II.

COMUNICAREA MANAGERIALĂ

SCOPUL ACTIVITĂŢII DE CURS:

 înţelegerea esenţei şi structurii comunicării manageriale, a
funcţiilor comunicării, modalităţilor de comunicare;
 identificarea şi respectarea principiilor şi regulilor unei
comunicări manageriale eficiente.

OBIECTIVE OPERAŢIONALE:
 explicarea esenţei procesului de comunicare managerială;
 analiza celor mai răspândite tipuri de comunicare
managerială;
 selectarea celor mai semnificative principii şi reguli specifice
comunicării manageriale eficiente;
 evidenţierea cerinţelor unei comunicări eficiente.

STRUCTURA ACTIVITĂŢII DE CURS:

II. 1. Conceptul de comunicare managerială;
II.2. Funcţiile şi canalele comunicării;
II. 3. Modalităţi ale comunicării manageriale;
II.4. Climatul şi cerinţele comunicării manageriale eficiente.

II.1. CONCEPT DE COMUNICARE MANAGERIALĂ

Motto:
Pentru ca buzele să nu greşească,
gândiţi-vă cu atenţie la cinci lucruri: cui
îi vorbiţi, despre cine vorbiţi, cum, când
şi unde vorbiţi.
 W. E. Norris

Societatea de azi cu realizările ei, nu ar fi apărut, nu s-ar fi

dezvoltat şi nu ar fi exista, dacă nu ar fi comunicarea. Nimeni nu se
îndoieşte în zilele noastre de rolul vital al comunicării într-o instituţie.
O lacună regretabilă instituţiilor noastre tradiţionale, de care ne dăm
seama tot mai mult, dar pe care încă nu am eliminat-o, constă în
atenţia prea sumară, chiar insuficientă, acordată comunicării.
Necesitatea de a cunoaşte aspectele comunicării şi arta de a dirija
acest proces în instituţiile de învăţământ este un imperativ al timpului.
Numai o comunicare eficientă poate contribui la soluţionarea diverselor
probleme, care stau în faţa instituţiilor contemporane.
Comunicarea este o funcţie-cheie pentru managementul modern.
Se spune, pe drept cuvânt, că informaţia este puterea şi pentru a fi
eficientă, ea trebuie să circule mai repede decât în trecut. Vi s-a
întâmplat poate să elaboraţi planuri măreţe pe hârtie pentru instituţia
dumneavoastră, dar dacă nu le-aţi discutat în colectiv, dacă nu aţi
stabilit împreună cu colegii etapele și termenele de verificare a
progresului realizat în atingerea obiectivului, cum aţi crezut că le veţi
atinge? Este cu siguranţă imposibil.
În ultimii ani comunicarea a fost abordată atât în cercetarea
psihopedagogică, cât şi în alte domenii, lingvistică, psihologie, retorică,
sociologie, mass-media, tinzându-se către continuarea unei pedagogii a
comunicării, mai ales în plan didactic. Conceptul de comunicare
deschide o amplă perspectivă filosofică: „Comunicăm chiar întru
neputinţa de a comunica” [11, agil 88],
 Marele savant în domeniul psihologiei comunicării Dale Carnegie
evidenţia că „cel ce posedă o manieră de vorbire plăcută, de regulă, se
bucură de încredere şi autoritate din partea societăţii. Deprinderea de a
comunica eficient este calea cea mai scurtă spre popularitate. Ea ridică
omul pe avanscena vieţii sociale, altoieşte încrederea în forţele proprii şi
îl înalţă asupra mulţimii” [12, pag. 12].
Mulţi dintre pedagogii şi psihologii cu renume A. Kan-Kalic, L.
Şoitu, A. A. Leontiev etc. consideră că comunicarea este acceptată ca
sistem multifuncţional şi ca izvor de informaţie, de cunoaştere a altui
om, ca factor de organizare a muncii, a activităţii şi interacţiunii
umane.
În viziunea autorului C. Noica „ceea ce nu este exprimat în text
completează înţelegerea, tocmai aceasta este comunicarea”.
„Progresăm printr-un spor de comunicare, dar nu progresăm cu
adevărat, dacă nu obţinem şi un spor de comunicare” [13, pag. 106],
Tratarea comunicării în psihopedagogie constituie o soluţie pentru
a avea un management de succes, căci fără o comunicare eficientă,
însăşi esenţa conducerii este afectată, iar profesorul manager trebuie
format, perfecţionat în acest sens.
Aspectele psihopedagogice ale managementului comunicării şi-au
găsit reflectare în lucrările savanţilor: C. Cucoş, 1996; L. Şoitu, 1997; S.
Cristea, 2000; E. Joiţa, 2000; Ş. Iosifescu etc.
În definirea comunicării există mai multe abordări, printre care:
 comunicare înseamnă a pune ceva în comun, a pune în
relaţie;
 comunicarea este arta transmiterii informaţiilor de la un
emiţător la un receptor;
  comunicarea în ştiinţa managerială este cunoscută ca o
principală activitate desfăşurată de manageri fiind
considerată „componenţa de bază a funcţiei de coordonare”.
Psihologul american C. Rogers a dezvoltat o teorie fondată pe
ascultarea profundă prin empatie, care constă în capacitatea de a
pătrunde în universul interlocutorului, pentru a-l înţelege şi a percepe
astfel lucrurile din punctul său de vedere. Deci a comunica înseamnă a
face să fii înţeles.
Comunicarea managerială este procesul de transmitere a unor
mesaje cu conţinut managerial de un manager la o altă persoană sau
grup de persoane şi invers.
În sens larg, prin comunicare înţelegem schimbul de mesaje între
două sau mai multe persoane din cadrul unei instituţii, în vederea
realizării obiectivelor, sau mai simplist, un schimb de mesaje între un
emitent şi un receptor.
Dicţionarul explicativ al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan”
din Bucureşti defineşte termenul „comunicarea” în modul următor [14,
pag. 19]:
comunicarea – acţiunea de a comunica şi rezultatul ei;
comunicare – înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legătură;
comunicare – prezentare, într-un cerc de specialişti, a unei
