CAPITOLUL I

ABORDĂRI CONCEPTUALE ALE NOŢIUNII DE SECURITATE

În acest capitol vom analiza stabilirea şi dezvoltarea conceptul de securitate din

perspectiva celor mai reprezentative Şcoli ale relaţiilor internaţionale: a Şcolii Realismului
Politic, Şcolii Liberalismului şi Şcolii de la Copenhaga, apreciind, în acelaşi timp, rolul acestor
abordări asupra dezvoltării ulterioare a noţiunii de securitate „atotcuprinzătoare”.

§1. Abordarea liberală privind conceptul de securitate

C. Preda în prefaţa cărţii „Liberalismul: Antologie, comentarii şi note” apreciază, cu bună
seamă, că liberalismul este cunoscut mai degrabă în forma sa simplificată pe care au acreditat-o
adversarii săi decît în sensul lui originar1. Astfel, din punctul de vedere al realiştilor, liberalismul,
numit tranşant idealism sau utopism, are imaginea unui discurs utopic despre ceea ce ar trebui să
fie, dar nu poate exista în realitate, despre o stare ideală a lucrurilor în societatea naţională şi
internaţională. Acelaşi autor subliniază că liberalismul este considerat de mulţi „o ortodoxie
doctrinară foarte rigidă”, adică o doctrină incapabilă să se adapteze schimbărilor din timp şi
spaţiu.
Realitatea însă pare a fi cu totul alta. În primul rînd, liberalismul este o filosofie politică
ce mereu evoluează şi se adaptează noii conjuncturi social-economice în schimbare. Pe de altă
parte, este dificil a aprecia unde îşi are rădăcinile doctrina liberală, căci spre deosebire de
realism, ea nu cunoaşte un fondator. O asemenea stare de lucruri, după cum consideră N.
Roussellier, se datorează atît contextului in care aceasta a apărut şi se dezvoltă, cît şi unei
labilităţi prezente in domeniul ideilor, un domeniu prin excelenţă al interpretărilor şi al
confruntărilor. Este greu a stabili ce anume a contat mai mult în apariţia liberalismului: gîndirea
antică, în principal cea romană care punea accentul pe legalitate, Reforma prin ideile sale cu
privire la profesionalism, conflictele religioase din secolul al XVI-lea, apariţia capitalismului sau
ideile unor filosofi din secolul al XVIII-lea. Cert este însă că fiecare dintre aceşti factori a
contribuit la conturarea liberalismului2.
Liberalismul este o reflecţie dezvoltată în valuri succesive, care şi-a axat atenţia pe
diverse domenii social-politice şi economice. Ceea ce ne interesează aici este domeniul relaţiilor
internaţionale şi, în special, cel al securităţii internaţionale. Ne preocupă modul în care liberalii
au văzut asigurarea unei atare securităţi şi care au fost soluţiile lor pentru asigurarea unei ordini
internaţionale.
Aşa cum am menţionat supra, şcoala liberală are o viziune optimistă în ceea ce priveşte
viitorul relaţiilor internaţionale considerînd că aceste relaţii, dezvoltate corect, pot constitui o
importantă sursă de prosperitate economică. Pe plan intern, puterea statului liberal este limitată
de controlul civil asupra implementării politicilor. Există totuşi diverse opinii, de multe ori
contradictorii, în ceea ce priveşte prioritatea care trebuie acordată democraţiei, interdependenţei
economice, reglementării diferendelor internaţionale etc. Pentru a defini conceptul de securitate
din perspectiva liberală, vom insista asupra principalilor idei conturate de paradigma liberală,
idei care au contribuit cel mai mult la cercetarea relaţiilor dintre state şi a ameninţărilor pe care
acestea le comportă, la studierea vulnerabilităţilor interne ale statelor şi căilor de soluţionare a
diferendelor etc.
Toţi liberalii sînt de acord cu faptul că există o armonie obiectivă de interese în societate.
Aceeaşi prezumţie se aplică şi în cazul relaţiilor internaţionale: „Eu cred că binele unei ţări nu
poate fi obţinut prin alte mijloace decît cele care au în vedere binele tuturor ţărilor, şi nici nu
trebuie căutate altele chiar dacă dau rezultate”3, declara John Stuart Mill. Această teză este
prezentă cu prisosinţă în conceptele tuturor liberalilor, reprezentînd laitmotivul securităţii
liberale, astfel încît, securitatea statelor este asigurată de cooperarea ţărilor în diverse domenii,
1
Liberalismul. Antologie, comentarii şi note de C. Preda. – Bucureşti: Nemira, 2000, p. 7.
2
Roussellier N. Europa liberalilor. – Iaşi: Institutul European, 2001, p. 7.
32
Apud: Waltz K. N. Omul, statul şi războil. – Iaşi: Institutul European, 2001, p.103.
începînd cu cel cultural, energetic, social şi pînă la cel economic şi politic. Calea prin care se pot
satisface în acelaşi timp interesele tuturor oamenilor este cooperarea sau concurenţa constructivă.
J. Shotwell scria : „Doctrina politică a păcii internaţionale este o paralelă la doctrina economică a
lui Adam Smith, căci se bazează, de asemenea, pe o recunoaştere a intereselor materiale comune
şi reciproce, care depăşesc frontierele naţionale”4.
O altă idee centrală, pe care se axează paradigma liberală, constă în încrederea că este
imperativ, pe de o parte, şi posibil, pe de altă parte, de a limita şi de a evita conflictele armate
dintre ţările care fac parte din aceeaşi societate internaţională. Aceasta prin respectarea moralei, a
normelor dreptului internaţional şi prin democratizarea relaţiilor internaţionale. Una dintre
temele prioritare ale liberalilor este crearea unui sistem de apărare colectiv, care s-ar baza pe
dezarmare reciprocă şi pe refuzul de a folosi războiul ca instrument de rezolvare a conflictelor.
Valorile societăţii internaţionale, din punctul de vedere al liberalilor, ar trebui să se bazeze pe
pace, prosperitate economică, libertate individuală etc.5 Din acest punct de vedere, o ameninţare
la adresa securităţii internaţionale o constituie acele entităţi statale ce refuză să coopereze, ce nu
respectă normele dreptului şi ale moralei internaţionale general acceptate.
Cei mai notorii reprezentanţi ai internaţionalismului liberal – N. Angell, J. Hobson, Ch.
Beitz, M. Doyle, D. Held şi W. Wilson – toţi încercă să găsească o perspectivă viabilă de
îmbunătăţire a relaţiilor dintre state prin prisma cooperării comerciale, politice şi culturale.
Spre exemplu, Norman Angell afirmă că interdependenţa economică a statelor puternic
industrializate era atît de mare, încît controlul teritorial, ca premisă a dezvoltării economice,
devenea perimat şi de aceea războiul era iraţional din punct de vedere economic. Pe de altă parte,
Angell nu susţine că războiul nu trebuie folosit deloc, el argumentează că forţa trebuie folosită
cooperativ împotriva celor ce încalcă dreptul internaţional şi nu respectă principiile Ligii
Naţiunilor. N. Angell face apel la raţiune şi educaţie în relaţiile internaţionale, dar acest apel pare
destul de utopist în conjunctura ordinii internaţionale de dinaintea primului război mondial.
Ideea menţionată este sprijinită şi de James Hobson, care susţine că legăturile economice
