Tema 2.

Structura și dinamica conflictelor

1. Structura conflictului
2. Dinamica conflictelor
- etapele conflictului
- fazele conflictului

1. Structura conflictului
Indiferent de tipul de conflict, de magnitudinea sau numărul părților implicate, de obiectivele
părților, de sursele conflictelor, structura este aceeași.
Vom da exemplu la mai multe modele, propuse de savanți.
Savanții ruși propun următoarea structură a conflictului.

P1 P2

Participanți Obiectul S2 Participanți

S1
conflictului

Motive Motive

Obiectul conflictului – sau cauza conflictului (idei, păreri, norme, principiile, puterea,
valori, nivel de educație, etc)
Există trei tipuri de obiecte ale conflictului:
1) Obiectul care nu pot fi divizat, deținerea lui cu altcineva este imposibilă.
2) Obiectul care poate fi împărțit în părți în diferite proporții.
3) Obiectul care poate fi împărțit între subiecți (în acest caz este vorba despre un conflict
imajinar, care de fapt nu există).
Pentru a rezolva un conflict este necesar de a determina obiectul real sau cauza reală a
conflictului și al elimina, în caz contrar rezolvarea lui poate fi imposibilă. Procesul de
cunoaștere a cauzei reale adesea este destul de anevoios.
S1, S2 – sunt subiecții al conflictului, cei care participă activ în conflict, îl inițiază și
influențează mersul lui. Principalele părțile implicate în conflict sunt adesea numite partide
sau forțe opuse. Acestea sunt cei care de fiecare data efectuază direct acțiuni active (ofensive
sau defensive) împotriva celuilalt. Unii autori au introdus un astfel de termen ca
"adversarii", care tradus din limba latină înseamnă ”contestator, adversarul în litigiul”.
Obiectul conflictului și subiecții formează baza conflictului sau situația conflictuală.
Baza conflictului – se referă la sursele conflictului, la existența motivațiilor fundamentale
pentru ca părțile să intre în conflict. Baza conflictului este cea care oferă condițiile necesare
manifestării. Diferențele de nivel din termeni de clasă, statut sau putere, precum și
diferențele de valori sau cultură sunt surse potențiale de conflict. De cele mai multe ori,
izbucnirea conflictelor se datorează nu atît unori factori singulari, cît interdependenței și
combinațiilor dintre acestea. Condițiile pentru izbucnirea conflictelor sunt mereu prezente, cu
toate acestea puține izbucnesc, iar foarte puține devin destructive. Acest lucru se datorează
existenței în cadrul societății a unor precese și condiții prin care posibile conflicte sunt
identificate la timp, precum și existenței unor serii de remedii ce facilitează aplanarea
conflictelor.
Procesul rezolvării conflictelor prevede lichidarea obiectul conflictului sau subiecțiilor
conflictului. ”Lichidarea” subiecților conflictului se poate efectua printr-o comunicare
eficientă a pedagogului cu elevii împlicați în conflict c scopul de a convinge pe unul din ei să
cedeze în favoarea celuilalt.
Participanții în conflict – sunt acei care în timpul escaladării conflictului pot fi " integrate",
atrase în număr tot mai mare. Transformarea conflictului interpersonal în intergrup și
creșterea numerică a participanților schimbă structura grupurilor rivale, schimbă natura
conflictului, extinderea și setul de instrumente utilizate în conflict.
Motivele din conflict - este motivația de a adera la conflictul legat de satisfacție a nevoilor
de un adversar. În conflictul este adesea dificil de identificat adevărate motive, ca în cele mai
multe cazuri subiecții le ascund, declarînd cu totul alt motiv, care diferă de la motivul real.
Analiză motivele pentru comportamentul părților aflate în conflict arată că acestea sunt
reduse la o dorință satisfacerii interesele proprii.
O rezolvare eficientă a conflictului presupune satisfacerea nevoilor sau intereselor fiecărui?
În psihologie, nevoia este definită ca „o condiţie a cărei satisfacere este necesară pentru
menţinerea homeostaziei” (Dworetzky, 1988). Homeostazia fiind tendinţa organismului de a-
şi menţine stabilitatea, la nivelul optimal de funcţionare, orice deviaţie de la acest nivel va
crea o nevoie. Nevoia produce motivul, care este forţa motivaţională pentru acţiune.
Interesul era definit de Al. Roşea în Psihologia generală din 1976 ca o formă specifică a
motivaţiei, o orientare/direcţionare activă şi durabilă a persoanei spre anumite lucruri,
fenomene sau domenii de activitate, care se manifestă prin orientarea şi concentrarea atenţiei,
efectiv sau în mod latent, în acea direcţie, însoţite eventual de implicarea în acţiune. Este
adevărat că interesul a primit şi o extindere a sensului - de exemplu, în sintagma „grup de
interese”, referitoare la oameni care urmăresc obiective comune care ar putea reprezenta un
împrumut de semnificaţie de la conceptul de nevoie, dar o delimitare clară a termenilor este
necesară pentru evitarea confuziilor.
Ana Stoica-Constantin (2004) consideră că interesele sînt diferite de nevoi şi că
rezolvările care se adresează intereselor, şi nu nevoilor sînt mai puţin valoroase decît
celelalte. Dacă nevoia este cauza reală şi fundamentală a conflictului, ceea ce formulează
individul ca problemă în conflict, ceea ce „vrea” el poate fi numit interes. Interesele ar fi mai
trecătoare şi superficiale, în timp ce nevoile sînt mai fundamentale şi durabile. De aceea, o
soluţionare definitivă şi echitabilă este numai aceea care satisface nevoile, nu interesele.
Or, interesul sau poziţia declarată ori nevoia declarată nu reflectă întotdeauna fidel nevoia
reală. Aceasta se poate datora fie actului deliberat al persoanei de a-şi masca adevăratele
nevoi, fie imposibilităţii acesteia de a şi le recunoaşte (vîrstă, capacităţi analitice, dominante
emoţionale conjuncturale etc.).
Alt punc de vedere are savantul B. Mayer, care vizualizează interesele pe poziţia de
mijloc a unui continuum al nevoilor, interesele devenind astfel o categorie a nevoilor umane,
plasată între preocuparea fundamentală pentru supravieţuire şi tendinţa spre identitate.
(Nevoile de supravieţuire includ nevoia de hrană, de adăpost, de îmbrăcăminte şi securitate,
interesele sînt materiale, procedurale şi psihologice, iar nevoile identitare sînt nevoile
oamenilor de a-şi menţine sentimentul referitor la cine sînt ei şi ce loc ocupă în lume şi
cuprind: nevoia de semnificaţie, comunitate, intimitate şi autonomie.) Întrucît interesele, şi
nu motivele, sînt preocupările practice care ne împing în majoritatea conflictelor, atunci,
spune B. Mayer, va fi recomandabil ca să ne axăm iniţial pe interese dacă vrem să înţelegem
un conflict. De altminteri, în viaţa reală rezolvarea conflictelor se face, de cele mai multe ori,
la nivelul intereselor. Interesele pot fi: pe termen scurt sau lung, individuale şi de grup,
bazate pe rezultat sau pe proces, conştiente sau inconştiente (Mayer, 2000).