contribuţii personale, într-o problemă ştiinţifică.
În viziunea autorului J. Tezenas, comunicarea managerială este
„ştiinţa şi arta de a folosi mijloacele, dar care cooperează în cadrul
aceleiaşi întreprinderi un obiectiv comun”. Comunicarea reprezintă un
proces (de regulă intenţionat de transfer de informaţie şi înţelesuri)
între indivizi, grupuri sau componente organizaţionale şi organizaţii în
întregul lor [pag. 208].
 În Mic dicţionar de management [1, pag. 40] comunicarea este
definită ca un proces de transmitere a informaţiilor, prin care ideile şi
sentimentele se transmit de la individ la individ, făcând astfel posibilă
interacţiunea socială.
Din perspectivă managerială, comunicarea este un act de tip
interpersonal şi reprezintă un proces de transfer de informaţie şi
înţelesuri între indivizi, grupuri sau subcomponente organizaţionale şi
organizaţii în ansamblul lor [2, pag. 28], identificându-se cu conceptul
de comunicare organizaţională.
Componentele sale se regăsesc în modelul general al comunicării
umane cu câteva accepte particulare: (emiţătorul – „cine?”, persoană,
grup sau structură organizaţională; mesajul – „ce? – conţinutul
comunicării; canalul şi codul – „cum?”, modalitatea de transmitere şi
structurare a mesajului; factori perturbatori, conexiune directă,
conexiune inversă, motivaţia), ceea ce conduce la următoarele acţiuni
integrate ei: codificarea mesajului, transmiterea – receptarea lui,
decodificarea – înţelegerea, acordul referitor la conţinutul comunicării,
acceptarea intenţiilor emiţătorului, codificarea – elaborarea de răspuns
echivalentă cu producerea unei schimbări la emiţător, respectiv efectul
produs. Rezultă că de o deosebită relevanţă pentru aprecierea unei
comunicări manageriale eficiente sunt treptele succesive ale
efectivităţii, respectiv nivelul şi profunzimea impactului produs asupra
celui care primeşte mesajul (receptarea, înţelegerea, acordul,
acceptarea, schimbarea).
Efectuând o sinteză a tuturor definiţiilor, putem conchide:
comunicarea este acţiunea de a transmite şi de a face schimb de
informaţii de gânduri şi sentimente.
Componentele esenţiale ale comunicării sunt: emiţătorul, canalul
receptorul şi rezultatul comunicării [4, pag. 21].
 SCOPUL COMUNICĂRII manageriale este divers:
 pentru a primi şi transmite informaţii;
 pentru a clarifica şi soluţiona o problemă;
 pentru a lua o decizie;
 pentru explicarea şi implementarea acestora;
 pentru a transmite diverse sarcini;
 pentru motivarea personalului;
 pentru dirijarea acţiunii;
 pentru evaluarea unei persoane sau activităţi;
 pentru exprimarea unor opinii, cerinţe, convingeri...
În funcţie de scop managerii aleg tipul, forma şi mijloacele de
comunicare.
Din analiza definiţiilor de mai sus rezultă că managerii comunică
în diverse roluri: ca şefi, ca subordonaţi sau ca egali cu alţi manageri de
acelaşi rang, iar comunicarea se poate realiza de la om la om şi în grup.
La baza comunicării stă mesajul. Pentru ca această comunicare să
fie optimă este necesar ca managerul să transmită mesaje scurte, clare,
simple, accesibile, sub raportul înţelegerii celor care le recepţionează. În
acelaşi timp, receptorul trebuie să-i ofere managerului (emiţător) feed-
back-ul necesar, pentru ca acesta să fie sigur că a fost înţeles.
SARCINĂ DE LUCRU:
Imaginaţi-vă o situaţie de comunicare managerială concretă,
identificaţi criteriile prezentate, canalul de realizare, forma.
 II.2. FUNCŢIILE Şl CANALELE COMUNICĂRII
Pentru realizarea obiectivelor sale, managerul se va baza pe
următoarele funcții ale comunicării.
 funcționează şi în mediul interior între părţile ei
componente. Cei mai importanţi sunt oamenii. Managerul
este pus în faţa monitorizării la două feluri de informaţie:
a) externă – trimisă şi primită prin intermediul activităţii de
marketing, reclamă...
b) internă – care circulă prin canalele formale şi nonformale de
comunicare.
 Funcţia de comandă şi instruire – această funcţie a
comunicării se referă la modalitatea prin care managerii se
asigură că oamenii şi departamentele acţionează continuu în
direcţia obiectivelor instituţiei.
 Funcţia de influenţare şi convingere, îndrumare şi sfătuire –
prin această funcţie se realizează moduri specifice de control
asupra informaţiei şi asupra comportării membrilor
instituţiei.
 Funcţia de integrare şi menţinere – funcţie ce trebuie privită
sub următoarele aspecte:
– păstrarea instituţiei în stare operaţională prin cursivitatea
informaţiei;
– folosirea corectă a canalelor de comunicare pentru a evita
încărcarea cu informaţie inutilă;
– sortarea şi verificarea datelor;
 – integrarea părţilor în întreg prin raportarea lor la acesta şi
la contextul în care părţile trebuie să funcţioneze.
Tot prin comunicare managerul poate asigura circulaţia
informaţiei, informaţia corectă şi utilă trebuie să ajungă la locul potrivit
în momentul potrivit, astfel ca eforturile tuturor să coordoneze între ele.
Pentru a înţelege importanţa şi complexitatea comunicării
prezentăm principalele canale de comunicare.
Canalele de comunicare reprezintă „drumurile”, căile urmate de
mesaje. Literatura de specialitate atestă două tipuri de canale de
comunicare:
 canale formale, prestabilite, cum ar fi sistemul canalelor
ierarhice dintr-o instituţie;
 canalele nonformale, stabilite în baza unor relaţii de
prietenie, preferinţe, interese personale...