profitabile fac războiul iraţional, iar angajamentele de securitate colectivă constituie o sursă de
ordine în afacerile internaţionale. Liberalul Hobson susţinea pe lîngă securitatea colectivă şi
nevoia de sancţiuni militare, care să sprijine arbitrajul internaţional şi necesitatea unei forţe
poliţieneşti internaţionale. El a propus o puternică Ligă a Naţiunilor, în fapt, un guvern
internaţional, care să aibă o curte de justiţie, un executiv, şi un legislativ în faţa căruia statele ar
trebui să-şi ducă disputele. A mai propus un sistem de securitate colectiv în care utilizarea
legitimă a forţei era concentrată în mîinile reprezentantului societăţii statelor – a Guvernului
Internaţional. Această Ligă urma să fie atît de puternică şi cuprinzătoare pe cît era de posibil,
pentru a se evita eventualitatea restabilirii sistemului de echilibru al puterii în interiorul Ligii sau
între Ligă şi puterile exterioare6. Astfel, observăm clar tendinţa liberalismului de a desconsidera
echilibrul de forţă ca instrument de asigurare a securităţii internaţionale şi de a-l înlocui cu cel al
diplomaţiei şi al securităţii colective.
Pe de altă parte David Held pune accentul pe relaţiile transnaţionale în dezvoltare. El
afirmă că statele care se găsesc într-o mulţime de aranjamente de colaborare pentru gestionarea
problemelor transnaţionale nu vor intra în coliziune războinică. Ele sînt din ce în ce mai mult
interconectate în „regimuri” internaţionale ca urmare a acordurilor încheiate pentru
reglementarea problemelor vizate. Acestea au dat naştere unui număr de organizaţii şi structuri
importante de decizie, cu putere foarte mare, dar asupra cărora există un control democratic
redus7. Un alt element ce ar îmbunătăţi calitatea relaţiilor interstatale, în opinia lui Held, este
promovarea democraţiei ca bun public, care, dacă este corect înţeles, trece dincolo de graniţele
naţionale: „Ideea de democraţie este importantă, deoarece nu reprezintă o valoare între multe
altele, cum sunt libertatea, egalitatea, ci este valoarea care poate face legătura şi poate intermedia
4
Waltz K. N. Op. cit., p.104.
5
Цыганков П.А. Теория международных отношений. – Москва: Гардарики, 2002, с. 322.
6
Long D. J. A. Hobson and Idealism in International Relations. // Review of International Studies, nr. 17, 1991, p.
285.
7
Griffiths M. Relaţii Internaţionale: şcoli, curente, gînditori. – Bucureşti: Ziua, 2003, p. 137.
raporturile concurente prescriptive [...], democraţia nu presupune acordul asupra unor valori
diferite. Mai degrabă ea sugerează un mod de a pune în legătură valorile între ele şi de a lăsa
deschisă rezolvarea conflictelor de valori a participanţilor la dialogul politic”8.
Premisa de la care pleacă un alt important teoretician şi practician al relaţiilor
internaţionale – Louis L. Lublow – este aceea că dacă ar fi ascultaţi cei care au de suferit cel mai
mult de pe urma războiului, s-ar reduce drastic incidenţa lui. Asupra acestui considerent s-a oprit
şi Jeremy Bentham, care era convins, ca şi Woodrow Wilson şi Lord Cecil, că opinia publică
mondială constituie cel mai eficient instrument şi că reprezintă un suport suficient pentru pace.
Astfel, Bentham propune înfiinţarea unei „curţi comune de justiţie care să judece diferendele
dintre naţiuni, chiar dacă o astfel de curte nu trebuie înarmată cu puteri coercitive” 9. Opinia
publică ar da sensul acestei decizii. Ţările refractare ar avea parte de consimţămîntul Europei, o
sancţiune de suficientă, consideră autorul, pentru a determina ţara agresoare să se consemneze
directivelor curţii. Această schemă novatoare a securităţii – interesele ţărilor şi opinia publică –
ar asigura în consens o politică de pace.
Şi Michael Doyle caută care ar putea fi sursa păcii pe arena internaţională şi o găseşte, ca
şi Held, în corelaţia dintre predominanţa democraţiei liberale în interiorul statelor şi absenţa
războiul dintre acestea. Ceea ce vrea să spună Doyle este că e aproape imposibilă izbucnirea
războiului dintre doua state cu adevărat democratice, căci cu cît lumea va deveni mai democrată,
cu atît posibilitatea izbucnirii conflictelor armate se va micşora. La această concluzie au ajuns
mai mulţi teoreticieni ai relaţiilor internaţionale, printre care şi Francis Fukuyama, care susţine
că o data cu încheierea războiului rece, cu prăbuşirea comunismului şi o dată cu expansiunea
democraţiilor liberale pe întreg globul, gradual războaiele dintre state vor dispărea.
Charles Beitz merge şi mai departe, el optează pentru elaborarea unui ideal al vieţii
colective, pe de o parte, şi pentru elaborarea unui argument convingător asupra motivului pentru
care acesta ar trebui promovat, pe de altă parte. Principiile egalităţii, ale justiţiei şi ale
contractului social sînt explorate pentru a aduce un suport esenţial tezei sale. Orice persoană
raţională va alege aceste principii, căci ele sînt în folosul tuturor şi al fiecăruia în parte, susţine
savantul. Beitz consideră că acordul iniţial dintre oameni şi stat, prin care ei renunţă la o parte
din drepturile lor individuale în favoarea puterii centrale, cu scopul de a primi de la aceasta
garanţia exercitării tuturor drepturilor individuale, poate fi extins şi la nivel interstatal, unde
statele ar executa transfuzia de împuterniciri unor instituţii suprastatale.
„Utopismul liberalilor”, susţine Kenneth Waltz, avea o natură destul de complexă. Ei nu
susţineau că războiul ar fi putut fi eradicat oricînd prin măsuri specifice sau prin simpla dorinţă
de a o face, ci mai degrabă că progresul a adus lumea aproape de punctul în care războiul poate fi
eliminat din relaţiile dintre state. Istoria se apropie de stadiul în care ne-am putea aştepta ca
raţiunea să prevaleze în lume, atît pe plan intern, cît şi internaţional10.
În practica politică liberalismul şi-a găsit întruchiparea în decretarea după primul război
mondial a celor Paisprezece Puncte ale lui Wilson, în încercarea de recunoaştere a doctrinei
Monroe ca fiind una universală, în semnarea tratatului de la Versailles şi în crearea Ligii
Naţiunilor, în crearea după al doilea război mondial al instituţiilor de securitate de tip ONU,
CSCE, FMI, BM, OMC, InterPol etc.
După încheierea războiului întîi mondial, a fost realizat faptul că nu autodeterminarea
declanşa războaie, ci tocmai absenţa ei, nu lipsa echilibrului de forţe producea instabilitate, ci
tentativele de a se ajunge la un asemenea echilibru. De aceea Wilson a propus întemeierea unei
noi ordini mondiale pe principiul siguranţei colective. În opinia lui şi a altor adepţi liberali,
securitatea lumii nu reclama apărarea interesului naţional, ci apărarea păcii în calitate de concept
consfinţit prin lege11. Iar pentru a monitoriza acţiunile entităţilor naţionale în domeniul relaţiilor
internaţionale, s-a optat pentru crearea unei instituţii internaţionale – Liga Naţiunilor. Această

