Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Partea Intai
Capitolul Unu
Pagina originala 3
Singson si Whittamore se afla in conflict. Totul a inceput cu trei ani in urma cand Dr.
Richard Singson, director al Clinicii Medicale Fairview, unul din putinii furnizori de
servicii medicale dintr-un orasel de provincie, isi cauta doi medici pentru a ocupa locurile
disponibile in cadrul personalului sau. Dupa mai multe luni de recrutare vasta si dificila, a
angajat doi doctori, Andrew si Janelle Whittamore, pentru a ocupa functiile de medic
pediatru si respectiv, ginecolog. Faptul ca doctorii erau casatoriti nu parea a fi o problema
la momentul angajarii.
Fairview tinea la doctorii sai si in general ii platea bine pentru munca depusa cu pacientii.
Clinica dorea de asemenea sa-si pastreze si fluxul de pacienti si venitul, de aceea a cerut
fiecarui doctor care i se alatura sa semneze un contract pe cinci ani, mentionand ce plata
va primi fiecare si ce conditii se vor aplica in cazul in care contractul s-ar rezilia de
oricare dintre parti. Una din aceste conditii era o conventie de a nu concura, sau o clauza
1
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
2
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Pagina originala 6
ADMINISTRAREA CONFLICTULUI SI
ABORDARI REZOLUTIVE
Oamenii aflati in conflict detin un numar de optiuni de procedura din care pot alege
pentru a-si rezolva diferentele. Figura 1.1. ilustreaza cateva din aceste posibilitati, care
variaza in termeni de formalitate a procesului, de intimitate a abordarii, in ceea ce
priveste oamenii implicati, autoritatea tertului (daca exista), tipul deciziei care va rezulta,
si cantitatea de constrangere care este exercitata de sau asupra partilor aflate in conflict.
La capatul stang al succesiunii din figura sunt procedurile informale, private care implica
numai pe cei in conflict sau un asistent al procesului (un mediator). La celalalt capat, o
parte se bazeaza pe constrangere si adesea pe actiunea publica pentru a forta partea
adversa sa cedeze. La mijloc sunt o multitudine de abordari pe care le vom examina in
amanuntime.
Dezacordurile si problemele pot aparea aproape in orice relatie. Majoritatea
dezacordurilor sunt tratate in mod informal. La inceput oamenii s-ar putea evita unul pe
altul pentru ca nu agreeaza disconfortul care insoteste conflictul, nu considera ca
problema este chiar atat de importanta, nu detin puterea pentru a forta o schimbare, nu
cred ca situatia se poate imbunatati, sau nu sunt inca pregatiti sa negocieze.
Atunci cand evitarea nu mai este posibila sau cand tensiunea devine atat de mare incat
partile nu mai pot lasa dezacordul sa continue, recurg de obicei la discutii pentru
rezolvarea problemei pe cale informala pentru a-si rezolva diferentele. Aici ajung
probabil majoritatea dezacordurilor din viata de zi cu zi. Fie sunt rezolvate, mai mult sau
mai putin spre satisfactia celor implicati, sau problemele sunt abandonate din lipsa de
interes sau incapacitatea de a ajunge la o concluzie.
In cazul Singson-Whittamore, sotii Whitamore au evitat un potential conflict cu clinica
medicala pana in momentul in care a fost clar ca Andrew urma sa plece. In acel punct,
Andrew a inceput o serie de discutii informale dar acestea au esuat sa ajunga la o
concluzie acceptabila. In mod clar problema lor a evoluat intr-o disputa. Gulliver (1979,
p.75) observa ca un dezacord devine o disputa „numai cand cele doua parti sunt
incapabile si / sau nu au vointa de a rezolva acel dezacord; adica atunci cand unul sau
amandoi nu sunt pregatiti sa accepte status quo (cu conditia ca aceasta sa fie inca o
posibilitate)(pagina originala 8) sau sa consimta la cererea sau la negarea cererii de catre
celalalt.
