COMUNICAREA PUBLICĂ SI

COMUNICAREA
INTERCULTURALĂ
COMUNICAREA PUBLICĂ
DEFINITIE
 Comunicarea este un proces fundamental al vieţii umane, care implică transmiterea şi primirea de informaţii şi
mesaje între indivizi sau grupuri. Comunicarea poate fi clasificată în mai multe tipuri, iar două dintre cele mai
importante sunt comunicarea publică şi comunicarea interculturală. În cele ce urmează, vom defini amănunţit
aceste două tipuri de comunicare şi vom examina diferenţele dintre ele.
 Comunicarea publică se referă la procesul prin care o persoană sau un grup de persoane transmite un mesaj sau o
idee către un public larg, utilizând diferite canale de comunicare, cum ar fi discursurile, prezentările, mass-media
sau evenimentele publice. Scopul comunicării publice este să influenţezesau să convingă publicul cu privire la o
anumită problemă, subiect sau idee. Comunicarea publică poate fi realizată de politicieni, lideri comunitari,
activişti sau de reprezentanții companiilor, care îşi doresc să transmită un mesaj important către o audienţă largă.
 Există câteva caracteristici importante ale comunicării publice, care o diferenţiază de alte forme de comunicare. În
primul rând, comunicarea publică este întotdeauna direcţionată către un public larg, care poate fi format din
persoane cu diferite niveluri de educație, cultură şi experienţă de viaţă. În acest sens, comunicarea publică trebuie
să fie adaptată în funcţie de nevoile şi aşteptările publicului, astfel încât mesajul să fie înţeles şi acceptat.
 În al doilea rând, comunicarea publică implică o planificare şi o strategie bine gândită, astfel încât mesajul să fie
transmis într-un mod eficient şi coerent. Aceasta înseamnă că, de obicei, se face o cercetare preliminară pentru a
identifica publicul țintă şi pentru a înţelege nevoile, aşteptările şi valorile acestuia. În funcţie de aceste informaţii,
se poate alege canalul de comunicare potrivit şi se poate construi un mesaj coerent şi convingător.
 În al treilea rând, comunicarea publică implică un grad ridicat de responsabilitate şi etică, deoarece mesajul
transmis poate avea un impact semnificativ asupra publicului. În acest sens, este important să se evite manipularea
sau influențarea publicului prin utilizarea de tactici de marketing agresive sau prin transmiterea de informaţii
inexacte sau distorsionate.
COMUNICAREA PUBLICĂ
ORGANIZAȚIONALĂ
 Comunicarea organizațională este disciplina care se ocupă cu
studiul proceselor de comunicare in cadrul contextului
organizațional. Totuși chiar în context organizațional termenul nu
este folosit în sens de "disciplină" ci se face referire la una sau
mai multe din următoarele clase: comunicarea interpersonala
directa sau mediata dintre membrii organizației: angajați,
manageri, specialiști, colaboratori; comunicarea dintre structuri
organizaționale: intre departamente, divizii, filiale, direcții,
compartimente; maniera prin care organizația abstractizata
comunica prin transmitere de semnificații către proprii angajați,
către clienți și către alte organizații: prin politici de personal,
marketing intern, publicitate, comunicare publica, politici de
piața; La nivelul comunicării organizaționale nu numai feedback-
ul ci și calitatea și rapiditatea cu care acesta este oferit devin
piatra de încercare a oricărei organizații moderne.
TIPOLOGIA COMUNICĂRII
ORGANIZAŢIONALE
Comunicarea internă
 Comunicarea internă se referă la schimbul de mesaje ce se realizează în interiorul organizaţiei, atât pe
verticală cât şi pe orizontală. Comunicarea este formală atunci când mesajele sunt transmise pe canale
prestabilite. Atunci când informaţiile circulă prin canale ce nu înscriu în sfera relaţiilor de subordonare, este
vorba de comunicare neformală.
a) Comunicarea formală
 Canalele formale de comunicare sunt create în mod deliberat prin stabilirea unui sistem formal de
responsabilităţi care respectă structura ierarhică a organizaţiei. Ele sunt proiectate şi gestionate pentru a
permite transferul de informaţii între niveluri (pe verticală) şi departamente (pe orizontală). După cum se
poate observa, direcţiile formale de comunicare respectă cu fidelitate relaţiile stabilite în organizaţie,
comunicarea desfăşurându-se în general, pe trei direcţii principale: de sus în jos, de jos în sus, pe orizontală.
