vietii oamenilor.

Marx si Engels scriau la mijlocul anilor 1840 despre modul in care globalizarea
capitalismului vor imparti umanitatea in doua clase principale: burghezia nationala care va
controla guvernul deoarece detine mijloacele de productie economica si marea masa a
proletarilor (muncitorilor) lumii care depind de vanzarea propriei munci pentru un salariu.
Insa munca nu trebuie sa ne alieneze de propria noastra persoana, aprecia Marx. Dimpotriva,
aceasta trebuie sa fie o implinire, o placere creativa i nu doar de consum sau achiziie. Marx
asemana statul cu o maina pentru meninerea dominaiei unei clase asupra alteia.
Marxistii militeaza pentru egalitatea reala a oportunitailor, inand cont de faptul ca saracia
este una din principalele cauze ale lipsei de libertai i egalitai. In acest sens, satisfacerea
nevoilor de baza ale fiecaruia este o precondiie a libertaii acelui om: aceasta este
semnificaia celebrei fraze marxiste de la fiecare dupa abilitai, fiecaruia dupa nevoi.

Adepii socialismului evoluionist coala Fabian din Anglia, G. Bernard Shaw, -

considera ca ordinea socialista va prevala in lume gradual, panic i natural deoarece
oamenii vor contientiza pe rand, prin educaie, superioritatea acestor valori. Principiile
marxiste continua si astazi influentand doctrine (post)moderne cum ar fi feminismul sau
ecologismul dar si curentele de teorie critica si teoriile post-marxiste. Post-marxismul isi are
originea in ideea mai sus enuntata privind iminenta pericolului totalitarist si concret,
vizibilitatea continuitatii spiritului colonialist in politica globala actuala. Desi forta fizica,
dominatia si controlul fizic a unora asupra altora s-a atenuat in lumea moderna a
statelornationale, mecanismele de control continua sa bantuie politica statelor prin tactici
mai subtile, economice sau culturale. Curentul de stanga neo-marxist considera ca
fenomenele globalizarii reflecta o noua etapa patologica din expansionismul capitalismului
de piata, cu beneficii in special pentru statele avansate. Asa cum afirmau marxistii, atata timp
cat inegalitatile si saracia se va concentra in continuare in cadrul anumitor clase sau
comunitati, socialismul, ca si curent de gandire, va dainui.

Clasa, Productie si Relatii Internationale

Pentru teoriile marxiste si doctrina socialista, actorii principali ai relatiilor
internationale nu sunt doar indivizii ci clasele - de-a lungul istoriei i mai ales in timpul
capitalismului disparitatea intre anumite grupuri privilegiate i altele marginalizate este
izbitoare. Clasa elitei dominante care detine controlul mijloacelor de productie face
posibila existent exploatarii maselor si ca atare a conflictelor sociale. Revolutiile politice care
au transformat lumea au avut la baza tot conflicte sociale intre clase.

Marx considera ca oamenii modifica nu doar natura in activitatea lor dar si pe ei insisi,
iar istoria este transformarea continua a naturii umane. Istoria dezvoltarii specie umane
poate fi inteleasa mai bine daca ne uitam la istoria diferitelor moduri de productie. Istoria
umanitatii prezinta o unificare a elementelor tehnologice si economice, o crestere a
cooperarii sociale. Istoria universal este rezultatul expansiunii international si globalizarii
relatiilor sociale de productie si schimb (comert). Insa tot aceste forte care au unificat
umanitatea au produs in acelasi timp aspectele care o fac sa fie mai putin solidara: lupta intre
clase pentru profit sau pentru slujbe. Discursul privind solidaritatea internationala a clasei
muncitoare a inceput sa prinda contur ca urmare a observatiei ca valorile libertatii si
egalitatii, pe care societatea capitalista insasi le promova, nu erau respectate. Insa a fost
mereu dificil sa definesti egalitatea si libertatea.

Marx considera ca oamenii isi fac propria istoria (adica spre deosebire de alte specii,
au putere de auto-determinare) insa nu in conditiile pe care le doresc (deoarece structurile
de clasa ii constrang in libertatea de actiune). Una dintre cele mai importante idei ale lui
Hegel supravietuieste in gandirea marxista: faptul ca in cursul istoriei (care pentru Marx este
o istorie a procesului muncii) oamenii ajung la o apreciere mai profunda a ceea ce inseamna
sa fii liber si sa te bucuri de o societate unde conditiile pentru libertate sunt mult exista intr-
o masura mereu mai avansata/completa.

Insa Marx nu a scris despre necesitatea socialismului intr-o anumita tara sau regiune;
argumentul lui este ca libertatea umana poate fi realizata cu adevarat prin globalizarea
solidaritatii si cooperarii intre toti oamenii. El nu vorbeste relatii intre state in ciuda faptului
ca erau constienti si aveau cunostinte solide (mai ales Engels) de geopolitica si de securitate
etc. Dinamica interna a capitalismului si nu statele reprezenta principal forta motrice a
globalizarii. Logica expansionismului are este caracteristica principal a capitalismului se
bazeaza pe dorinta de a cucerii si ultima particica a pamantului pentru a o aduce pe piata.
Dar desi proletariatul are din ce in ce mai putina fidelitate pentru statul in care munceste,
umanitatea ramane impartita in state; ca atare, munca revolutionara a proletarilor trebuie
mai intai purtata la nivel national impotriva burgheziei locale/nationale insa avand in minte
obiectivele universal ale proletariatului: libertate si egalitate.
 Marx este criticat pentru reductionism economic si ignorarea nationalismului ca forta
matrice a relatiilor international. De aceea el a recunoscut mai tarziu ca de exemplu,
irlandezii sau polonezii erau in primul rand victimile dominatiei nationaliste decat
exploatarii de clasa. De asemenea, Engels a spus mult inaintea celui de-al doile razboi
mondial ca nu criza capitalista ci in principal competitia militara va produce rezistenta
proletarilor.

De asemenea, curentul Marxist este criticat pentru lipsa de nuantare a rolului statului
si a structurii legale/politice sau ideologice a statului ca ceva mai mult decat o simpla
marioneta a elitei conducatoare. Marx si Engels au privilegiat mereu elementele de clasa,
productie si putere economica in explicatiile lor teoretice si au crezut in puterea miscarilor
nationale progresiste de a produce revolutia pentru a trece de la capitalism la socialism.

Insa gandirea lui Marx este importanta pentru ca ne atrage atentia asupra naturii
exploitative si alienante/dezumanizante a capitalismului si asupra necesitatii democratizarii
permanente a relatiilor de munca/productie. In plus fata de abordarea bazata pe clasa, o
analiza comprehensive a relatiilor international va acorda desigur atentie si elementelor
legate de natiune, etnie, gender. Scrierile politice ale lui Marx si Engels au pus bazele teoriei
critice si gandirii radical de mai tarziu, despre care vom vorbi intr-un capitol urmator. De
exemplu, adeptii teoriilor critice care isi au originea in Scoala de la Frankfurt sunt Max
Horkheimer, Theodor Adorno, Herbert Marcuse, Jurgen Habermas; in scrierile lor acestia
pun accentul pe indoctrinarea culturala a capitalismului, prin massmedia si alte produse ale
culturii populare de tip film, muzica etc. Marcuse afirma ca toleranta aparenta a societatii
liberale ascunde indoctrinarea si transformarea oamenilor din cetateni in consumatori
pasivi, cinici si apatici ale caror nevoi sunt manipulate zilnic.

