Capitolul III.

Modele de analiză a conflictelor

Principalele teme abordate:

III.1. Modelele lui Galtung asupra conflictului, violenţei şi păcii

III.2. Escaladarea şi dezescaladarea conflictelor
III.3. Modelul lentilei: răspunsurile la rezoluţia conflictelor
III.4. Abordarea conflictelor: privirea spre sine sau spre celălalt
III.5. Rezultate win-win, win-lose, lose-lose: Satisfacţia lui Abel
III.6. Dilema prizonierului şi evoluţia cooperării
III.7. Poziţii, interese şi nevoi

După parcurgerea acestui capitol, cititorul va putea să analizeze, utilizând anumite

modele cadru, diferite conflicte internaționale.

1
 III.1 Modelele lui Galtung asupra conflictului, violenţei şi păcii

Johan Galtung propune în 1969 un model de soluţionare a conflictelor care

se axează asupra relaţiei dintre conflict, violenţă, pace.
Pentru a înțelege mai bine de unde provine conflictul, Galtung abordează pas
cu pas un set de întrebări: ce s-a întâmplat înainte de violență, de agresiune?
Răspunsul este polarizare, implicând dezumanizarea Celuilalt. Dar înainte de
polarizare? Răspunsul este un soi de frustrare care provine din existenţa unor
obiective incompatibile. Specific, acest lucru înseamnă conflict; între obiective și
între purtătorii acestor obiective. În consecință, violența ar proveni mai degrabă
dintr-un conflict netransformat sau dintr-o relație problematică decât de la un actor
problematic; persoană, stat, națiune.1
Înțelegând conflictul ca fiind alcătuit din obiective contradictorii,
incompatibile, Galtung explică că natura, cultura și structura se află la sursa acelor
obiective. “Natura e cea care se află în noi şi în jurul nostru, cultura e cea care se
află în noi ca norme şi valori internalizate, iar structura se află în jurul nostru prin
sancţiuni pozitive, negative, instituţionalizate.”2
Repetând exercițiul, de această dată de sus în jos, Galtung explică
următoarele:
- actorii individuali sunt condiționați, şi nu determinați de natură sau cultură;
- actorii au obiective, printre care se află nevoi de bază derivate din natură,
valori derivate din cultură și interese derivate din structură;
- obiectivele incompatibile, care nu se află în armonie, ci în contradicție,
definesc conflictul;
- acolo unde există conflict, există și frustrare;
- acolo unde există frustrare, există polarizare și dezumanizarea Celuilalt;
- frustrarea se poate transforma în agresivitate; ura creşte în intensitate la nivel
de atitudine, iar violența creşte în intensitate la nivel de comportament. 3
Din perspectiva lui Galtung, conceptele de pace și violență sunt legate între ele
astfel încât pacea poate fi privită ca fiind „absența violenței.” Pentru a înțelege ce
este pacea, Galtung definește mai întâi violența.
„Violența apare când oamenii sunt influențați ȋntr-atât ȋncât reacțiile lor actuale
somatice și mentale ajung sub potențialul lor de realizare.”4
1
Johan Galtung (2007), „Introduction: peace by peaceful conflict transformation – the Transcend approach” în
Charles Webel, Johan Galtung (ed.) Handbook of peace and conflict studies, Routledge Taylor & Francis Group,
New York, p. 15.
2
Ibidem, p. 16.
3
Ibidem
4
Johan Galtung (1969), “Violence, Peace, and Peace Research”, Journal of Peace Research, vol 6, no. 3, p.168.

2
 Definiția arată modul mai larg în care este percepută violența, reliefând
diferența între actual și potențial sau între ceea ce este și ceea ce ar fi putut să fie.
Când gradul de potențial este mai mare decât cel actual înseamnă că ceea ce este
actual poate fi prin definiție evitat, iar atunci când este evitabil, violența este
prezentă. De exemplu, o persoană decedată din cauza tuberculozei în secolul XVIII
nu aduce în discuție prezența violenței, deoarece medicina în acea perioadă nu era
atât de evoluată, iar leacul pentru tuberculoză nu exista. Cu alte cuvinte, era
inevitabil. Dacă aceeași persoană ar muri astăzi de tuberculoză atunci, potrivit
definiției de mai sus, am fi în prezența unui caz de violență.5
Pe baza conceptelor de conflict, violență, pace, Galtung a propus un model
de soluționare a conflictelor plecând de la imaginea unui triunghi format din
contradicţii, atitudini şi comportament.6

Sursa: Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse, Hugh Miall (2011), Contemporary

Conflict Resolution – The prevention, management and transformation of deadly
conflicts, 3d ed., Polity Press, Cambridge, p. 10.

Contradicţiile înseamnă „incompatibilitate de obiective” între două sau mai

multe părţi aflate în conflict şi presupune că atingerea unui obiectiv exclude
îndeplinirea celuilalt sau a celorlalte obiective.7 Contradicțiile sunt cele care
generează conflictul, sau pe modelul triunghiului, cauza apariției atitudinilor și
comportamentelor. În cazul conflictelor simetrice, contradicţia apare între părţi,
interesele lor şi ciocnirile de interese dintre ele. În cazul conflictelor asimetrice,

5
Ibidem.
6
Johan Galtung (1996), Peace by peaceful means: peace and conflict, development and civilisation, International
Peace Research Institute, Oslo, p.71.
7
Johan Galtung (2007) „Introduction..., p. 22.

3
 contradicţia este definită de părţi, relaţia dintre ele şi conflictul de interese legate
de această relaţie.8
Atitudinile cuprind percepţii despre sine şi percepţii greşite despre celălalt.
Ȋn conflictele violente, atitudinile sunt influenţate de emoţii ca frică, furie, ură.
Percepţia despre sine se referă la modul în care o parte se autodefineşte, aspiraţiile,
viziunile sale. Modul în care o parte îl percepe pe celălalt implică poziţia acesteia
marcată de elemente din trecut. Altfel spus, percepţia sau poziţia pe care o parte o
adoptă faţă de altă parte este rezultatul unei memorii colective. De aceea, eforturile
se concentrează asupra dezvoltării unui dialog constructiv între părți, în funcție de
interese comune, astfel încât să se poată ieși din cercul în care Celălalt este
perceput ca fiind dușmanul.
Comportament poate însemna cooperare, coerciţie, gesturi semnificând
conciliere sau ostilitate. În conflictele violente, comportamentul se manifestă prin
ameninţări, coerciţie şi atacuri distructive. Din triunghiul lui Galtung, acest
element este singurul care este vizibil, deoarece implică acțiuni deschise, evidente.
De exemplu, când două state doresc acelaşi teritoriu, obiectivele lor devin
incompatibile, moment în care apare contradicţia pe primul unghi al triunghiului
lui Galtung. Orice actor cu obiective neîndeplinite acumulează sentimente de
frustare care pot conduce la agresiune şi la formarea atitudinilor, cea de-a doua
componentă a triunghiului propus de Galtung. Din acest punct nu mai este decât un
pas până la apariţia violenţei directe, manifestată sub forma unui comportament
conflictual.9
Toate cele trei componente (contradicţii, atitudini, comportamente) sunt
necesare pentru a avea un conflict per se. Această precizare este importantă,
deoarece pentru a soluţiona un conflict este nevoie de abordarea fiecărui element în
parte, în aşa fel încât comportamentul conflictual să fie eliminat, să se producă o
schimbare la nivelul atitudinilor negative şi să se reuşească depăşirea creativă a
contradicţiilor. Dacă componenta de atitudini sau comportament nu poate fi
identificată, atunci conflictul este latent, structural sau chiar numai cultural.
Conflictul este un proces dinamic ceea ce înseamnă că structura, atitudinile
şi comportamentele se schimbă constant şi se influenţează reciproc, 10 neexistând o
liniaritate a acestor trei componente. Atitudinile influențează comportamentele și
contradicțiile, precum comportamentele și contradicțiile afectează atitudinile.
Dezvoltarea dinamicii conflictului ajunge la un moment în care se formează
conflictul manifest, vizibil, reprezentat prin ciocnirea directă a intereselor dintre

8
Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse and Hugh Miall (2011) Contemporary conflict resolution. The
prevention, management and transformation of deadly conflicts, 3d ed., Polity Press, Cambridge, p. 9.
9
Johan Galtung (2000) „Conflict theory and practice: a perspective” în Conflict Transformation by Peaceful
Means(Transcend Method), United Nations Disaster Management Training Programme, United Nations, p. 1.
10
Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse and Hugh Miall, (2011) op.cit., p. 10.

4
părţi şi a relaţiei opresive dintre ele. Părţile conflictului se organizează în jurul
acestei structuri pentru a-şi atinge obiectivele prin dezvoltarea unor atitudini ostile
şi a unui comportament conflictual. Astfel, conflictul începe să crească, să se
intensifice şi să se lărgească (atragerea altor părţi în conflict), să se adâncească, să
genereze conflicte secundare între părţile principale sau între actori externi care au
fost atraşi în conflict. Toate aceste lucruri duc la dificultatea sau complexitatea
abordării conflictului iniţial.
Modalitatea de soluţionare presupune o dezescaladare a comportamentului
conflictual, o schimbare la nivel atitudinal şi o transformare a relaţiilor şi a
intereselor divergente care se ciocnesc într-un conflict.11 Abordarea contradicțiilor
este un pas foarte important în orice încercare de soluționare a unui conflict.
Contradicțiile duc la apariția atitudinilor, care formează mai departe
comportamentul. De aceea este necesar un răspuns la întrebarea: care sunt
rădăcinile conflictului ce alimentează obiectivele incompatibile? Este vorba de o
abordare a conflictului de la sursă și implică un efort pentru a înțelege conflictul la
un nivel profund.
În 1990, Galtung a rafinat primul model al triunghiului conţinând
contradicţii, atitudini, comportamente, cu un al doilea triunghi format din violenţă
directă, violenţă structurală şi violenţă culturală.