 comunicarea de sus în jos este iniţiată de manageri;
 comunicarea de jos în sus, care are ca emiţători salariaţii şi ca destinatari pe manageri;
 comunicarea pe orizontală ce se realizează fie între managerii aflaţi pe poziţii similare în interiorul
organizaţiei, fie între alte persoane din cadrul diverselor departamente.
b) Comunicarea informală
 Comunicarea informală se poate defini drept schimbul de informaţii care are loc în afara canalelor de
comunicare oficiale. Comunicarea informală se desfăşoară în general prin canale create spontan. Acestea apar
şi există în mod necontrolat, se modifică permanent şi operează la toate nivelurile.
 Ceea ce trebuie avut în mod special în vedere este că aceste canale nu pot fi nici interzise, nici desfiinţate.
Pentru buna funcţionare a organizaţiei ele trebuie pe de o parte contracarate de informaţiile transmise prin
intermediul canalelor oficiale, iar pe de altă parte trebuie încurajate pentru că oferă un feed-back optim.
 Comunicarea informală oferă un dublu avantaj: pe de o parte ea are o valoare utilitară pentru organizaţie,
contribuind la fluidizarea contactelor între salariaţi, iar pe de altă parte are un rol terapeutic.
TIPOLOGIA COMUNICĂRII
ORGANIZAŢIONALE
Comunicarea externă
 Greşeala cea mai frecventă care se face este că acest gen de comunicare este redusă de obicei la comunicarea de tip
managerial. Managerul este considerat veriga de legătură între organizaţie şi mediul său extern în general şi
publicul specific în particular. El nu este sigurul purtător de imagine al organizaţiei. În realitate, comunicarea
externă îmbracă şi alte forme, diferite de comunicarea de tip managerial:
 comunicarea externă operaţională, realizată între membrii organizaţiei cu interlocutori din exteriorul organizaţiei;
 comunicarea externă strategică, care constă în construirea sau extinderea unei reţele de comunicare ;
 comunicarea externă de promovare (publicitate, relaţii publice).
Comunicarea în contextul schimbării organizaţionale
 Comunicarea în contextul schimbării organizaţionale Schimbarea mediului în care funcţionează organizaţia atrage
după sine reproiectarea activităţii interne, introducerea de noi strategii, împreună cu setul corespunzător de relaţii
de comunicare şi cu construirea unei noi culturi organizaţionale.
 Mai mult decât atât, acest tip de mesaj trebuie însoţit permanent de ideea că schimbarea nu trebuie să provoace
nici un fel de reacţii negative din partea salariaţilor, pentru că ea este inevitabilă într-un context concurenţial.
 Comunicarea organizată presupune deci, punerea de acord cu obiectivele organizaţiei prin realizarea unui dozaj
optim între formal şi informal, între comunicarea internă şi comunicarea externă.
Organizaţia comunicantă
 O organizaţie care se doreşte comunicantă trebuie să prezinte anumite caracteristici:
 să fie deschisă;
 să fie evolutivă;
 să fie suplă pentru a permite un dozaj oportun al comunicării formale şi informale;
 să fie orientată explicit spre finalitate;
 să responsabilizeze.
COMUNICAREA PUBLICĂ
INTERPERSONALĂ
 Comunicarea interpersonală este cea mai importantă caracteristică a omenirii şi, totodată cea mai mare realizare a sa. Este
abilitatea oamenilor de a transforma spusele în cuvinte vorbite şi scrise, prin care sunt capabili să îşi facă cunoscute nevoile,
dorinţele, ideile şi sentimentele. Comunicarea interpersonală este un proces complex care poate să fie descris, în termeni
simplificaţi, ca un receptor şi emiţător să schimbe mesaje între ei, mesaje care conţin şi ideile şi sentimente.
 Regulile care apar și se instituie în interrelaţionare sunt de obicei de tip informal, sunt extrem de diferite și se suprapun
peste alt tip de reguli: cele pe care le implică legea, cele pe care le presupune eticheta și cele instituite de morală.