Observăm că, în terminologia rezolvării, termenii utilizaţi au semnificaţii speciale,

modificate faţă de accepţiunea din psihologia generală sau limbajul curent. Dacă noţiunea de
nevoie îşi păstrează semnificaţia, şi este singura care are această şansă, noţiunea de interes îşi
pierde înţelesul originar şi este investită de două categorii de autori cu două semnificaţii:
nevoie (mai puţin importantă, după unii, cea mai importantă în conflict, faţă de poziţia
afişată, după alţii) sau, folosit în sinonimie cu „poziţie declarată/afîşată”, interesul ajunge să
fie „declaraţie de revendicare a ceva.
Alt mode, cel mai influent model al conflictului a fost propus de J. Galtung în 1969. El a
vizualizat conflictul ca pe un triunghi, cu contradicţia (C), atitudinea (A) şi comportamentul
(B) în unghiuri. Galtung vede conflictul ca pe un proces dinamic în care cele trei component
se modifică permanent şi se influenţează reciproc.

A B

A. Atitudinea cuprinde elemente afective (emoţiile), elemente cognitive (convingerile) şi

elemente conative (voinţa). Ea presupune percepţiile corecte şi percepţiile eronate despre
celălalt şi sine, atît pozitive, cît şi negative. Atitudinile sunt deseori influenţate de emoţii ca
teama, furia, amărăciunea şi ura.
B. Comportamentul (Behavior) poate include cooperarea sau coerciţia, concilierea sau
ostilitatea – ca extreme. Comportamentul violent în conflict este caracterizat de ameninţări,
coerciţie şi atacuri distructive.
C. Contradicţia semnifică situaţia conflictuală, care include incompatibilitatea scopurilor,
reală sau percepută.