Sursa: Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse, Hugh Miall (2011),

Contemporary Conflict Resolution – The prevention, management and
transformation of deadly conflicts, 3d ed., Polity Press, Cambridge, p. 10

Din perspectiva lui Galtung, violența nu trebuie înțeleasă într-un sens

restrâns și de bază, cum se întâmplă de cele mai multe ori. Violența nu înseamnă
11
Oliver Ramsbotham (2010), Transforming violent conflict. Radical disagreement, dialogue and survival,
Routlefge Taylor&Francis Group, London, New York, p. 44.

5
doar agresiune, ci și injustiție socială – distribuție inegală a puterii și a resurselor
(violență structurală).12 O astfel de violență provinde din violența care se află mai
degrabă în structura societății decât cea care provine direct și personal de la un
actor/persoană.
Violenţa directă este vizibilă, distructivă şi are la bază elemente conative
clare de a provoca rău, de a distruge. Potrivit lui Galtung, efectele vizibile ale
violenței directe pot fi traduse în numărul de morți, răniți, refugiați, precum și în
distrugeri materiale. Cu toate acestea, efectele invizibile ale violenței directe pot fi
mai periculoase deoarece, prin recurgerea la acest tip de violență are loc implicit
consolidarea violenței structurale și culturale. Practic, chiar dacă aspectele
structurale și culturale ale unui conflict nu se pot vedea, acestea joacă cel mai
important rol în timpul prevenirii și în etapele incipiente ale conflictului. Violența
structurală și culturală conduc la apariția violenței directe prin intermediul unor
actori care se revoltă împotriva structurilor și care folosesc elementele culturale
drept instrumente de legitimare a violenței.13
Spre deosebire de violența personală sau directă, violența structurală este
“indirectă în sensul în care s-ar putea să nu existe o persoană care să provoace rău
în mod direct unei alte persoane în structură. Violența este construită în structură și
se arată ca putere inegală și, în consecință, în șanse de viață inegale.”14
Deși violenţa structurală nu are la bază o voinţă de a provoca daune, ea poate
fi însă la fel de distructivă sau chiar mai distructivă decât violenţa directă. 15
Problema este că puterea de a decide asupra distribuirii resurselor este repartizată
inegal. De aceea violența structurală are în centru exploatarea. Acest lucru
înseamnă că unii (topdogs) obțin mult mai mult în urma interacțiunii din structură
decât ceilalți (underdogs).16 Prin urmare, violența structurală provine din distribuția
inegală a puterii ȋntre actori, care îi dezavantajează pe cei care nu dețin la fel de
multă putere (underdogs). Aceștia din urmă pot fi ȋntr-atât de dezavantajați încât
ajung să și moară (de exemplu, prin înfometare) sau pot fi lăsați într-o stare de
mizerie permanentă, incluzând malnutriție sau boală. Pătrunderea, segmentarea (a-i
da celui dezavantajat posibilitatea să aibă doar o vedere parțială asupra realității),
marginalizarea (a-i păstra pe cei dezavanatajați în afară), fragmentarea (a-i ține la
distanță pe cei dezavantajați) sunt exemple de violență structurală.17

12
Johan Galtung, (1969), “Violence, Peace, and Peace Research”, Journal of Peace Research, vol. 6, no.3, p. 171.
13
Johan Galtung (2004), Violence, War, and Their Impact: On Visible and Invisible Effects of Violence, Polylog,
Forum for Intercultural Philosophy 5 http://them.polylog.org/5/fgj-en.htm
14
Johan Galtung (1969), “Violence, Peace, and Peace Research”, Journal of Peace Research, vol.6, no.3, p. 171.
15
Johan Galtung (2000) „Violence Theory” în Transformation by Peaceful Means (Transcend Method), United
Nations Disaster Management Training Programme, United Nations, p. 2.
16
Johan Galtung (1990) „Cultural Violence”, Journal of Peace Research, vol. 27, no.3, p. 293.
17
Idem, pp. 293-294.

6
 Violența structurală este injustiție, exploatare contruită în sistemul social
care generează bunăstare pentru unii și sărăcie pentru alții, blocând în acest fel
șansele la o dezvoltare umană pe deplin. Privilegiind unele clase, etnii, sexe,
naționalități în detrimentul altora, se instituționalizează oportunități inegale pentru
educație, resurse. Violența structurală formează astfel baza pentru capitalism,
patriarhat, precum și pentru orice sistem dominator.18 De exemplu, în cazurile de
discriminare rasială în America, structurile sociale dezavantajează în mod
sistematic bărbații și femeile africano-americane, care suferă de șanse inegale la
viață.19
Violența culturală se referă la acele aspecte ale culturii (religie, ideologie,
limbă, artă, știință) care pot fi utilizate pentru a justifica sau legitima violența
directă sau structurală. Violența culturală face ca, prin internalizare, violența
directă și structurală să pară ceva natural, sau cel puțin ceva care nu este rău. 20
Anumite sentimente de superioritate sau inferioritate sunt transmise oamenilor încă
din copilărie. Astfel, percepțiile și credințele despre ei și despre lume sunt
modelate. Cu alte cuvinte, aceștia ajung să fie convinși că acesta este modul în care
lucrurile sunt și ar trebui să fie.21
Un exemplu care să cuprindă toate cele trei tipuri de violență este acela al
africanilor capturați și duși cu forța peste ocean pentru a lucra ca sclavi. Milioane
de africani sunt uciși în acest proces de îmbarcare. Acest tip de violență directă se
estompează cu trecerea anilor, dar sedimentează tipul de violență structurală, albii
fiind cei avatajați (topdogs) și cetăţenii de culoare cei dezavantajați (underdogs). Ȋn
acest mod, violența culturală cu idei rasiste este produsă şi reprodusă peste tot.
După un anumit timp, violența directă se uită pur și simplu. La fel și sclavia. Doar
cele două tipuri de violență (structurală și culturală) rămân la nivelul manualelor de
școală: discriminare pentru violența structurală și prejudiciu pentru violența
culturală.22
Galtung explică modul în care relaționează aceste tipuri de violență apelând
la imaginea unui triunghi. Atunci când triunghiul are la cele două vârfuri de la bază
violența directă și structurală, violența culturală apare ca legitimându-le pe
celelalte două. Dacă triunghiul are în vârf violența directă, imaginea rezultată va fi
18
William T. Hathaway (2013) „Varieties of Violence: Structural, Cultural, and Direct” Conflict
Resolution/Mediation, Transcend Media Service https://www.transcend.org/tms/2013/10/varieties-of-violence-
structural-cultural-and-direct/
19
Kathleen Ho (2007) „Structural Violence as a Human Rights Violence” Essex Human Rights Review, vol. 4,
no.2,
http://projects.essex.ac.uk/ehrr/V4N2/ho.pdf
20
Johan Galtung (1990) „Cultural Violence”, Journal of Peace Research, vol. 27, no.3, pp. 291-292.
21
William T. Hathaway (2013) „Varieties of Violence: Structural, Cultural, and Direct” Conflict
Resolution/Mediation, Transcend Media Service https://www.transcend.org/tms/2013/10/varieties-of-violence-
structural-cultural-and-direct/
22
Johan Galtung (1990) „Cultural Violence”, Journal of Peace Research, vol. 27, no.3, p. 295.

7
cea a violenței structurale și culturale, ca surse ale violenței directe. Triunghiul va
rămâne întotdeauna un triunghi, doar imaginea ce rezultă va fi diferită. Ȋn ciuda
simetriei, există o diferență de bază în ceea ce priveşte relația în timp a celor trei
tipuri de violență. Violența directă este un eveniment, violența structurală este un
proces cu suișuri și coborâșuri, iar violența culturală este permanentă, rămâne la fel
în timp.23
Violența directă este dinamică, vizibilă, în timp ce celelalte două tipuri de
violenţă sunt invizibile. Violența directă provine din violența structurală și
culturală. Aceste trei tipuri de violență interacționează, se află în legătură. Datorită
faptului că cele trei tipuri de violență interacționează, orice încercare de eliminare a
violenței ar trebui să înceapă din toate cele trei unghiuri concomitent. O schimbare
fundamentală la un capăt al triunghiului nu va înseamna în mod automat o
schimbare la celelalte două capete.24
Acest gen de abordare este similar cu conceptele de pace pozitivă și negativă
avansate de Galtung. Pacea negativă este un concept care presupune absența
violenței colective organizate. Pacea pozitivă se obţine atunci când violenţa
culturală şi structurală sunt înlăturate.25
Revenind la primul triunghi format din contradicții, atitudini și
comportamente, se poate spune că, într-un conflict atitudinile sunt alimentate de
violenţă culturală, comportamentul de violenţă directă şi contradicţiile de violenţă
structurală. Pentru a ȋnlătura violenţa directă este nevoie de schimbarea
comportamentului conflictual26, care se află în natura umană.27 Pentru a ȋnlătura
violenţa structurală este nevoie de eliminarea contradicţiilor28, care se găsesc în
structură.29 Violenţa culturală este ȋnlăturată atunci când are loc o schimbare la
nivelul atitudinilor,30 aflate în legătură cu noţiunea de cultură.31 Aceste trei forme
de încetare a violenţei directe, structurale şi culturale se află în legătură cu trei
strategii mai largi sau trei concepte complementare soluţionării de conflicte
descrise de Galtung tot prin imaginea unui triunghi: peacekeeping, peacemaking şi
peacebuilding.32

23
Ibidem, p. 294.
24
Johan Galtung (1990) „Cultural Violence”, Journal of Peace Research, vol. 27, no.3, p. 302.
25
Johan Galtung (1967) Theories of Peace. A Synthetic Approach to Peace Thinking, International Peace Research
Institute, Oslo, http://www.transcend.org/files/Galtung_Book_unpub_Theories_of_Peace_-
_A_Synthetic_Approach_to_Peace_Thinking_1967.pdf
26
Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse and Hugh Miall, (2011) op.cit., p.11.
27
Johan Galtung (2007) „Introduction: peace by peaceful conflict transformation – the Transcend approach” în
Charles Webel, Johan Galtung (ed.) Handbook of peace and conflict studies, Routledge Taylor & Francis Group,
New York, p. 18.
28
Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse and Hugh Miall, (2011) op.cit., p.11.
29
Johan Galtung (2007) „Introduction...., p. 18.
30
Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse and Hugh Miall, (2011) op.cit., p.11.
31
Johan Galtung (2007) „Introduction...., p. 18.