Nationalism si Imperialism

Studiul imperialismului a constituit in primul rand o critica la adresa ideilor liberale

privind internationalizarea comertului liber ca si conditie a pacii intre natiuni si in al doilea
rand, o readaptare a ideei lui Marx conform careia capitalismul trece prin crize in mod
periodic. Lenin sau Bukharin, spre exemplu, au dezvoltat teoria imperialismului pentru a
explica cauzele primului razboi mondial. Ei argumentau faptul ca razboiul a fost rezultatul
nevoii disperate de noi piete de desfacere pentru surplusul de capital acumulat de clasele
dominante. Acestia au observant ca nationalismul si ideologiile militariste au influentat
sentimentele de loialitate de clasa si au facilitat conflictele. Desi clasa muncitoare s-a sesizat
sa-si apere patria a devenit constienta ca ororile razboiului mai mult au afectat-o si
propaganda apararii natiunii nu a avut ca rezultat imbunatatirea propriei situatii. Obiectivul
proletariatului urma sa fie abolirea statului si unirea clasei muncitoare intr-o familie
universala socialista. Capitalismul insusi creeaza preconditiile pentru extinderea loialitatilor
umane de la stat catre umanitate per se insa la aceasta se va ajunge abia dupa un detur
reprezentat de razboi. Globalizarea si fragmentarea se dezvolta in paralel in cadrul
procesului inegal de dezvoltare a capitalismului.

Mai tarziu aceste idei au fost dezvoltate in cadrul teoriilor marxiste ale lumii a treia:.
Statele principale exploateaza statele marginale iar acestea din urma raspund prin lupta
pentru independent nationala. Teoriile despre dependent (sau Scoala Americii Latine)
argumenteaza ca societatile marginale nu mai reusesc sa devina mari state industrializate
din cauza aliantei exploitative intre elita dominant din acele state si elita dominant din tarile
industrializate.

De asemenea, teoriile sistemului mondial (world-system theories) reprezentate de

exemplu de I. Wallerstein sunt in dezacord cu idea lui Marx conform careia capitalismul va
globalize dezvoltarea capitalista: chiar daca si in zonele din periferia lumii vor aparea
elementele dezvoltarii capitaliste, acestea vor produce de fapt o saracire a acestor zone prin
preluarea de material prime si forta de munca ieftina.

Exista in continuare o tensiune in randul marxistilor privind necesitatea de a folosi

nationalismul ca forta pentru protestul maselor proletare sau nu. Marxismele lumii a treia
ne amintesc ca internationalimul si in general marxismul a fost de fapt o teorie profund
europeana iar fata de eurocentrism s-a nascut treptat o revolta culturala a populatiilor
noneuropene. In acest sens, orice forma de universalism cosmopolit este privit cu suspiciune,
chiar si cel Marxist.

Hegemonie si Ideologie
Conceptul de ideologie a facut cariera ca urmare a scrierilor lui Karl Marx ideologia
reprezenta pentru Marx setul de idei promovat de elita (burgheza) conducatoare, un
instrument pentru controlul maselor. Cei ce detin controlul mijloacelor de productie pot
controla si ceea ce gandesc masele exploatate. Acest control al modului de a gandi este crucial
in co-optarea maselor pentru productia economica industriala (capitalista) conceptul de
constiinta falsa (false consciousness ) este folosit de Marx pentru a indica acest proces.

Filosoful Karl Marx, reprezentantul principal al socialismului ca si curent de gandire,

afirma ca dei filosofia, pana la acel moment, a incercat sa explice lumea care ne inconjoara,
important este totui sa o schimbe. Marx vorbea de patru etape in dezvoltarea umanitaii: 1.
primitivismul comunist sau societatea tribala 2. sclavagismul 3. feudalismul 4. capitalismul .
Acestei ultime etape ii va urma, conform lui Marx, necesitatea inevitabila a comunismului.

Una din valorile fundamentale ale socialismului este comunitatea i bunul public
(comun): indivizii nu sunt autosuficieni i nu sunt doar egoiti. Comunitatea este rezultatul
solidaritaii care apare intre oameni. De aceea, in comunitate bunurile fiind produse in
colectiv, ar trebui sa ramana ca atare. Proprietatea privata corupe i degenereaza in egoism
i materialism.

Dei dezvoltarea capitalismului liberal in Occident a condus la extinderi ale

drepturilor cetaeneti de tip socialist, ca urmare a unor lupte ale sindicatelor, nu se poate
vorbi de o inlocuire reala a ordinii capitaliste. Unul din motive este, conform gandirii
teoreticianului marxist Antonio Gramsci, cooptarea dar i dezbinarea post-moderna a
muncitorilor in cadrul hegemoniei ideologice i manipulative a capitalismului tarziu.

Antonio Gramsci continua ideile marxiste insa propune o definitie mai larga a
statului distincta de definitia strict economica oferita de Marx (ca masina de exploatat) sau
de cea a lui Lenin (ca aparat de represiune) si afirma ca statul este societate civila plus
societate politica, o hegemonie aparata de coercitie. Cu alte cuvinte , statul se foloseste de
consens prin intelectualii si institutiile sale de la biserica si scoala pana la partid sau presa
Liderii societatii ofera modele ideologice care devin common sense (de bun simt) - reguli
de comportament/practice la orice nivel al societatii. Ideologia dominanta a elitelor este
transmisa nu doar intr-un mod coercitiv/fortat ci prin persuasiune. Influenat si de gandirea
lui Machiavelli, Gramsci percepe hegemonia capitalista in Vest ca pe un centaur jumatate
om, jumatate bruta, un melanj intre consens i coercitie in a caror capcana cad muncitorii
dar si elitele, prin asimilarea aproape voluntara a conceptelor.

Care sunt consecintele politice ale acestei redefiniri a statului? Revolutia nu mai poate
fi o simpla intoarcere a armelor impotriva opresorilor. Gramsci construieste notiunea de bloc
istoric imbinarea precisa intre structura sociala (clasele) si suprastructura
ideological/politica intr-o anumita epoca istorica. Legatura organiza dintre structura sociala
sic ea ideological e asigurata de intelectuali care sunt functionarii suprastructurii. Ei asigura
hegemonia clasei conducatoare, elaborand si raspandind conceptiile convetionale prin
intermediul filosofiei, religiei, folclorului, presa, etc.

Teorii post-marxiste
Knowledge is always for someone and for some purpose (Cox, 1981, p. 128.)

Robert Cox este autorul principal care a incercat sa refoloseasca ideile materialismului
istoric al lui Marx in domeniul relatiilor internationale pentru a critica statismul si pentru a
vorbi despre importanta fortelor sociale. Cox observa cum productia economica influenteaza
si este la randul ei influentata de alte domenii strategice si militare ale puterii statului.
Influentat de Gramsci, Cox vorbeste despre caracterul hegemonic al ordinii mondiale care
perpetueaza inegalitatile globale prin coercitie si consimtamant. De asemenea, accentual
este pus sip e fortele anti-hegemonice grupuri/miscari sociale si de mediu care protesteaza
impotriva inegalitatilor globale sau degradarii mediului. Exista, in completarea hegemoniei,
3 nivele de constiinta:

1. nivel economic (constientizarea intereselor specifice ale unui grup);

2. nivel de constientizare al solidaritatii de clasa care se extinde in cadrul societatii;
3. nivelul hegemoniei prin care interesele dominante ajung sa fie in armonie cu cele ale
altor clase subordonate printr-o ideologie exprimata prin termeni universali.
Cox aplica conceptul lui Gramsci la nivel international. E vorba de relatii sociale,
internationale, dar inainte de a fi internationale sunt sociale. Cox spune ca Gramsci a vorbit
de ceva ce in zilele noastre se numeste teoriile dependentei. Viata economica a unor state mai
mici era in mare masura influentata de statele puternice. "Ce se intampla la nivel de
dezvoltare nationala este o reflectie a fenomenelor internationale a proceselor de dezvoltare
interna, prin care ideologiile dominante sunt transferate spre periferie (state ca Romania)"
Gramsci.