3
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Luarea unei decizii private de catre parti Luarea unei decizii Luarea unei Luarea unei
private de catre terti decizii legale decizii
(publice) extrajudiciare
autoritare de fortate
catre terti
Evitarea Discutii Negociere Mediere Decizie Arbitraj Decizie Decizie Actiune Violenta
conflictului informale administrativa judiciara legislativa directa
si neviolenta
rezolvarea
problemei
Constrangere mare si probabilitatea unui rezultat de castig-pierdere
Disputa este precipitata de o criza in relatie.” Oamenii implicati intr-un conflict care a
atins acest nivel detin o varietate de mijloace pentru a-si rezolva diferentele. Acestia pot
urmari mijloace mai formale si mai structurate pentru a ajunge la un acord pe cale
voluntara, pot recurge la terti pentru a lua o decizie sau se pot ajuta sau forta reciproc
pentru a ajunge la un acord.
In afara de conversatiile informale, mijlocul cel mai comun pentru a ajunge la un acord
acceptat de ambele parti este prin negociere (Fisher si Ury, 1981; Shell, 1999; Thompson,
2001). Negocierea este o relatie de tocmire intre partile care au un conflict de interese
perceput sau actual. Participantii adera voluntar la o relatie temporara destinata sa-i educe
pe fiecare din ei cu privire la nevoile si interesele lor, sa faca schimb de resurse specifice,
sau se rezolve probleme mai putin tangibile cum ar fi forma pe care o va lua relatia lor in
viitor sau procedura prin care vor fi rezolvate problemele. In mod clar negocierea este o
optiune pentru Whittamore si Singson, desi gradul de polarizare emotionala si
substantivala va face procesul dificil.
Daca este greu sa incepi negocierile sau daca acestea au inceput si au ajuns intr-un impas,
partile pot avea nevoie de asistenta din partea cuiva care se afla in afara disputei.
Medierea este o extensie sau o elaborare a procesului de negociere care presupune
implicarea unei terte parti acceptabile care are putere de decizie autoritara limitata (sau
nu). Aceasta persoana asista partile principale pentru a ajunge voluntar la un acord
acceptat reciproc asupra problemelor disputate. La fel ca si in cazul negocierii, medierea
lasa puterea de decizie in principal in mainile oamenilor aflati in conflict. Medierea este
un proces voluntar pentru ca participantii trebuie sa accepte de buna voie asistenta
persoanei care intervine daca aceasta intentioneaza sa-i ajute sa-si administreze sau sa-si
rezolve diferentele. De obicei se recurge la mediere atunci cand partile nu mai pot face
fata conflictului pe cont propriu si cand singurele mijloace de rezolvare par sa implice
asistenta impartiala a unui tert.
Whittamore si Singson ar putea lua in considerare medierea daca nu pot negocia un acord
pe cont propriu. Vom reveni la acest proces mai tarziu, dupa ce vor fi evaluate celalalte
optiuni de procedura in ceea ce-i priveste.
In afara de negociere si mediere, exista un numar de abordari care diminueaza controlul
personal pe care oamenii implicati(pagina originala 9) il au asupra rezultatului disputei,
4
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
creste implicarea celor care iau decizii din exterior, si se bazeaza preponderent pe tehnici
de decizionare de tipul castig – pierdere si fie asa – fie altfel. Aceste abordari pot fi
impartite in publice si private si legale si extralegale.
Daca disputa are loc in cadrul unei organizatii sau, ocazional, intre o organizatie si
membrii publicului, exista adesea o abordare administrativa sau executiva a rezolvarii
disputei. In acest proces, o terta parte care se afla la o anumita distanta fata de disputa dar
care nu este in mod necesar impartiala poate lua o decizie pentru partile aflate in conflict.