8
Sursa: Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse, Hugh Miall (2011), Contemporary
Conflict Resolution – The prevention, management and transformation of deadly
conflicts, 3d ed., Polity Press, Cambridge, p. 10.

În sens tradiţional, peacekeeping (menținerea păcii) presupune desfășurarea

de personal internațional militar și civil într-o zonă de conflict, cu consimțământul
părților implicate, pentru a stopa ostilitățile sau pentru a supraveghea obţinerea
unui acord de pace.33 În opinia lui Galtung, peacekeeping contribuie la reducerea
limitei de distrugere cauzată de un conflict. De exemplu, prin aplicarea unor
instrumente care să garanteze şi să monitorizeze acordurile de încetare a focului
(recurgerea la forţe militare imparţiale şi neutre) se pot reduce consecinţele prime,
negative ale unui conflict.34
Pe de altă parte, peacemaking (înfăptuirea păcii) implică folosirea medierii
şi a negocierii ca mijloace de reconciliere a obiectivelor şi intereselor
incompatibile ale părţilor, interese care au alimentat conflictul într-o primă fază. În
sens tradițional, peacemaking include activități specifice pentru a opri un conflict
în desfășurare și pentru a convinge părțile să încheie un acord (de exemplu, cele
indicate de Carta Națiunilor Unite, capitolul VI).35

32
Johan Galtung (1976) “Three Approaches to Peace. Peacekeeping, Peacemaking and Peacebuilding”, ȋn Johan
Galtung, Peace, War and Defence –Essays in Peace Research, vol. 2, Ejlers, Copenhaga, pp. 282-304.
33
United Nations Peacekeeping, What is peacekeeping?
http://www.un.org/en/peacekeeping/operations/peacekeeping.shtml accesat 21 iulie 2015
34
Andrea Warnecke, Volker C. Franke (2010) “Sustainable conflict transformation. An analytical model for
assessing the contribution of development activities to peace-building”, International Journal of Peace Studies,
vol.15, no. 1, pp. 76-77.
35
United Nations, Department of Political Affairs, Peacemaking and conflict prevention
http://www.un.org/wcm/content/site/undpa/main/issues/peacemaking accesat 21 iulie 2015

9
 Peacebuilding36 (construirea păcii) presupune demersuri pentru obţinerea
unei păci sustenabile prin abordarea cauzelor profunde ale conflictului, prin
reconciliere, prin consolidarea instituțiilor, prin transformare politică și economică.
Peacebuilding este mai mult decât conflict management, deoarece o pace
sustenabilă, durabilă trebuie să fie construită pe un fundament social, economic și
politic puternic, care să includă și relații interpersonale și inter-grup solide. Într-un
sens mai larg, peacebuilding implică un proces de durată în care sunt abordate
cauzele profunde ale unui conflict și efectele sale, reconcilierea diferențelor,
normalizarea relațiilor, formarea unor instituții care să gestioneze un conflict, fără
a recurge la violență. În opinia lui Galtung, peacebuilding presupune abordarea
rădăcinilor adânci ale conflictului, înseamnă schimbare socială paşnică prin
reconstrucţie socio-economică şi dezvoltare, transformarea durabilă şi sustenabilă a
cauzelor structurale ale conflictului şi a modelelor din toate sectoarele societăţii,
inclusiv politic, militar şi economic.37 Galtung este de părere că activităţile de
peacebuilding pot conduce la stabilirea unei păci pozitive, sustenabile prin
transformarea violenţei structurale. Ȋn acest mod, se previne reizbucnirea violenţei
şi a unor alte conflicte în viitor.

III.2 Modelul escaladării şi dezescaladării conflictelor

Escaladarea este o creștere în intensitate a unui conflict şi este asociată cu

proliferarea şi generalizarea problemei iniţiale particulare, polarizarea relaţiilor
între părţi, manifestarea unor emoţii puternice, personalizarea situaţiei, dezvoltarea
percepţiilor asupra duşmanului, contacte scăzute între părţi, o comunicare
tensionată. În etapa escaladării, asumpţiile fixe despre conflict generează chiar şi
un sentiment al ameninţării la adresa valorilor centrale. O dispută asupra unui
teritoriu poate ajunge în timp să dobândească şi o valoare simbolică, un sens care
ţine de simboluri.38
Potrivit lui Jeffery Z. Rubin, Dean G. Pruitt şi Sung Hee Kim, pe măsură ce
conflictul escaladează, oponenții ajung să recurgă la tactici confrontaționale dure
cum ar fi ameninţări şi angajamente irevocabile. Numărul părților, participanţilor şi

36
United Nations, Peacebuilding Support Office, What is peacebuilding?
http://www.un.org/en/peacebuilding/pbso/pbun.shtml accesat 21 iulie 2015
37
Andrea Warnecke, Volker C. Franke (2010) “Sustainable conflict transformation. An analytical model for
assessing the contribution of development activities to peace-building”, International Journal of Peace Studies,
vol.15, no. 1, pp. 76-77.
38
Ho-Won Jeong (2008), Understanding Conflict and Conflict Analysis, Sage, Los Angeles-London-New Delhi-
Singapore, p. 154.

10
problemelor poate crește. Modelul spiralei conflictului şi modelul schimbării
structurale sunt utile ȋn explicarea procesului de escaladare.39
Modelul spiralei conflictului descrie escaladarea ca pe un ciclu vicios al
acţiunii şi reacţiunii. Acţiunile punitive ale unui părţi provoacă retaliere din partea
celeilalte părţi care, la rândul său, va obliga cealaltă parte să recurgă la represalii.
De asemenea, acţiunile defensive ale unei părţi pot fi percepute ca fiind
ameninţătoare de către cealaltă parte. Un răspuns defensiv va fi perceput la rândul
său ca o ameninţare de către prima parte.40
Modelul schimbării structurale face referire la modificările ce au loc în
rândul părţilor şi al comunităţilor aflate ȋn conflict ȋn urma tacticilor utilizate.
Aceste modificări sau reziduuri încurajează adoptarea ȋn continuare a unui
comportament conflictual. Schimbările structurale la nivel de grup presupun
ȋnsuşirea de către părţi a unor puncte de vedere extreme şi a unei conduceri
militante. Din punct de vedere psihologic, emoţiile dominante resimţite de către
părţi sunt furie şi frică. Acestea determină dezvoltarea unor atitudini negative şi
învinuiri reciproce, care duc la scăderea empatiei şi a încrederii, favorizând astfel
instalarea unei gândiri de joc cu sumă nulă. Toate aceste schimbări cresc coeziunea
de grup şi contribuie la solidificarea convingerilor părţilor în justeţea obiectivelor
lor şi a acţiunilor întreprinse. Schimbările în relaţiile dintre părţi sunt fundamentale
pentru etapa escaladării.
De exemplu, chiar dacă un conflict a început de la o anumită problemă în
particular, în timp, în rândul părţilor pot apărea probleme adiţionale, ignorate
iniţial. Pe parcursul escaladării conflictului, relaţia dintre adversari se schimbă.
Dialogul devine din ce în ce mai dificil, iar frica şi ostilitatea contribuie la
augmentarea suspiciunii dintre părţi. Chiar şi în cazul în care una dintre părţi ar
dori să reducă comportamentul conflictual, această mişcare ar fi percepută de către
cealaltă parte ca fiind fie o capcană, fie o slăbiciune. În acest context, aceasta ar
putea să aplice o presiune mai mare asupra părţii care ar fi dat un prim semnal de
dezescaladare sau ar putea alege să nu răspundă în nici într-un fel la acest tip de
semnal. În acest caz, lipsa de acţiune va conduce la instalarea resentimentelor şi a
furiei în rândul părţii care a încercat un prim pas de detensionare. Respectiva parte
va începe din nou să adopte un comportament coercitiv. În acel moment, partea
care a ales să nu acorde crezare încercărilor conciliatorii sau de calmare a
tensiunilor din partea adversarului, va simţi că a procedat corect.41

39
Jeffrey Z. Rubin, Dean G. Pruitt, Sung Hee Kim (1994), Social Conflict: Escalation, Stalemate and Settlement,
2nd
ed., Mc Graw-Hill, New York, pp. 68-81.
40
Idem, pp. 74-76.
41
Idem, pp. 82-97.