Tot triadică este şi structura propusă de Bernard Mayer în anul 2008. El defineşte conflictul
ca pe un „un fenomen psihosocial tridimensional, care implică o component cognitivă
(gîndirea, percepţia situaţiei conflictuale), o componentă afectivă (emoţiile şi sentimentele) şi
o componentă comportamentală (acţiunea, inclusiv comunicarea).
Componenta cognitivă: Percepţia conflictului, modul în care îl înţelegem şi cum îl evaluăm.
Percepţia nu este totdeauna rezonabilă sau realistă, întrucît fiecare individ decodifică datele
situaţiei în funcţie de grila de lectură proprie: experienţe anterioare, cogniţii, capacitatea de
analiză a situaţiei, atitudini, dorinţe, starea dispoziţională momentană etc. Astfel, el poate
vedea surse ale unui conflict acolo unde ele nu există. Conflictul începe prin a exista numai
în imaginaţia unei sau mai multor persoane (stadiu în care încă mai vorbim de conflict
imaginat), dar curînd devine conflict real, prin diferie mecanismele psihologice intre care cel
mai important este autoîmplinirea profeţiei. Ca atare, este suficient ca numai unul să creadă
că există o incompatibilitate şi el va transmite mesaje implicite sau chiar va acţiona în
consecinţă; rezultatul este că partenerul va fi implicat în conflict, chiar dacă nu împărtăşeşte
cea percepţie, nu simte ceea ce crede celălalt şi /sau nu are cunoştinţă de aceasta.
Multe conflicte se dezvoltă din presupunerea despre ce ar putea să se întîmple dacă sau cînd
una din părţi va face ceva. În mare măsură ostilitatea interpersonală este provocată de
conflictele imaginate.
Utilitatea practică a acestei informaţii constă în atenţia cu care vom cerceta percepţiile
fiecărei părţi cu privire la conflictul pe care îl acuză, sau a părţii cu care ne confruntăm noi
înşine, înainte de a face prima intervenţie în direcţia rezolvării. Ascultarea activă cu rol de
informare este foarte indicată în acest scop.
Componenta afectivă: Afectivitatea în conflict (emoţiile şi sentimentele). Emoţiile sunt
inerente conflictului.
Unele emoţii (îndeosebi emoţiile-şoc de genul furiei, disperării, spaimei, urii, dar şi
tensiunea, frustraţia, tristeţea sau teama) şi /sau unele persoane se cer cu prioritate
detensionate fie direct în interacţiunea conflictuală, fie în exteriorul acesteia. În multe
conflicte oamenii ajung să acţioneze împotriva propriilor interese, arătîndu-se mai interesaţi
să-şi exprime sentimentele, decît să obţină satisfacerea nevoii care a cauzat intrarea lor în
conflict. Distingem astfel un aspect expresiv al conflictelor şi unul orientat spre rezultat.
(Este ceea ce identifica L. A. Coser, în lucrarea sa clasică „Funcţiile Conflictului Social”:
componenta nerealistă a conflictului (manifestarea emoţiilor) şi componenta realistă
(satisfacerea nevoilor, a interesului).
Eforturile de tratare a componentei expresive prin propunerea de soluţii nu dau rezultate,
dacă partenerul de conflict sau o terţă parte nu-i oferă sprijin persoanei, ocupîndu-se de
emoţiile sale. Adesea (deşi nu întotdeauna), oamenii trebuie să găsească mai întîi un mijloc
de a-şi exprima emoţiile – uneori înainte de a se putea axa efectiv pe un rezultat care le va
satisface nevoile. Şi invers, este inutil să încurajezi exprimarea sentimentelor prin
recunoaşterea stresului pe care-l trăieşte persoana, cînd ea vrea să te ocupi de rezultat ori
acest lucru se impune.
Componenta comportamentală: Acţiunea. Comportamentul în conflict poate avea două
roluri: exprimarea conflictului, a emoţiilor implicate şi satisfacerea nevoilor. Acţiunile pot
îmbrăca o largă diversitate de manifestare, de la încercarea de a face ceva în dezavantajul
altuia, la exercitarea puterii, apoi la violenţă şi distructivitate sau, dimpotrivă, la caracterul
conciliant, constructiv şi prietenos. Acţiunea poate avea un caracter constructiv /cooperant,
ori dimpotrivă, distructiv /competitiv.
Să observăm că cele trei laturi ale conflictului nu corelează: creşterea sau reducerea
intensităţii uneia nu ne dau nici o informaţie despre evoluţia celorlalte. Această relative
autonomie de manifestare face uneori greu de înţeles şi de anticipat comportamentu
persoanei cu care te afli în conflict, “iraţionalitatea” actelor sale ne derutează.
 Deci putem rezuma: Structura conflictului prezintă o colecție de relații sale stabile
pentru a asigura integritatea, identitate în sine, spre deosebire de alte fenomene ale vieții
sociale. Fără prezența acestor obligațiuni conflict nu poate exista ca un dinamic sistem
interconectat și procesul.
2. Dinamica conflictelor
A. Fazele escaladării conflictelor
Ca și în orice conflictul fenomen social poate fi privit ca un proces care are loc în timp.
Conflictul are anumite perioade și etape, timp în care el apare, se dezvoltă și se termină.
Putem distinge diferite forme de manifestăre a conflictului în funcție de gradul de cooperare
sau de gradul de ostilitate arătat de părți. De asemenea, știm că aceste grade de interacțiune a
părților în conflict pot fi ordonate pe un continuum pace – violenta structurală, care pleacă
de la armonia totală a intereselor și ajunge la susținerea totală a războiului.
Așa dar conflictele sunt compuse din etape specific sau stadiile de evoluție. Fiecare din
stadiile se caracterizează printr-o serie de provocări cărora părțile implicate în conflict
trebuie să le facă față.