Acestea sunt formate din angajaţi, care au interese comune sau

afinităţi. Informaţiile transferate prin aceste canale sunt neoficiale şi
au un caracter personal sau general, ele nu sunt verificate.
Canalele de comunicare dispun de un suport tehnic reprezentat de
toate mijloacele tehnice, care pot veni în sprijinul procesului de
comunicare (mijloace de com.), telefon, fax, calculator, mijloace audio-
video...
Autorul V. Cojocaru identifică cauzele datorită cărora
comunicarea se constituie într-o condiţie a reuşitei manageriale:
 este calea de transmitere/receptare a ideilor, deciziilor,
atitudinilor, aprecierilor;
 este suportul care permite realizarea funcţiilor manageriale;
 este mijlocul de realizare a managementului ca relaţie
interpersonală;
  stimulează climatul socio-afectiv al grupului;
 permite influenţarea personalului;
 creează, menţine şi dezvoltă sistemele de comunicare şi
informaţionale, înlăturând totodată barierele din calea unei
comunicări eficiente (percepţiile neadecvate, dezechilibrate
dintre putere şi autoritate, neîncrederea, supraîncărcarea
canalelor de comunicare;
 se „conectează” la mediul organizaţional, fiind principala
interfaţă dintre organizaţie şi mediul ei;
 iniţiază politicile şi strategiile de dezvoltare organizaţională.