11
 Conform lui Louis Kriesberg şi Bruce W. Dayton, teoria disonanței
cognitive, impasul sau blocajul, percepția selectivă, emoțiile contribuie la
escaladarea unui conflict.42 Mai întâi, interesele și opiniile părților devin poziții
fixe care treptat ajung să fie percepute ca fiind incompatibile. Din acest punct,
chiar dacă părțile ar încearca să depună eforturi pentru depășirea diferențelor dintre
ele, șansele de reușită ar fi aproape nule. Odată ce conflictul a început, părţile
recurg la mijloace care duc la creşterea comportamentului conflictual.
Angajamentul pentru obiectivele urmărite justifică eforturile depuse pentru
atingerea lor şi dorinţa de a absorbi acţiunile coercitive ale adversarului.43
Bifurcarea grupurilor între ei şi noi creează bariere psihologice şi fizice care
reduc interacţiunea şi conduc la formarea imaginilor negative. Căutarea îndeplinirii
dreptăţii, justiţiei şi dorinţa de răzbunare sunt sprijnite de adoptarea unei ideologii
militante care justifică costurile mari în lupta dintre adversari. Proiecţia fricii
asupra oponentului joacă un rol critic în raţionalizarea tacticilor distructive.
Imaginea duşmanului, împărtăşită şi de către opinia publică, este exploatată pentru
a justifica orientarea conflictului către un rezultat de tip win-lose. Datorită retoricii
agresive şi a strategiilor asertive, fiecare parte se aşteaptă la acţiuni coercitive.44
Astfel se instalează frustrarea, dezamăgirea şi percepțiile greșite care nu fac
decât să convingă părțile că obiectivele lor sunt contradictorii. Încrederea dispare,
lăsând loc suspiciunii, iar dialogul devine din ce în ce mai superficial. Pe parcursul
escaladării, părţile resimt şi presiunea timpului care le determină să evalueze şi să
aleagă dntr-o gamă mai restrânsă de alternative. Din această cauză, fiecare parte
are tendinţa de a persevera în cursul acţiunii întreprinse deja.45
Pe măsură ce conflictul escaladează, atitudinile și percepțiile negative ale
adversarilor se dezvoltă, degenerând în învinuire reciprocă și dezumanizare.
Atitudinile negative sunt alimentate şi perpetuate de către trei mecanisme
psihologice: percepţia selectivă, autoprofeţia împlinită şi ostilitatea autistă. La
început, părţile selectează acele percepţii care le confirmă atitudinile negative
existente, ignorând sau neţinând cont de informaţiile care le-ar putea infirma
respectivele atitudini. Autoprofeţia are loc atunci când aşteptările unei părţi despre
adversar determină respectiva parte să acţioneze astfel încât se ajunge la
provocarea adversarului în cauză şi la retalierea “aşteptată.” Ostilitatea autistă 46 se
42
Louis Kriesberg, Bruce W. Dayton, (2012), Constructive conflicts. From escalation to resolution, 4th edition,
Rowman & Little field Publishers, United Kingdom, p. 154.
43
Louis Kriesberg (1973), The Sociology of social conflicts, Syracuse University, Prentice-Hall, Inc., Englewood
Cliffs, New Jersey, pp. 119-120.
44
Ho-Won Jeong (2008), Understanding Conflict and Conflict Analysis, Sage, Los Angeles-London-New Delhi-
Singapore, p.156.
45
Louis Kriesberg (1973), op.cit., p. 120.
46
Pentru mai multe detalii despre acest concept, a se consulta Theodore M. Newcomb (1947), “Autistic hostility
and
social reality”, Human Relations, vol.1, no.1, pp. 69-86.

12
referă la tendinţa persoanelor de a înceta să interacţioneze cu alte persoane pe care
nu le plac sau nu le respectă.47
Furia, teama, frustrarea devin emoțiile dominante în procesul de escaladare.
Ele contribuie la evoluția unei gândiri de tip sumă nulă în care câștigurile unuia
dintre părți reprezintă pierderile celeilalte. De cele mai multe ori, sentimentele și
credințele negative conduc la interpretări negative despre comportamentul
celeilalte părți, reduc contactul ȋntre părţi, fac represaliile mai acceptabile, toate
acestea rezultând în scăderea empatiei față de cealaltă parte în conflict.48
Modelul de lucru pe care am ales să îl analizăm în cadrul procesului de
escaladare cuprinde următoarele faze: diferențe, contradicții, polarizare, violență,
război.

Sursa: Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse, Hugh Miall (2011), Contemporary

Conflict Resolution – The prevention, management and transformation of deadly
conflicts, 3d ed., Polity Press, Cambridge, p. 13.

Escaladarea conflictului începe cu apariția diferențelor, care fac parte din

toate dezvoltările sociale, pentru ca apoi să se înainteze spre faza contradicțiilor.
Punctul cel mai important este cel al polarizării, deoarece acesta este momentul în
care părțile antagonice se formează și conflictul devine manifest, vizibil.
Polarizarea se referă de fapt la extinderea problemelor care au stat la baza
47
Jeffrey Z. Rubin, Dean G. Pruitt, Sung Hee Kim (1994), Social Conflict: Escalation, Stalemate and Settlement,
2nd
ed., Mc Graw-Hill, New York, pp. 100-108.
48
Tamra Pearson d’Estrée (2008), “Dynamics” ȋn Sandra Cheldelin, Daniel Druckman, Larissa Fast (ed.) Conflict
Continuum, London, p. 76.

13
declanşării conflictului şi implică schimbări comportamentale şi psihologice.49 Pe
măsură ce conflictul escaladează, dezvoltarea imaginilor duşmanului şi a
stereotipiilor duc la deteriorarea relaţiei dintre adversari. Dialogul devine din ce in
ce mai superficial, încrederea dispare treptat iar adversarii tind să se izoleze unul
de celălalt. Ȋn faza de polarizare, părţile încearcă să atragă de partea lor cât mai
mulţi susţinători. Cu cât mai multe persoane sunt atrase în conflict, cu atât
conflictul se intensifică50 şi prelungeşte. Chiar şi în cazul în care adversarii ar fi
informaţi cu privire la costurile mult prea mari pentru susţinerea în continuare a
conflictului, aceştia nu vor renunţa din cauza gradului înalt de polarizare.51
Folosind conceptele de la modelul triunghiului lui Galtung, faza de
polarizare face trecerea de la contradicţii la atitudini în conflictul latent, şi implicit
la apariţia violenţei structurale. Polarizarea cuprinde simboluri, elemente cognitive
şi conative, emoţii care contribuie la formarea unei poveşti credibile, pregătind
astfel izbucnirea violenţei directe. Combinând conceptele utilizate de Galtung în
modelul prezentat mai sus, cu elementele din modelul escaladării, se observă că,
până la momentul apariției polarizării, predomină faza de metaconflict, fază care
are legătură cu opiniile contradictorii ale celor două părţi, încă nepolarizate. Este
vorba de etapa în care apare componenta de violenţă culturală, peste care va trebui
să se aşeze componenta de violenţă structurală pentru a se putea face trecerea la
conflictul latent. Această trecere are loc în momentul apariţiei atitudinilor
confruntaționale. În cheia curbei lui Galtung, prima parte, a non conflictului, dar
al acumulării și așezării părților de la poziții distincte și opțiuni diferite, la unele
situate în contradicție, opuse, cu perspectiva de a deveni conflictuale, s-ar afirma
de la divergenţe până la contradicții, cea de-a doua, a potenţialităţii conflictului,
de la contradicții la polarizare, iar cea de a treia, a latenței conflictului, de la
polarizare la declanşarea conflictului, a violenței directe, ultima fiind cea a
consumării efective a conflictului, de la declanşarea conflictului şi violenţă
manifestă, cu toate mijloacele, până la încetarea focului, deci la momentulr
renunțării la violența directă.
Revenind la definiția conflictului pe care am propus-o ȋn capitolul II,
(conflictul este o situație ce include invariabil existenţa a două sau mai multe părţi
care-şi doresc, în acelaşi timp, un element de putere – autoritate, resurse sau
prestigiu/statut - şi care dispun de resurse, sunt gata să le cheltuiască şi decid chiar

49
Veronique Dudouet (2006) “Transitions from violence to peace”, Berghof Report, no.15, Berghof
Research Center for Constructive Conflict Management, p. 13.
50
Michelle Maiese, Tova Norien (2003) “Polarisation”, Beyond Intractability, Guy Burgess and Heidi Burgess
(ed.),
Conflict Information Consortium, University of Colorado, Boulder
http://www.beyondintractability.org/essay/polarization
51
Randall Collins (2012) “Conflict escalation and de-escalation: a theory of the time-dynamics of conflict”,
American Sociological Review, 77(1), p. 5.

14
să le cheltuiască pentru a obţine acel element pe care şi-l doresc) se observă în
conflict drumul succesiv al trecerii trecerea de la potenţial – a avea resursele pentru
a dobândi elementul dorit – la voinţă afirmată, manifestă în cazul conflictului latent
şi, în cele din urmă, la acţiune, adică la desfășurarea conflictului prin cheltuirea
efectivă a resurselor52.
Dacă escaladarea este o creștere în intensitate a unui conflict, dezescaldarea
este reducerea în intensitate a conflictului. Atunci când una dintre părți consideră
că îşi poate atinge obiectivele finale, dezescaladarea este mai greu de atins. În acest
gen de situație, tranziția către dezescaladare nu se face oricum, ci este nevoie de
îndeplinirea unor condiții. Acestea permit părților să adopte strategii noi în urma
unor ajustări de percepție derivate din modificarea imaginii dușmanului și a
stereotipiilor. În esență, tacticile de confruntare sunt înlocuite cu gesturi
conciliatorii.53
Dezescaladarea implică schimbări de ordin psiho-sociologic şi
organizaţional, care ajută părţile să îşi asume partea de responsabilitate şi să
reîncadreze conflictul.54 Dezescaladarea implică şi forme de interacţiune noi între
părţi. Este un proces lent, ce implică eforturi din partea ambelor părţi. Adiţional,
multe acţiuni de dezescaladare trebuie luate de către partizani şi intermediari în
acelaşi timp, iar ca aceste eforturi să fie eficace, ele trebuie să fie bine
coordonate.55
În etapa dezescaladării, fiecare parte este nevoită să îşi reechilibreze
obiectivele urmărite şi ierarhia lor; unele obiective ar putea chiar să fie sacrificate
în scopul acomodării nevoilor esenţiale ale celeilalte părţi, altele ar putea să fie
deja atinse pentru o parte sau alta și să nu mai reclame nevoia cheltuirii de resurse
decât de natură diplomatică pentru a le consemna și valida legitim, prin
recunoaștere de către celălalt sau de către comunitatea internațională. Explorarea
unor posibile interese comune transformă interacţiunea competitivă, specifică
etapei escaladării, ȋntr-o interacţiune de colaborare, specifică etapei dezescaladării.
Pe parcursul acestei interacţiuni părţile comunică, iar conflictul ȋncepe să fie
abordat ca pe o problemă comună de rezolvat. Părţile au oportunitatea de a
clarifica neînţelegeri, de a pune întrebări; practic, de a încerca reconstruirea unei
relaţii ce s-a deteriorat pe parcursul escaladării conflictului. Empatia este o condiție
prealabilă pentru ridicarea barierelor psihologice înrădăcinate în evenimente din

52
Iulian Chifu (2012) “Conflicts, conflicts of identity. Religious conflicts. Characteristics and specificities” în Iulian
Chifu, Oana Popescu, Bogdan Nedea (ed.) Religion and conflict. Radicalization and violence in the Wider Black
Sea Region, Ed. ISPRI, București, p. 7.
53
Ho-Won Jeong (2008), Understanding Conflict and Conflict Analysis, Sage, Los Angeles-London-New Delhi-
Singapore, p. 179.
54
Louis Kriesberg (1998), Constructive conflicts. From escalation to resolution, Rowman & Littlefield, Maryland,
p. 211.
55
Idem, p. 210.