Exemple perioada 1845-1875 suprematia Britaniei a a juns sa aiba recunoastere

universala prin promovarea de comert liber, si standardul aurului. In contradictie, perioada
1875-1945 a fost o perioada non-hegemonica, din acest motiv a si fost perioada de razboi,
au cazut standardele de aur, a cazut protectionismul a inceput lupta pentru putere a statelor.
Apoi 1945-1965 SUA a inceput sa aiba un rol hegemonic asemanator cu cel al Marii Britaniei
prin institutiile si doctrinele economice care au fost larg raspandite in lume.
Pentru Cox organizatiile internationale sunt mecanism prin care hegemonia este atinsa.

Teorii critice in relatiile internationale

Introducere: Radacinile teoriei critice

In anii 80, disciplina relatiilor internationale a produs alte tipuri de gandire reflexiva
care au pus sub semnul intrebarii teorii traditionale, precum realismul si liberalismul.
Scriitori precum Richard Ashley, Robert Cox, Andrew Linkater sau Mark Hoffman au ridicat
probleme si intrebari epistemologice, ontologice si normative, care au fost marginalizate;
deoareceintrebarile epistemologice identificau interese latente ce influentau principalele
teorii in domeniu; intrebarile ontologice priveau identificarea si analizarea actorilor si
structurilor relevante relatiilor internationale, dar si transformarile istorice si complicitarea
acestora cu anumite forme de dominatie si excluziune; intrebarile normative, implicite in
cele doua de mai sus, erau un mod esential stimulate de un interes pentru emancipare.
Bazandu-se pe teorii variate de la Kant, Marx si pana la Habermas, teoriile critice au incercat
sa analizeze posibilitatile de transformare a relatiilor internationale pentru a elimina
constrangeri nenecesare in realizarea libertatii si egalitatii universale.

Desi radacinile teoriei critice pot fi urmarite in scrierile iluministe ale lui Kant, mai
tarziu Hegel si chiar Marx, Nietzsche si Webber, aceasta este in principal asociata cu un set
distinct de idei ale Scolii de la Frankfurt, reprezentata de Max, Horkheimer, Theodor Adorno,
Walter Benajamin, Herbert Marcuse, Erich Fromm si recent Jurgen Habermas. Aceasta teorie
nu era doar preocupata cu eliminarea unui abuz sau a altuia, ci cu analizarea structurilor
sociale care stau la baza producerii acelor abuzuri, in concordanta cu principiul lui Marx
filozofii nu au facut decat sa interpreteze lumea in diverse feluri; important este sa o
schimbam.

Scoala de la Frankfurt - Max Horkheimer, Theodor Adorno, Herbert Marcuse, Jurgen

Habermas - pune accentul pe indoctrinarea culturala a capitalismului, prin mass-media si
alte produse ale culturii populare de tip film, muzica etc. Marcuse afirma ca toleranta
aparenta a societatii liberale ascunde indoctrinarea si transformarea oamenilor din cetateni
in consumatori pasivi, cinici si apatici ale caror nevoi sunt manipulate zilnic.

Teoria critica porneste de la ideea kantiana ca reflectarea asupra limitelor cunoasterii

umane reprezinta o parte fundamentala a procesului de teoritizare, si de la ideea lui Hegel si
Marx conform careia cunoasterea este mereu conditionata de contextul istoric si material.
De aceea, adeptii teoriilor critice considera ca procesul de teoritizare trebuie sa fie
autoreflexiv si sa faca referire la propria lui geneza si aplicabilitate in societate.

Horkheimer facea distinctie intre doua tipuri de teorii:

1. Teoriile traditionale in care scriitorii sunt influentati de traditiile naturale si presupun
ca subiectul trebuie separat de obiect, pentru a putea teoritiza. Acestia presupun ca exista o
lume externa in care exista obiectul cercetarii si despre care se poate teoritiza in mod
obiectiv, prin detasarea cercetatorului de obiectul de cercetare si prin excluderea credintelor
ideologice, valorilor sau opiniilor din acest proces. Astfel, teoriile traditionale considera ca
pot ajunge la o cunoastere neutra a domeniului social.

2. Teoriile critice apar ca o reactie care neaga posibilitatea cunoasterii si cercetarii

neutre sau obiective, deoarece acestea nu pot fi separate de matricea in care apar.
Horkheimer considera ca aceste teorii critice, contrar celor traditionale, nu doresc sa
legitimeze o stare de fapt (o structura deja existenta) ci sa expuna formele de injustitie si
inegalitate pe care aceasta structura le produce.

Politica cunoasterii in teoria relatiilor internationale

Robert Cox afirma ca in procesul de cunoastere interesel politice joaca un rol

important, ca teoriile sunt mereu scrise pentru a sprijini ceva sau pe cineva anume, si ca atare
ele nu pot fi neutre sau apolitice. De asemenea, Kimberly Hutchings afirma ca teoria relatiilor
internationale nu este doar despre politica, ci este politica insasi. In 1981, Cox extinde teoria
lui Horkheimer criticand teoriile contemporane predominante pentru accentul pe care il pun
pe ideea de rezolvarea a problemelor (problem solving). Aceasta abordare pozitivista, din
punct de vedere al metodologiei, este in viziunea lui Cox o formula de legitimare a
structurilor politice dominante. Aceste abordari pozitiviste presupun ca faptele pot fi
separate de valori, si ca cunoasterea obiectivea este pozibila atata titmp cat valorile sunt
excluse din analize. Ca atare, pentru Cox, orice solutie propusa intr-o astfel de paradigma
este de fapt o reflectie a relatiilor de putere existente ce stabilizeaza, conserva si perpetueaza
structura care da nastere problemei. Spre exemplu, Cox atragea atentia asupra faptului ca
teoria contemporana neo-liberala este preocupata de asigurarea unei functionari
armonioase a sistemului de state si a economiei globale, astfel ca toate solutiile la problemele
acestui sistem nu vor pune la indoiala functionarea lor in sine. Teoriile care vin cu solutii la
probleme la nivel internationale, bazate pe abordari pozitiviste, sunt oarbe la modul in care
interesele de putere le determina presupozitiile epistemologice, ontologice si normative.

Richard Ashley scrie, de asemenea, despre faptul ca procesul de cunoastere este o

reflexie a intereselor si de aceea teoriile critice trebuie sa ridice nivelul de constientizare
privind intereaele latente, angajamentele si valorile care dau nastere oricarei teorii. Cu alte
cuvinte, teoria critica promoveaxa o preocupare mai mare pentru reflectivitate teoretica (a
reflecta asupra reflectiei). Asa cum spunea Marx, oamenii nu fac istoria in conditiile pe care
si le aleg, insa aceste conditii pot fi examinate mai atent pentru a produce alternative. Primul
pas spre alternative este, asa cum scria Karin Fiercke, denaturalizarea prezentului, indicarea
faptului ca acesta nu este ceva natural. Invitatia teoriticienilor critice este de a privi dintr-o
alta perspectiva ceea ce pare a fi familiar; asa cum scria Seyla Benhabib, dogmatismul
cunoasterii devine si dogmatismul stulului de viata, iar acesta trebuie inlaturat prin
delegitimizarea privilegiilor si puterii predominante.

Judecatile etice privind ordinea dominanta nu au un punct de pornire transcendent

(utopic, ahistoric), ci au la baza conditiile care exista deja in jurul nostru. Aceasta este
metoda criticii imanente elaborata initial de Hegel si dezvoltate de K. Hutchings. Resursele
critice nu cad din ceruri ci apar in procesul de devoltare istorica. In mod similar, Fiona
Robinson argumenteaza ca etica nu trebuie gandita separat de teoriile si practicile relatiilor
internationale si nici prin prisma unor principii abstracte, ci mai curand prin analiza critica
a discursurilor deja existente.