 Încercând să exemplificăm, dorim să arătăm ca în multe ţări referindu-ne la lege - este interzisă căsătoria între frați sau alte
grade de rudenie. Legile pot determina interrelaţiile umane, dar nu se pot ocupa de fiecare tip de comportament individual
în parte sau de modalitățile de manipulare umană.
 Eticheta constituie un punct maxim de reguli. Regulile etichetei sunt similare cu regulile de interrelaţie, intercomunicare
umană dar au funcția de a ne ajuta să evităm ofensele, jignirile etc. - ele reglează tiparele de conduită în situații particulare.
 Moralitatea este implicată în interrelaţionarea umană ca multe din regulile de comunicare, altele nu sunt aprobate, altele
nu sunt respectate (de exemplu, confidența). Oricum, gradul de aprobare sau de dezaprobare morală este mai mic decât cel
implicat în regulile tradiționale și acest fapt are la bază credința umană că distrugerea regulii nu este deloc benefică pentru
ecuația relaţionare- comunicare. Regulile în genere apar după unele principii generale: ,,încercare și eroare” (principiul
prezent atât la animal cât și la om) atingerea scopurilor prin aplicarea unor forme de tip ,,problem-solving”- rezolvarea
problemelor.
 Regulile de interrelaționare umană pot fi deja elaborate, oamenii le propagă în interiorul grupului și devin puternice, ele
ajungând să exercite un control al comportamentului uman. Uneori regulile nu sunt urmate, sunt nerespectate: convenientele
nu sunt respectate de tineri, există femei necăsătorite care nasc totuși copii, se mestecă gumă în fața altora etc. Regulile nu
sunt simple conveniente, acestea se referă la un obicei, poate fi ceva arbitrar, trecător.
 Regulile sunt în schimb restrictive, și chiar dacă acest aspect trezește nemulțumiri, efectele globale sunt benefice, ele fac
posibil comportamentul și comunicarea. De exemplu: trebuie mers pe o anumită parte a drumului, în sensul
 de mers al șoferului, sau nu este permis sa se vorbească într-o sală de concert în timpul execuției muzicale propriu-zise etc.
COMUNICAREA PUBLICĂ
INTERPERSONALĂ
 Permisivitatea comunicării umane este dată de ,,constructele sociale ale realității’ (M.Argyle și Monica Henderson, 1985). Aceste
constructe care guvernează într-un sens larg toate activitățile noastre sunt:
 folosirea limbajului;
 jocurile cu regulile lor;
 folosirea unor elemente de curtoazie (politețe);
 respectarea ,,instituției” căsătoriei;
 utilizarea de raționamente;
 luarea deciziilor în grup;
 vânzări sau cumpărări de bunuri;
 trimiterea în judecată a persoanelor care comit acte periculoase;
 pornirea unui război pentru motive întemeiate.
 O serie de specialiști printre care și antropologi au încercat explicații ale regulilor sociale obișnuite, comune care au la bază legătura cu
grupul, cu societatea și mai ales a interrelațiilor dintre femeie și bărbat, între tineri și bătrâni, între culturi diferite, între medic și pacient,
între vânzător și cumpărător.
 Generic s-a stabilit că regulile pot evolua treptat, odată cu evoluția societății, că oamenii nu se găsesc permanent într-un singur fel de
relații, iar regulile pot fi înțelese dar nerespectate de oameni, chiar dacă au semnificație universală, iar absența lor ar face viața și
comunicarea imposibilă.
 Într-o mare proporție, regula se suprapune cu deprinderea socială. Dacă regula este definită drept un comportament pe care oamenii
doresc sau nu să-l îndeplinească, deprinderea, ca abilitate socială, în interrelația umană îi ajută pe oameni să se ghideze în aplicarea
regulilor.
 Deprinderile, abilitățile sociale pot fi detectate, descoperite prin compararea unor stiluri de comportament de tip succes/insucces social.
 Se pare că abilitățile sociale nu au un mecanism total elucidat chiar dacă sunt cercetări numeroase efectuate în domeniu. De exemplu,
aspectele cele mai subtile din comunicarea non-verbală, ori regulile întreținerii unei conversații nu sunt foarte clar explicate, deși în mod
practic există chiar unele performanțe reușite.
 S-a scris despre faptul că regulile constituie cheia deprinderilor efective în interrelaționarea umană. În comunicare, regulile sunt totodată
cheia înțelegerii relației umane, sunt o trăsătură a legăturilor umane. În atingerea scopurilor, în avertizarea dificultăților obișnuite între
oameni, existența regulilor înseamnă că subiectul identifică pericolele și este posibil să găsească o soluție la problemă.