1. Apariția conflictului sau inițierea situației de conflict.

La aceasta etapă are loc:
- întărirea poziţiilor;
- ocazional anumite puncte de vedere se formulează ca poziţii contrare-confruntare;
- alternare între tensiuni şi momente de destindere;
- conştientizarea tensiunilor existente duce la angoasă, tensiuni interioare;
- dialogul este încă posibil şi reprezintă o soluţie. Părţile mai speră într-o soluţie raţională;
- nu există încă părţi clar delimitate, dar începe conturarea grupurilor;
- Încep să se contureze opinii şi atitudini despre ceilalţi;
- apare obiectul și subiecții conflictului.
Inițierea conflictelor poate fi de natură psihologică, intelectuală, fizică și biologică.
A. Natura problemei poate fi psihologică - conflictual care a apare din cauza diferitelor
motive, interese, temperamente, nevoi (unii sunt prea depresivi, alții prea euforici).
B. Natura problemei poate fi intelectuală - conflictul care apare din diferența de nivel
de percepție intelectuală a problemei.
 C. Natura problemei poate fi starea fizică - conflictual apare în rezultatul diferitor
stării fizice a subiecților (oboseala, boli organice, foame etc).
D. Natura problemei poate fi biologică. Exemplu poate fi conflicte care apar la
adolescenți în perioada crizei de creștere.
Savantul moldovean Sergei Kartașov este de părere că inițierea conflictelor poate fi:
A. ”Întîmplătoare”. Atunci când un subiect își expune sentimentele, emoțiile sale care
nu sunt adresate cuiva în mod special, dar cineva le ea pe sama sa.
B. ”Funcțională”, legate de schimbări ce au loc la diferite etape ale dezvoltării omului,
așa numite ”etape de criză” (menomauza, pensionarea etc)
C. ”Infecție”, când două personae se ceartă și cei din jur sunt atrași în acest conflict.
D. ”Provocătoare”, adesea conflicte apar fiindcă cineva în mod special provoacă alte
personae la conflict.
E. ”Inițiate prin activitate de joc”, exemplu poate fi conflicte care apar între copii care
nu respect regulile jocului.
Durata etape de apariție a conflictului este de scurtă durată.
Este necesar de menționat că caracterul inițierii conflictelor poate fi diferit, tot depinde
de starea, necesitățile subiecților la momentul dat.
La aceasta etapă se formează baza conflictului, scopurile și mijloacele conflictului.
Cum să determinăm că ne aflăm în starea conflictuală?
H.Cornelius și Ș.Făir ne propun să fim atenți la așa numite ”semnalele ale
conflictului”: ridică vocea,fața se roșește sau devine palidă, vocea tremură, inima se
zbate mai tare. Dacă le obserăm, este necesar să ne punem întrebare: oare nu este
aceasta situație un conflict? În caz cănd măcar unul din subiecții conflictului îl
recunoaște, rezolvarea lui este posibilă. Atâta timp cât persoane nu vor să recunoască
că sunt în conflict, rezolvarea lui nu este posibilă.
Simptom sau indicator al conflictului pe care-1 trăim noi înşine sau partenerul implică
o reacţie emoţională la o situaţie sau interacţiune, reacţie care semnalează un dezacord.
Când avem emoţii de teamă, tristeţe, amărăciune, furie, neajutorare sau un amalgam
din acestea, simţim că avem un conflict - şi, ca atare, îl avem. Emoţia resimţită ne-a
semnalat prezenţa conflictului, a avut rolul de simptom.
Dacă ne învățăm să recunoaștem aceste simptome și reacționăm rapid, putem preveni
dezvoltarea conflictului. Acest lucru poate fi primul pas în rezolvarea conflictului.

2. Confruntarea ( pre-conflict)
Ea incude:
1. Tensiunea interacţiunii este crescută, apare neînțălegerilor, crește neîncrederea, se
reduce contact între pesoane.
2. În comunicare fiecare dorește să convingă pe celălalt și îl învinuește în nedorința de
a rezolva problema correct.
3. Trecerea de la învinuiri reciproce la amenințări.
4. Dispute, ton ridicat, suspiciuni
5. Polarizarea gândirii (alb-negru) şi a sentimentelor (bun-rău ?!)
6. Discurs direcţionat către publicul neangajat: încercare de a aduna puncte, de a
convinge, prozelitism
7. Autoritate exterioară neangajată poate dizolva/soluţiona tensiunile
8. Disonant în discurs: supratonuri, accentuări semnificative
9. Afectivitatea direcţionată, amabilitate forţată
Ce comportament aleg oamenii la aceasta etapă?
 ”Abandonul”, ”Evitarea conflictului” sau ”Pasiv”
”Abandonul” abandonul este o strategie ce implica retragerea fizică sau emoțională din
conflict.
Abandon fizic presupune refuzul de a participa în conflict și plecarea de la locul
desfășurării conflictual (ieșirea din camera, din clasă).
Acest comportament este potrivit în cazul în care:
- nu afectează interesele noastre;
- când problema nu te privește este chiar înțelept să faci asta;
- se poate folosi abandonul pentru a forța mâna cuiva;
- data cu persoana dată nu ne vom întîlni vreodată;
- nu suntem membru aceluiași colectiv cu persoana dată;
- când costul confruntării este mult mai mare decât posibilele rezultate.
 Prin abandon conflictul poate creste nemasurat. Acest tip de comportare este nepotrivit
când rezultatul contează. Speranța că problema se va rezolva de la sine dacă o
abandonezi este falsă.
Forme de ”abandon” pot fi: tăcere, plecarea demonstrativă.
”Reprimare”. Reprimarea este o startegie ce consta in refuzul de a lua act de
existenta conflictului. Acest tip de comportament poate fi o tactică rezonabilă, în caz
când noi nu dorim să arătăm că avem problem, reprimarea se face atunci când dorim pace
(liniștea sufletească) cu orice preț;
Reprimarea are si dezavantaje; “totul de dragul pacii” poate deveni o manieră de lucru
periculoasă; managerul care foloseste aceasta strategie, da impresia de slabiciune,
superficialitate, neimplicare. Reprimarea ia in calcul aspectele neimportante ale unui
conflict, ignorandu-le pe celelalte.
Forme de reprimare pot fi:
- ne comport în așa fel parcă totul este în regulă;
- continuăm să acționăm ca și cum nimic nu sa întâmplat;
- acceptăm situația care este la moment;
- suprimăm emoțiile negative.
 ”Confruntare” sau ”Eu chăștig – tu pierzi”. Folosind acest tip de comportare
oamenii:
- doresc să câştige cu orice preț;
- caută să arate că cealaltă persoană nu este corectă;
- folosește violența fizică și verbală;
- cere ca ceilalți să îl asculte necondiționat.
- presează pe alții:
- încalci drepturile celorlalți;
- nu ascultă sau nu respectă sentimentele sau ideile celorlalți.
 ”Compromis”. Un compromise este soluția prin care se renunță la ceva
valoros pentru sine și se:
- întreținerelații de prietenie;
- evită să sedemonstreze superioritatea sa;
- cedează în favoarea celuilat de dragul susținerii relațiilor.
Au fost identificate 10 pattern-uri de comportamente pe care le manifestă oamenii normali
atunci când se simt amenințați sau doar frustrați, comportamente care constituie modul lor
de a lupta sau de a evita condiții nedorite.
Centrare pe sarcină