15
trecut, percepute ca nedrepte de către părţi. Şi în această etapă au loc schimbări
psihologice în rândul părţilor.56
La nivel de strategii de dezescaladare, Christopher Mitchell a propus
următoarele: deschiderea unor noi canale de dialog, suspendarea sancţiunilor,
eliminarea unei conduceri extremiste, asumarea ȋn public a responsabilităţii
izbucnirii şi susţinerii conflictului, recunoaşterea existenţei şi legitimităţii
adversarului, încetarea constrângerilor violente, participarea în discuţii informale
despre căi posibile de soluţionare a conflictului.57
În literatura de specialitate sunt prezentate două mari abordări strategice
pentru a transforma o relaţie confrontaţională ȋntr-una cooperantă: metoda GRIT
(Graduated and Reciprocated Initiatives in Tension Reduction) şi strategia tit-for-
tat.
Metoda GRIT, cu rădăcini în psihologie socială, a fost descrisă de Charles
Osgood în 1962 şi presupune ȋntreprinderea unor iniţiative unilaterale cu scopul de
a determina o serie de acţiuni în sensul cooperării. Oponentul este provocat în mod
public să facă şi el aceleaşi mişcări. GRIT a fost concepută ca o strategie pentru
Statele Unite pentru a induce reciprocitate din partea Uniunii Sovietice în timpul
Războiului Rece.58
Concesiile conciliatorii încep în mod normal cu un pas mic, astfel încât
mişcarea graduală să nu pună în pericol securitatea celui care a iniţiat-o. GRIT
depinde de tacticile iniţiale de conciliere întreprinse de către una dintre părţi pentru
a atrage atenţia oponentului asupra intenţiilor sale bune. De fapt, măsurile
conciliatorii se iau independent de acţiunile celeilalte părţi în speranţa tranşării
competiţiei aflate în blocaj. Un pas unilateral luat de către una dintre părţi este de
fapt o metodă de comunicare care poate indica fezabilitatea unor concesii viitoare
în eventualiatea în care oponentul ar dori să coopereze. În mod normal, un gest
oricât de mic de conciliere ar trebui să însemne că cealaltă parte este practic
invitată să facă acelaşi lucru. Reciprocitatea gestului iniţial de conciliere va duce
după o perioadă de timp la întreprinderea unui gest de acelaşi tip de către cealaltă
parte.59
În timp ce metoda GRIT are rădăcini în psihologie socială, strategia tit-for-
tat derivă din teoria jocurilor. Când jocul se repetă, fiecare mişcare devine unul din
multiplele răspunsuri la mişcările pe care cealaltă parte le-a făcut anterior. Runde
repetitive de interacţiuni pot duce în final la crearea unui model de cooperare între
56
Ho-Won Jeong (2008), Understanding Conflict and Conflict Analysis, Sage, Los Angeles-London-New Delhi-
Singapore, pp. 179-180.
57
Christopher Mitchell (1999) „The Anatomy of De-Escalation” ȋn Ho-Won Jeong (ed.) Conflict Resolution:
Dynamics, Process and Structure, Ashgate Publishing Company, Brookfield, p.52.
58
Louis Kriesberg (1998), Constructive conflicts. From escalation to resolution, Rowman & Littlefield, Maryland,
p. 211.
59
Ho-Won Jeong (2008),Understanding ..., pp.208-211.

16
părţi. Strategia de tip tit-for-tat se bazează pe mişcările pe care o parte decide să le
facă ca răspuns la acţiunile întreprinse de către cealaltă. Este vorba de o
reciprocitate care modelează comportamentul părţilor. Cine alege să înşele primul,
i se va plăti cu aceeaşi monedă la următoarea rundă de către cealaltă parte. Aşadar,
fiecare parte este intimidată în a obţine câştiguri unilaterale. Modelele cooperării
stabile se vor dezvolta dacă întâlnirile viitoare între aceeaşi actori interzic abatarea
de la reguli, care ar implica pe termen lung costuri mult mai mari. Într-un final,
părţile ajung la concluzia că prin cooperare mutuală se reduc costurile şi riscul
pierderilor.60
Un exemplu de metodă GRIT este discursul preşedintelui american
Kennedy din 10 iunie 1963 de la Universitatea Americană în care a anunţat o
întrerupere unilaterală la testarea atmosferică a armelor nucleare. Uniunea
Sovietică a acţionat prin reciprocitate, ducând astfel şi la alte mişcări cooperative,
inclusiv semnarea interzicerii testării nucleare limitate din august 1963. Un alt
exemplu de metodă GRIT este schimbarea în politică a Uniunii Sovietice faţă de
Statele Unite şi Europa de Vest prin acţiunile lui Gorbaciov. Unii autori au numit
acţiunile lui Gorbaciov „super-GRIT,” deoarece au condus la transformarea
relaţiilor dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite.61
Dezescaladarea conflictului are loc cel mai adesea atunci când părțile au
ajuns în impas, blocaj (hurting stalemate).62 Pierderile economice şi oboseala
psihică şi fizică acumulată pe parcursul escaladării sunt factori care pot contribui la
schimbarea de perspectivă a părţilor în privinţa conflictului în care sunt angajate.
Imposibilitatea înregistrării vreunui câştig de către nicio parte încurajează căutarea
unor piste noi de a ieşi din impas şi de a negocia pentru soluţionarea conflictului.63
Modelul de lucru pe care am ales să îl analizăm în cadrul procesului de
dezescaladare cuprinde următoarele faze: acordul de încetare a focului, acordul de
pace, faza de normalizare și cea de reconciliere.
Acordul de încetare a focului nu este același lucru cu acordul de pace, cele
două concepte fiind în esență diferite. Acordul de încetare a focului nu înseamnă
instalarea păcii, ci doar încetarea violenței directe, a războiului. În general, acest
tip de acord include elemente de bază ca :
a) Identificarea și definirea actelor prohibitorii (regulile jocului). Obiectivul
este de a crea un mediu mai stabil din punct de vedere al securității care

60
Idem, pp.68-69.
61
Louis Kriesberg (1998), Constructive conflicts. From escalation to resolution, Rowman & Littlefield, Maryland,
p.211.
62
I. William Zartman (2000) “Ripeness: The Hurting Stalemate and Beyond” ȋn Paul C. Stern and Daniel
Druckman
(ed.) International Conflict Resolution after the Cold War, National Academy Press, Washington, D.C., pp. 225-
249.
63
Ho-Won Jeong (2008), Understanding..., pp. 189-191.

17
 să permită respectarea și derularea acordului de încetare a focului pentru
a putea trece la faza negocierilor pentru pace;
b) Separarea forțelor. Încetarea ostilităților nu ar fi suficientă, dacă nu ar fi
însoțită și de o separare a forțelor, delimitarea granițelor și a zonelor de
control, de o coordonare și separare pentru facilitarea proceselor de
monitorizare și verificare;
c) Mijloace de monitorizare și verificare. Cuprind desfășurarea trupelor de
menţinere a păcii (peacekeeping), monitori, observatori. Măsurile de
construie a încrederii sunt importante pentru că minimizează impactul
negativ al asimetriei dintre beligeranți;64

Un acord de încetare a focului este în esență militar; reprezintă o încetare

temporară a războiului sau a conflictului armat pe o arie limitată. Obiectivul este
de a opri acţiunile violente ȋntre părți. Prin semnarea acordului de încetare a
focului, părțile ajung la un consens în ceea ce priveşte suspendarea acțiunilor
agresive pe timpul derulării negocierilor politice pentru a găsi o soluție paşnică
conflictului.65
Acordurile de pace au obiectivul de a înceta conflictul sau de a-l transforma
semnificativ. În funcție de părți și înțelegerea la care se ajunge, acordurile de pace
pot fi acorduri pas cu pas sau cuprinzătoare. Deși variază de la caz la caz, există
câteva componente care apar în orice acord de pace: garanții de securitate,
demilitarizare, demobilizare, protecția drepturilor omului, reîntoarcerea sau
relocarea refugiaților și persoanelor dislocate pe plan intern, restructurare socială,
politică, legală și economică, soluționarea litigiilor transfrontaliere, natura
guvernului de tranziție, alegeri, calendar de implementare a acordului.66
Normalizarea se referă la relația dintre părţile conflictuale și presupune
restabilirea treptată a contactelor la nivel oficial. Este vorba despre un proces de
absorbire a realităților stabilite prin acordurile de pace la nivelul întregii societăți, a
fiecărui cetățean, de ce nu, o trecere de la etapa acordului de pace, realizat de către
elită și de către conducerea politică legitimă a părților, validată de organele de
reprezentare suverană (Parlament sau referendum național) ca soluție și asumarea
ei la nivelul societății. Mai întâi instituțiile statului își elimină componenta de
violență structurală prin reașezarea din logica confruntării și cea de pregătire a
64
Nat Colletta (2011) “Mediating Ceasefires and Cessation of Hostilities Agreements in the Framework of Peace
Process” în Susan Allen Nan, Zachariah Cherian Mampilly, Andrea Bartoli (ed.) Peacemaking: From Practice to
Theory, vol. I, Praeger, p. 140.
65
Nita Yawanarajah, Julian Ouellet (2003) “Peace Agreements,” Beyond Intractability, Guy Burgess, Heidi
Burges
(ed.) . Conflict Information Consortium, University of Colorado, Boulder
http://www.beyondintractability.org/essay/structuring-peace-agree
66
United States Institute of Peace, Construct a Peace Agreement, http://www.usip.org/managing-mediation-
process/step-6-construct-peace-agreement accesat 21 iulie 2015.