Teoria critica, teorie pentru emancipare. Regandirea comunitatii politice

Teoriile critice internationale nu sunt preocupate doar de intelegerea si explicarea

realitatilor existente in politica globala, ele pun bazele unor modalitati de a transforma
aceste realitati, de a produce schimbare sociala pentru emancipare, de a elibera umanitatea
de constrangeri (atat vizibile, cat si neasumate) si de relatii de dominatie care distorsioneaza
comunicarea. Toate aceste eliberari pot ajuta oamenii in capacitatea lor de a-si construi
propriul viitor avand un nivel constientizare ridicat.
 Teoria critica se angajeaza sa extinda organizarea vietii politice intr-o maniera
rationala, justa si democrata, prin inlaturarea formelor de injustitie trecute si prezente care
agreseaza in mod nenencesar atat individul cat si colectivitatile. Emanciparea implica o
cautare sau o dorinta pentru autonomie. Asa cum scrie Linklater, a fi liber inseamna a avea
capacitatea de autodeterminare si de a initia actiuni. Inspirat de Kant, dar si de Marx, Linklate
sustine principiile de dreptate cosmopolite bazate pe dorinta de a construi o societate
universala a oamenilor liberi.

1. Dimensiunea normativa: critica particularismului etic si a excluziunii sociala.

Una dintre presupunerile filozofice de baza, care au structurat gandirea si practica

politica, a fost si ramane ideea ca statul este forma naturala a comunitatii politice. Asa cum
spunea Marx, statul suveran a fost fetisizat (prin dezvoltarea unui atasament exclusivist,
orb si chiar fanatic) ca fiind modul normal de organizare a vietii politice. Teoriticienii critici
doresc sa problematizeze aceasta fetisizare prin atragerea atentiei asupra deficitelor
morale care apar in urma interactiunii intre stat si economia capitalista. Linklater scrie in
cartea sa Man and citizensdespre faptul ca tensiunea dintre oameni si cetateni a fost mereu
rezolvata in favoarea cetatenilor, sau mai precis, a membrilor unui anumit stat. Chiar daca
exista anumite drepturi universale de care sa se bucure orice om, acestea sunt mereu
reziduale si secundare. Linklater incearca sa reformuleze idealul stoic crestin al comunitatii
umane, care isi are originea in traditia drepturilor naturale si in cea iluminista.
Important de retinut este observatia ca toate asocierile politice particulare au condus la
instrainare, alienare in cadrul societatii interumane, razboi si excluziune sociala. Razboiul
este pur si simplu o expresie a statului, un instrument al acestuia. Astfel, relatiile
internationale reproduc forme de excluziune sociala, in timp ce anumite interese de putere
defileaza ca fiind universale. Problema statului suveran este ca, ca si comunitate morala
limitata, promoveaza excluziunea, genereaza alienare, injustitie, insecuritate si violenta,
impunand granite rigide intre noi si ei.

Hutchings, precum si Richard Shapcott extind critica lui Linklater problematizand nu

numai statul, natiunea, dar si individul, eul (self) liberalismului. Orice presupuneri
normative privind autodeterminarea blocheaza comunicarea adevarata si dreptatea in
relatia dintre "eu" (self)si altii (others). Acestia critica atat liberalismul, cat si
comunitarialismul ca reprezantandforme de asimilari incapabile de a recunoaste si accepta
diferente. Pe de-o parte, comunitarialismul refuza sa ofere noncetatenilor o voce egala in
dezbaterile morale, pe de alta parte liberalismul subestimeaza importanta morala a
diferentelor nationale, pe scurt, esueaza in luarea in serios a diferentelor. Punctul comun al
acestior idei se refera la punerea la indoiala orice forma de identitate limitata si exclusivista.
Teoreticienii critici vad granitele nationale ca nefiind nici decisive din punct de vedere moral,
dar nici insignifiante , si mai degraba inevitabile intr-o oarecare masura. Important este ca
acestea sa nu incalce principiile deschiderii, acceptarii si dreptatii in relatia cu altii.

2. Dimensiunea sociologica: state, forte sociale si transformarea ordinii globale.

Prin respingerea ideilor realiste privind naturaletea anarhiei, teoria critica se

aseamana cu constructivismul: asa cum scrie Cox, structurile sunt constructii sociale care
devin parte din lumea obiectiva, in virtutea faptului ca ele exista la nivel intersubiectiv
(oamenii le percep ca fiin reale). Astfel, se recunoaste rolul activ al mintii omului in formarea
lumii sociale. In plus, teoria critica analizeaza statul, istoricizand-ul, aratand ca el a devenit
o forma dominanta de comunitate politica si principal subiect al relatiilor internationale de-
alungul istoriei (deci nefiind asa in mod natural) si prin inlaturarea graduala a alternativelor.
In cartea sa Beyond Realism an Marxism, Linklater arata ca, comunitatea politica a fost
produsa prin interactiunea a patru procese de baza: construirea statului national, rivalitatea
geopolitica, industrializarea capitalista si invatarea practicomorala. Prin aceste procese
statul a achizitionat 5 forme de putere monopolista:

1. dreptul de a avea monopolul asupra mijloacelor legitime de folosire a violentei in

propriul teritoriu.
2. dreptul exclusiv de a percepe taxe in jurisdictia lui.
3. dreptul sa pretinda loialitate politica absoluta
4. singura autoritate de a adjudeca disputele intre cetateni.
5. singurul subiect de drept reprezentat in dreptul international.
 Combinatia dintre aceste puteri monopoliste a produs ceea ce Linklater numeste
proiectul totalizator al statului modern. Pentru Linklater, important este faptul ca acest
proiect totalizator a modificat, de-alungul timpului, si modul de solidarizare al oamenilor,
granitele morale.

Pe de alta parte, Robert Cox argumenteaza ca, pentru a intelege la nivel structural
ordinea prezenta, trebuie sa privim interactiunea intre fortele sociale, state si ordinea
globala. Statul este un intermediar intre fortele sociale (conturate prin productia economica)
si ordinea globala care implica o anumita relatie de putere intre state si economia globala.
Pentru Cox, principalul mod de a regandi relatiile internationale trebuie sa produca o
reexaminare a relatiei dintre stat si societatea civila. Cox este influentat de Marx si Gramschi
prin ideilor coform carora ordinea globala are la baza relatii sociale. De exemplu, schimbarile
militare si geopoliticii au la baza, de fapt, schimbari intre capital si forta de munca.

Astfel rezulta ca statul trebuie definit si prin structura societatii civile deoarece
institutii precum biserica, presa, educatia, cultura etc. ajuta statul in reproducerea
atitudinilor, dispozitiilor si comportamentelor convenabile aranjamentelor de putere
existente (hegemonia). Cox este preocupat de modul in care are loc tranzitia de la o structura
la alta. In acest sens el analizeaza in detaliu evenimentele secolului al XIX-lea, si anume
aparitia industriei manufacturiere, industria de productia in masa, aparitia statului liberal
nationalist, rivalitatile imperialiste si globalizarea. Cox ne atrage atentia asupra
consecintelor acestor transformari: polarizarea intre saraci si bogati, anomie sociala
(dezordine), o societate civila slabita, aparitia extremismului populist.Potentialului pentru
transformari structurale poate fi identificat in randul fortelor contrahegemonice. De
exemplu, o coalitie a statelor lumii a treia care sa lupte impotriva dominatiei tarilor puternic
industrializate; alianta a unor sindicate, organizatii neguvernamentale si miscari sociale.
 Postmodernismul

