UNIVERSITATEA CREȘTINĂ” DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

MASTER MANAGEMENT EDUCAȚIONAL, ANUL II

Leadership și comunicare în organizațiile educaționale

Importanța comunicării în cadrul organizației educaționale

Masterandă: Bealcu Petronela

 Importanța comunicării în cadrul organizaţiei educaționale

” O bună comunicare nu depinde de cât de bine spunem lucrurile, ci de cât de bine suntem
înţeleşi” - Andrew Grove
Comunicarea este un proces profund uman, complex şi continuu, care răspunde unor nevoi
fundamentale: nevoia de a spune, nevoia de a fi auzit, nevoia de a înţelege şi de a fi înţeles, nevoia
de integrare în grupuri şi colectivităţi, nevoia de a fi recunoscut şi apreciat, nevoia de a influenţa
şi de a avea putere.
Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, a comunica înseamnă „a face
cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune“. Semnificaţia termenului provine din
latinescul „communicare“, care, alături de înţelesul de contact sau legătură, include şi pe acela de
„a pune în comun, a împărtăşi, a pune împreună, a amesteca, a uni“.
Comunicarea organizaţională reprezintă un proces esenţial prin care are loc schimbul de
mesaje şi informaţii în vederea realizării scopurilor şi obiectivelor planificate.
Comunicarea reprezintă, alături de motivaţie şi competenţă profesională, cheia eficienţei
într-o organizaţie. În cadrul oricărei organizaţii, comunicarea reprezintă un proces esenţial prin
care are loc schimbul de mesaje şi informaţii în vederea realizării scopului şi obiectivelor
planificate. De asemenea, comunicarea este elementul fundamental care stă la baza funcţiei de
coordonare, facilitând intervenţia managerilor în vederea sincronizării şi armonizării acţiunilor
membrilor organizaţiei. Mesajele şi informaţiile comunicate sunt supuse unui proces de
interpretare şi prelucrare din partea fiecărui membru al organizaţiei, care urmăreşte evaluarea şi
selectarea datelor relevante, pentru a se obţine o reducere a incertitudinii în ceea ce priveşte
înţelegerea şi cunoaşterea misiunii şi obiectivelor promovate de organizaţie. Sursa majorităţii
problemelor de comunicare o constituie diferenţa dintre conţinutul mesajului sau impactul pe care
managerul intenţionează să-l transmită şi modul în care ceilalţi membri ai organizaţiei
recepţionează mesajul.
Comunicarea organizaţională nu este un proces spontan şi natural. Ea trebuie proiectată
în aşa fel încât să permită:
- coordonarea, proces ce are în vedere atingerea unui obiectiv prestabilit, necesar pentru
realizarea scopului final al organizaţiei;
- armonizarea, activitate ce are drept scop definirea unui obiectiv comun.

2
 Forme ale comunicării

La nivelul unei organizaţii, comunicarea poate fi analizată din mai multe perspective şi
pot fi întâlnite mai multe forme de comunicare:
- comunicare interpersonală (între membrii organizaţiei) şi comunicare organizaţională
(între diferite subunităţi, compartimente sau departamente ale organizaţiei);
- comunicare formală şi comunicare informală;
- comunicare pe orizontală, comunicare pe verticală şi comunicare pe diagonală
(oblică);
- comunicare verbală (însoţită de componenta paraverbală cu rol esenţial în nuanţarea
sensului unui mesaj), comunicare scrisă, comunicare nonverbală.
Comunicarea interpersonală are, la rândul ei, mai multe forme: orală, scrisă, nonverbală.
Comunicarea orală utilizează ca vector cuvântul rostit, este întâlnită cel mai frecvent şi
poate lua forma conversaţiilor directe între două persoane, a discuţiilor cu mai multe persoane în
cadrul unor şedinţe sau grupuri de lucru, a conversaţiilor telefonice etc.
Comunicarea scrisă se utilizează în rapoarte, memorii, note interne, planuri de activitate,
scrisori, mesaje prin fax sau e-mail etc. Acest tip de comunicare asigură păstrarea în timp a
informaţiei şi coerenţa mesajului şi permite o elaborare prealabilă.
Comunicarea nonverbală permite transmiterea unei informaţii fără cuvinte sau, în cazul
utilizării cuvintelor, acestora li se adaugă la înţelesul semantic şi alte influenţe, în special elemente
de limbaj ale corpului: gesturi, distanţa fizică, mimica etc.
Comunicarea internă se referă la schimbul de mesaje ce se realizează în interiorul
organizaţiei, atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Comunicarea este formală atunci când mesajele
sunt transmise pe canale prestabilite. Atunci când informaţiile circulă prin canale ce nu se înscriu
în sfera relaţiilor de subordonare, este vorba de o comunicare neformală.
Comunicarea formală presupune crearea în mod deliberat a unor canale formale de
comunicare, prin stabilirea unui sistem formal de responsabilităţi care respectă structura ierarhică
a organizaţiei. Ele sunt proiectate şi gestionate pentru a permite transferul de informaţii între
niveluri (pe verticală) şi departamente (pe orizontală). Direcţiile formale de comunicare respectă
cu fidelitate relaţiile stabilite în organizaţie, comunicarea desfăşurându-se în general, pe trei