18
războiului și polarizării în cea opusă, de promovare a soluției de pace, a acordului,
apoi la nivelul societății, organismele societății civile se preocupă de absorbirea
acestui acord și a noilor realități și de promovarea acceptabilității lor la nivelul
societății, prin deconflictualizarea și relaxarea relațiilor cu fostul inamic, cel
conturat în faza polarizării ca dușman, în fine, la nivelul populației însăși
comunicarea soluției, a avantajelor și a adecvării contextului, resurselor existente și
a capacității actorului implicat sunt diseminate și explicate adecvat.
Reconcilierea este ultima etapă de pe curba dezescaladării. Conceptul în
sine este controversat datorită lipsei de consens privind înţelegerea şi utilizarea sa.
Ȋn literatura de specialitate nu există o definiţie comun acceptată a reconcilierii.
Pentru mulţi specialişti şi teoreticieni, termenul de reconciliere este asociat cu
noţiunile de adevăr şi iertare, chiar dacă acestea sunt la rândul lor larg contestate şi
dezbătute. Teoreticieni ca John Paul Lederach, Louis Kriesberg, Bar-Siman-Tov 67
au încercat să formuleze o definiţie a reconcilierii şi să dezvolte dinamicile pe care
acest proces le implică. Eforturile lor, deşi au produs rezultate utile şi interesante,
nu au adus claritate în domeniu.
De exemplu, John Paul Lederach a propus trei asumpţii care să stea la baza
conceptualizării reconcilierii. În primul rând, reconcilierea este construită cu
ajutorul unor mecanisme care să ajute părţile să se concentreze asupra relaţiei
dintre ele. În al doilea rând, reconcilierea reprezintă punctul de întâlnire a
preocupărilor despre trecut şi viitor a părţilor conflictuale. Cei care au trecut prin
experienţa unui conflict au nevoie de spaţiu şi de oportunitatea de a ȋmpărtăşi
trauma pierderii şi durerea asociată pierderii, precum şi furia care însoţeşte durerea
şi amintirile nedreptăţilor suferite.
Recunoaşterea este decisivă în procesul de reconciliere şi reprezintă primul
pas către restabilirea, refacerea relaţiilor între supravieţuitorii unui conflict. În
acelaşi timp, este nevoie şi de imaginarea, vizualizarea unui viitor împreună, iar
acest lucru nu poate avea loc decât atunci când se organizează întâlniri, când există
dialog între comunităţile afectate de conflict. În al treilea rând, reconcilierea este
un spaţiu social în care elemente ca adevărul, compasiunea, justiţia şi pacea joacă
un rol foarte important.
Aceste trei asumpţii formulate de John Paul Lederach conceptualizează
reconcilierea ca fiind focalizare (focus) şi spaţiu (locus) în acelaşi timp. Ca
perspectivă, reconcilierea este construită şi orientată către aspectele relaţionale ale
unui conflict. Ca fenomen social, reconcilierea este spaţiul, locul de întâlnire a
părţilor unui conflict. Reconcilierea trebuie să fie proactivă în demersul de a aduce
societăților divizate împreună, de a reface relațiile lor, de a împărtăşi sentimente și
experiențe cu scopul de a crea percepții noi și o experiență comună nouă.68
67
Bar-Siman-Tov (2004), From Conflict resolution to reconciliation, Oxford University Press, New York.
68
John Paul Lederach (1997) Building Peace. Sustainable Reconciliation in Divided Societies, United States

19
 Interpretările diferite acordate reconcilierii se datorează definiţiilor
contradictorii axate fie pe ideea de reconciliere ca fiind un proces, fie pe ideea de
reconciliere ca fiind o stare finală. Cei mai mulţi teoreticieni şi practicieni preferă
prima variantă. Este cazul lui John Paul Lederach pentru care reconcilierea este un
proces de schimbare şi redefinire a relaţiilor 69 sau a lui Louis Kriesberg care
defineşte reconcilierea ca fiind acel proces prin care părţile care au trecut prin
experienţa unor relaţii opresive şi a unui conflict distructiv fac demersuri ȋn sensul
restabilirii relaţiilor dintre ele.70 Institutul Internaţional pentru Democraţie şi
Asistenţă Electorală defineşte reconcilierea ca fiind acel proces prin care o
societate face trecerea de la un trecut divizat la un viitor comun. Mai mult,
reconcilierea presupune justiţie, iertare, vindecare. Reconcilierea înseamnă găsirea
unei căi de a coexista cu foşti duşmani, de a dezvolta un grad de cooperare necesar
pentru a putea construi un viitor împreună. Reconcilierea este un proces care
redefineşte relaţiile dintre comunităţile afectate de conflict.71
Reconcilierea definită ca fiind o stare finală de armonie este criticată,
deoarece este percepută de cele mai multe ori ca fiind o viziune idealistă. Cu toate
acestea, există autori care acordă atenţie reconcilierii şi din această perspectivă. De
exemplu, Daniel Bar-Tal şi Gemma Bennink definesc reconcilierea ca fiind atât un
proces, cât şi o stare finală, care presupune recunoaştere mutuală şi acceptare,
atitudini pozitive, consideraţie pentru nevoile celuilalt, demersuri în dezvoltarea
unor relaţii paşnice bazate pe încredere reciprocă.72 David Bloomfield defineşte
reconcilierea ca fiind un proces lung, larg și adânc de refacere a relațiilor
intercomunitare, care implică instrumente ca justiţie, adevăr, vindecare şi reparaţie.
Aceste instrumente sunt părţile constitutive principale ale reconcilierii, ele lucrează
în paralel în aceeaşi direcţie, depind fundamental una de cealaltă, se completează
reciproc şi contribuie la procesul de consolidare a relaţiilor ȋntre comunităţile
afectate de conflict.73
Sumarizând, reconcilierea presupune eforturi nenumărate pentru construirea
şi dezvoltarea unor relaţii noi între comunităţile afectate de conflict. Deşi se întinde
pe o perioadă foarte lungă de timp (de obicei, o generație sau și mai mult),
Institute of Peace Process, Washington, D.C., pp.23-30.
69
John Paul Lederach (2001) “Civil Society and Reconciliation” ȋn Chester A Crocker, Fen Osler Hampson, Pamela
Aall (ed.) Turbulent Peace: the Challenges of Managing International Conflict, USIP, Washington DC, p. 847.
70
Louis Kriesberg (2001) “Changing Forms of Coexistence” ȋn Mohammed Abu-Nimer (ed.) Reconciliation, Justice
and Coexistence: Theory and Practice. Lexington Books, Lanham, MD, pp. 47-64.
71
David Bloomfield, Teresa Barnes, Luc Huyse (2003) Reconciliation after violent conflict. A handbook, IDEA,
Bulls Tryckeri AB Halmstad, Sweden, p. 12.
72
Daniel Bar-Tal, Gemma H Bennink (2004) “The Nature of Reconciliation as an Outcome and a Process” ȋn Bar-
Siman-Tov, Yaacov (ed.) From Conflict Resolution to Reconciliation, Oxford University Press, New York, pp. 11-
38.
73
David Bloomfield (2006) On good terms: clarifying reconciliation, Berghof Report no 14, Berghof Research
Center for Constructive Management, p. 13.

20
reconcilierea este o etapă în care traumele suferite de societățile afectate de conflict
sunt abordate și vindecate. Reconcilierea aduce din nou societățile divizate
împreună, le ajută să depășească consecințele negative ale conflictului și să
restabilească legături bazate pe încredere.
Reconcilierea se referă la cauzele profunde ale apariției conflictului. E un
proces de acceptare a unei realități, dar și unul de împăcare cu această realitate.
Este formula cea mai profundă de încheiere a unui conflict pentru că el se referă la
violența culturală, la straturile profunde care au dat naștere conflictului, nu la cele
structurale, ale raportului formal de poziții la un moment dat sau la violența
directă, cea referitoare la capacitățile, resursele și resorturile vremelnice ce
declanșează confruntarea deschisă, conflictul propriu-zis.
Modelul la care ne raportăm noi este unul pur creștin, dar simplu de lecturat
în realitatea de zi cu zi a conflictelor și de regăsit în perceptele din alte religii.
Astfel, vorbim despre mărturisirea păcatelor, recunoașterea lor (psihiatria de grup
vorbește despre același tip de acceptare și recunoaștere a bolii), ispășirea pedepsei,
plata costurilor pentru cei implicați și cu responsabilități în cadrul conflictului
(comisii de adevăr, încălcarea drepturilor omului, genocid, poliție politică) și în
final intervine izbăvirea, liniștea societății, reconcilierea victimei cu călăul, sau mai
degrabă a copilului victimei cu cel al călăului, de aceea se spune că e nevoie de o
generație, ca să se realizeze reconcilierea, în sensul în care cei care au luptat direct
vor accepta cu greu și în timp întâlnirea cu cel vinovat și reconcilierea, iar în cadrul
familiilor, acceptarea va fi mai lesne peste o generație.
Tot pe modelul referințelor creștine, în Vechiul Testament, Moise spune că
vor ajunge pe Pământul Făgăduinței doar cei ce nu-și vor mai aminti a fi fost sclavi
la Faraon, de unde rătăcirea prin pustie a poporului evreu. Parabolic, procesul
reconcilierii post-conflict e o asemenea rătăcire prin pustie care durează o generație
până la acceptarea trecutului și pansarea rănilor adânci atât de bine încât să nu se
relanseze, ciclic, formarea unui nou conflict (sau perpetuarea celui vechi, vezi
conflictele prelungite) având ca bază aceleași divergențe transformate în
contradicții, unde trecutul conflictului încheiat să adauge elemente și argumente
noii confruntări. Iertatea e parte indisolubilă în această fază a concilierii, o iertare
reală nu formală, în caz contrar sâmburele rămas, conflictul nesoluționat poate fi
cauza în spirală a relansării unui nou conflict între aceleași părți.