II.3. MODALITĂŢI ALE COMUNICĂRII MANAGERIALE

Comunicarea în management contribuie de regulă aşa cum am
menţionat anterior, la:
 transmiterea unor ordine;
 rezolvarea de probleme;
 adoptarea deciziilor;
 evaluarea subordonaţilor şi a rezultatelor acestora;
 recompensarea sau sancţionarea subordonaţilor...
În toate aceste situaţii comunicarea se poate realiza individual
sau în grup. O deosebită importanţă are nu numai înţelegerea noţiunii
de comunicare, ci şi a diferitelor tipuri ale ei.
Direcţia şi sensul comunicării pot fi multiple, deosebind mai multe
tipuri de transmitere a fluxurilor informaţionale în cadrul comunicării
organizaţionale, dintre care reţinem [2, pag. 28]:
a) transmitere unidirecţională – în care emiţătorul şi
receptorul au poziţii fixe şi mesajul este transmis permanent
numai de la unul dintre ei către celălalt;
 b) transmitere bidirecţională – în care emiţătorul şi receptorul
îşi schimbă succesiv rolurile. În funcţie de direcţie aceasta
poate fi:
1. Comunicare verticală descendentă – cuprinde fluxuri de
informaţii (mesaje) generate de managerii de la nivelurile
cele mai înalte ale instituţiei şi adresate celor de la
nivelurile inferioare. Ele se manifestă între manageri şi
subordonaţi şi se concretizează prin decizii, norme, rapoarte
etc.
2. Comunicare verticală ascendentă – se stabileşte între
manager şi subordonaţi, fiind caracterizată de fluxuri de
informaţii orientate „de jos în sus” în cadrul unei instituţii,
pe verticala sistemului de management. Prin intermediul
acestor canale de comunicare sunt furnizate informaţii
pentru control şi fundamentarea deciziilor.
3. Comunicare orizontală – apare între persoane, care ocupă
poziţii situate la acelaşi nivel ierarhic în sistemul
managerial, între care există relaţii organizatorice de
cooperare. Acest tip de comunicare este necesar pentru
coordonarea diverselor funcţii ale instituţiei.
4. Comunicarea oblică – apare de obicei între persoane ce ocupă
posturi situate la niveluri ierarhice diferite fără ca între
acestea să existe relaţii de autoritate de tip ierarhic.
Savantul B. Zajonc, 1967, împarte comunicarea în:
 întâmplătoare;
 consumatoare;
 instrumentală.
C. V. Mailhiot, 1968, dă o caracteristică mai amplă comunicării,
stabilind unele tipuri ale ei în baza utilizării mai multor criterii.
 1. Din punct de vedere al instrumentelor folosite: verbală,
nonverbală.
2. Din punct de vedere al persoanelor care participă la realizarea
ei:
 interpersonală (între doi indivizi);
 de grup ( mai mulţi indivizi);
 intragrupală (se desfăşoară între membrii aceluiaşi grup);
 intergrupală (între două sau mai multe grupuri).
R. Nemov, 1998, diversifică comunicarea conform următoarelor
trei aspecte:
 conţinut – materială, condiţionată, motivaţională, cognitivă;
 scop – biologică, socială;
 mijloace – spontană, dirijată, directă, indirectă.
În afară de tipurile de comunicări enumerate mai deosebim:
comunicare de afaceri, personală, cu destinaţie specială.
S. Cristea, 1996, reprezintă comunicarea managerială ca o acţiune
pedagogică prin care rezultatele acţiunii manageriale sunt finalizate la
nivel:
 cantitativ – consemnarea rezultatelor evaluării de apreciere
în documente oficiale, procese verbale, concluzii şi sarcini
operative ale inspecţiei şcolare, preşcolare...
 calitativ – valorificarea rezultatelor consemnate în urma
evaluării de decizii prin documente oficiale, îndrumări
metodice...
Comunicarea managerială are drept conţinut psihosocial
informaţia acumulată de evaluator la: nivel de organizare (control), de
apreciere (diagnoză), nivel de decizie (cu valoare de prognoză).
Modalităţile (tipurile) sub care se realizează de regulă
comunicarea managerială sunt: verbală, scrisă, nonverbală.
 1.COMUNICAREA VERBALĂ
Situaţiile specifice de comunicare managerială orală sunt
următoarele:
 Comunicarea faţă în faţă cu o persoană are avantajul că este
directă şi că permite folosirea tuturor mijloacelor verbale şi
nonverbale de comunicare.
 Comunicarea interpersonală este importantă în situaţii de
evaluare a performanţei şi de motivare, de instrucţiuni, de
rezolvare a conflictelor, de negociere etc. Comunicarea
interpersonală focalizată pe construirea de relaţii
interpersonale este necesară în procesul de îndrumare şi
sfătuire a angajaţilor.
 Comunicarea managerială în grup are funcţiuni
caracteristice: ajută la definirea grupului, sprijină procesul
de implementare a deciziilor şi schimbării. O formă a
comunicării în grup este comunicarea în faţa unui auditoriu;
ea are ca scop formarea unei imagini proprii, a grupului sau
a instituţiei.
Comunicarea verbală, ca mod de comunicare a managerului,
trebuie să ţină cont de anumiţi factori de context, cum ar fi: cultura
organizaţională, experienţele avute de-a lungul comunicării anterioare,
diverse motive care stau la baza relaţiilor personale, sociale şi
profesionale. Adresarea orală are ca forme specifice mai importante:
prezentarea, briefingul, raportul de situaţie şi raportul final.
Prezentările pot avea loc în interiorul instituţiei sau în afara ei.
Briefingul este o prezentare mai scurtă cu scop de rezumare a
unor informaţii sau cu scop de informare la zi privind activităţi de
afaceri, proiecte în desfăşurare, programe...
 Raportul are ca scop analiza situaţiei unei activităţi sau proiect şi
constă în prezentarea de informaţii relevante pentru o anumită fază a
acestora sau pentru finalizarea lor.
 Raportul de situaţie se face într-o prezentare de 30-40
minute. Scopul raportului de situaţie este de a familiariza
auditoriul cu starea la zi a proiectului sau a activităţii şi,
uneori, să facă referiri la proiecţii în viitor.
 Raportul final este o prezentare formală majoră de 40-60
minute, destinată analizei muncii la întregul proiect, de la
început până la sfârşit. Are ca scop recomandarea pentru
luarea unor decizii sau rezolvarea de probleme, prezentarea
unui rezultat final al muncii în cadrul unui proiect.
Situaţiile neprevăzute de comunicare orală apar frecvent în
activitatea de comunicare a managerului. Calitatea acestei forme de
comunicare poate crește, dacă se ia în vedere că perioada de graţie
(intervalul dintre întrebare și răspuns) furnizează timpul necesar
pentru a decide asupra ideilor ce se vor emite şi pentru a lua decizii
legate de mesaj.
Alt tip de comunicare orală este cea prin telefon. Aspectul
distinctiv al acestei comunicări este lipsa din mesaj a elementelor de
natură nonverbală. Aceasta generează o distanţă psihologică faţă de
interlocutor care duce în mod firesc la un conţinut depersonalizat al
mesajului.
Comunicarea cu mass-media poate îmbrăca forme diferite:
 interviurile exclusive şi spontane;
 comunicatele de presă;
 conferinţele de presă.