COMUNICAREA PUBLICĂ
INTERPERSONALĂ
 Regulile ne ajută să descoperim scopurile relaționării. Într-o prietenie este nevoie de
schimb de informații, de înțelegere, de afecțiune, de ajutorare. Regula într-un mariaj
se poate baza pe prietenie, pe unii itemi caracteristici dar trebuie să conțină păstrarea
intimității, care constituie chiar răsplata vieții în doi. În relațiile de muncă, regula
principală poate fi centrarea pe conducerea eficientă a instituției, a afacerilor etc.
 Regulile pot clarifica scopurile interrelației, dar pot diferenția comportamente și
evidenția deosebiri. Un exemplu îl constituie obiceiurile privind curtoazia și căsătoria
care diferă în Australia față de Africa, în țările arabe față de Marea Britanie, la
musulmani față de catolici.
 Cu titlul de exemplu redăm cele patru reguli de bază pentru o interrelație, reguli care
trec peste diferențele culturale și aspiră la un caracter de universalitate. Acestea se
referă la:
 necesitatea de a respecta intimitatea altuia, singurătatea și secretele;
 necesitatea de a privi interlocutorul în ochi în timpul conversației;
 obligativitatea de a nu discuta cu altă persoană tot ce are caracter confidențial;
 obligația de a nu critica în public altă persoană.
COMUNICAREA INTERCULTURALĂ
 Comunicarea interculturală este procesul de schimb de informații între oameni care provin din medii
culturale diferite. Este un tip de comunicare important pentru că permite oamenilor să înțeleagă și să
respecte alte culturi, ceea ce poate duce la relații mai bune și la o comunicare eficientă.
 Comunicarea interculturală poate lua multe forme, în funcție de situație și de persoanele implicate. Când
auzi conceptul de „comunicare interculturală” te poți gândi la negocierile din cadrul unei afaceri,
interacțiunea cu oameni din alte țări sau descifrarea indiciilor culturale din timpul unei conversații.
Indiferent de forma pe care o ia, comunicarea interculturală necesită înțelegere și cooperare.
 Pentru a înțelege mai bine comunicarea interculturală, este esențial să cunoști factorii care contribuie la
aceasta. Limba, cultura, obiceiurile, valorile și credințele sunt câțiva factori importanți. Să aruncăm o privire
mai atentă la fiecare dintre aceștia:
Limba
 Limba este poate cel mai evident factor care contribuie la comunicarea interculturală. Este un mijloc prin
care oamenii din culturi diferite pot face schimb de informații și pot comunica între ei. Pentru a comunica
eficient cu cineva dintr-o cultură diferită, este esențial să-i înțelegi limba și felul în care aceasta diferă de a
ta.
Cultură
 Cultura este un alt factor important care contribuie la comunicarea interculturală. Cultura se referă la
valorile, credințele și obiceiurile pe care le împărtășește un grup de oameni. Este modelată de diverși factori,
inclusiv geografie, istorie, religie și instituții sociale.
Obiceiuri și tradiții
 Obiceiurile, tradițiile și ritualurile pe care le practică un grup de oameni variază de la cultură la cultură și
pot fi dificil de înțeles pentru oamenii din exterior. De exemplu, în unele culturi, este considerat nepoliticos
contactul vizual direct cu cineva, în timp ce în altele, este considerat politicos. Când doi oameni din culturi
diferite interacționează, este crucial să fii conștient de obiceiurile fiecărei persoane.
COMUNICAREA INTERCULTURALĂ
Valori
 Valorile sunt convingerile pe care o persoană le are despre ceea ce este important în viață. Ele variază de la o
cultură la alta și pot influența modul în care oamenii comunică între ei. De exemplu, individualismul este
apreciat în unele țări, în timp ce colectivismul este apreciat în altele
Convingeri
 Credințele sunt ideile pe care o persoană le are despre lume. Ele se pot baza pe religie, politică sau
experiență personală. Credințele pot influența modul în care oamenii din culturi diferite interacționează și
comunică între ei. De exemplu, în anumite țări, se consideră nepoliticos să se vorbească despre probleme
politice sau religioase.