Efectuarea corectă a sarcinii

Finalizarea sarcinii

Pasiv Comportament normal Agresiv

Armonizarea cu ceilalți Atragerea atenției și admirației

Centrare pe oameni
Figura 1. Comportamentul uman definit prin asertivitate şi centrarea pe scop
(după Brinkman şi Kirschner)
Pentru a preîntîmpina confluctul este necesar de a accepta situația care sa creat. În educația
copiilor acceptarea presupune recunoașterea drepturilor lor. Este necesar a continua
comunicarea, a acorda susținerea și sprijina. Părinții trebuie să refuse în comunicarela
poziția sa de ”sus”. Acceptarea copilului trebuie demonstrată: adică se refuză la aprecierea
negative a calităților de character.
Probleme diferite pot provoca aceleaşi reacţii, după cum aceeaşi problemă poate provoca
comportamente diferite la oameni diferiţi sau la aceeaşi persoană în momente diferite. Cu
alte cuvinte, problema şi comportamentul sînt două fenomene fundamental independente.
Această etapă este foarte importantă, deoarece apare nevoia unei soluţii raţionale. Modul
de gestionare a acestei etape îşi va pune amprenta asupra evoluţiei conflictului. Creşterea,
escaladarea conflictului sau rezolvarea lui se hotărăşte în această etapă.