Procesul poate fi privat, daca contextul in care disputa are loc este o companie privata, o
divizie sau o echipa de lucru; sau public, daca diferenta este o disputa publica si este
condus de o agentie guvernamentala, de un primar, de un comisar districtual, de un
planificator sau de catre un alt administrator. Un proces pentru rezolvarea unei dispute
administrative incearca in general sa echilibreze nevoile intregului sistem si interesele
indivizilor sau ale grupurilor interesate.
In disputa Singson – Whittamore ambele parti pot alege sa recurga la consiliul de
directori al Clinicii Medicale Fairview pentru luarea unei decizii de catre terti. Daca
ambele parti au incredere in integritatea si judecata acestor persoane care ar trebui sa ia
decizia, disputa se poate termina aici. Totusi, Whittamore nu este convins ca va avea o
audienta corecta de la acest consiliu.
Arbitrajul este un termen generic pentru un proces voluntar in care oamenii aflati in
conflict solicita asistenta unei terte parti impartiale si neutre pentru a lua o decizie in ceea
ce-i priveste asupra unor probleme contestate. Rezultatul deciziei poate fi atat consultativ
cat si obligatoriu. O persoana sau un comitet de terti pot conduce arbitrajul. Factorul
critic este ca acestia se afla in afara relatiei conflictuale.
Arbitrajul este un proces privat pentru ca procedurile, si adeseori rezultatul, nu sunt
deschise scrutinului public. Oamenii aleg adesea arbitrajul datorita naturii sale private, si
pentru ca este mai informal, mai putin costisitor, si mai rapid decat o procedura judiciara.
In cadrul unui arbitraj partile isi pot alege frecvent propriul lor arbitru sau un comitet de
arbitri, fapt ce le da mai mult control asupra deciziei decat atunci cand partea terta ar fi
numita de o autoritate externa sau de o agentie.
Whittamore si Singson au auzit amandoi de arbitraj dar sunt neincrezatori in a-si acorda
problema unei terte parti inainte de a fi siguri ca nu o pot rezolva ei insisi. (pagina
originala 10)Nici unul nu doreste o decizie nefavorabila. In plus, Singson se teme de o
decizie din exterior care ar putea deteriora prerogativa clinicii de a controla procesul
contractual.
O abordare juridica implica interventia intr-o disputa a unei autoritati institutionalizate si
social recunoscute.Aceasta abordare muta procesul de rezolvare din domeniul privat in
cel public. In cadrul abordarii judiciare cei aflati in conflict isi angajeaza de obicei
avocati pentru a actiona ca si aparatori ai acestora si cazul este disputat in fata unei terte
parti impartiale si neutre – un judecator, si poate chiar si un juriu. Aceste persoane care
iau decizii iau in considerare nu numai problemele celor aflati in conflict, interesele, si
argumentele lor ci si standardele si valorile mai vaste ale societatii. Judecatorului sau
juriului i se cere de obicei sa ia o decizie pe baza si in conformitate cu legea si cu
statutele legale. Rezultatul este de obicei de tipul castig – pierdere si isi are premisele
intr-o decizie care spune cine are dreptate si cine nu are. Deoarece terta parte are
permisiunea de a lua o decizie din punct de vedere social, rezultatele procesului sunt
obligatorii si executorii. Cei aflati in conflict pierd controlul asupra rezultatului dar pot
5
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
castiga prin apararea puternica a punctului lor de vedere si printr-o decizie care reflecta
legile sau normele permise din punct de vedere social care sunt in favoarea lor.
Whittamore si Singson au luat amandoi in considerare posibilitatea de a utiliza o abordare
judiciara pentru a rezolva disputa dintre ei. Singson este dispus, la nevoie, sa obtina o
hotarare judecatoreasca care sa impuna clauza de necompetitivitate din contract
interzicandu-i lui Whittamore sa deschida un cabinet particular. Whittamore este dispus
sa mearga la judecata pentru a testa constitutionalitatea clauzei. Dar ambii vad un risc in
aceasta procedura pentru ca rezultatul ar putea fi in detrimentul intereselor lor ascunse.