 Comunicarea interculturală joacă un rol important în prezent. Odată cu creșterea tehnologiei și a migrației
internaționale, oameni din întreaga lume intră în contact unii cu alții mai mult ca oricând. Acest contact
crescut a dus la o nevoie mai mare de abilități de comunicare interculturală. Oamenii care pot comunica
eficient cu cei din culturi diferite au un avantaj.
 Unele dintre beneficiile unei comunicări interculturale eficiente includ:
 O mai bună înțelegere a altor culturi;
 Cooperare mai mare între oameni din culturi diferite;
 Creșterea conștientizării culturale;
 Relații îmbunătățite cu oameni din alte culturi;
 Oportunități mai mari de angajare și educație.
 Principalele elemente culturale care pot afecta situaţiile de comunicare interculturală sunt : elementele
perceptuale, cele socio - culturale precum şi procesele verbale şi nonverbale.
 Comunicarea este influenţată de o serie de factori, astfel că se pot identifica barierele ce apar în cadrul
comunicării. De exemplu, în cadrul unei organizaţii, barierele de comunicare pot duce la scăderea vânzărilor,
scăderea reputaţiei organizaţiei, precum şi la insatisfacţia angajaţilor.
COMUNICAREA INTERCULTURALĂ
Aspecte specifice comunicării cu diferite națiuni
 Toate culturile folosesc în procesul comunicării un mix de tehnici orale, vizuale sau scrise. Există, totuși, diferențe: în Europa de nord
există o direcționare către comunicarea scrisă, în timp ce țarile din sudul Europei prefera tehnicile de comunicare bazate pe oralitate.
Aceeași problemă se poate întâlni pe axa est-vest: țarile din vestul Europei preferă comunicarea în format scris, în timp ce tarile din estul
Europei o agreeaza pe cea orala.
1. Finlanda
 Finlandezii sunt unii dintre cei mai onești oameni din lume. Sunt extreme de directi, la limita grosierului. Nu sunt interesați de discuții
preparatorii sau de dezvoltarea unor relații personale, asa încat trebuie punctată esența mesajului încă de la început. Preferă modalitatea
de comunicare scrisă pentru stabilirea intalnirilor sau pentru confirmarea înțelegerilor. Mesajele scrise sunt scrise în termini foarte
conciși si deciși. Au simțul umorului dezvoltat. Sunt foarte inteligenți si eficienți. Sunt foarte rapizi în a lua decizii si în a le implementa.
Nu sunt foarte buni negociatori. Așteapta faptele să vorbească pentru ei.
2. Franța
 Modalitatea de comunicare scrisă pare pierdere de timp, așa încât francezii preferă convorbirile telefonice pentru comunicare de afaceri.
Pentru raportările formale francezii sunt atenți la detalii, începând de la cele de concepere a structurii raportului, până la cele legate de
aspectele lingvistice. Relațiile de afaceri sunt private foarte serios, dar interferează de multe ori cu rețele de comunicare interpersonală.
Folosirea limbii franceze trebuie făcută cu atenție, numai dacă se depășește un anumit standard minimal. Calitatea exprimarii într-o
anumita limbă conteaza foarte mult, denotând educație și profesionalism.
3. Germania
 Germanii nu sunt fani ai convorbirilor telefonice. Nu folosesc preambuluri și intră direct în subiect. Sunt inhibați, mai ales în cadrul
conferințelor de amploare. Doresc reconfirmări pentru ințelegerile verbale. Doresc ca totul să fie menționat în scris și sunt atenți la orice
detaliu. Comunicarea cu germanii trebuie să se bazeze pe eficiență, cei care dau impresia că le risipesc timpul fiind imediat penalizați.
4. Grecia
 Comunicare orală, interpersonală, este cea mai importantă dintre toate formele de comunicare. Convorbirile telefonice pot fi foarte lungi
și implică dezvoltarea unor relații interpersonale. Scrisorile și mesajele pe e-mail pot prezenta un caracter foarte formal. Mesajele scrise,
în special confirmarea unor înțelegeri verbale pot induce o stare de neliniște receptorului.
