Universitatea Bucuresti Facultatea de Istorie RISE

REALISM versus IDEALISM

Curs: Sociologia Relatiilor Internationale Iacob Oana- Adriana Grupa- Relatii Internationale Anul III

Primul razboi mondial a insemnat prabusirea sistemului concertului european care avea la baza o politica a echilibrului de forte, dirijata de o diplomatie aristocratica. Dupa cataclismul social si politic al primului razboi mondial, incep sa se caute solutii de reformare a modului de a gandi, de a intelege si de a stabili relatiile intre state. Ca alternativa la un sistem care era purta stigmatul blamului pentru provocarea unui dezastru mondial, in gandirea relatiilor internationale au inflorit ideile internationalismului liberal (numit idealism utopic). Valul schimbarii incepe cu presedintele american Woodrow Wilson, care se afla in fruntea singurului stat care a iesit nevatamat si chiar mai puternic decat era inaintea conflagratiei mondiale. Sfarsitul primului razboi mondial a marcat pentru SUA inceputul exercitarii unui rol international esential. Woodrow Wilson va fi promotorul unei noi politici care redefinea modalitatea de a concepe relatiile dintre state. Pana atunci, relatiile dintre state fusesera intelese ca relatii de putere, fundamentate pe neincrederea reciproca, in cadrul unui sistem international anarhic si competitiv, lipsit de vreo autoritate superioara statului care sa-i poata regla si controla comportamentul. Statele, sustineau realistii, nu sunt constranse in comportamentul lor extern decat de actiunile celorlalte state si de propria capacitate de a-si proteja intersele si securitatea.1 Factorul-cheie care alimenteaza comportamentul statului, in viziune realista, este puterea, iar in centrul preocuparilor statale se afla supravietuirea. In vederea maximizarii propriei securitati, statele trebuie sa-si maximizeze puterea tradusa in detinerea de capacitati materiale (in special militare). Intr-un sistem anarhic, bazat pe relatii de putere, conflictele sunt inevitabile, paradigma realista nepunand la dispozitia statelor decat un mecanism fragil de reducere a posibilitatilor de izbucnire a razboiului, acela al balantei de putere, care presupune contracararea prin coalizare a actorului care, prin acumularea de capacitate, devine potential amenintator. Acestui mecanism de asigurare a stabilitatii, bazat tocmai pe natura conflictuala a intereselor statelor, idealismul ii opune o alternativa dominata de ethosul liberal al armoniei intereselor, atat in plan economic, cat si in plan politic.2 Idealistii propun ca solutie, in vederea unui sistem international armonios, lecuit de anarhie si de potential

conflictual, securitatea colectiva, fundamentata pe cooperare in cadrul organizatiilor internationale si pe promovarea democratiei si liberului schimb. Astfel, idealistii perioadei interbelice si-au imaginat un sistem institutional care sa recunoasca imoralitatea si sa stabileasca ilegalitatea razboiului. De acum securitatea nu mai era privita ca o problema ce privea pe fiecare actor international in parte, ci se statua principiul interdependentei in materie de securitate a tuturor actorilor si al necesitatii cooperarii intre acestia in ceea ce priveste securitatea. Actorii nu mai erau condamnati la neincredere mutuala, erau spijiniti sa-si depaseasca frica si sa renunte la balantele de putere printr-o coalitie perpetua a statelor de status- quo.3In cazul in care unul dintre actori isi va incalca obligatia de mentinere a pacii si securitatii internationale, atunci acesta va trebui sa faca fata puterii conjugate a intregii comunitati internationale, actionand pentru pedepsirea agresorului si pentru restabilirea ordinii. Intrucat pacea si securitatea sunt indivizibile, principiul fundamental al securitatii collective este toti pentru unul.4 Pastrand perspectiva pozitivista asupra naturii umane (mostenire iluminista), care ar sta la baza unei armonii a interselor, idealistii secolului al XX-lea nu mai cred in caracterul ei absolut. Cu siguranta exista dizarmonii, de aici nevoia unui sistem institutional international care sa le corecteze, utilizand ca remedii cooperarea si promovarea democratiei si liberului schimb. Spre deosebire de precursorii lor din secolele precedente, idealistii perioadei interbelice cred ca pacea trebuie construita si mentinuta, nu doar enuntata si asteptata. Armonia intereselor, care exista oricum in potential, poate fi concretizata prin utilizarea ratiunii, prin educatie si prin experienta. Pentru a construi armonizarea, idealistii imprumuta varianta lockeana a contractului social si maniera legalist ace a dus la nasterea proiectului Ligii Natiunilor.5 Existenta Ligii Natiunilor a schimbat brusc si radical principiul de reglementare a relatiilor internationale, impunand o trecere abrupta de la politica de putere a sistemului european la o politica de cooperare. In plus, noului sistem i se sustrage o mare putere, tocmai aceea care i-a trasat liniile configuratoare, si anume, SUA. Acestea au refuzat sa participe la system, rapindu-i din credibilitate. De asemenea, daca e sa intelegem sistemul securitatii colective ca o institutionalizare a mai vechii balantei de putere, putem spune ca refuzul SUA a generat suspiciune,