Postmodernismul poate fi privita ca una dintre cele mai interesante si controversate

teorii critica contemporane, cunoscuta uneori ca fiind oaia neagra a disciplinei relatiilor
internationale. Desi exista foarte multe neclaritati in legatura cu ce anume este
postmodenismul, se poate afirma ca acesta a aparut ca o reactie la pozitivism (traditia
iluminista si modernista de gandire care pune accent pe ratiune si considera ca stiinta sociala
poate fi asemenea stiintelor naturale / exacte); o forma de scepticism fata de orice teorie
pozitivista care presupune ca poate ajunge la adevar sau cunosterea fundamentala in
privinta faptelor sociale.
Unii teoreticieni prefera sa foloseasca termenii de poststructualism,
deconstructivism sau chiar refuza sa foloseasca vrei eticheta. Pornind de la idee lui Kant
puterea inevitabil corupe judecata libera a ratiunii postmodernistii continua sa puna la
indoiala informatiile si cunoasterea obiectiva. Jean Francois Lyotard a descris acest curent
de gandire ca o neincredere in metanaratiuni, conditia postmoderna fiind o forma de a
pune la indoiala, a nu crede in metanaratiuni, teorii care presupun ca exista un fundament
epistemologic in functie de care putem, sau nu, sa intelegem adevarul unor fapte sau
declaratii.

PUTERE SI CUNOASTERE
Postmodernistii nu vad procesul de cunoastere ca pe un simplu proces de acumulare
cognitiva ci mai curand ca pe o problema normativa si politica. Unul dintre cei mai cunoscuti
autori in acest sens este Michel Foucault care a observat o anumita concordanta intre
modelele de interpretare stiintifica si operatiunile puterii. In lucrarea sa Disciplina si
pedeapsa , Foucault scrie despre aceasta relatie dintre putere si cunoastere ca fiind mutual
constitutiva ceea ce se poate observa in aparitia/structura/functionarea unora din
institutiile fundamentale ale lumii moderne, ca cele disciplinare (inchisoarea, spitalul,
scoala), bolile psihice, discursul public si cel stiintific, lansand conceptul de biopolitica (tot
ce poate infuenta comportamentul biologic). Concluzia lui a fost ca puterea produce
cunoastere. Pentru a intelege puterea este bine sa ne uitam la formele sociale si micro-
practicile care opun rezistenta puterii, la tot ce este stigmatizat, la anormalitate. Nebunia,
homosexualitatea, etc. au fost privite de-a lungul timpului in mod diferit si institutionalizate
sau corectatediferit in functie de epoca si paradigma de gandire predominanta.

Pentru Michel Foucault, nu exista cunostere in afara discursurilor si nu putem avea

experiente decat in interiorul unor anumite discursuri. Discursurile sunt sisteme de
reprezentare a constiintei noastre sociale, mentalitatile, paradigmele, ideile, practicile
pentru care limbajul functioneaza ca un mecanism formativ. Discursurile, mecanisme subtile
de putere (disciplinara si biopolitica), care determina validitatea anumitor idei, practice,
exclud in acelasi timp alte idei sau practici . Exista limite discursive cu privire la ceea ce poate
fi spus, exprimat sau gandit intr-un anumit moment in societate.
Genealogia
Inspirati de scrierile lui Nietzsche, scriitorii postmodernisti fac apel la genealogie
pentru a prezenta viziuni multiple asupra originilor si modului in care anumite reprezentari
au capatat sens de-a lungul istoriei. Genealogia este o varianta a istoriei care istoricizeaza
istoria oficiala si acele fapte care sunt prezentate in istorie ca fiind fixe/clare/indubitabile;
genealogia este o contra-istorie sau o modalitate de a scrie istoria altfel, prin includerea
celor/acelor care au fost marginalizati, exclusi, acoperiti pentru a scrie istorii oficiale,
teleologice si unificatoare. Asa cum scris Foucault, cum poate istoria sa prezinta un singur
adevar cand adevarul are o istorie?

O abordare genealogica nu este esentialista, nu accepta adevaruri absolute sau

esente naturale ale lucrurilor sau oamenilor deoarece tot procesul de cunoastere/toate
cunoasterea este situata intr-un anumit context istoric si de putere. Nu exista adevar ci doar
perspective in competitie, o pluralitate de interpretari. Aceste perspective/interpretari nu
doar ofera moduri diferite de a vedea lumea reala: aceasta lume reala este de fapt pusa la
indoiala deoarece toate aceste moduri diferite de a vedea lumea, de fapt, o construiesc.

Asa cum scrie si David Campbell, evenimentele nu sunt reale pentru ca s-au intamplat ci
pentru ca sunt amintite sau reapar in naratiunea/povestea oamenilor. Povestile nu sunt
doar simple re-prezentari ale unor evenimente ci sunt chiar mecanismul prin care acele
evenimente devin reale/se intampla. Povestile istorice joaca un rol politic esential ca resurse
in luptele sociale si politice. Astfel, genealogia reaminteste de antagonismele inerente in
constituirea istorica a identitatilor, subiectilor, disciplinelor, etc. Genealogia are doua
obiective:
1. la nivel ontologic, evitarea confuziei (substituirii) cauzelor si efectelor;
unitatea/continuitatea unor identitati/discipline/obiecte/concepte/evenimentele nu este
naturala (nu exista o esenta ahistorica a acestora) si nu este o cauza ci chiar un efect al
anumitor forte/relatii de putere. De aceea, intrebarea ce este x? in cercetare ar trebui sa
devina cum a aparut x/care sunt fortele care au contribuit la aparitia x?. Asa cum afirma
Ashley prin ce anume mecanisme au fost anumite structuri de putere produse, diferentiate,
reificate si transformate de-a lungul istoriei?
2. din punct de vedere etico-politic, tot ceea ce este prezentat ca fiind
normal/natural/pre-existent trebuie problematizat. Rolul genealogiei este de a refuza
folosirea istoriei pentru a confirma/justifica situatiile prezente si prefera folosirea ei inversa,
pentru a destabiliza/deconstrui dogmatismele, conventionalismele si procesele
normalizatoare/naturalizatoare. Foucault a incercat de aceea sa scrie istoria prezentului.
Astfel, multe dintre problemele discutate in relatiile internationale nu mai sunt doar
probleme epistemologice/ontologice ci probleme legate de lupte de putere prin care se
incearca

Strategii Textuale: Deconstructia Si Citirea Dubla

Asa cum spunea si Montaigne, ar trebui sa interpretam interpretarile mai mult decat
interpretam lucrurile/lumea. In acest sens, autori postmodernisti vorbesc despre scrierea
statului (Cynthia Weber) sau scrierea securitatii (David Campbell). Pentru aceasta,
deconstructia si citirea dubla apar ca strategii de cercetare. Deconstructia se refera la
problematizarea opozitiilor/dualismelor care sunt prezentate ca fiind naturale. Pentru ca
ceva sa fie normal altceva trebuie sa devina anormal si ca atare, ambele constructii sunt
mutual constituite si interdependente, tot asa cum conceptul de noi (tara/neam/semeni)
nu ar avea sens fara ei (straini). Aceste dualisme nu sunt stabile, nu exista totalitate in acest
sens sau stabilitate ci exista procedee de stabilizare mai mult sau mai putin reusite
(nationalismul de stat, spre exemplu). Ca atare, deconstructia este interesata de modul in
care orice totalitate/unitate este constituite si deconstruita, fie ea text, ideologie, structura,
edificiu sau institutie.