3. Escaladarea conflictului.
La etapa de escaladare se pune în mișcare o dinamică specifică, care acutizează
conflictual.
Etapa aceasta se incepe cu incident, un schimb scurt/sau acut de cuvinte, gesturi sau fapte
supărătoare. Incidentul poate apărea întâmplător și poate fi provocat de subiect (subiecte)
ale conflictului, dar și ca rezultatul cursului natural al evenimentelor.
Incidentele nu sunt percepute ca un conflict, fiind considerate firești și normale în viața
oamenilor; incidentele pleacă de la fapte mărunte, prost percepute; individul nu le acordă o
importanță mare, ca atare nu întra în sfera lui de interes; incidentele acționează asupra
individului prin efectele lor involuntare; ele se datorează centrări excesive pe trebuința de
securitate și protecție dictată de starea de disconfort; controlul asupra incidentelor este
foarte important, deoarece scapate de sub control pot crea conflicte mai puternice inclusiv
crize.
Din moment izbucnirii incedentului conflictual din faza ”închisă” trece într-o fază
deschisă. Persoane se atacă în mod deschis ce agraveazăsituația. Percepția reciprocă este
alterată. Sentimentele se negativează. Relația devine sursă de stress și îngrijorare.
Comportamentul scapă de sub controlul rational. Se recurge la amenințări și șantaj.
Predomină critica, insultă. Părțile se îndepărtează, devinind dușmani. Aceasta situația de
polarizare are loc atunci când toate aspectele relaţiilor dintre părţi încep să se destrame.
Dacă se ajunge în această etapă înseamnă că acel conflict este distructiv, contactul dintre
părţi descreşte, iar comunicarea devine încordată. De obicei această situaţie este însoţită şi
de creşterea numărului de rezultate problematice. Ambele părți caută încep să-şi găsească
suport în aliaţi şi protectori, conducând la creşterea numărului de părţi implicate în
conflict. Frica de a pierde influenţa şi poziţia, neacceptarea admiterii unei greşeli
costisitoare, şi dorinţa de revanşă sau recuperare a pierderilor, toate astea contribuie la
continuarea implicării în conflict în ciuda pierderilor uriaşe. Se crează ”câmpul
conflictului” sau ”spațiu de comportare”. Creşterea tensiunii poate fi văzută în forme
diferite, însă de obicei implică anumite acţiuni ostile îndreptate către o altă parte. În
această etapă se ajunge la escaladarea agresivităţii argumentelor, indivizii tind să
înlocuiască acţiunile raţionale cu acţiuni iraţionale, chair violente.
Formarea clişeelor stereotipe Noi-Ei, zvonuri despre resursele, capacităţilor L0R. Privarea
Conflictul devine problemă morală - cine nu-i cu noi e împotriva noastră.
Acţiunile la aceasta făzî mai include:
- Părţile îşi pierd încrederea în dialog
- În loc de dezbateri se foloseşte strategia înfăţişării cu faptul împlinit
- Disonanţă între vorbire şi gestică- informaţiile reale sunt date de metacomunicare
(limbajul gestual)
- Pierderea empatiei
- Scheme de anticipare negative
- Creşterea coeziunii interioare a grupului, cristalizarea rolurilor
Se formează imaginea duşmanului, alianţe.
- Formarea clişeelor stereotipe NOI-EI
- Zvonuri despre resursele, capacităţilor LOR
- Privarea de statut în procesul comunicării
- Profeţii care se autoîndeplinesc (self-fulfilling prophecies? În ce sens?)
- Gesturi provocatoare fără scop instrumental
- Impunerea de roluri negative- manevre- confruntări
- Atragerea audienţei, formarea coaliţiilor
Pierderea imaginii reale a celuilalt (face loosing)
- Conflictul devine problemă morală
- Cine nu-i cu noi e împotriva noastră
- Cercul vicios al aşteptărilor negative- experienţele AHA
- Atacuri publice directe
- Creşterea coeziunii interne (excludere-pedeapsă)
Ameninţări
- Nivel ridicat de stres
- Sentimentul că sunt ameninţate valori fundamentale
- Jocul cu fricile celuilalt
- Scop: pedepsirea celuilalt
- Posibilitatea concilierii devine complet exclusă
- Gesturi şi/sau afirmaţii tip ultimatum
Explozii limitate
- Ceilalţi sunt descrişi în termeni derogativi (obiect sau animal)
- Singurul scop rămas, indiferent de cost, este ca celălalt să piardă
- „Mesajele” iau locul comunicării
Escaladarea conflictului poate fi verticală, atunci cănd comportamentul ostil crește în
intensitate, sau orizontală, atunci când comportamentul ostil rămâne la acelați nivel, dar își
extinde aria de cuprindere.
În evolutia lui, un conflict poate urma ambele forme de escaladare simultan sau succesiv.
Aceasta poate fi cauzată atât de părțile aflate în conflict, cât și de acțiunile unei a treia
părți, interesată de evoluția conflictului în sens pozitiv sau în sens negativ.
Durata acestei etape poate fi de lungă durată.
4. Apojeu
Tensiunea este maximă, are lor un război adevărat. Părțile implicate nu pot până la
nesfârșit se se afle în conflict, atunci la una din părți implicate apare necesitatea căutării
unei soluii. Și atunci se începe următoarea etapă.
Poate să aibă loc agresivitate fizică.
- Nu mai există cale de întoarcere
- Confruntare totală
- Eliminare, chiar cu preţul autodistruger