2.COMUNICAREA ÎN SCRIS
 Caracteristicile pe care trebuie să le posede un mesaj scris pentru
a fi eficient sunt următoarele:
 să fie uşor de citit;
 să fie corect;
 să fie adecvat direcţiei de transmitere;
 să fie bine gândit.
Înainte de a comunica ceva e necesar de a stabili scopul pentru
care vrem să transmitem un mesaj. Trebuie să clarificăm dacă:
 este oportună transmiterea mesajului;
 reacţia de răspuns este favorabilă;
 mesajul transmis are şanse să-şi atingă scopul.
Pasul următor este clarificarea şi sistematizarea gândurilor în
legătură cu materialul pe care am decis că este oportun să-l scriem.
Acest proces cuprinde următoarele faze:
 generarea;
 sistematizarea;
 organizarea materialului.
Ultimul pas constă în scrierea propriu-zisă a mesajului, începând
cu redactarea lui şi continuând cu editarea şi punerea lui în forma
adecvată.
Comunicarea în scris ajută oamenii să devină mai sistematici în
gândire. Studierea atentă a semnificaţiei, pentru a cunoaşte precis
nuanţele, este o condiţie a calităţii mesajului.

3.COMUNICAREA NONVERBALĂ
În comunicarea orală (directă, faţă în faţă), oamenii transmit
mesaje prin intermediul expresiilor faciale, modulaţiilor vocii, gesturilor
şi a posturilor corpului. Adesea nu suntem conştienţi de gesturile
noastre şi de efectele pe care le au acestea asupra interlocutorului.
 În cadrul comunicării nonverbale putem să analizăm şi mediul în
care are loc comunicarea. Este foarte important să ştim în ce mediu
poate avea loc un dialog sau altul. Ambientul contribuie la o bună
desfăşurare a şedinţelor sau întrevederilor de orice fel.
Atât acţiunile înfăptuite, cât şi cele nerealizate transmit un mesaj.
Managerul care uită să mulţumească unui subaltern sau să se ţină de o
promisiune comunică ceva.
Conform opiniei autoarei Stog L., „scopurile şi modelele
comunicării manageriale pot fi variate:
 informarea;
 instruirea, convingerea / încurajarea;
 obţinerea de informaţii.
În orice tip de comunicare sunt urmărite patru obiective
principale:
 să fim receptaţi (auziţi, văzuţi sau citiţi);
 să fim înţeleşi;
 să fim acceptaţi;
 să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de
atitudine).
Mijloace de comunicare:
 discuţii faţă în faţă;
 conversaţii telefonice;
 scrisori;
 poşta electronică;
 documentele scrise;
 documente numerice.

Gradul de consistenţă a mesajelor: ridicat, scăzut.

Comparaţie comunicare orală-scrisă:
 Comunicarea orală:
 grad ridicat de personalizare;
 feed-back;
 nu se înregistrează;
 eficienţă pentru mesaje simple;
 informaţie nonverbală disponibilă.
Comunicarea scrisă:
 grad ridicat de formalizare;
 feed-back întârziat;
 înregistrare permanentă;
 eficienţă pentru mesaje complexe;
 păstrare de acurateţe;
 informaţie nonverbală indisponibilă sau redusă.

SARCINĂ DE LUCRU:
Imaginaţi-vă o situaţie de comunicare managerială în care
conţinutul şi valoarea acesteia să se modifice în raport cu cel puţin 3
componente ale comunicării nonverbale şi paraverbale.
Selectaţi aceste componente şi argumentaţi cum se modifică, în
mod concret, semnificaţia mesajului comunicării.