Derrida propune termenul de textualitate pentru a arata la lumea este construita

precum un text; acest text trebuie citit si recitit, deoarece tot ce putem sti despre el este de
fapt o interpretare. Citirea dubla se refera la ceea ce Derrida numeste o strategie duplicitara,
fidela si in acelasi timp infidela/violenta prin care orice text (discurs/structura/institutie)
este citit de doua ori: 1. Prima oara pentru a reproduce/repeta pur si simplu interpretarea
dominanta, pentru a arata cum acel text isi atinge efectul stabilizator/ apare ca fiind coerent
si consecvent ajunge sa-si faca cunoscute bazele, meta-naratiunile. 2. A doua oara, citirea se
va face cu scopul de a atrage atentia asupra tensiunilor interne textului, a contradictiilor,
antagonismelor si a punctelor de instabilitate ale textului. Ca si Foucault, Derrida afirma ca
nu exista adevar in afara unui regim anume, de productia acelui adevar, nu exista o intelegere
stabila, naturala a lumii sociale, ci doar constructii artificiale discursive.

Richard Ashley problematizeaza ideea ca anarhia face ca statele sa se afle in conflict

si astfel politica de putere se justifica. El argumenta ca opozitia naturala intre anarhie si
suveranitate este o capcana. Folosind citirea dubla Ashley arata ca anarhia capata sens
doar in antiteza cu suveranitatea. In plus, pentru ca aceasta dihotomie intre anarhie si
suveranitate sa poate sta in picioare, se presupune ca sfera domestica (din interiorul
statelor) este reglementata, omogena, ordonata si progresiva garantata de folosirea legitima
a fortei pe cand, in sfera internationala, avem de-a face cu diferente eterogene, dezordine,
pericol, ciclicitate si repetitie. Aceasta presupunere antagonista face abstractie insa de
luptele interne transversale, de contradictiile si rezistenta care exista si in interiorul statului
si care pun la indoiala legitimitatea actiunilor statului, stabilitatea sa.
Proiectarea internului ca fiind stabil si singular, fix si natural, clar si incontestabil precum
face posibila proiectarea domeniului international ca fiind periculos de conflictual, instabil,
anarhic. Ce s-ar intampla daca aceste proiectii nu ar mai exista?

Ceea ce ar trebui sa ne intereseze este sa vedem care sunt conditiile in care aceste
opozitie este teoretizata, retinerea faptului ca procesul de cunoastere este mereu construit
astfel incat sa se potriveasca anumitor interese. Ce este altfel realitatea daca nu propriile
interpretari, in functie de propriile noastre interese. Pentru post-modernisti, importanta
este constientizarea faptului ca anumite adevaruri sunt internalizate si perpetuate de
fiecare dintre noi si, ca atare, puterea (politica) ne apartine tuturor. Nu exista esenta
(metanaratiune a cunoasterii), ci exista interpretare in functie de regimul politic.

Problematizarea statului si a suveranitatii

Spre deosebire de teoriile traditionale care vedeau anarhia ca fiind cauza permisiva a
razboaielor, postmodernistii considera ca statul in sine este atat constituit cat si pastrat prin
violenta (legitimata prin protectia cetatenilor pentru a-si justifica existenta). Conflictul nu
este ceva natural pentru postmodernisti ci este o constructie cu rol constitutiv pentru
politica. Asa cum scrie Campbell si Dillon, razboiul produce organismul politic (si subiectul
politic) care de fapt este invocat in favoarea legitimarii razboiului.

Spre exemplu, Jenny Edkins scrie despre relatia intima si paradoxala intre violenta si
ordinea politica folosindu-se de exemplu lagarelor de concentrare ale nazistilor si
comparandu-le cu lagarele de refugiati NATO in sensul in care ambele sunt determinate de
puterea suverana a statului in incercarea acesteia de a isi extinde controlul asupra vietii
nazismul fiind extrema acestei suveranitati. NATO se aseamana deoarece prin campaniile de
bombardament, inaugureaza puterea sa suverana si isi legitimeaza presupusul monopol
international asupra folosirii violentei. Edkins merge mai departe si compara chiar si
taberele de refugiati sau cele cu ajutoare alimentare cu lagarele deoarece, acolo, asistentii
sociali incercand sa distribuie mancarea corect, inevitabil fac alegeri de moarte si de viata
oamenii devin doar corpuri de mentinut in viata (sau de lasat sa moara) ele sunt depolitizate
nu scoase din contextul lor cultural istoric iar principiul suveranitati (controlul asupra vietii)
se reproduce. Insusi procesul de asistenta umanitara produce si reproduce victime.

Si geografia este pentru postmodernisti o chestiune de putere. Granitele nu s-au

format natural ci in urma unor razboiaie si lupte istorice intre autoritati pentru putere,
organizare, ocupare si administrare a spatiului (Gearoid Tuathail). Diferenta intre
suveranitate si anarhie consta in posibilitatea de a demarca spatiul politic domesticit de cel
nedomesticit/exterior. Acest proces de inscriptionare a spatiului global produce ceea ce
Tuathail numeste imaginarul nationalist. De asemenea, asa cum argumenta William
Connolly, granitele sunt extrem de confuze deoarece ele desi creeaza protectie impotriva
unor agresiuni, insa aceasta protectie se bazeaza tot pe un proces de diviziune care la baza
este agresiv/violent si crud. Intrebarile importante sunt: prin ce practici si reprezentari sunt
granitele (re)produse? Care sunt implicatiile acestora pentru subiectitivitate/ cetatean? Cum
anume au fost identitatile (politice) impuse prin aceste practici spatiale si de reprezentare a
teritoriilor si a granitelor?
 Pentru modernisti, securizarea, identitatea si spatializarea (producerea granitelor)
sunt interconectate. Chiar si prin turism se reproduce/spatializeaza o anumita conceptie de
securitate: aici este/nu este sigur sa mergi/calatoresti. Atat razboiul cat si turismul fac parte
din aceeasi categorie de practica sociala care sprijina discursul geopolitic de securitate
(Debbie Lisle). Identitatea politica (ca si fapt unitar/coerent) este de fapt (re)produsa prin
multiple discursuri despre anumiti ei care reprezinta pericol/amenintare fie ca sunt
teroristi, tigani sau columbieni si noi care reprezinta siguranta/normalitate/familiaritate.
Identitatea poate sa se exprime pe sine doar prin interzicerea exprimarii de sine a altora.
Apelul constant la pericol nu este de fapt un pericol la adresa existentei statului ci chiar
conditia/posibilitatea de existenta a acestuia (D.
Campbell).

Regandirea politicului

Campbell intreaba: putem sa ne imaginam politica globala mai putin dependent de

suveranitatea statului? Un raspuns ar fi oferit de contextul globalizarii care multiplica
modalitarile de interactiune intre societati si oameni, deteritorializand viata politica,
transnationalizand actiunile retelelor (actori non-statali, miscari sociale etc) si astfel
destabilizand paradigm suveranitatii statului. Deteritorializarea presupune, asa cum scris
Gilles Deleuze and Felix Guattari, aplicarea unei logici mobile, fluide, asemanatoare
nomadismului prin evitarea (sfidarea) oricaror granitelor pentru a evita capturarea oricaror
aspecte ale vietii de catre statul totalizator. Accentul (dorinta) va fi astfel pentru diferenta,
fluxuri (curgeri), miscari rizomatice (asemanatoare tulpinilor plantelor). Aceasta este pentru
postmodernisti noua dinamica politica produsa de refugiati, imigranti, noile miscari sociale.

A fi nomad, mai curand decat sedentary, presupune o alta relatie cu statul. Refugiatii
sau migrantii au astfel de relatie diferita de cea a cetatenilor. De fapt, refugiatii traiesc intro
zona ambigua intre cetatean si om. Ratacirea lor submineaza puterea statului de a le fixa
identitatea, de a le cere loialitate. A regandi political presupune astfel a trece dincolo de
antagonismele si opozitiile binare, exclusiviste (noi versus ei) si deci a subnmina insusi
conceptul de suveranitate a gandi o comunitate fara distinctii spatial de tip aici versus
acolo. Critica postmodernista merge pana la a afirma ca democratia contemporana nu este
posibila in cadrul statului suveran; acesta nu mai are monopol asupra loialitatilor,
obligatiilor, responsabilitatilor (W. Connoly). Ceea ce este nevoie in contextul global este o
forma de democratie pluralista, de intelegere a identitatilor ca fiind multiple si fluide, precum
si de o renegociere constanta a diferentelor- divergentelor (Michael Shapiro).