5. De-escaladarea sau rezolvarea conflictului.

Are loc atunci când părţile, uneori cu ajutorul unei terţe părţi intermediare, acţionează într-
un mod prin care indică că au de gând să înceteze cu comportamentul advers, fie unilateral
fie condiţionat.
Rezolvarea - este etapa în care părţile ajung să reducă, să rezolve sau să termine conflictul.
Se obţine o situaţie de calm şi cooperare. Rezolvarea prin crearea unui echilibru instabil nu
este o soluţie constructivă, acesta, la cel mai mic semn de tensiune va reacţiona distructiv
asupra părţilor, putând genera un nou conflict.
Rezolvarea conflictului presupun orientarea spre soluie raionale, spre intervenii legale de
tip instituional, prin negocieri și compromisuri treptate, prin stimularea posibilităilor de
comunicare descisă între părți, prin captarea bunăvoinei pării adverse, prin apariia celei de
a treia păriți în calitate de mediator, moderator, facilitator, diplomat, sfătuitor,
contientizator, judecător, expert etc. Toate având ca scop integrativ, de refacere a
interaciunii sociale normale. Pentru a avea reuită în timp și eficien: în procesul interaciunii
sociale, de grup, compromisul final cerut de rezolvarea conflictului nu trebuie sâ fie privit
de nici una din pări ca un semn al slăbiciunii sale, nu trebuie să fie speculat în procesul
concilierii de nici o parte, ci apreciat prin funcia lui pozitiv-integrativ: pentru unitatea și
pacea socială. incapacitatea adoptării unor soluții constructive, mutual acceptate duce fie
la dezagregarea sistemului, fie la generarea unui echilibru precar și provizoriu
Rezolvarea conflictului înseamnă lichidarea lui prin metode analitice, care presupun
accederea la rădăcina problemei şi obţinerea unui rezultat care este văzut de ambele părţi
ca fiind o soluţie permanentă a problemei. [ John Burton (1988)] Este definiţia ideală. Ea
optează pentru termenul exact de “lichidare” a conflictului, în locul celor de rezolvare,
încheiere, stingere, eliminare.
6. Atenuarea sau “lamurire“ timpul de coagulare
Se concentrează pe redefinirea și reorganizarea conviețuirii, sfârșitul transformărilor
externe și interne.Relațiile se stabilizează și revin la normal. Nu au lor acțiuni directe
asupra oponentului. Lichidarea conflictului presupune conștientizarea statutului nou al
fiecărui. Aceasta etapă se poate finaliza cu elaborarea unui accord care poate fi semnat.
Acordul oferă o mărturie tangibilă a faptului că părţile au ajuns împreună la o înţelegere,
lle reaminteşte persoanelor despre ce au convenit, previne neînţelegerile şi eventualele
interpretări ulterioare greşite şi oferă o încheiere explicită procesului de rezolvare a
conflictului.
7. Transformări. Consecințele conflictului de lungă durată.
Este ultima etapă a confilcului. Impactul conflictului nu se reduce numai la conflictul
rezolvat, dar în cele mai multe cazuri are o influență mult mai mare. Se produce
schimbarea perspective și atitudinii față de conflicte
În dependență de forma, nivelul, obiectul conflictului se poate evidenția următoarele
transformări:
 transformări evolutive: când relațiile între participanții în conflict se ridică la un
 nivel și mai înalt. Participanții devin mai buni, răbdători, toleranți, atenți, empatici,
comunicbili, etc. Se ajunge la armonie care poate fi definite ca o relație între oameni
în care nu există nici un conflict de interese sau valori.
Spirala evolutiva a conflictului este alimentată de o serie de fenomene sociopsihologice
derivate din comportamentul și modul de acțiune a părților. Oamenii devin mai mult
motivați. Liderii pot deveni mult mai angajați în pozițiile lor.
 reabilitarea: când are lor normalizarea parțială sau totală a relațiilor. În acest caz
se ajunge la pacea durabilă/puternică/pozitivă sau, pur și simplu pacea implică un
înalt nivel de cooperare, având constiința existenței conflictului de interese. Părțile
consideră bunele relații mai presus decât propriul interes. Interesele separate sunt
îndeplinite prin mecanisme instituționalizate, pacifiste, statuate între părți, nefiind
necesare mecanisme militare pentru asigurarea securității lor. Cooperarea are la
baza valori și idealuri comune, respectul fată de instituțiile statului, față de dreptul la
opinie și față de procesul de luare a deciziilor. Manifestările violente sau
represiunile sunt virtual imposibile.
Toate aceste faze mai sunt cunoscute si sub numele de 'arc al conflictului'. Iar pentru a
intelege toate aceste faze sunt necesare competente specifice in ceea ce priveste
preocuparea cu conflictul, restrangerea acestuia, respectiv activitatile de reconciliere.

B.Fazele conflictului
Fazele conflictului sunt legate nemijlocit cu etapele principale ale conflictului, exprimă
dinamica lui și include:
A. Faza inițială (începutul)
B. Faza de creștere (escaladare)
C. Faza culminantă (apogeu)
D. Faza scăderii tensiunii (sfârșitul)
 A
D B
C
Fig.2 Fazele principale ale conflictului
Important de să reținem: cu trecerea de la o fază la alta posibilitatea de a rezolva
conflictual scade.
Faza Etapa conflictului Posibilitatea de a
conflictului rezolva conflictul
A. Faza Apariția conflictului 92%
inițială
B. Faza Confruntarea 46%
de cteștere Escaladarea conflictului
C. Faza Apogeu mai puțin de 5%
culminantă
(apogeu)
D. Faza Rezolvarea conflictului aproximativ 20%
scăderii Atenuarea
tensiunii Transformări de lungă
durată

Conclizii
Analizănd aceaste etape ale conflictului, observam ca ea are o serie de implicatii practice.
Astfel, analiza ne sugerează că conflictul – rareori, daca nu niciodata! – nu apare dintr-o
dată, printr-o schimbare rapidă și bruscă dintr-o stare în alta, ci se află într-o dinamică
continuă. Relațiile nu evoluează de la pacea totală la razboiul total, fără o trecere prin stări
intermediare.
Cunoașterea acestor etape este în măsură să ne ofere soluții asupra preîntîmpinării
conflictelor și împiedicarea transformării lor.
Conflictele sunt, așadar, într-o dinamică continuă: violenta poate să apară, să crească,
pentru ca apoi să scadă în intensitate.