8
Apud: Griffiths M. Relaţii Internaţionale: şcoli, curente, gînditori. – Bucureşti: Ziua, 2003, p. 136.
9
Apud: Waltz K. N. Op. cit., p.107.
10
Waltz K. N. Op. cit., p.108.
11
Kissinger H. Diplomaţia. – Bucureşti: BIC BALL, 2002, p. 192.
organizaţie era o asociere universală a naţiunilor pentru menţinerea neştirbită a securităţii a
mărilor şi oceanelor lumii, „spre a folosi în comun şi fără probleme de toate popoarele lumii, şi
pentru împiedicare oricăror războaie declanşate fie în contradicţie cu clauzele tratatelor
încheiate, fie fără vreun avertisment prealabil şi fără o prezentare completă a cauzelor în faţa
opiniei publice mondiale – o garantare virtuală a integrităţii teritoriale şi a independenţei
politice”12. Pentru a facilita pacea universală şi a semăna încredere în interiorul unui nou concept
de securitate Wilson propune universalizarea doctrinei Monroe : „ Propun, cu alte cuvinte, ca
naţiunile să adopte în deplin acord doctrina preşedintelui Monroe ca pe o doctrină mondială, ca
nici o naţiune să nu-şi extindă forma de guvernămînt asupra oricărei alte naţiuni sau oricărui altui
popor,[...] ca toate naţiunile să evite din acest moment să se lase atrase în alianţe care le-ar obliga
să-şi măsoare forţele cu alte naţiuni.”13 Mai mult, pentru a întări şi a da o explicaţie exhaustivă
noii ordini mondiale bazate pe conceptul securităţii colective, Wilson propune în data de 8
ianuarie 1918, în faţa congresului, cele Paisprezece Puncte – condiţii ce ar fi trebuit respectate de
toate ţările în relaţiile dintre ele. Wilson a descris opt dintre acestea ca fiind obligatorii, asta
însemnînd că „trebuiau neapărat” îndeplinite, acestea privind aspectul conceptual al noii ordini
mondiale. Printre ele figurau diplomaţia deschisă, liberul acces la mare, dezarmarea generală,
înlăturarea barierelor comerciale, rezolvarea imparţială a disputelor coloniale, restabilirea
Belgiei, evacuarea teritoriilor ruseşti şi, ca o încununare a efortului, înfiinţarea unei Ligi a
Naţiunilor. Celelalte puncte, mai mult tehnice, au fost prezentate ca fiind dezirabile de îndeplinit
şi „nu neapărat” de realizat.
Wilson propunea o ordine mondială în care rezistenţa în faţa agresiunii să fie bazată pe
principii morale, excluzînd calculele geopolitice anterioare sofisticate. O acţiune trebuia
analizata din perspectiva dacă este justă sau injustă şi nu dacă este o ameninţare. Cît priveşte
Liga Naţiunilor, aceasta era considerată de Wilson ca fiind un instrument de asigurare a ordinii
morale ale statelor „o forţă morală a opiniei publice a întregii lumi”14. Iar ceea ce nu poate să
rezolve opinia publică, era decis să se soluţioneze prin presiuni economice. Pe de altă parte mulţi
se întrebau cum ar fi posibil aplicarea în practică a acestor instrumente, fără o forţă de
constrîngere credibilă. Reprezentantul francez în comisia de resort insista, de exemplu, în
favoarea unei armate internaţionale sau a oricărui alt tip de mecanism ce ar furniza Ligii
Naţiunilor un dispozitiv de garantare şi coerciţie pentru acele entităţi statale ce ar încălca
principiile ei fundamentale.
Un alt proiect de factură liberală este Pactul General de Renunţare la Război „Briand-
Kellogg”, cunoscut şi sub denumirea de Pactul de la Paris din 27 august 1928. Acesta declară
solemn renunţarea la război ca instrument al politicilor naţionale, condamnă dur recursul la
război pentru reglarea diferendelor internaţionale. Cere de la statele semnatare rezolvarea tuturor
diferendelor sau conflictelor, de orice natură sau de orice origine ar fi ele, iar cele care se vor
putea ivi nu ar trebui niciodată urmărite decît prin mijloace pacifiste15.
Aceste proiecte grandioase au eşuat nu pentru că ar fi fost prea liberale, ci din cauza că s-
au comis prea multe gafe de ordin strategic şi psihologic împotriva Germaniei învinse, în speţă în
cadrul Tratatului de la Versailles. Tratatul conţinea elemente de răzbunare şi de umilire, fapt
inadmisibil în relaţiile dintre ţări. „Punctul culminant” al Tratatului este articolul 231, aşa-numita
clauză a vinovăţiei de război16. Aceasta a suscitat spiritul revanşard al unei naţiuni
îngenuncheate, a determinat Germania să-şi mobilizeze resursele ideologice şi militare şi să

12
Kissinger H. Op. cit. p. 192.
132
Ibidem, p. 193.
3
Ibidem, p. 203.
14

151
Petrenco A. Istoria universală contemporană 1914 -1998. - Chişinău: Prometeu, 1998, p.139.
162
Kissinger H. Op. cit., p. 208.
înceapă un nou război. Această situaţie tragică a redus la utopie ceea ce se credea atît de viabil de
către liberali – sistemul securităţii colective, ce promitea pace şi prosperitate economică pentru
toţi membrii societăţii internaţionale.
După al doilea război mondial, liberalismul reînvie cu noi forţe – ONU şi CSCE fiind
exemple concludente ale pertinenţei şi viabilităţii ideilor liberale privind conceptul de securitate
cooperativă.
Mişcarea Europeană, înfiinţată de Contele Richard de Coudenhove-Kalergi, se baza şi
ea, în mare parte, pe ideile liberalismului. Jean Monet, Robert Schuman, Konrad Adenauer şi
Alcide de Gasperi s-au alăturat rînd pe rînd ideilor progresiste ale Mişcării Pan-europene, punînd
bazele Comunităţii Europene „celor şase” în 1957. Ulterior „cei şase” au devenit „cei nouă”, „cei
nouă” au evoluat în „cei doisprezece”, „cei doisprezece” transformîndu-se gradual în „cei
şaisprezece”. Principiile pe care se bazează această organizaţie europeană sînt, în principal,
libertatea, democraţia, concurenţa constructivă, drepturile omului, crearea statului social,
cooperarea economică, socială, culturală, politică, poliţienească şi militară, cooperare
instituţionalizată prin organele de decizie comunitare interguvernamentale sau în unele domenii
supranaţionale. Aşa încît raţiunea centrală a existenţei Uniunii Europene este asigurarea
cetăţenilor europeni cu un sistem de securitate bine determinat în toate domeniile de activitate.
Ceea ce este esenţial de evidenţiat în finalul acestui paragraf este faptul că ideile liberale
nu au rămas nici prea utopice, nici prea idealiste şi au putut mereu să se adapteze noilor situaţii
istorice, propunînd soluţii viabile pentru depăşirea crizelor în care ideologiile au împins de atîtea
ori popoarele la pornirea a războaielor destrugătoare. Ca să se instaureze pacea, sugerează
liberalii, scopul trebuie înlocuit cu democraţia – aşa încît ţelul să devină prosperitatea popoarelor
şi nu a grupurilor minoritare.