Feminismul si A Treia Mare

Dezbatere
Abordarile feministe au contestat dominatia teoriilor traditionale in cadrul Relatiilor
Internationale, au atras atentia asupra unor elemente lipsa din discutia privitoare la politica
(globala etc.) cum ar fi roll femeilor, al copiilor, problemele de inechitate si saracie, actorii
transnationale si nu in ultimul rand, au introdus conceptul de gen ca o categorie empirica si
teoretica esentiala pentru analiza relatiile globale de putere precum si ca un standard
normativ de la care se poate porni in imaginarea unor alternative de politica globala.

De-a lungul istoriei, diverse forte hegemonice si colonizarea au extins zona

modernitatii globalizand elemente de ordine si norme specifice care reglementau viata
privata, sfera familiala si relatiile de gen. Pe de-o parte, aceste regimuri au scos in afara legii
practici comunitare patriarhale care afectau femeile (cum ar fi mutilarea genitala sau sati)
dar in acelasi timp, au codificat legile astfel incat multe femei si-au pierdut dreptul la pamant
si resurse. Si in momentul de fata, noile reguli ale liberalizarii si marketizarii aduc beneficii
si imputernicesc anumite femei in timp ce inrobesc si saracesc pe altele. Cum scrie Cynthia
Enloe, sfera personala a vietii de familie, a mamelor, sotiilor, si copiilor este de fapt inclusa
(desi invizibila) in sfera relatiilor internationale. De la sotiile diplomatilor sau militarilor, de
la mamele si bunicile noastre pana la femeile care ajung sa fie vandute pe piata traficantilor
de sex si turismul sexual, femeile sunt victimile nevazute ale unor relatii de putere care
perpetueaza inegalitatea, saracia si lipsa de libertate.

Dar contributia feminismelor la teoretizarea relatiilor internationale nu se rezuma

pur si simplu la a adauga femeile ca subiect de cercetare. Analizele feministe atrag atentia
asupra unor elemente cheie cum ar fi istoria, structurile, si cunoasterea. Ele contesta
epistemologia si ontologia disciplinei si accentul acesteia care a fost timp de decenii pus pe
teoriile pozitiviste, realpolitik si de high-politics in defavoarea teoriilor interpretative, post-
pozitiviste, soft-politics, peiorativ considerate feminine. Aceasta dezbatere face, de
asemenea, parte din cea de a treia Mare Dezbatere a Relatiilor Internationale

Pana in anii 1960 inegalitatile intre sexe nu erau considerate subiect politic
important. Feminismul a fost considerat inca de la inceputurile sale anii 1840 in America
o ideologie radicala/subversiva deoarece ilustra cum politica se infiltreaza chiar si acolo
unde poate nu ar trebui. Politicile si politica au fost dintotdeauna monopolizate de catre
barbati iar aceasta suprematie a barbatilor nu a exclus si dezavantajarea si marginalizarea
femeilor pentru simplul motiv al sexului astfel, cele mai simple forme de aservire a femeilor
au fost excluderea lor de la vot sau lipsa accesului egal la educatie. Biologia era de ajuns
pentru a justifica inclusiv maltratarea acestora in procesul de aservire oficial acceptat si
perpetuat prin socializare, modele culturale etc.
Primul val al curentului feminist a reusit obtinerea dreptului de vor pentru femei:
1893 in Noua Zeelanda, 1920 in America. In mod ironic, obtinerea acestui drept a slabit
miscarea feminista. Insa anii 1960 au impus in politica ideea de violenta domestica al doilea
val al feminismului a avut ca reprezentant de seama pe Betty Friedan. In cartea sa, Mistica
Feminina, Friedan vorbeste de problema fara nume a femeilor care se vad nevoite sa-si
limiteze viata la gospodarie si impune ideea ca domeniul personal sau privat este de fapt un
domeniu politizat. Politica de fapt exista oriunde exista conflicte sociale. Opresiunea asupra
femeilor se realizeaza in principal prin faptul social/politic al sexualitatii si al familiei, ca
institutie. Politicile guvernamentale si practicile curente perpetueaza direct sau indirect
patriarhatul si paternalismul prin politicile care reglementeaza casatoria, divortul, familia,
cresterea copiilor, munca, contraceptia si avortul.
Conceptul de gen a fost teoretizat ca o categorie empirica si teoretica esentiala pentru
analiza relatiile globale de putere. El se refera la asimetria constructelor sociale de
feminitate si masculinitate. Teoriile hegemonice traditionale investesc masculinitatea cu
calitatile autonomiei, suveranitatii, puterii, ratiunii, obiectivitatii, competitivitatii,
universalitatii in timp ce feminitatea este asociata cu o absenta a acestor elemente. Se
presupune ca acest tip de identitati sunt naturale. Teoriile feministe critica aceasta
esentializare aratand ca ea este responsabila pentru reproducerea si perpetuarea unor
relatii patriarhale, de putere precum si a conflictelor. Relatiile internationale ca relatii depre
razboi, barbati si state sunt astfel fixate intr-o preconceptie care reproduc controlul asupra
si subjugarea femeilor de-a lungul istoriei si indiferent de regimul de putere.
Controversele legate de feminism si in general subiectul discriminarii este un subiect
extrem de delicat. Una din dileme se refera la ce ar trebui sa primeze: principiul egalitatii sau
principiul diferentei. Conform principiului egalitatii, femeile ar trebui sa aiba aceleasi sanse
si conditii ca si barbatii iar in centrul politicilor ar trebui sa primeze ideea de individ o
persoana al carui sex nu conteaza. In acest sens se ignora orice principiu biologic de
diferentiere intre cele doua sexe facand apel la ceea ce Simone de Beauvoir afirma: femeile
nu se nasc ci se formeaza. Procesele sociale si culturale joaca un rol esential in conturarea a
ceea ce este acceptat ca feminin sau masculin.
Conform principiului diferentei, calitatile feminine sunt unice si merita a fi cultivate
nasterea, grija fata de copii si familie, dragostea si cooperarea, intuitia si creativitatea
artistica. Orice incercare de a eluda diferentele de sex nu ar conduce decat la o masculinizare
mascata a femeilor. Nu exista eliberare profunda in anihilarea ideei de sex. Teoriile post-
moderne ale feminismului aduc in prim plan fluiditatea si caracterul arbitrat al faptelor
social inclusiv a ceea ce este privint ca masculin sau feminin. Unele femei nu pot avea copii.
Altele se simt atrase de acelasi sex. Unii barbati au caracteristici feminine. Sexualitatea nu
este fixa si ca atare nu poate fi institutionalizata pornind de la esentializarea ei intr-o definitie
universal valabila.
 In plus, exista teorii feministe ale Lumii a Treia care critica feminismul occidental
pentru ca aplica aceleasi concepte universale fara a tine cont de specificul cultural si regional,
istoric si geopolitic, si pentru ca proiecteaza o imagine a femeii din statele sarace ca fiind
doar o victima fara putere a sistemului. Unele studii arata ca femeile isi asuma o
responsabilitate enorma in a ava grija de resurse ecologice de baza pentru viata (pamant,
apa, combustibili) care contribuie la subsistenta familiilor in conditii dificile (de razboi sau
catastrofe etc.). Cum scris Maria Mies, femeile ca si coloniile si resursele naturale au in comun
faptul ca sunt exploatate in mod sistematic de catre barbati, afaceristi si state dezvoltate. Joni
Seager in cartea sa Earth Follies argumenteaza ca, calamitatile de mediu sunt in mare parte
datorate gandirii masculine patriarhale atat de laudate in procedul de modernizare si
dezvoltare de catre institutiile principale globale, prin accentul pus pe exploatare intensiva,
control, antropocentrism, competitie si profit.