determinand marile puteri europene, avand si asa in spate traditia unei politici de forta, sa priveasca cu mai putina incredere noua politica sau s-o foloseasca in propriul interes. Scena internationala de la inceputul anilor 30, privita dintr-o perspectiva realista, era tripolara, SUA, Germania si URSS aparand ca trei mai puteri diferite de tipul traditional de putere europeana. Configuratia internationala era extrem de instabila, in conditiile in care doi dintre cei trei poli erau revizionosti. O Liga a Natiunilor aproape lipsita de credibilitate, incapabila sa actioneze, lipsita de sprijinul fundamental al unei mari puteri, nu avea cum sa faca fata provocarilor perioadei interbelice. Tensiunile politice pe fondul crizei economice au dus la agravarea situatiei care a culminat cu izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial. Deficientele sistemului de securitate colectiva si esecul Ligii au atras critici dure asupra intregului proiect din partea adeptilor gandirii realiste. Cea mai celebra critica a idealismului intrebelic ii apartine lui E.H. Carr, in lucrarea sa Twenty Years Crisis. Subiectul principal al criticii a fost, bineinteles, inexistenta unei armonii a interselor. Idealismul, spune Carr, are trei mari cusururi: motivatia este considerate prioritara fata de interese, etica fata de politica si teoria fata de practica.6 In primul rand, idealistii isi orienteaza analiza si actiunea politica in functie de propria lor viziune asupra a ceea ce ar trebui sa fie lumea, pornind de la un proiect teoretic anterior. Realistii, pe de alta parte, fac cu primordialitate o cercetare a consecintelor si isi orienteaza politica nu in functie de un proiect anterior, ci pe baza desfasurarii si efectelor ei actuale. Realismul are in vedere lumea asa cum este ea, si nu proiecteaza viziuni ideale asupra a ceea ce ar trebui sa fie. In al doilea rand, Carr considera ca valorile sunt derivate din putere, iar etica din politica, asadar sustinerea unei armonii a interselor nu e decat rezultatul unei configuratii specifice a acelei puteri superioare celorlalte astfel incat este in masura sa-si impuna dictatul propriilor interese si faca in asa fel incat aceste interese sa para universale. Asadar, armonia intereselor este impusa de puterea privilegiatilor, superiorilor care nu lasa comunitatii alta alternative decat aceea de a-si lega interesele de ale lor.7 Armonia intereselor, din punctul de vedere al politicii internationale e de fapt ideologia status-quo-ului celor puternici, care ajuta politicienii si ganditorii politici sa se eschiveze in fata neplacutului fapt ca exista divergente fundamentale intre cei care doresc sa mentina status-quo-ul si cei care doresc sa-l schimbe. 8Politica securitatii colective din

perioada interbelica nu a cautat mentinerea sub control a conflictelor, aparute inevitabil in relatiile dintre state, ci a negat faptul ca asemenea conflicte exista. Totusi Carr, desi a ramas cunoscut pentru critica sa, consecvent realista, pe care a adus-o idealismului, era constient de problemele interne pe care le avea insasi teoria realista. El nu-si dorea sa construiasca o teorie realista pura, ci mai degraba milita pentru o sinteza a idealismului si realismului care sa incerce sa evite capcanele amandurora. Idealismul, spune Carr, sufera de impractibilitate, in timp ce realismului ii lipsesc perspectivele si reduce politica la adaptare oarba si pragmatica la necesitatile relatiilor internationale. Realismul devine total nerealist atunci cand este dus la extrem.9 Pe cand lumea dadea a doua sansa securitatii collective prin ONU, Hans Morgenthau, autor al lucrarii Politics Among Nations, care va juca un rol essential in evolutia teoriei realiste, revine cu o critica a idealismului privindu-l ca semn al decadentei finale a liberalismului care nu si-a putut imagina un razboi legitim, fie el si impotriva fascismului. Catastrofele politice si militare din anii 30 si inceputul anilor 40 nu sunt decat manifestarile exterioare ale unei boli intelectuale, morale si politice care-si are radacinile in asumptiile filosofice fundamentale ale acelei perioade. Experienta celui de-al doilea razboi mondial si cea a razboiului rece au imbogatit enorm gandirea realista. Realistii au dovedit o uimitoare capacitate de a-si adapta conceptele la realitatile contextului international. Astazi aceasta scoala de gandire, care domina in continuare relatiile internationale, cuprinde o mare varietate de specialisti intre care exista deseori diferente acute si serioase.10 De la realistii clasici pesimisti, precum Morgenthau care vorbea de brutalul, vagul si inevitabilul fapt al politicii puterii, la neorealistii, precum Kenneth Waltz care avea in centrul viziunii sale un sistem de state, de tip autoajutorare, sufficient siesi, inchis si izolat de toti ceilalti actori si factori influenti si incerca sa descopere mecanisme cauzale pe care sa le ridice la rangul unui principiu stiintific11, si pana la realistii optimisti, precum Axelrod, mai deschisi in fata posibilitatilor de relaxare a constrangerilor conflictuale, in idea ca rivalii, state-actori rationali, pot invata sa coopereze pentru avantaje reciproce, tinand conflictele sub control. Despre idealismul perioadei interbelice se poate spune ca multe dintre formularile si propunerile lui au fost facute inainte ca vremea sa le fi sosit. Infrant de aparitia si dezvoltarea regimurilor totalitare si de incapacitatea Ligii Natiunilor de a raspunde