§2. Abordarea realismului politic privind conceptul de securitate

„Ideea utopică conform căreia există un interes al întregii lumi pentru pace [...] au împins
politicienii şi autorii de scrieri politice de peste tot să uite de neplăcutul fapt că există divergenţe
fundamentale de interese între naţiunile care doresc să conserve starea existentă pe arena
internaţională şi naţiunile care vor să o schimbe” 17. Aceasta este teza centrală a paradigmei
realiste cu privire la natura ordinii internaţionale şi este o concepţie diametral opusă celei a
liberalismului, care susţine că prin intermediul raţiunii umane este posibilă evitarea conflictelor
şi asigurarea securităţii internaţionale. S. Guzzini consideră că începutul relaţiilor internaţionale
nu sînt legate de realism, ci de idealism (liberalism), teorie politică care era iniţial o reacţie
împotriva practicilor diplomatice din secolul al XIX-lea. Dezbaterea dintre liberalism, numit de
mulţi „idealism”, şi realism este considerată prima dezbatere din relaţiile internaţionale. Aşa încît
realismul este apreciat drept o critică la adresa liberalismului de natură utopistă. R. N. Berki şi
M. Griffiths merg şi mai departe susţinînd că realismul constă pur şi simplu din susţineri
negative18.
Dacă liberalismul face apel la raţionalitatea acţiunii umane şi a statelor pe arena
internaţională, atunci realismul susţine că acţiunile sînt în mare măsură imprevizibile şi
iraţionale. În timp ce liberalii optează pentru armonia intereselor şi dezarmare reciprocă, realiştii
pledează pentru urmărirea interesului naţional şi pentru înarmarea progresivă în atingerea
securităţii maxime. Dacă liberalismul se opune intervenţionalismului în treburile interne ale unui
stat terţ, realiştii cred că intervenţia este binevenită în cazul în care aceasta satisface pe deplin
creşterea puterii şi a prestigiului propriu. Dacă, în fine, liberalii susţin că războiul este
literalmente neprofitabil din punct de vedere economic, realiştii se întreabă, nedumeriţi, cum
atunci să obţii noi pieţe de desfacere pentru propriile produse, braţe ieftine de muncă şi materie

17
Apud: Guzzini S. Realism şi relaţii internaţionale. – Iaşi: Institutul European, 2000, p. 29.
18
Guzzini S. Realism şi relaţii internaţionale. – Iaşi: Institutul European, 2000, p. 46.
primă, altfel decît „colonizînd”? Liberalii spun că lumea este o societate internaţională
armonioasă, unde toate ţările sînt egale în drepturi, iar realiştii argumentează că există, de fapt,
două lumi – a celor care conduc şi a celor ce sînt conduşi: nucleul şi periferia sistemului
internaţional. În timp ce liberalii afirmă că relaţiile internaţionale sînt o sursă de progres, realiştii
susţin că natura relaţiilor internaţionale este una haotică, anarhică şi că relaţiile internaţionale nu
au nici un viitor.
„Ce se poate face împotriva forţei, fără forţă?” se întreba Cicero. Cînd există atîtea state
suverane, cînd nu există nici un sistem judiciar care să se poată aplica în relaţiile dintre state,
cînd fiecare stat îşi adjudecă necazurile şi ambiţiile în funcţie de ce-i dictează propria raţiune sau
dorinţă – conflictele trebuie să apară, iar uneori se ajunge chiar la război1, opinează neorealistul
K. Waltz. Din acest punct de vedere, securitatea statală este practic imposibil de asigurat, aşa
încît statele de pe arena internaţională trăiesc într-o perpetuă şi ameninţătoare insecuritate,
insecuritate ce derivă din natura anarhică a sistemului internaţional. Acolo unde există anarhie,
armonia nu vine de la sine, deduce exhaustiv Waltz. El mai afirmă că orice stat va recurge la
forţă pentru a-şi atinge scopurile, dacă, după ce-şi va evalua şansele de izbîndă, va pune mai mult
preţ pe acele scopuri decît pe avantajele păcii19.
Hobbes afirma că statele lumii sînt ca indivizii în stare de natură. După cum indivizii,
fiind necontrolaţi de forţele de ordine ale societăţii se comportă de cele mai multe ori violent,
pentru a avea acces la resurse limitate, aşa şi statele, în absenţa unei autorităţi supranaţionale
recurg la violenţe în urmărirea propriilor interese vitale. Asfel războiul devine inevitabil, iar
securitatea este complet irealizabilă. Toţi realiştii clasici, printre care E. Kant, Spinoza, au căzut
de acord asupra acestei prezumţii. Realiştii care i-au succedat – J. J. Rousseau şi Montesquieu –
au extins problema într-un cadru mult mai larg, afirmînd că nu este vorba doar de natura umană
şi de cea a statului, care este inerent violentă, ci este vorba de însuşi sistemul internaţional care
este anarhic, anarhie provenită din independenţa statelor. Rousseau scria despre arena
internaţională că este cît se poate de adevărat că ar fi mult mai bine ca toţi oamenii să trăiască
mereu în pace. Dar cît timp nu există nici o garanţie pentru aceasta şi de vreme ce nu există
siguranţa că va putea fi evitat războiul, fiecare vrea să-l înceapă în momentul în care îi convine
cel mai mult, luînd-o, astfel, înaintea unui vecin, care, la rîndul lui, nu va ezita să lanseze un atac
în momentul în care îi este cel mai favorabil. Multe războaie, chiar şi cele ofensive, constituie,
mai curînd, nişte măsuri de precauţie, prin care atacatorul îşi apără avuţia, decît un mod de a
pune mîna pe avuţiile altora20. La finalul acestei afirmaţii Montesquieu apreciază că chiar dacă
este salutar din punct de vedere, teoretic să respecţi „spiritul public”, din punct de vedere politic,
aceasta poate să devină fatal. Opinia teoreticianului francez este relevantă pentru discuţia
noastră, căci dilema apărării, pe care realmente a enunţat-o Montesquieu, este o altă teză
importantă cu care are se confruntă paradigma realistă – dacă nu ataci primul vei fi atacat atunci
cînd te vei aştepta cel mai puţin şi vei fi de cele mai multe ori învins, căci adversarul va fi tentat
să pornească o ofensivă armată numai dacă va şti sigur că puterea lui este superioară puterii tale.
Un alt concept vital pentru analiza realistă a afacerilor internaţionale, ce reiese din
supoziţia anterioară, este puterea şi lupta perpetuă pentru putere, ca mijloc de asigurare a
securităţii naţionale. Realiştii consideră că cu cît un stat este mai puternic din punct de vedere
militar, cu atît ameninţarea la adresa securităţii sale este mai mică. Lupta pentru putere şi balanţa
de forţă, în acest context, sînt alte noţiuni – cheie cu care operează literatura de specialitate. În
cele ce urmează, vom insista asupra viziunilor unor notorii teoreticieni ai realismului politic, în
ceea ce priveşte conceptele cele mai importante, care determină, în accepţiunea realiştilor,
securitatea naţională şi internaţională.
Edward Hallett Carr este primul care a încercat să dea o definire mai aproape de
realitate, deci de practica internaţională, a ceea ce este securitatea internaţională. Din perspectiva
sa, el critică dur liberalismul, susţinînd că aceasta este o abordare „utopistă”, care a dominat