5. Italia
 Italienilor le place comunicarea mai mult decât doar pentru transmiterea mesajului. Le place să vorbească si le trebuie creat ambientul
pentru acest lucru. Relațiile personale sunt vitale, atât pentru obținerea de informații, cât și pentru soluționarea unor probleme. Agreează
întâlnirile față în față mai mult decât convorbirile telefonice sau decât comunicarea pe e-mail. Folosesc convorbirile telefonice în special
pentru pregătirea întâlnirilor directe. Contactele informale sunt foarte importante.
 COMUNICAREA INTERCULTURALĂ
6. Norvegia
 Norvegienii respectă profilul scandinav, dar au un simț al umorului mai dezvoltat. Preferă comunicarea scrisă și agreeză comunicarea pe
e-mail. Sunt extrem de onești. Pot fi foarte direcți, chiar brutali, atunci când nu doresc săă fie implicați într-o anumită problemă. În
afaceri sunt foarte rezonabili, dar nu le place să irosească timpul.
7. Rusia
 O națiune foarte birocratică. Insistă asupra procedurilor formale pentru confirmarea și clarificarea ințelegerilor. Nu folosesc întotdeauna
expresii usor comprehensibile, în special în probleme de natură tehnică sau financiară.
8. Spania
 Spaniolii preferă întalnirile față în față pentru a stabili sau clarifica problemele. Mesajele scrise si confirmarile celor stabilite pe cale orală
caracterizează în primul rând marile companii. Folosesc exprimări formale și prețioase, cu menționarea tuturor titlurilor și calificarilor
personale și instituționale. Riscul folosirii unei limbi spaniole imperfecte este mare, așa încât este indicat a se folosi limba engleză pentru
comunicatele oficiale. Încrederea joacă un rol major in relațiile dezvoltate cu partenerii spanioli. Agreează informația prezentată in
format vizual. Negocierile sunt zgomotoase, cu voce ridicată și multe întreruperi. Partenerii nu trebuie să se simtă ofensați.
9. Suedia
 Relațiile de afaceri sunt absolut separate de relațiile personale. Implicarea unor probleme personale în contextul afacerii reprezintă o
intruziune brutală. Suedezii își apără foarte vehement spațiul personal. Este preferată comunicarea orală, într-un format bine structurat si
formal. Folosesc limba engleză ca limbă pentru dezvoltarea afacerilor. Au o perspectivă democratică, chiar colectivă pentru luarea
deciziilor.
10.Japonia
 Japonezii respectă senioritatea. Anii de lucru și părul alb sunt semne ale senioritatii. În încapere se intră în ordinea vârstei. Persoana cea
mai în varstă stă cel mai departe de intrarea în încăpere. Japonezii respectă tacerea. Niciodată nu spun ,,nu” în mod direct, considerând că
este nepoliticos. Trebuie să înțeleagă fiecare detaliu al afacerii.
11.SUA
 Americanii sunt foarte preciși și eficienți. Întalnirile se organizează pentru soluționarea unor probleme precise și trebuie să se finalizeze
cu planuri concrete. Agreează agendele foarte precise și le respectă întocmai. Sunt convinși de eficiența pregătirii în background a
ședințelor. Își expun punctele de vedere într-un mod foarte persuasive. Nu risipesc timpul pe parcursul întâlnirilor. Sunt adepții meselor
de afaceri.
COMUNICAREA ASERTIVĂ
 Stilul de comunicare se refera nu doar la continutul comunicarii
(mesajul pe care il transmitem), ci si la modul in care o facem
(tonul vocii, limbajul corpului).
 Asertivitatea este o abilitate de comunicare foarte importanta, cu
ajutorul careia ne putem exprima nevoile si sustine punctul de
vedere, tinand seama in acelasi timp de credintele, drepturile,
nevoile celor cu care interactionam.
 Comunicarea asertiva se caracterizeaza prin urmatoarele aspecte:
 exprimarea nevoilor clar si direct, dar cu respect fata de celalalt;
 luarea in considerare a nevoilor proprii si ale partenerului de
discutie;
 comunicarea pe un ton calm, dar ferm;
 mesajul transmis se refera la situatii sau probleme, nu la persoana.
COMUNICAREA ASERTIVĂ
 Exista o serie de tehnici de comunicare asertiva. Iata cateva dintre acestea:
 1. Asertiunea-Eu
 Presupunea formularea mesajului astfel incat sa fie evitate pronumele „tu” sau
„dumneavoastra„, ci se foloseste doar pronumele la persoana I. Comunicam ceea ce pe noi ne
deranjeaza, ce efecte are o situatie asupra noastra. Astfel, nu arat ce face negativ celalalt si nu il
blamez sau ii spun ce sa faca, ci ii spun cum ma simt si ce efecte are asupra mea situatia sau o
anumita actiune.