Ecologismul
Avem vreo obligatie fata de generatiile viitoare? Avem o datorie morala fata de alte
specii? Care este relatia omului cu natura si mediul inconjurator? Acestea sunt intrebarile
fundamentale ale ecologiei ca gandire reactionara fata de impactul negativ al fenomenelor
industrializarii asupra naturii si implicit vietii in general. Folosirea masiva a pesticidelor si
altor chimicale, poluarea inerenta, folosirea energiei nucleare, fenomenul ploii acide sau
incalzirea globala, reducerea vizibila a resurselor naturale neregenerabile, consumerismul
precum si tendinta crescuta de privatizare a bunurilor publice sunt subiectele de interes
pentru promotorii ecologiei ca principiul politic.
Ecologismul este singura ideologie care nu pune in prim plan numai omul ca individ
separat sau superior naturii. Este o reactie impotriva arogantei umanismului sau
antropocentrismului care considera ca omul este stapanul planetei iar natura trebuie a fi
exploatata in folosul maxim al indivizilor.
 Din punct de vedere al spectrului politic, ecologismul nu este nici la dreapta nici la
stanga si blameaza atat comunismul cat si capitalismul pentru excesele industrializarii -
lacomie in exploatarea resurselor limitate, violenta fata de alte specii, risipa si consumul
excesiv. In acest sens, toate tipurile de ecologism (moderat, radical, conservator, socialist,
anarhist) pledeaza pentru durabilitatea politicilor guvernamentale economice - protejarea
si conservarea eco-sistemului, folosirea energiei verzi, stil de viata sanatos si frugal - toate
acestea aducand aminte de principiile Buddhiste. Desi nu pare a constitui o ideologie cu
rasunet asupra politicii, evolutia civilizatiei si schimbarile climatice recente au impus la
nivelul politicii globale necesitatea promovarii acestor principii care sa stea la baza unui nou
mod de viata.
Cu toate ca exista multe studii in acest domeniu, ecologismul este o ideologie sau o
perspectiva insuficient teoretizata si reprezentata in cadrul disciplinei Relatii
Internationale. Exista cateva linii directoare esentiale care apar atunci cand vorbim de
aceatsa ideologie, cum ar fi ecocentrismul, limitele cresterii, despecntralizare puterii. Aceste
idei sunt de natura explicativa (vorbind despre distrugerea naturii de catre societatea
umana) dar si normativa (ca argument pentru a ne opune a o astfel de distrugere si de a crea
societati sustenabile).
Argumentele cartii Limitele Cresterii scrisa de un grup de cercetatori condusi de
Donella Meadows fac referire la faptul ca lumea va ramane rapid fara resurse si va intra intr-
o criza ecologica deoarece cresterea economica si industriala este continua, populatia creste,
deseurile (mai ales cele industriale) devin o povara pentru mediul inconjurator iar resursele
sunt limitate.
Eckersley considera ca aspectele fundamentale ale econcentrismului se refera la o
respingere a antropocentrismului si la a respecta ecosistemul si toate fiintele acestei lumi.
Argumentul lui Eckersley este unul statist: statul modern este o institutie politica necesara
pentru realizarea principiilor ecologiste. Aceasta deoarece, daca toata puterea ar fi
descentralizata catre nivelele cele mai apropiate de cetateni (locale, comunale etc.) atunci nu
ar mai putea exista nici un mecanism de coordonare pentru a raspunde unor probleme
regionale si globale si pentru a face o redistribuire a resurselor de la regiunile bogate catre
cele mai sarace. De aceea, Eckersley considera ca un sistem politic multilateral care sa
asigure o difuziune a puterii catre toate nivelurile ar fi cel mai potrivit. Deoarece criza
ecologica este iminenta, singurul mod de a salva bunurile comune ale umanitatii ar fi prin
coordonarea actiunii statelor in cadrul organizatiilor supra-nationale si globale.
Aceasta perspectiva este usor de criticat deoarece antropocentrismul, principala
cauza a sistemului exploatativ capitalist, este o consecinta a procesului de modernizare, in
care statul a jucat un rol fundamental. De vreme ce stiinta moderna este interconectata cu
institutiile moderne capitaliste si statul national, a raspunde crizei ecologice cu aceleasi
instrumente ca cele care au produs criza de la inceput este nepotrivit. Acest argument a fost
dezvoltat, printre altii, de catre Carolyn Merchant in cartea sa The Death of Nature: Women,
Ecology and the Scientific Revolution.
In general, formele de ecologism care tind spre centralizarea puterii in vederea
reglementarii politice a modului in care se folosesc resursele sunt inspirate de argumentul
faimos al Tragediei Bunurilor Comune dezvoltat de Garrett Hardin in 1968 conform caruia,
folosirea in comun a resurselor conduce la o supra-exploatare a acestora. Contrar acestei
ipoteze (care naturalizeaza lacomia umana, o accepta ca fiind naturala/fireasca), perspectiva
anarhista considera ca probleme ecologice provin din aplicarea unor principii politice
inechitabile, bazate pe ierarhizarea relatiilor sociale, profitabilitate si consumerism.
Argumentul narhist al teoriilor ecologiste sustine ca numai prin crearea unor retele
de comunitati mici, auto-suficiente, libertariene, egalitariene si bazate pe democratie
participativa, bunurile comune ale planetei ar putea fi salvate. Societatile participative ar
putea oferi modalitati diverse de implinire/dezvoltare a omului care nu depind de un nivel
ridicat de consum material. Fara a ramane izolate, retelele comunitatilor locale ar putea fi
conectate la nivel global prin relationare transnationala si schimburi culturale etc.
Un argument asemenator este dezvoltat de John Dryzek in Ecologia Rationala:
comunitatile mici se bazeaza mai mult pe suportul/mediul inconjurator de care se simt legati
si ca atare doresc sa-l protejeze. De aceea, ei tind sa reactioneze mult mai prompt pentru
evitarea unor crize/probleme care sa afecteze sustenabilitatea acelei localitati. Spatiul
comun si bunurile comune (de care se poate bucura orice locuitor, cum ar fi apa, pasunea,
lacul, muntele etc.) nu este un spatiu lasat de izbeliste sau care ar fi devastat de locuitori;
exista anumile reguli nescrise, informale, cultural-sociale prin care comunitatea
reglementeaza accesul la aceste bunuri astfel incat acestea sa poate oferi beneficii tuturor
fara a fi afectata sustenabilitatea lor. Aceste reguli culturale prioritizeaza siguranta
bunurilor comune si nu acumularea individuala.
In viziunea anarhista, spatiul si bunurile comune nu ar trebui confundate cu cele
publice in sensul de apartinand statului. Regulile culturale nu sunt aceleasi ca legile
ierarhice si formale ale statului. Aceste bunuri sunt folosite pentru uzul comun/colectiv si nu
pentru schimb (piata). Ca atare, ele nu pot fi incluse intr-o forma de productie/exploatare
pentru acumulare si schimb pe piata decat printr-o uzurpare a lor printr-o trecere (deseori
fortata) a acestor bunuri (ape, pamant, munti) in proprietatea cuiva pentru a fi transformate
in marfuri de schimb (vezi argumentul lui Polanyi in The Great Transformation dar si cele ale
reviste specializate The Ecologist - Whose Common Future? Reclaiming the Commons).