II.4.CLIMATUL Şl CERINŢELE COMUNICĂRII

MANAGERIALE EFICIENTE
În instituţiile de diverse tipuri şi grade, comunicarea şi climatul
se corelează: o bună comunicare contribuie la menţinerea unui climat
adecvat şi reciproc, un climat corespunzător facilitează o comunicare
eficace.
 Modul în care comunică managerii, comportamentele de
comunicare ale cadrelor, stilurile de comunicare – toate au un efect
pozitiv sau negativ, rezultatul căruia se regăseşte în climatul
comunicării din instituţie.
Prin climat noi înţelegem atmosfera care se statorniceşte într-o
instituţie şi care le creează membrilor săi o stare de confort sau
disconfort psihic.
Potrivit autorului John Lindelow şi Jo Ann Mozzarela „în sensul
larg”, climatul organizaţional este produsul fiecărui aspect al
organizării – natura muncii în care se desfăşoară, modelele de
interacţiune şi comunicare dintre membrii organizaţiei [15, pag. 1-2].
În literatura ştiinţifică termenul „climat organizaţional adecvat”
este înlocuit cu sinonimele: climat moral psihologic, microclimat,
atmosfera psihologică. Este un termen nou în ştiinţa psihologică. K. K.
Platon, utilizând acest termen, evidenţia că „singurul termen nu
descoperă conţinutul lui, doar arată izvorul acestuia” [16].
Kuzmin, E. S. susţine că „climatul psihologic în sine are un
caracter interpersonal în relaţiile dintre oameni: activitatea de muncă,
dispoziţie, odihnă” [17],
R. H. Şakurov defineşte termenul de „climat organizaţional
adecvat” ca un sistem al stărilor psihice care sunt destul de trainice,
caracteristice unui grup anume şi fiind importante pentru membrii săi
[18, pag. 104], Cercetările în domeniul comunicării au remarcat
următoarele legături şi dependenţe clare:
 există o strânsă legătură între calitatea şi conţinutul
comunicării manageriale, pe de o parte, şi performanţa
instituţiei, pe de altă parte;
  satisfacţia rezultată în procesul de comunicare şi modul în
care este percepută eficacitatea în instituţie sunt puternic
corelate;
 climatul comunicării şi creativitatea individuală sunt legate
între ele, precum şi climatul comunicării şi devotamentul
faţă de instituţie.
Variabilele climatului comunicării cu care se poate ea evalua sunt:
 modul de participare la luarea deciziilor;
 sinceritatea;
 calitatea informaţiei care circulă în instituţie...
Pentru a vă forma o idee în legătură cu aceste variabile ale
climatului de comunicare, este necesar de a analiza în cadrul instituţiei
astfel de aspecte ca:
 calitatea informaţiei care circulă în instituţie;
 calitatea comunicării subalternului cu superiorul;
 posibilităţile de comunicare în forma ascendentă, de jos în
sus;
 încrederea în informaţia venită de la subaltern...
Climatul depinde de personalitatea managerului, de competenţa
subalternilor şi de nivelul lor de compatibilitate. Relaţiile între
persoanele care activează în cadrul colectivului şi comportamentul
acestora depind de mai mulţi factori:
 externi (condiţiile de trai, serviciu...);
 personali (componenţa colectivului, vârsta, stagiu de muncă,
sex...);
 de producţie (condiţiile de activitate, avansarea în post,
relaţiile în colectiv, salarizarea...);
Într-o instituţie se poate vorbi în general despre două feluri de
climat al comunicării:
  defensiv (de apărare);
 de cooperare (de colaborare).
Climatul defensiv predomină atunci când managerul:
 manifestă atitudine permanentă de evaluare (aprecierea
persoanei, chestionarea motivelor);
 manifestă atitudine de superioritate în baza funcţiei pe care
o ocupă şi a puterii acordate de aceasta;
 sunteţi de părere că în orice conflict cineva trebuie să
învingă şi celă­lalt să fie învins?