19
Waltz K. N. Op. cit, p.164.
20
Apud: Waltz K. N. Op. cit., p.184.
gîndirea intelectuală şi practica diplomatică în perioada interbelică. Anume din cauza încercării
de a implementa aceste practici neadecvate realităţii internaţionale ar fi fost posibilă declanşarea
celei de a doua conflagraţii mondiale. Astfel, studiul relaţiilor internaţionale, afirmă Carr, a fost
dedicat efortului de a produce pacea la nivel internaţional pe baza unor norme şi principii care de
fapt erau limitate la experienţa istorică a politicii şi economiei interne a Marii Britanii şi era
incorect de a le pune în aplicare la nivelul internaţional. Arena internaţională este divizată în
state diferite, atît sub aspectul puterii, cît şi sub cel al poziţiei faţă de status-quo-ul internaţional.
Cele mai importante norme erau credinţele în armonia naturală a intereselor şi în securitatea
colectivă21. Credinţa că securitatea colectivă poate opri o agresiune s-a dovedit a fi una falsă,
sugerează Carr, şi nu datorită faptul că ea este absolut irealizabilă, ci pentru că ea este realizabilă
numai dacă ţările din sistemul internaţional, angajate intr-un astfel de aranjament, sînt mulţumite
de status-quo-ul pe care îl au. În perioada interbelică securitatea colectivă s-a dovedit a fi
neviabilă din motiv că s-a pretins eronat că toate entităţile erau mulţumite de poziţia pe care o
deţineau. Prin urmare, conclude autorul, conflictul dintre state nu era doar o consecinţă a
eşecului de a se înţelege între ele, ci şi rezultatul inevitabil al unor aspiraţii incompatibile, care ar
fi putut fi rezolvate doar prin negocieri, prin prisma echilibrului de putere şi nu făcînd apel la
principiile universale de conduită universală22. Observăm din aceste afirmaţii două concepte
importante cu care operează in mod uzual realismul politic în încercarea de a explica modul în
care funcţionează securitatea – în primul rînd, este vorba de faptul că normele şi principiile
fundamentale sunt de cele mai multe ori de prisos atunci cînd ne referim la asigurarea securităţii
şi că echilibrul de putere este de fapt cel care poate asigura securitatea. În al doilea rînd,
negocierea acestui echilibru dintre state este apreciat a fi un element de îmbunătăţire a securităţii.
Un alt important adept al realismului politic este Hans Morgentau, care a abordat teme
ca natura umană, esenţa politicii, echilibrul de putere şi rolul eticii în politica externă. În
cunoscuta sa lucrare „Politica între naţiuni: lupta pentru putere şi pace” Morgentau a enunţat şase
principii pe care se bazează realismul politic, esenţa acestora reflectă într-o mare măsură
concepţia realiştilor asupra securităţii naţionale şi internaţionale. Astfel, susţine autorul, esenţa
politicii, ca şi a întregii societăţi, este determinată de legi obiective, care îşi au rădăcinile în
natura umană. Existenţa şi acţiunea acestor legi nu depinde de noi, iar orice încercare de a le
schimba se va termina cu eşec23. Din această afirmaţie rezultă clar că dacă relaţiile internaţionale
sînt în esenţa lor anarhice, oamenilor politici şi statelor le revine îndatorirea să acţioneze
concordîndu-se legilor anarhice ale mediului în care îşi desfăşoară activitatea. Această concluzie
a noastră este argumentată încă o dată de Morgentau prin afirmaţia că toţi politicienii ar trebui să
acţioneze reieşind din punctul de vedere al interesului naţional, conturat în termenii puterii.
Puterea este categoria principală a politicii şi, respectiv, acumularea puterii este scopul acţiunii
statelor pe arena internaţională. Mai mult, autorul afirmă că această concepţie de interes,
determinată în termenii puterii, este o categorie obiectivă, deşi interesul se poate schimba. Din
această afirmaţie deducem că orice încercare de a forma un sistem de securitate colectiv, ce s-ar
baza pe principiile morale şi concordanţa de interese, este imposibil de realizat. Din două motive
principale: în primul rînd, nu există o morală universală, ci fiecare stat îşi are propria sa morală,
în al doilea rînd, nu există interese comune, fiecare stat urmărindu-şi propriul interes. „Realismul
politic neagă identitatea între morala unei anumite naţiuni şi legile moralei universale. Concepţia
interesului, conturat în termenii de putere nu ne permite să cădem în extremităţile moralei [...]
morală internaţională există dar aceasta este condiţionată de timpul şi locul unde se desfăşoară
acţiunile”24. Morgentau afirmă că există un instrument organizator al relaţiilor dintre state şi
acesta este balanţa de putere, care asigură o ordine relativă pe arena internaţională, aşa încît