provocarilor acestor regimuri, apoi, in contextual razboiului rece, nefiind in masura sa explice relatiile tensionate dintre cele doua superputeri si in conditiile in care impactul organizatiilor internationale si al actorilor transnationali ramasese limitat, cel putin in sfera securitatii, idealismul/liberalismul intra intr-o perioada de stagnare pana cand, in anii 80 se incearca o reconsiderare si o reconfigurare a teoretizarilor liberale. Teoreticieni precum Robert Keohane, David Baldwin sau Robert Powell isi dau seama ca in lumea aceea realistaa exista un grad semnificativ de cooperare. Ei vor profita de revenirea in centrul atentiei, in stiinta politica, a unor personaje ce o vreme parusera a fi uitate- institutiilepentru a dezvolta o noua viziune numita institutionalism liberal. Aceasta noua viziune se apropie destul de mult de gandirea realista, imprumutand unele concepte, precum ideea de stat-natiune ca principal actor (desi organizatiile interguvernamentale si actorii nestatali joaca roluri mai importante decat sunt dispusi sa accepte realistii). Institutionalismul imprumuta, de asemenea, de la neorealism doua mari calitati care-l vor ajuta mult in explicarea comportamentului statelor pe scena internationala: caracterul sistemic (pentru cunoasterea contextului) si caracterul structural (inlesneste posibilitatea de a face predictii cu privire la comportamentul actorilor). Insa institutionalismul isi propune sa mearga mai departe cu explicatiile, extinzandu-si cercetarea si asupra interdependentei multidimensionale economice, sociale si ecologice a statelor si a altor actori internationali. Dincolo de toate aceste dezvoltari, putem spune ca in continuare gandirea realista detine un loc fruntas in privinta explicarii relatiilor internationale, dar daca privim in urma la cele 14 puncte ale lui Woodrow Wilson observam ca multe dintre ele se regasesc ca aspecte contemporane ale politicii mondiale. Astfel, se remarca interesul contemporan pentru intarirea legislatiei internationale (punctul I si punctual VIII), redescoperirea rolului organizatiilor internationale (punctual XIV), interesul pentru promovarea democratiei, interesul pentru studiul infrastructurii economice a relatiilor internationale (punctual III), probleme controlului armamentelor, inclusive problematica neproliferarii armelor nucleare (punctul IV).12 Prin urmare, in ciuda polemicilor, esecurilor si evolutiilor, realismul si idealismul isi pastreaza actualitatea. Insa nu trebuie pierdut din vedere faptul ca ambele sunt modele de tipuri ideale si ca lumea se afla undeva intre cele doua.

Note:

1 2 3 4

Andrei Miroiu, Manual de relatii internationale,edit. Polirom, Iasi, 2006, pp. 104 Ibidem, pp. 88 Ibidem, pp. 234 Pentru ca un sistem al securitatii collective sa poata functiona efficient, trebuie ca nici un stat sa nu fie

atat de puternic incat sa poata neglija vointa celorlalte. Asadar eficienta securitatii colective tine oarecum si de structurarea sistemului international, fapt ce ii apropie pe idealisti de realisti.
5 6 7 8 9 10 11 12

Ibidem, pp. 90 Stefano Guzzini, Realism si relatii internationale, edit. Institutul European, Iasi, 2000, pp. 53 Ibidem, pp. 55 Ibidem Ibidem Edward A. Kolodziej, Securitatea si relatiile internationale,edit. Polirom, Iasi, 2007, pp. 162 Ibidem, pp. 170 Andrei Miroiu, op. cit., pp. 80-81

Bibliografie:
Guzzini, Stefano, Realism si relatii internationale, edit. Institutul European, Iasi, 2000 Kolodziej, Edward A., Securitatea si relatiile internationale,edit. Polirom, Iasi, 2007. Miroiu, Andrei, Manual de relatii internationale,edit. Polirom, Iasi, 2006 Nye, Joseph Jr., Descifrarea conflictelor internationale, edit. Antet, 2005