Un climat de cooperare este dacă:
 managerul manifestă în comunicare o atitudine descriptivă
(solicitaţi informaţii faptice);
 este orientat spre probleme, adoptă o poziţie de egalitate,
manifestă respect;
 respectă sistemul de valori al celuilalt şi pe el ca
personalitate.
Într-o comunicare managerială este necesară respectarea unor
cerinţe şi anume:
Pentru emiţător – claritatea mesajului; exprimarea corectă,
coerentă; folosirea unei forme adecvate de comunicare, şi a unui limbaj
adecvat; repetarea mesajelor mai complexe; asigurarea unui climat
adecvat; încurajarea feed-back-ului din partea receptorului.
Pentru receptor – atenţie din partea receptorului; ascultarea
eficace; cunoaşterea limbajelor utilizate de emiţător; efortul de a
înţelege semnificaţia mesajelor primite.
 Problema climatului în instituţie rămâne deschisă cercetării,
reflecţiei managerului ca şi personalului didactic, deoarece ea se
corelează cu performanţele de înalt nivel. Ea se constituie, totodată
într-o componentă a procesului managerial şi o funcţie a managerului
modern practicat în instituţie, şcoală...
Comunicarea de tip managerial în domeniul educaţiei trebuie să
se subordoneze aceloraşi exigenţe de eficienţă ca orice alt act de
conducere ştiinţifică. În acest scop este necesar de a respecta unele
reguli ce pot asigura acest deziderat:
1. Respectarea imaginii de sine cu condiţia ca ea să se fi constituit
la întâlnirea imaginii de sine a persoanei a celorlalţi, cu condiţia ca ea
să fie o imagine relativ obiectivă. În centrul procesului de comunicare se
află imaginea de sine, de asemenea şi percepţia altora asupra noastră.
Imaginea de sine se referă la reprezentarea şi evaluarea pe care
persoana şi-o face despre ea însăşi în diferite etape ale dezvoltării sale
şi în diferite situaţii în care se află. Fiecare din noi ne formăm o
imagine despre propria noastră persoană şi în acţiuni ne bazăm pe ea,
ne comportăm în funcţie de aceasta. Nu în toate cazurile imaginea de
sine corespunde realităţii. Atunci când există o mare distanţă între
imaginea de sine şi realitate, comunicarea suferă. O imagine de sine
relativ corespunzătoare realităţii se corelează şi cu manifestarea
flexibilităţii în actul comunicării. Flexibilitatea în exprimare poate să
conducă la acceptarea reciprocă a unor compromisuri pentru păstrarea
relaţiei sau la ruperea relaţiei atunci când deosebirile dintre
protagonişti sunt relativ mari, doar cu păstrarea respectului reciproc.
2. Respectarea sentimentului stimei de sine al celuilalt – prezintă
un sentiment al stării de bine, de satisfacţie, este suma tuturor
trăsăturilor valoroase ale persoanei în cauză. Un sentiment slab al
stimei de sine se mai numeşte şi stare de incomfort.
 Sentimentul stimei de sine este unitatea centrală a fiinţei noastre
la care ne raportăm, în final.
3. Respectarea nevoilor celor cu care relaţionăm, fără a nu
desconsidera trebuinţele celorlalţi. O persoană cu care dialogăm, care
manifestă preocupare faţă de cerinţele noastre este cu mult mai
interesantă, atractivă, decât cea interesată doar de satisfacerea
cerinţelor proprii. Astfel se explică sfatul unor manageri cu experienţă,
ce apelează la „dezarmarea” interlocutorului. A dezarma interlocutorul
aceasta înseamnă a fi parţial de acord cu afirmaţiile sale atunci când îl
acuză, atacă, acceptând prin aceasta că orice acuzaţie are câtuşi de
puţin un mic adevăr. Această manieră de a proceda serveşte la
aducerea discuţiei pe terenul ascultării şi al respectului reciproc.
Arta de a comunica este arta de a spune adevărul, altfel riscăm să
pierdem încrederea care ne-a fost acordată.