21
Griffiths M. Op. cit., p. 26.
22

1
Griffiths M. Op. cit., p.27.
23
Ibidem, p.28.
24
Сафронова О.В. Теория международных отношений (Учебное пособие). – Нижний Новгород, 2001, c. 55.
securitatea, într-o lume anarhică, este asigurată, din perspectiva realistă, de balanţa de putere,
numită şi balanţa de forţă sau echilibru de forţe.
Dar care este esenţa acestui concept de balanţă/echilibru şi ce rol are el în înţelegere
securităţii naţionale şi internaţionale din perspectiva realismului politic? Martin Wight, de
exemplu, sugerează că echilibrul de forţe este principiul a ceea ce ar putea fi numit mecanica
politică a puterii25. H. Bull, citîndu-l pe Vattel, înţelege prin balanţă a puterii „o stare de lucruri
în care nici o putere nu este într-o poziţie preponderentă şi poate face legea pentru alţii”26.
Politica este fondată, cum crede Wight, citîndu-l pe Hume, „pe bunul simţ şi un raţionament
evident”27, este o aplicaţie a legii instinctului de apărare mai opinează Wight. Mecanismul
echilibrului acţionează astfel: „ există trei puteri, dintre care prima o atacă pe a doua. Cea de a
treia putere nu-şi poate permite s-o vadă pe cea de a doua atît de decisiv zdrobită, pentru că
devine ameninţată ea însăşi, de aceea, dacă este prevăzătoare, ea îşi aruncă greutatea sa în partea
mai uşoară a balanţei, susţinînd cea de a doua putere”28. Aceasta este forma simplă a balanţei,
există însă şi forme mai complexe organizate de trei sau mai multe state. Esenţa balanţei constă
în faptul că atunci cînd o putere creşte devenind periculos de puternică, celelalte se unesc
împotriva ei. Balanţa de forţă poate fi urmărită în acţiune deplină, afirmă Wight, atunci cînd o
putere încearcă să cîştige stăpînirea societăţii internaţionale şi, momentan, „răstoarnă balanţa”.
Deşi puterea dominantă are de regulă o mică tentă de state vasale, prea slabe sau prea speriate
pentru a-şi apăra independenţa, şi de state „şacal”, care au propriile interese locale, cu toate
acestea, împotriva lor se ridică o mare alianţă de forţă superioară, a cărei victorie „restabileşte
echilibrul”.
Observăm din cele analizate anterior că, din perspectiva paradigmei realiste, conceptul de
securitate internaţională şi naţională este determinat de următoarele elemente-cheie. În primul
rînd, statul este exponentul principal al securităţii sale; interesele vitale prevalează asupra
moralei şi asupra dreptului internaţional; politica externă a statelor este o politică de putere;
există pe arena internaţionale state slabe şi state puternice. Mai observăm că intervenţionalismul
în treburile interne ale unui stat este bine venit dacă aceasta corespunde interesului naţional;
lupta pentru influenţă şi resurse este perpetuă. Balanţa de putere este mecanismul de asigurare a
ordinii mondiale şi respectiv a securităţii internaţionale, iar puterea militară a statului este
garanţia securităţii sale naţionale. Aşa dar realismul politic are o abordare a practicii politice dure
şi necruţătoare, o abordare militaristă. Această accepţiune este determinată, după realişti, de
natura obiectivă a arenei internaţionale – de anarhie, o anarhie în sensul lipsei unui guvern
mondial.
George Kennan, un alt mare adept al realismului, vede asigurarea securităţii naţionale
prin politica de „containment”, ce ar însemna îngrădirea adversarului în limitele zonei sale de
influenţă, aşa încît să nu-şi poată extindă acest areal în zonele învecinate. Mai exact, el susţine că
Statele Unite ale Americii ar trebui să-şi folosească uriaşa putere economică pentru a repune pe
picioare Europa şi Japonia şi a le transforma în mari puteri, astfel povara ţinerii sub control a
ameninţării sovietice să fie distribuită între mai mulţi actori. Kennan consideră că obiectivele
controlului ar fi trebuit limitate la apărare şi la refacerea complexului militaro-industrial. Această
strategie a fost implementată parţial în practică de SUA, prin punerea în aplicaţie a planului
Marshall de acordare a asistenţă economică Europei şi a doctrinei Truman, de înăbuşire a
oricăror „subversiuni interne” ale statelor din lumea a treia, sprijinite de Moscova. Această
abordare a securităţii, din punctul nostru de vedere, este una mult prea îngustă, aplicabilă doar
ţărilor mari ca SUA, şi într-o perioada de organizare bipolară a lumii. De aceea ea nu a oferit o
perspectivă pe termen lung de asigurare a securităţii nici naţionale, nici internaţionale. Căci, în
termeni reali, scopul strategiilor de securitate ar trebui să fie, credem noi, asigurarea securităţii
pe termen mediu şi lung într-o lume în continua schimbare.
25
Wight M. Politica de putere. – Chişinău: ARC, 1998, p. 176.
26
Bull H. Societatea anarhică. – Chişinău: Ştiinţa, 1998, p. 93.
27
Wight M. Op. cit., p. 176.
28
Wight M. Op. cit., p. 177.
 Un alt determinant al securităţii în perioada războiului rece a constituit-o tactica
loviturilor primare şi secundare. Aceasta a fost teoretic dezvoltată şi argumentată în anii ’60 de
către Almond Wohlstetter. Conform teoriei lui Wohlstetter, concentrarea armelor nucleare într-
un număr limitat de locaţii geografice ar putea însemna că este posibil ca un adversar să distrugă
aceste forţe printr-un atac surpriză, sau cel puţin să distrugă o cantitate suficient de mare pentru a
menţine un eventual atac în limitele tolerabile. Aceasta se credea că ar fi îndepărtat pericolul de
insecuritate totală: nimiceşti inamicul şi eşti în securitate.
Şi Henry Kissinger a avut o mare contribuţie în înţelegerea conceptului de securitate, în
deosebi în perioada războiului rece. Scrie în tradiţia realistă a lui H. Morgentau şi G. Kennan,
încercînd sa extindă şi să aprofundeze studiul asupra organizării lumii. Abordarea sa se bazează
pe tradiţia diplomatică europeană, afirmă M. Griffiths, adesea numită „realpolitik”, aşa cum s-a
dezvoltat în secolul al XIX-lea29. Această tradiţie se consideră a avea două idei. În primul rînd,
este vorba de conceptul „raison d’Ètat”, adică raţiune de stat, în care interesul statului justifică
folosirea mijloacelor externe nu întotdeauna „diplomatice” şi morale. În al doilea rînd, Kissinger
pune accentul pe echilibrul puterii ca instrument ordonator al relaţiilor internaţionale, adăugînd
că este de datoria omului de stat, mai ales, dacă aparţine unei mari puteri precum SUA, să
manipuleze echilibrul de putere, pentru a menţine o ordine internaţională în care nici un stat să
nu le domine pe celelalte. Semnificativă este şi distincţia pe care o face Kissinger în analiza
deciziilor politice a unei ţări: „high politics” şi „low politics”. „High politics” sau politica
„înaltă” se referea la aspectele militare şi geopolitice ale politicii externe, iar „low politics” sau
politică „joasă” avea în vedere aspectele privind comerţul şi economia. Această distincţie
periculoasă a creat şi un specific al abordării securităţii din perspectiva realistă. Aşa încît, atunci
cînd se vorbea despre securitatea naţională se avea în vedere mai mult aspectul militar al
problemei decît cel economic, social sau comercial. Agenda securităţii dădea astfel prioritate de
cercetare politicii „înalte”, aspectelor politico-militare, politica nivelului „jos” ajungea rareori să
fie discutată, cu exceptind cazurile cînd avea un impact direct asupra domeniilor diplomatice şi
militare.
Ceea ce mai trebuie de evidenţiat este că criticii realismului politic au enunţat două mari
lacune ale acestei abordări în studiul securităţii. În primul rînd, este vorba de accepţiunea
exagerat militaristă a conceptului şi, în al doilea rînd, s-a atras atenţia asupra faptului că
înarmarea progresivă a ţărilor, cu scopul de a mări sentimentul de siguranţă produce un efect
invers – sentimentul de securitate scade din cauza că adversarul face acelaşi lucru, iar în
consecinţăse ajunge la o „cursă a înarmărilor” şi, respectiv, la o „dilemă a apărării”, care
produce în fapt o insecuritate generală.

§3. Paradigma Şcolii de la Copenhaga – securitate axată pe ameninţări

„Modul în care s-a încheiat Războiul Rece şi, mai ales, acuzaţia că acest fenomen a
reprezentat „eşecul” abordărilor tradiţionaliste ale securităţii au intensificat dezbaterile în cadrul
comunităţii studiilor de securitate cu privire la domeniul şi aria de cuprindere a disciplinei”,
susţin Tim Bird şi Stuart Croft în articolul „The Copenhagen School and European Security”30.
Aceiaşi autori afirmă că idei asupra modului cum trebuie înţeleasă securitatea existau, de fapt, şi
înainte de sfîrşitul Războiului Rece. În anii 1960-1970 se discuta mult asupra importanţei
zonelor de influenţă, în anii 1970-1980 a crescut preocuparea analiştilor faţă de însemnătatea
factorilor economici şi de mediu în abordarea conceptului de securitate. Aceste preocupări însă
nu erau luate în serios de către cercurile ce formulau politicile de securitatea, datorită abordării
graduale a politicii: „politică înaltă” şi „politică joasă” (discutate de noi în paragraful precedent).
Colapsul URSS-ului a creat o problemă teoretică acută şi a compromis viziunea
militaristă a securităţii argumentată atît de profund de către Paradigma Realistă. Esenţa
problemei este că implozia URSS-ului nu a fost generată de către o ameninţare sau insecuritate