  III.3 Modelul lentilei: răspunsurile la rezoluţia conflictelor

21
 Modelul lentilei divergente este o combinație între ideile lui Galtung cu
privire la relația dintre conflict și violență și modelul escaladării și dezescaladării.

Sursa: Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse, Hugh Miall (2011), Contemporary

Conflict Resolution – The prevention, management and transformation of deadly
conflicts, 3d ed., Polity Press, Cambridge, p. 14.

Conform lui Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse şi Hugh Miall,74 partea

de sus a lentilei cuprinde restrângerea spațiului politic care caracterizează
escaladarea conflictului, iar partea de jos cuprinde lărgirea spațiului politic care
caracterizează dezescaladarea conflictului. În partea din stânga a lentilei se
regăsesc modurile de acțiune în funcție de stadiul în care se află conflictul –
conflict transformation, conlict settlement, conflict containment – iar în partea din
dreapta lentilei se află tipurile de intervenție – cultural peacebuilding, structural
peacebuilding, peacemaking, peacekeeping, limitarea războiului. –
Dacă conflictul se află în stadiul incipient, al diferențelor, modul de acţiune
este conflict transformation, iar tipul de intervenţie este cultural peacebuildig. Ȋn
opinia lui Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse şi Hugh Miall, conflict
74
Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse, Hugh Miall (2011), Contemporary …, pp. 13-16.

22
transformation cuprinde cele mai profunde nivele de peacebuilding (cultural şi
strategic). Cultural peacebuildig implică sprijin pentru instituțiile autohtone de
soluționare a litigiilor și pentru training în conflict resolution, misiuni de constatare
a faptelor și comisii de pace, cultura toleranței și a respectului, identități multiple și
inclusive, problem-solving (părțile sunt invitate să reconceptualizeze conflictul în
care sunt angajate şi să găsească rezultate creative, de tip win-win).
Dacă conflictul se află în stadiul contradicțiilor, tipul de intervenţie este
„structural peacebuilding.” Acesta implică asistență pentru dezvoltare, dezvoltarea
societății civile, training în guvernanță și consolidarea instituțiilor, training în
drepturile omului, capacitate instituțională, legitimitate și justiție socială, prevederi
constituționale și legale.
Dacă conflictul a ajuns în faza de polarizare, tipul de intervenţie este „elite
peacemaking.” Acest tip de intervenţie implică convoaie speciale și mediere
oficială la nivel înalt, negociere, diplomație coercivă. Toate acestea activităţi au loc
sub umbrela conflict settlement – ca mod de acțiune.
În momentul apariției violenței directe, se intervine prin menţinerea păcii
(peacekeeping) care presupune interpoziționarea de forțe armate internaționale
pentru a separa forțele armate beligerante. Adesea, acest gen de intervenție implică
și sarcini civile ca monitorizare, pază/ordine, sprijin pentru intervențiile umanitare.
Spațiul lentilei divergente este cel mai îngust atunci când s-a ajuns la faza de
război. Acest lucru înseamnă că opțiunile de intervenţie sunt limitate sau că nu
există spațiu de manevră. În această etapă, modul de acțiune este conflict
containment care implică peace enforcement, limitarea geografică a războiului,
stabilizare.
Imediat ce părţile au încheiat un acord de încetare a focului, tipul de
intervenţie este peacekeeping cu următoarele activităţi: dezarmare, reforma
sectorului de securitate, măsuri de consolidare a încrederii și a securității.
Etapa încheierii unui acord de pace presupune ca mod de acţiune conflict
settlement, iar ca tip de intervenție, „elite peacemaking”. În acest stadiu, „elite
peacemaking” implică reforme electorale și constituționale, descentralizarea
puterii, împărțirea puterii.
Ȋn faza de normalizare, modul de acțiune este conflict transformation, iar
tipul de intervenție, „structural peacebuilding.” Ȋn această etapă, „structural
peacebuilding” presupune aranjamente de securitate și de cooperare colectivă,
cooperare în domeniul economic și al dezvoltării.
În ultima etapă, a reconcilierii, modul de acțiune este tot conflict
transformation, dar cu componenta de „cultural peacebuilding”, ca tip de
intervenție. În acest stadiu, au loc comisii de anchetă/adevăr și de justiție, activităţi
de educare și formare în sensul păcii, schimburi și inițiative culturale.

23
 III.4. Abordarea conflictelor: privirea spre sine sau spre celălalt

Împrumutând denumirea unor personaje biblice, modelul Cain și Abel face

apel la percepția despre sine și despre celălalt. În funcție de cât de mare sau cât de
mic este interesul pentru sine și pentru celălalt, se pot identifica cinci stiluri de
abordare a unui conflict în general: contending style, yielding style, withdrawal,
compromising, problem solving style.75

Sursa: Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse, Hugh Miall (2011), Contemporary

Conflict Resolution – The prevention, management and transformation of deadly
conflicts, 3rd ed., Polity Press, Cambridge, p. 17

Contending style(competiția, confruntare, rivalitatea) apare atunci când

Cain manifestă interes foarte mare pentru sine și interes foarte scăzut pentru
celălalt. Yielding style(altruism, abandon al interesului de sine, capitularea într-o
competiție) este prezent atunci când situaţia este inversă, adică atunci când
interesul pentru celălalt este mai mare decât interesul pentru sine. Withdrawal sau
retragerea se manifestă atunci când interesul este scăzut atât pentru sine cât și
pentru celălalt, deci nu există conflict, nu e de interes. Compromisul
(compromising) apare atunci când există o balanţă ȋntre interesele față de sine și
față de celălalt. Problem-solving style (stilul de rezolvare a problemelor) are loc ȋn
situaţia ȋn care se acordă interes egal atât pentru sine, cât și pentru celălalt.76

75
A se vedea Jeffrey Z. Rubin, Dean G. Pruitt, Sung Hee Kim (1994), Social Conflict: Escalation, Stalemate and
Settlement, 2nd ed., Mc Graw-Hill, New York, pp. 29-31.
76
Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse, Hugh Miall (2011), Contemporary …,pp. 13-14.

24
 III.5. Rezultate win-win, win-lose, lose-lose: Satisfacţia lui Abel

Atunci când conflictul este abordat de ambele părți, rezultatele posibile pot
fi de win-lose (o parte câștigă, cealaltă pierde), de compromis, de lose-lose (ambele
părți conflictuale pierd) și de win-win.

Sursa: Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse, Hugh Miall (2011), Contemporary

Conflict Resolution – The prevention, management and transformation of deadly
conflicts, 3d ed., Polity Press, Cambridge, p. 18.

Rezultatul de tip lose-lose (ambele părți conflictuale pierd sau Abel a fost
ucis şi Cain nu a primit ceea ce i s-a promis) apare de cele mai multe ori atunci
când conflictul este perceput ca pe un joc cu sumă nulă. Dacă Cain ar fi adoptat
stilul de rezolvare a problemelor sau măcar pe cel de compromis, adică ar fi
manifestat un interes şi faţă de nevoile fratelui său Abel, atunci rezultatul ar fi fost
unul de tip win-win (ambele câștigat)77.
Atunci când părţile se află ȋn impas, ȋn blocaj (situaţia ȋn care nu există o
cale prin care una dintre părţi să iasă câştigătoare, iar impasul este dăunător pentru
ambele părţi), şansele de a ajunge la un compromis sunt mai mari.78 Părţile decid să
nu mai cheltuiască resurse pentru susţinerea impasului şi sunt dispuse să depună
eforturi pentru soluţionarea conflictului.

77
Idem, pp. 15-16.
78
I. William Zartman (2000) “Ripeness: The Hurting Stalemate and Beyond” ȋn Paul C. Stern, Daniel Druckman
(eds) International Conflict Resolution after the Cold War, National Academy Press, Washington, D.C., p. 228.

25
 III.6. Dilema prizonierului şi evoluţia cooperării79

Dilema prizonierului face parte din teoria jocurilor, ramură a matematicii

aplicate, şi ilustrează tendința strategiilor de dispută de a se termina în rezultate de
tip lose-lose.
Situația presupune existența a doi prizonieri acuzați de săvârșirea unei
infracțiuni. Aceștia au la dispoziție doar două opțiuni: fie de a coopera unul cu
celălalt (prin păstrarea tăcerii), fie de a mărturisi fapta. În ambele cazuri, opțiunile
trebuie alese independent de ce decide fiecare dintre prizonieri. De aceea, aceștia
sunt ținuți separați unul de celălalt, astfel încât niciunul dintre ei nu va cunoaște
nici înainte, nici după chestionare intenția celuilalt.
Pedeapsa maximă pentru infracțiunea comisă de cei doi prizonieri este de
cinci ani. Dacă P1(prizonierul cu numărul 1) mărturisește, deși îi îngreunează
situația partenerului său P2 (prizonierul cu numărul 2), P1 are șansa de a scăpa
nepedepsit, iar P2 va executa pedeapsa de cinci ani. Dacă cei doi prizonieri decid
să nu mărturisească, atunci ambii vor executa o pedeapsă de doar doi ani. Dacă
amândoi mărturisesc, fiecare va executa individual o pedeapsă de patru ani.

P2 ține secret P2
mărturisește
P1 ține secret P1 primește 2 P1 primește 5
ani ani,
P2 primește 2 B scapă
ani nepedepsit
P1 mărturisește P1 scapă P1 primește 4
nepedepsit, ani
P2 primește 5 P2 primește 4
ani ani

Situația cu cel mai bun rezultat ar fi cea în care cei doi prizonieri ar decide
să tăinuiască faptele. În acest caz, fiecare ar primi doar doi ani de pedeapsă. Dar
jocul și condițiile în care acesta are loc determină prizonierii să aleagă calea
trădării, a mărturisirii faptei, în speranța că vor obține pentru sine cel mai bun
rezultat, adică achitarea (dacă celălalt prizonier ține secret fapta) sau măcar
pedeapsa de 4 ani (dacă celălalt prizonier mărturisește). Este eliminat astfel
scenariul în care fiecare dintre prizonieri ar primi doar 2 ani de pedeapsă.

79
Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse, Hugh Miall (2011), Contemporary …, pp. 19-20.