 Exemplu: Lucrezi la un proiect si ai nevoie de o serie de informatii de la un coleg. Acesta nu isi
termina niciodata la timp sarcinile, lucru care iti afecteaza si tie munca. O varianta de comunicare
asertiva cu el ar putea fi aceasta: „Cand nu am toate informatiile necesare la timp, ma tem ca nu o
sa reusesc sa finalizez cu bine acest proiect. As vrea sa nu mai fiu nevoit sa astept dupa aceste
date.”
 2. Metoda discului stricat
 Este utila in situatiile in care interlocutorul nu intelege sau nu accepta raspunsul sau refuzul
nostru. De exemplu, in cazul in care un agent de vanzari incearca sa te convinga sa cumperi un
anumit produs sau serviciu, metoda presupune sa tot repeti raspunsul tau “Multumesc, dar nu sunt
interesat” pe un ton linistit si fara sa te enervezi. Intr-un final, va fi nevoit sa iti accepte refuzul.
 3.Tehnica “Fogging”
 Consta in a identifica un aspect din mesajul celuilalt, cu care arati clar ca esti de acord, apoi iti
exprimi punctul tau de vedere. De exemplu, daca ti se reproseaza ca ai intarziat in ultimele zile la
serviciu, raspunsul poate fi: “Asa este, am intarziat. As vrea sa discut acest aspect cu dvs. (urmat de
explicatia intarzierilor).
COMUNICAREA ASERTIVĂ
 O abordare asertiva in comunicare are multiple beneficii pentru dezvoltarea profesionala, dar si
personala. Iata care sunt cele mai importante dintre ele:
 1. Reduce conflictele. Atunci cand, intr-o discutie, exista pareri diferite si contraziceri pe baza
unui subiect, comunicarea asertiva poate sa contribuie la evitarea unui conflict. Cand cei implicati
in discutie comunica intr-un mod asertiv, ideile sunt expuse mai clar, avand totusi in vedere
identificarea solutiilor benefice pentru toate partile implicate.
 2. Creste eficienta in negocieri. Comunicarea asertiva nu numai ca reduce conflictele, dar poate
creste si eficienta in afaceri. Atunci cand iti expui ideile intr-un mod clar si demonstrezi
interlocutorului ca tii cont si de punctele sale de vedere, acest lucru poate creste eficienta in
negocieri si te poate ajuta atat pe tine, cat si pe interlocutorul tau sa gasiti o solutie profitabila
pentru amandoi.
 3. Imbunatateste increderea si stima de sine. Atunci cand comunici asertiv si fiecare interactiune
pe care o ai decurge intr-un mod eficient, acest lucru poate contribui la dezvoltarea stimei de sine si
a increderii pe care o ai in fortele proprii.
 Una dintre principalele tehnici eficiente de comunicare asertiva este includerea pronumelui (eu,
mie) in conversatii, atunci cand exprimi sentimente sau opinii personale.
 O alta tehnica pe care o poti adopta este cea de a spune „Nu” fara sa te simti vinovat si fara sa
oferi prea multe explicatii.
 Ascultarea activa reprezinta o alta solutie care contribuie la obtinerea unei comunicari asertive
deoarece nu este suficient sa iti expui punctele de vedere intr-un mod eficient, ci este necesar sa si
asculti ceea ce interlocutorul are sa iti spuna. Acorda atentie persoanei cu care vorbesti si cere
detalii care sa te faca sa intelegi mai bine punctul sau de vedere.
COMUNICAREA AGRESIVĂ
 Comunicarea agresiva definește o modalitate de comunicare care implică de obicei
manipularea și utilizarea limbajului pentru a obține beneficii personale. Este o formă de
exprimare a violenței, care se manifestă atât prin limbajul verbal, cât și prin limbajul para-
verbal al persoanei.
 În acest sens, cele trei caracteristici de bază ale comunicării agresive sunt: ​absența
ascultării, absența empatiei și prezența obiectivelor exclusiv personale.