29
Griffiths M. Op. cit., p. 56.
30
Bird T., Croft S. The Copenhagen School and European Security. //The Romanian Journal of European Studies,
2003, No. 2, Timişoara, p. 9.
politică ori militară, cum s-ar fi aşteptat realiştii, ci, în primul rînd, de deficienţe grave ale
sistemului social şi economic. Aceste deficienţe au slăbit întreg sistemul sovietic şi în ultimă
instanţă l-au făcut să cadă. Mulţi cercetători au realizat acest lucru şi au început să conteste
abordarea militaristă a securităţii. Aşa încît „Şcoala de la Copenhaga” a devenit numele comun
pentru întreaga analiză a conceptului de securitate prin care s-a încercat reconceptualizarea
termenului. Cei mai importanţi reprezentanţi ai aceste şcoli sînt fără îndoială Barry Buzan şi Ole
Waever. Prima analiză cu adevărat profundă a conceptului a fost făcută de B. Buzan în cartea
„Popoarele, statele şi teama”. Chiar la începutul cărţii sale autorul sugera că concepţii
tradiţionale despre securitate au avut (şi în mintea multora încă mai au) o fundamentare îngustă 31.
Buzan evidenţiază că prin cartea sa el intenţionează „să se ocupe mai mult de ideea de securitate
în sine decît de condiţiile empirice în care trebuie formulată politica de securitate”32 şi doreşte în
principal să răspundă la întrebări de factură empirică şi filosofică. De exemplu ce ar înseamna
securitate în sens general? Cum este acest sens general transferat entităţilor specifice? Care este
cu exactitate obiectul de referinţă al securităţii dacă ne referim la securitate naţională? Pe de altă
parte, ce înseamnă securitatea internaţională? Se aplică ea vreunei entităţi superioare statului sau
există vreun sens în care securitatea dintre state este un fenomen indivizibil? etc.
B. Buzan afirma că acest concept al securităţii cuprinde multe contradicţii importante,
care, dacă nu sînt înţelese, pot crea confuzie şi erori. Printre contradicţiile majore, afirmă
profesorul de studii internaţionale, sînt cele dintre securitatea individuală şi securitatea naţională;
dintre mijloacele violente şi scopurile paşnice etc.
Citînd definiţiile mai multor autori date securităţii, printre care J. Balzs, L. Martin, G.
Luciani, O. Waever, Buzan concluzionează că securitatea naţională, în sens general este lipsa
ameninţării, pe cînd securitatea internaţională se referă la capacitatea statelor şi a societăţilor de
a-şi menţine identitatea independentă şi integritatea funcţională. Securitatea, atenţionează Buzan,
se referă în principal la supravieţuire, dar cuprinde în mod raţional şi o gamă consistentă de
preocupări legate de condiţiile de viaţă. Securitatea, crede autorul, se referă în primul rînd la
soarta colectivităţii umane şi abia în al doilea rînd la securitatea personală, a fiinţelor umane
individuale.
Unul dintre cele mai merite ale cărţii este acela că a definit şi argumentat exhaustiv
sectoarele principale ale securităţii. Astfel, susţine autorul: „Securitatea colectivităţilor umane
este afectată de cinci sectoare principale: militar, politic, economic, social şi de mediu” 33. Aşa
încît securitatea militară, după Buzan, priveşte interacţiunea dublă a capacităţilor de ofensivă şi
defensivă armată şi percepţia statelor despre intenţia celuilalt. Securitatea politică se referă la
stabilitatea organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernare şi a ideologiilor care le
legitimează. Securitatea economică priveşte accesul la resurse, finanţe şi pieţe necesare pentru a
susţine un nivel acceptabil al bunăstării şi de putere a statului. Securitatea socială se preocupă de
capacitatea de susţinere, în limitele unor condiţii de evoluţie acceptabile, a elementelor
tradiţionale de limbă, cultură, identitate şi obiceiuri culturale şi religioase. Securitatea mediului
se referă la menţinerea biosferei locale şi planetare, ca suport esenţial pentru toate acţiunile
umane. Important este şi faptul că, din perspectiva Şcolii de la Copenhaga, aceste sectoare nu
operează izolat unul de celălalt, ci fiecare defineşte un punct central în cadrul problematicii
securităţii, ca şi un mod de a ordona priorităţile.
Un alt meritoriu aport în definirea conceptului constă în iniţierea şi explicarea dinamicii,
corelaţiei şi importanţei obiectelor de referinţă în studiul securităţii: sistemul internaţional,
statele şi indivizii. Dezbaterile ulterioare s-au centrat asupra dilemei enunţate de către K. Booth
atunci cînd a întrebat : ”Care este obiectul de referinţă principal – statele sau oamenii?
Securitatea cui anume este pe prim plan?”34. Buzan este în favoarea satului, căci,
argumentează autorul, doar statul este capabil să formeze politici care să asigure