26
 Chiar dacă ambii prizonieri ar putea comunica și cădea de acord să aleagă
calea cooperării mutuale, nu există totuşi garanția că celălalt își va ține
promisiunea datorită tentației de a mărturisi pentru a scăpa de pedeapsă. Jucătorii
raționali se întâlnesc într-un punct denumit echilibrul lui Nash. Într-o astfel de
ipoteză, cel mai adesea se ajunge la un rezultat de tip lose-lose. Acest joc, dacă este
pus în practică o singură dată, se va ȋncheia cu un rezultat de tip lose-lose (cazul ȋn
care prizonierii aleg trădarea unilaterală în detrimentul cooperării). Situația se
schimbă însă dacă jocul este pus ȋn practică de mai multe ori, în mai multe runde.
În 1984, Robert Axelrod, politolog american, a organizat un concurs pe
calculator în care a testat dilema prizonierului în mod repetat prin aplicarea unor
strategii diferite. Cea mai de succes strategie s-a dovedit a fi „Tit-for-Tat”. Pe
scurt, această strategie înseamnă cooperare în prima rundă. Ȋn runda următoare se
trece la copierea mutării anterioare făcute de partenerul de joc.80

III.7. Modelul poziţii, interese şi nevoi81

Acest model analizează poziţiile, interesele şi nevoile părţilor conflictuale.

Sursa: Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse, Hugh Miall (2011), Contemporary

Conflict Resolution – The prevention, management and transformation of deadly
conflicts, 3rd ed., Polity Press, Cambridge, p. 22.

Pozițiile se referă la ceea ce părțile conflictuale susţin în public că doresc.

Interesele reprezintă ceea ce părţile doresc de fapt şi, spre deosebire de poziţii, sunt
mai puţin vizibile. Interesele au la bază dorințe şi temeri care influenţează părțile

80
Robert Axelrod (1984) The Evolution of Cooperation, Basic Books, New York.
81
Floyer Acland (1995), Resolving Disputes Without Going to Court, London, Century Business Books

27
să dezvolte pozițiile susţinute public. Nevoile se referă la acele cereri materiale
(securitate fizică, alimente, adăpost, îngrijiri medicale), sociale (respect, demnitate,
recunoaștere, apartenența la un grup) şi culturale (chestiuni ce ţin de identitate,
credințe religioase, grupuri culturale) pentru viața de zi cu zi.82
Atunci când atenţia se mută dinspre poziţiile părţilor către interesele lor, un
conflict poate fi soluţionat mai uşor. De exemplu, poziția exprimată de un grup
minoritar este că dorește independență, dar motivul pentru care ar dori acest lucru
are legătură cu deținerea unui control politic mai mare sau a unui status economic
și social îmbunătățit, şi mai puţin cu ideea de independență per se. O soluţie care ar
putea fi acceptată de ambele părţi ar trebui să satisfacă interesele acestui grup
minoritar, fără acordarea independenţei.83
În cazul conflictelor de valori care implică noţiuni ce ţin de identitate,
securitate sau supraviețuire, nu există spațiu de negociere. Acest gen de problemă
apare cel mai des în cazul conflictelor intratabile, prelungite – acele conflicte care
care rezistă unui număr variat de încercări de soluționare din partea unor terţi.84
Nevoile umane fundamentale sunt universale şi nu pot fi supuse
compromisului. De exemplu, nevoile de securitate și identitate ale unei părți pot fi
satisfăcute în măsura în care şi nevoile de securitate și identitate ale celeilalte părți
sunt satisfăcute (în mod egal). Ȋn cazul conflictului dintre Israel și Palestina asupra
Ierusalimului, o grilă de interpretare poate fi următoarea: pretențiile teritoriale
(Ierusalim) nu sunt de o importanţă vitală pentru părţi. Acestea sunt doar
manifestații care ascund dorinţele reale ale părţilor. În spatele pozițiilor
adversariale (pretenții incompatibile privind suveranitatea), a intereselor care se
suprapun (competiție pentru resurse și control politic) sau chiar a valorilor parțial
conflictuale (rivalitatea evreiască/musulmană asupra pământurilor sfinte) se ascund
nevoi umane de bază ce ţin de securitate, identitate, autonomie și dezvoltare. Dacă
părțile implicate în conflict ar ajunge la acest nivel de înțelegere, teritoriul în sine
(Ierusalim) ar dobândi o valoare mai scăzută, iar conflictul s-ar putea soluționa
astfel încât ambele părți să fie mulțumite.85
Modelul este foarte bine utilizat și la abordare pe niveluri de diplomație și
negociere, dar și pentru transformarea conflictelor. Astfel, pozițiile sunt formulele
și poziția formulată de elite, de guvern, de stat. Negocierea pornind de la poziții
82
Lisa Schirch (2013), Conflict Assessment and Peacebuilding Planning. Toward a participatory approach to
human security, Kumarian Press, USA, p. 115.
83
Michelle Maiese (2004) „Interests, Positions, Needs and Values” Beyond Intractability, Guy Burgess, Heidi
Burgess (ed.), Conflict Information Consortium, University of Colorado, Boulder
http://www.beyondintractability.org/essay/interests
84
Peter Coleman (2003), “Characteristics of protracted, intractable conflict: towards the development of a meta-
framework – I” First paper in a three-paper series, Peace and Conflict: Journal of Peace Psychology, nr. 1, vol.9,
pp. 1-37.
85
Oliver Ramsbotham (2010) Transforming Violent Conflict. Radical disagreement, dialogue and survival,
Routledge Taylor & Francis Group, London and New York, pp. 67-68.

28
este, de cele mai multe ori, una relativ rigidă și se referă la mandate și la nivelul
unu (first track diplomacy) sau diplomația clasică. Atunci când aceste negocieri nu
dau rezultate sau când pozițiile sunt ireconciliabile, transformarea conflictului sau
schimbarea unghiului de abordare se mută la nivelul societății sau în profunzimea
ei, la interesele fundamentale.
Aceste elemente profunde odată reconciliate, sau dacă se identifică un spațiu
de convergență, care satisface interesele părților (elementele din triunghiul
intersecției de la sus) se pot altera pozițiile și modifica mandatele pentru a duce la
soluție și încheierea conflictului. Interesele se referă la societate și nu la stat, la
conducere, la elită, deci vizează un spațiu mai larg. Aici e al doilea nivel de
diplomație care poate acționa, cel exploratoriu și de poziționare pe care-l poate
realiza societatea civilă, organizațiile neguvernamentale, zona academică și de
reflecție, care e mai liber să interfereze cu omologii din cealaltă parte și mai liber
în a experimenta, fără mandat, dar respectând interesele societăților, nu neaparat al
conducerii de la un anumit moment dat al unui stat.
În fine, s-ar putea ca și elementele comune la nivelul intereselor să fie foarte
reduse ca substanță sau să nu permită un spațiu suficient de larg pentru găsirea
unui compromis. Atunci transformarea se face mai departe, mergându-se mai în
profunzime, la nevoile cetățenilor, locuitorilor, oamenilor din fiecare din cele două
părți. Nevoile sunt mai profunde și fundamental primordiale în raport cu interesele,
care sunt încă formulate politic, ideologic, identitar, țin de coeziunea și
solidaritatea societății. Aici s-ar putea ca satisfacerea nevoilor fundamentale ale
celor două comunități la nivelul fiecărui cetățean să contemple mișcarea spre
soluții într-un spațiu mai larg, care să permită identificarea unei soluții care
răspunde nevoilor fundamentale ale cetățenilor, la firul ierbii(third track
diplomacy).
De aici, o soluție construită pe nevoi poate fi ridicată la nivelul societății
pentru a realiza, prin reformularea intereselor celor două comunități bazate pe
satisfacerea nevoilor fundamentale, și să se poate crea spațiul ca, pe baza
reformulării intereselor celor două societăți aflate în confruntare, interesele să nu
mai fie ireconciliabile și să permită atingerea unei soluții. Pe baza aceluiași proces
transformativ, se poate ajunge la nivelul pozițiilor părților, reformulate pe baza
intereselor comune identificate și a soluției acceptabile la nivelul societăților, care
privilegiază ideologia și expresia politică potrivită care satisface interesul comun și
soluția comună, astfel că, și cu prețul schimbării liderilor și a abordărilor, a
pozițiilor confruntaționale, de către ambele părți, soluția comună bazată pe
interesele reformulate ca urmare a soluției pentru nevoile fundamentale ale
cetățenilor din cele două părți aflate în confruntare, să se atingă soluția acceptabilă
tuturor la nivelul oficial, statal.

29
 Un asemenea mecanism a fost utilizat în războiul din orientul mijlociu între
Israelieni și Palestinieni. Divergența a fost clară, poziții ireconciliabile vizând țara,
teritoriul, guvernarea. Atunci când au fost identificate interesele, israelienii doreau
recunoașterea statului și a dreptului la existență iar palestinienii își doreau un stat.
De aici s-a ajuns la soluția celor două state. Dar și aici, interesele erau
necontradictorii dar nu creau o bază suficient de largă pentru a convinge că
varianta soluției celor două state, mai ales a elementelor legate de detalii, de
frontiere, și refeința la 1967.
De aceea s-a recurs la nevoile cetățenilor palestinieni și a israelienilor.
Palestinienii doreau recunoaștere și drepturi, israelienii securitate, siguranță
individuală. Mai apăreau și nevoi secundare precum mâna de lucru arabă în Israel
versus nevoia de locuri de muncă pentru palestinieni, nevoi complementare care au
dus la formula de reconciliere de tip Dayton. Construcția soluției de pace care a
fost recompensată cu premiul Nobel pentru pace pentru cei trei protagoniști, a avut
la bază transformarea conflictului după modelul de mai sus și căutarea profundă a
formulelor de lărgire a spațiului politic pentru soluția de încheiere a conflictului
prin revizuirea pozițiilor reprezentanților oficiali pe baza intereselor comunităților
pe care le reprezentau și reformularea intereselor pe baza nevoilor cetățenilor celor
două părți aflate în conflict.

30