Apogeu

Atenuarea conflictului

escaladarea Rezolvarea conflictului

Confruntarea Transformări ale

conflitului,efecte

inițierea
conflictului

Figura nr. 2 prezinta stadiile de evoluție a conflictelor

Axa orizontala exemplifica stadiile de evolutie a conflictelor in timp, incepand cu cele

incipiente, continuand cu cele de apogeu si incheind cu cele finale. Axa verticala masoara
nivelul conflictului, folosind drept unitate de masura gradul de cooperare dintre partile in
dezacord. Graficul in sine descrie modul in care violenta creste si scade pe durata
conflictului.
Aceasta imagine a ciclului de viață al conflictului simplifică foarte mult realitatea. În
multe cazuri conflictele revin de la stadii avansate la stadii anterioare, spre exemplu unele
conflicte aflate în stadiul de restrângere pot reveni, în anumite circumstanțe, foarte ușor la
stadiul de violență ridicată. Dar, oricum ar evolua, conflictele cunosc un stadiu incipient,
unul de evoluție maximă a tensiunilor și a intensității violențelor și un stadiu final, de
stîngere. Chiar dacă simplifică realitatea, aceasta diagrama are o importanta mare, pentru
faptul că ne ajută să facem diferențierea între diferitele stadii și niveluri ale conflictului și,
astfel, să discernem corect asupra modalităților de intervenție pentru soluționarea acestora.
Analizînd dinamica proceselor comportamentale interactive, se pot face aprecieri asupra
momentului în care acestea devin antagoniste, iar violența poate crește sau nu.
Separarea etapelor ne permite să-l considere ca un fenomen complex dinamic.
 Întrebări
1. Prezentați structura conflictului
2. Enumerați principalele etape ale conflictului.
3. Când conflictual ”închis” trece în forma ”deschisă”
4. Ce prezintă fazele conflictului?
5. Emunerați pentru fiecare etapă a conflictului comportamentul recomandabil

Bibliografie
1. 1. Cornelius Helena, Faire Shoshana. Ştiinţa rezolvării conflictelor. Fiecare poate câştiga / traducere
Ana-Stoica Constantin. - Bucureşti: Ştiinţă&Tehnică, 1996.
2. Dupu Constantin. Conflict şi comunicare. Consideraţii despre conflict. - Bucureşti: Gnosis, 2005.
3. https://ru.scribd.com/document/348533897/ETAPELE-CONFLICTULUI
4.http://www.psih.uaic.ro/~aconstantin/romana/docs/Fundamente_teoretice_ale_conflictului_Curs_ID_ASC.
pdf FUNDAMENTE TEORETICE ALE CONFLICTULUI FUNDAMENTE TEORETICE ALE
CONFLICTULUI Prof. univ. dr. Ana Stoica-Constantin
5. file:///C:/Users/User/Downloads/Introducere%20in%20Studii%20de%20Conflict%20ID.pdf
6. http://www.psih.uaic.ro/~aconstantin/romana/docs/PRC_cap_1_Introducere.pdf
7. Helena Cornelius – Stiinta rezolvarii conflictelor, Ed. Tehnica, bucuresti, 1996;

Activitatea independentă nr. 1

Identificaţi cele trei componente în conflictele de mai jos.

Studiul percuţiei la baterie.

În vacanţa de iarnă, în imobilul în care locuiesc s-a iscat un conflict care a implicat toţi
locatarii. Clădirea are şase etaje şi este locuită în proporţie de 80% de intelectuali.
Conflictul a opus pe de o parte toţi locatarii blocului, pe de alta o familie de asistenţi
medicali, foarte respectaţi de vecini, dar temporar căzuţi în dizgraţia acestora. Motivul este
zgomotul pe care fiul acestora, un băiat de 18 ani, îl face cînd studiază percuţia. Toată familia
l-ar vrea reuşit la conservator, iar de Crăciun părinţii tocmai i-au făcut cadou o baterie, pentru
ca băiatul să aibă la ce se pregăti mai temeinic. Evident, au făcut un efort financiar, dar care
era necesar. Şeful de scară a început să primească zilnic reclamaţii de la vecini, care erau
bombardaţi cu zgomotele puternice la cele mai nepotrivite ore.
Pana de cauciuc.
Am plecat la drum cu cel mai bun prieten. Mă rugase să-l duc pînă într-un sat ca să ia ceva de
acolo. În graba plecării nu am mai făcut o verificare a maşinii. Am plecat bucuroşi. Vremea
era frumoasă, muzica niţel cam tare şi nu am sesizat că mi s-a spart un cauciup pe spate-
dreapta. Începuse să se întunece şi vremea părea că se strică. Constat că roata de rezervă era
spartă. Pe moment n-am ştiut ce să mai fac, dar apoi am început să-mi revărsii nervii asupra
prietenului meu, învinuindu-l că m-a zorit să plecăm şi eu de aceea n-am mai verificat starea
maşinii.

Activitatea independentă nr. 2

Daţi un exemplu în care aspectul expresiv (manifestarea emoţiilor de revoltă, ură, frustrare
etc.) a prevalat în faţa celui orientat spre rezultat (partea implicată a preferat să piardă
cauza, în schimbul satisfacţiei de „a-i spune celuilalt verde-n faţă” tot ce pînă atunci
cenzurase).