Întrebări de autocontrol
1. Definiţi conceptul de comunicare managerială şi funcţiile
sale.
2. Care sunt cerinţele şi metodele unei comunicări eficiente?
3. Numiţi principalele direcţii de activitate a managerului la
primele etape de formare a climatului moral-psihologic în
colectiv.
4. Enumeraţi condiţiile pedagogice necesare pentru stabilirea
unor relaţii reciproce între colectiv şi manager.
5. Enumeraţi cele mai importante calităţi ale managerului
necesare pentru consolidarea colectivului pedagogic.
6. Cum trebuie îmbinate conducerea unică şi colegialitatea în
managementul instituţiei preşcolare?
7. Argumentaţi rolul comunicării şi al stilurilor manageriale.
SITUAŢII-PROBLEME (VEZI ANEXA 7)

Surse bibliografice
1. Dragomir M., Pleşca A., Breaz M. Mic dicţionar de
management educaţional. Turda: Editura Hiperborea,
Centrul regional de dezvoltare şi inovare a resurselor din
învăţământ, 2001.
2. Dragomir M., Pleşa A., Breaz M., Chicinaş L. Manual de
management educaţional pentru directorii unităţilor de
învăţământ. Turda: Editura Hiperborea, Centrul regional de
dezvoltare şi inovare a resurselor din învăţământ, 2001
3. Iosifescu Ş. (coord.). Manual de management educaţional
(pentru directorii de unităţi şcolare). Bucureşti: Editura
ProGnosis, 2000.
4. Iosifescu Ş. (coord.). Management educaţional pentru
instituţiile de învăţământ. Bucureşti: Institutul de Ştiinţe
ale Educaţiei, 2001.
5. Joiţa E. Management educaţional. Iaşi: Polirom, 2000.
6. Moraru I. Introducere în psihologia managerială. Bucureşti:
E.D.P., 1995.
7. Petrescu I. Management, ediţia a II-a. Braşov: Editura
Tipocrat Braşovia, 1993.
8. Stanton N. Comunicarea. Iaşi: S.C. Ştiinţă şi Tehnică, S.A.,
1998.
9. Shapiro Daniel. Conflictele şi comunicarea. Chişinău:
Editura Arc, 1998.
10. Şoitu L. Pedagogia comunicării. Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 1997.
11. Voicu M., Rusu C. ABC-ul comunicării manageriale. Brăila:
Editura Danubius, 1998.
12. Noica G. Rostirea filosofică românească. Bucureşti: Editura
ştiinţifică, 1970.
13. Carnegie D. Secretele succesului. Cum să vă faceţi prieteni
şi să nu deveniţi influent. Bucureşti: Editura Cartea Veche,
1997.
14. Noica C. Cuvânt împreună despre rostirea românească.
Bucureşti: Editura M. Eminescu, 1987.
15. Dicţionar de psihologie socială. Bucureşti: Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1997.
16. John Lindelow, Jo Ann Mozzarela. School climate de a
nother Perspective, ERIC, dearingouse on educaţional
Management. USA, California, 1982.
17. Platonov K. K. Voprosî psihologhii. Moskva, Izd. „Znanie”,
1962.
18. Kuzmina N. V. Psihologhicescaia structura deiatelinosti
ucitelea. Gomeli, 1976.
19. Şakurov R. H. Profesionalizm licinosti prepodavatelea i
mastera proizvodstvenogo obucenia. Izd. „Vîsşaia şcola”,
1987.