3
direcţii principale: de sus în jos, de jos în sus, pe orizontală. Aceasta este situaţia ideală de
comunicare.
Comunicarea de sus în jos este iniţiată de manageri şi este îndreptată către eşaloanele
subordonate. De obicei, este folosită pentru transmiterea de dispoziţii şi directive, pentru
explicarea regulamentelor şi practicilor specifice organizaţiilor, ca şi pentru delimitarea
responsabilităţilor salariaţilor. În organizaţiile eficiente comunicarea formală de sus în jos are ca
scop şi motivarea angajaţilor ca şi punerea lor periodică la curent cu politica, scopurile şi strategia
aleasă de organizaţie. Ideea de periodicitate este de maximă importanţă pentru că asigură o anume
permanenţă şi fluiditate a comunicării.
Un alt palier al comunicării formale îl constituie comunicarea pe orizontală, ce se
realizează fie între managerii aflaţi pe poziţii similare în interiorul organizaţiei, fie între alte
persoane din cadrul diverselor departamente. În general, acest tip de comunicare are rolul de a
realiza coordonarea activităţilor dintre departamente, mai ales dacă acestea sunt interdependente.
Comunicarea informală reprezintă schimbul de informaţii care are loc în afara canalelor
de comunicare oficiale. Comunicarea informală se desfăşoară în general prin canale create
spontan. Acestea apar şi există în mod necontrolat, se modifică permanent şi operează la toate
nivelurile. Se poate spune că merg în paralel cu canalele de comunicare formale, mai ales dacă
acestea din urmă sunt ineficiente sau dacă informaţia care ajunge pe această cale este săracă.
Ceea ce trebuie avut în mod special în vedere este că aceste canale nu pot fi nici interzise,
nici desfiinţate. Pentru buna funcţionare a organizaţiei ele trebuie pe de o parte contracarate de
informaţiile transmise prin intermediul canalelor oficiale, iar pe de altă parte trebuie încurajate
pentru că oferă un feed-back optim. Este evident că şi canalele de comunicare formală de jos în
sus sunt purtătoare de feed-back. Aceasta însă are o altă natură, oferind date despre activitatea
organizaţiei, despre eficienţa sau lipsa de eficienţă a acesteia, despre rezultatele obţinute în urma
adoptării unei noi strategii etc.
Comunicarea informală oferă un dublu avantaj: pe de o parte ea are o valoare utilitară
pentru organizaţie, contribuind la fluidizarea contactelor între salariaţi, iar pe de altă parte are un
rol terapeutic. Contactele de tip informal sunt cele care asigură în modul cel mai eficient legătura
dintre salariaţii aceluiaşi departament sau între departamente diferite.
Acest tip de comunicare se asociază cel mai bine cu o politică managerială care
încurajează iniţiativa şi autonomia, lărgind spaţiul de joc al fiecărui actor al organizaţiei.

4
BIBLIOGRAFIE:

1. Abric, J. C. (2002) Psihologia comunicării. Bucureşti: Editura Polirom

2. Cismaru, D.M. (2008) Comunicarea internă în organizaţii. Bucureşti: Editura Tritonic
3. Dumitraşcu, V. (2005) Managementul otganizaţiei. Iaşi: Editura Sedcom Libris 73.
4. Nicolescu, O. (2000) Sisteme, metode şi tehnici manageriale ale organizaţiei. Bucureşti:
Editura Economică
5. Nicolescu, O., Nicolescu, L. (2001) Managementul modern al organizaţiei. Bucureşti:
Tribuna Economică
6. Pânişoară, I.O. (2004) Comunicarea eficientă. Iaşi: Editura Polirom