 1. Absența ascultării în comunicarea agresivă nu se referă doar la lipsa ascultării active, ci
implică o absență completă de atenție și înțelegere a discursului interlocutorului.
 2. Sunt respectate doar obiective personale, astfel încât comunicatorul nu are alt scop
decât acela de a putea transmite mesajele pe care vrea să le transmită.
 3. Dincolo de a nu asculta discursul interlocutorului, individul care folosește acest tip de
comunicare nu acordă nicio atenție sau îngrijorare cu privire la efectele pe care mesajul său
le poate provoca. singurul obiectiv este satisfacerea nevoilor personale, astfel încât emoțiile,
senzațiile sau gândurile care pot avea originea în interlocutor nu sunt elemente importante.
Exemple
 folosirea amenințărilor („Dacă nu faci asta atunci voi…”);

 prezentarea opiniilor personale ca fiind fapte adevărate („Să știi că am dreptate”);

 centrarea exclusivă pe sine și pe problemele proprii („Problemele mele sunt mai importante
decât ale tale”);
 utilizarea acuzațiilor, criticii și a reproșurilor la adresa celuilalt („N-ai făcut nimic bine).
COMUNICAREA PASIVĂ
 Comunicarea pasivă este posedată de oamenii care, de obicei, nu pot să-și exprime gândurile sau punctele de vedere din
cauza fricii de confruntare din partea altora. Este un mod de comunicare foarte ineficient și maladaptiv, deoarece persoana
nu poate identifica sau satisface propriile nevoi. Uneori, unele agresiuni sunt amestecate în comportamentul pasiv, ducând
la un stil de comunicare pasiv-agresiv.
Caracteristicile sale de bază
1. Limbaj non-verbal supus:
 Când vine vorba de a purta o conversație și de a comunica, există și un limbaj non-verbal care este pus în practică în acel
timp. În comunicarea pasivă, acest limbaj este de obicei unul de evaziune, supunere, postură pe un ton defensiv. Persoana
evită contactul vizual și scade tonul conversației.
2. Utilizarea frecventă a unei perspective impersonale:
 Există anumite opinii și puncte de vedere pe care le exprimă oamenii care adoptă comunicarea pasivă, dar dacă aceștia
consideră că sunt ușor problematici deoarece implică lucruri care cauzează disconfort pentru ascultător, ei folosesc adesea
un ton impersonal în locul unei prime persoane.
3. Evitarea confruntării directe și a utilizării eufemismelor:
 O altă caracteristică a comunicării pasive este că nu arată direct că există o ciocnire de idei sau interese. În schimb, în ​cazul
în care există într-adevăr o nepotrivire a opiniilor sau nevoilor, este exprimată într-un mod presupus neutru , ca și cum
toate părțile implicate în conversație au fost cu adevărat în căutarea unei soluții care să fie benefică pentru toată lumea,
chiar și atunci când acest lucru nu este adevărat.

De exemplu, dacă două persoane optează pentru aceeași poziție, se poate spune că ambele "caută locul în companie".
4. Evitarea exprimării sentimentelor:
 Persoanele care se încadrează în modelul tipic de comunicare pasivă tind să nu vorbească despre sentimentele lor ca și
cum ar fi făcut parte din argumentul care susține afirmațiile lor, chiar și atunci când sunt relevante pentru subiect. În aceste
cazuri, încă o dată , se folosește un tip de discurs impersonal.
5. Scuza:
 Chiar dacă are dreptate și pentru a evita orice dispută, va cere iertare.
COMUNICAREA PASIVĂ
 Exemplu de comunicare pasivă
 Într-o conversație între mai mulți oameni în care vorbesc despre
politică, unul dintre ei folosește un ton de voce scăzut atunci
când le vine rândul și evită să privească în ochii altor persoane.
Ea este cocoșată și rămâne îndepărtată tot timpul.
 El este de acord cu restul, deși în adâncul sufletului nu
împărtășește opiniile pe care le exprimă și încearcă să se izoleze
de îndată ce se prezintă cea mai mică posibilitate. În acest caz,
ați pune în practică comunicarea pasivă.
 Acest tip de comunicare este adesea folosit de persoanele care au
o stimă de sine scăzută și nu se apreciază prea mult.
 Comunicarea în acest mod încă generează mai mult disconfort și
va face persoana să evite să-și exprime tot timpul ceea ce își
dorește cu adevărat.