31
Buzan B. Popoarele, statele şi teama. – Chişinău: Cartier, 2000, p. 25.
32
Ibidem, p. 26.
33
Buzan B. Op. cit., p. 31.
34
Bird T., Croft S. Şcoala de la Copenhaga..., p.16.
securitatea, statul este exponentul securităţii, statul este ţinta securităţii. Acest argument
pare a fi important dacă se iau în consideraţie implicaţiile ordinii anarhice ale sistemului
internaţional. Căci Buzan afirmă: „Contextul anarhic determină condiţiile politice
elementare în care înţelesurile securităţii naţionale şi internaţionale urmează să fie
construite”. Aşa contextul anarhiei, din perspectiva lui Buzan, impune conceptului de
securitate trei condiţii majore: (1) statele sînt obiectul principal de referinţă al securităţii,
fiindcă ele constituie atît cadrul ordinii, cît şi sursa cea mai înaltă de autoritate
guvernamentală. (2) deşi statele sînt principalele obiecte de securitate, dinamica securităţii
naţionale este puternic relaţionată şi de interdependenţa dintre state. (3) avînd în vedere
durabilitatea anarhiei, înţelesul practic al securităţii poate fi conceput în mod raţional
dacă poate fi făcut operaţional într-un mediu competitiv. Aceasta însă mai înseamnă că în
anarhie securitatea nu poate fi decît relativă, niciodată absolută35.
Aceste aspecte au fost cel mai mult criticate, căci sugerau o viziune neorealistă asupra
securităţii. Iar pentru cei ce susţin că individul trebuie să aibă o poziţie privilegiată ca
referent primar al securităţii (în special pentru liberali), statul devine, mai degrabă, o
ameninţare la adresa securităţii decît o sursă de securitate. Buzan este conştient de
„confruntarea istorică” stat – individ şi, pentru a elucida lucrurile, introduce conceptele „state
slabe” şi „state puternice”. Este interesant să remarcăm că slab – puternic nu se referă aici la
capacităţi sau putere propriu-zisă, ci, mai degrabă, la nivelul de coeziune socio-politică. Însă nici
un indicator unic nu defineşte în mod clar diferenţa dintre statele slabe şi cele puternice, dar
Buzan exemplifică nişte condiţii pe care ne putem aştepta sa le găsim la statele slabe: (1) un
nivel ridicat de violenţe politice; (2) un rol pregnant al poliţiei politice în viaţa cotidiană a
cetăţenilor; (3) conflicte politice majore referitoare la ideologia ce trebuie folosită în organizarea
statului; (4) lipsa unei coerenţe a identităţii naţionale sau prezenţa unor identităţi naţionale
contradictorii în interiorul statului; (5) lipsa unei ierarhii clare şi nerespectarea autorităţilor
politice; (6) un gard înalt de control al statului asupra mass-media36.
Acolo unde statul este puternic, securitatea naţională poate fi percepută în primul rînd,
prin prisma protejării componentelor statului de ameninţările venite din exterior, spune Buzan.
Iar statele slabe, pe de altă parte, sunt supuse în primul rînd vulnerabilităţilor politice interne.
Însă atunci cînd un stat este şi o putere mică şi în acelaşi timp un stat slab, vulnerabilitatea sa
este nelimitată, ea venind atît din interior, cît şi din exterior.
Una dintre cele mai revelatoare inovaţii aduse de Buzan în abordarea securităţii este
analiza conceptului prin prisma ameninţărilor, în speţă, a ameninţărilor în funcţie de sector. În
consecinţă, avînd cinci sectoare ale securităţii, descoperim cinci tipuri majore ale ameninţărilor:
militare, politice, sociale, economice şi ecologice.
Buzan începe cu cercetarea ameninţărilor militare pentru că, susţine savantul, acţiunea
armată nu doar loveşte în însăşi esenţa funcţiilor de protecţie a statului, ci ameninţă să distrugă în
adîncime straturile de interese sociale şi individuale care stau la baza statului. Ameninţarea
militară supune baza fizică a statului la presiuni, prejudiciere şi dezmembrare şi poate distruge
profund ecosistemul. Mai mult, evidenţiază pregnant autorul, aceasta poate duce la denaturarea
sau dezmembrarea instituţiilor, reprimînd, subminînd sau desfiinţînd ideea de stat.
Întrucît statul este o entitate esenţialmente politică, ameninţările politice sînt de temut în
egală măsură ca şi cele militare, căci, spune Buzan, ele agresează direct ideea de stat, ideologia
organizaţională, instituţiile statale. Pe de alta parte, atrage atenţia Buzan, ameninţările politice
provin din marea diversitate de idei, din natura anarhică a sistemului internaţional, aşa încît ele
sunt de cele mai multe ori structurale: „rezultă mai degrabă din natura situaţiei decît din intenţii
particulare ale unui atacant faţă de altul”37.
Cît priveşte ameninţările sociale, acestea, după Buzan, pot fi cu greu de deosebit de cele
politice. Căci în relaţiile dintre state, ameninţările externe semnificative asupra nivelului social

35
Buzan B. Op. cit., p. 34.
36
Ibidem, p. 105.
37
Buzan B. Op. cit., p. 128.
ajung pînă la atacuri la adresa identităţii naţionale, căzînd cu uşurinţă în domeniul politic. Astfel,
ameninţările sociale constituie adesea o parte a pachetului mai larg de ameninţări armate şi
politice, spune Buzan. Iar dacă securitatea socială depinde de capacitatea statului de susţinere a
structurilor tradiţionale de limbaj, cultură, identitate şi obiceiuri etnice, atunci ameninţarea
acestor valori provin mai des din interiorul statului decît din afara lui, concluzionează autorul38.
Ameninţările economice sunt şi mai greu de definit şi localizat. Problema centrală,
susţine pe bună seamă Buzan, este că într-o economie de piaţă funcţională poziţia actorilor este
totdeauna una de risc, luptă, concurenţă, nesiguranţă şi deci actorii se află într-o permanentă
ameninţare. Pentru a funcţiona în mod eficient, pentru a produce progres, pentru a obţine profit,
niveluri acceptabile de producţie, distribuţie, inovaţie şi creştere piaţa trebuie să impună continuu
ameninţări cu falimentarea actorilor ineficienţi. De aceea, într-un sistem de piaţă, există un
număr şi o varietate uriaşe de ameninţări economice, care nu pot fi considerate în mod rezonabil
drept ameninţări la adresa securităţii naţionale. Dar atunci cînd consecinţele ameninţării
economice ajung dincolo de sectorul strict economic, argumentează Buzan, intrînd în sfera
militară sau politică, pot apărea trei chestiuni care privesc securitatea naţională: legăturile dintre
capacităţile economice, pe de o parte, şi capacitatea militară, puterea şi stabilitatea socio-politică,
pe de altă parte39.
În capitolului dedicat ameninţărilor, Buzan încearcă să definească ameninţările
ecologice40. În mod tradiţional, spune Buzan, aceste au fost percepute ca întîmplătoare, făcînd
parte din condiţiile naturale de viaţă, şi de aceea ca fiind mai curînd o problemă de destin decît o
chestiune de pe agenda securităţii naţionale. Ameninţările ecologice însă par a fi foarte
importante: cutremure, furtuni, epidemii, inundaţii, valuri uriaşe, secete. Toate acestea au fost
văzute ca o parte a luptei oamenilor împotriva naturii, în timp ce chestiuni de securitate naţională
ţin mai mult de lupta oamenilor între ei. Însă o dată cu expansiunea cunoaşterii se realizează că
toate aceste calamităţi nu sînt întîmplătoare. Deversările de acizi, gazele de seră sau fluorurile de
carbon care provoacă subţierea stratului de ozon sunt atacanţi identificabili. Marea problemă
care rămîne este lipsa dorinţei de cooperare în acest domeniul a tuturor actorilor implicaţi, este
ceea ce Hardin numeşte ca fiind „tragedia bunurilor publice” 41 şi eschivarea de la acţiune
colectivă. Aşa încît ameninţările ecologice, deşi au fost recunoscute ca fiind prejudicieri serioase
la adresa naţională şi internaţională, se fac puţini paşi serioşi în înlăturarea acestor pericole
iminente şi nu numai din cauza fenomenului „blatistului” („mă comport ca un blatist: beneficiez
de un bun fără să plătesc pentru el, în timp ce toţi ceilalţi plătesc”)42, ci şi din cauză că acţiuni în
acest sens ar aduce prejudicii serioase industriilor ţărilor dezvoltate.
În concluzia acestui capitol, este esenţial a evidenţia faptul că atît abordarea realistă cît şi
liberală au adus un aport semnificativ la dezvoltarea multidimensională a conceptului de
securitate. Însă Şcoala de la Copenhaga, şi în special, studiile lui Barry Buzan, au rederecţionat
conceptul în limite mult mai largi, dezvoltînd înţelegerea „atotcuprinzătoare” a securităţii pe
care o cunoaştem astăzi. Acest lucru este ilustrat şi de comentariul lui K. Booth, care spunea că
volumul „Popoarele, statele şi teama” rămîne cea mai cuprinzătoare analiză teoretică a
conceptului de securitate în literatura relaţiilor internaţionale pînă la această oră, iar de cînd a
fost publicată, noi, ceilalţi, am scris note de subsol la ea43.

38
Ibidem, p. 31.
39
Ibidem, p. 236.
40
Ibidem, p. 131.
41
Miroiu A. Introducere în analiza politicilor publice. – Bucureşti: Punct, 2001, p.22
42
Ibidem, p. 22.
3
Bird T., Croft S. The Copenhagen..., p. 18.

43