Abordarea legislativa a rezolvarii unei dispute este un alt mijloc public de a rezolva un
conflict recurgand la lege. Este utilizata de obicei in cazul unor dispute mai mari care
afecteaza populatii vaste, dar ar putea fi semnificativ de utila pentru indivizi. In cadrul
acestei abordari decizia cu privire la rezultat este luata de un alt proces de tipul castig –
pierdere: votarea. Individul are o influenta asupra rezultatului final in masura in care
acesta si cei care ii impartasesc convingerile sunt sustinuti de legiuitori. Mai mult,
aspectul de castig – pierdere al rezultatului este usurat numai partial de compromisurile
care sunt prezentate intr-un proiect de lege.
Whittamore a luat in considerare utilizarea acestei abordari pentru a-si rezolva disputa. El
considera ca ar trebui sa existe o lege impotriva clauzelor de necompetitivitate(pagina
originala 11) si cativa din pacientii sai sunt de acord cu el. Unul din pacienti chiar a
sugerat sa se faca o campanie pentru a se trece un proiect de lege care sa interzica acest
tip de contract. Dar Whittamore isi da seama de asemenea ca o abordare legislativa a
acestei probleme ar putea dura mult timp – timp pe care el nu il are la dispozitie. De
asemenea modificarea legii ar putea sa nu ia in considerare contractele incheiate inainte
de aplicarea noii legi.
In sfarsit, exista si o abordare extralegala. Abordarile examinate pana acum sunt fie
proceduri private pe care partile le folosesc singure sau cu ajutorul unor terte parti pentru
a negocia un acord, fie presupun ca deciziile sa fie luate de terte parti care sunt permise
atat pe cale privata cat si publica. Ultima categorie este extralegala prin aceea ca nu se
bazeaza pe procese mandatate social – sau uneori acceptabile social – si in general
foloseste mijloace mai puternice de constrangere pentru a convinge sau forta un oponent
sa se conformeze sau sa se supuna. Exista doua tipuri de abordari extralegale: actiunea
non violenta si violenta.
Actiunea non violenta implica o persoana sau un grup care comit actiuni sau se abtin de la
actiuni astfel incat oponentul este obligat sa se comporte in maniera dorita (Sharp, 1973.)
Aceste actiuni nu implica totusi constrangere psihica sau violenta si sunt adesea destinate
sa minimalizeze ranirea psihologica de asemenea. Actiunea non violenta se aplica cel mai
bine atunci cand partile depind una de alta pentru a le fi bine. In acest caz una din parti o
poate forta pe cealalta sa faca concesii refuzand sa coopereze sau comitand actiuni
nedorite.
Actiunea non violenta implica adesea neascultarea civila – violarea normelor larg
acceptate din punct de vedere social sau a legilor – pentru a trezi constiinta oponentului
sau pentru a aduce la cunostinta publicului practici pe care activistul non violent le
considera injuste sau incorecte. Actiunea non violenta poate fi condusa de un individ sau
de un grup si poate fi atat publica cat si privata.
Whittamore a analizat actiunea non violenta atat la nivel personal cat si de grup pentru a-
si rezolva disputa. La nivel individual a luat in considerare abtinerea de la mancare sau
6
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
ocuparea biroului lui Singson pana cand directorul ar fi de acord sa se tocmeasca cu buna
credinta si sa-i acorde o rezolvare corecta. A luat de asemenea in considerare deschiderea
unui cabinet particular, provocand termenii contractuali si fortand clinica fie sa-l dea in
judecata fie sa renunte la caz. Daca s-ar ajunge la tribunal ar putea exploata publicitatea si
ar pune clinica intr-o dilema: sa concedieze un doctor apreciat foarte mult si sa atraga
mania comunitatii si o publicitate negativa, sau sa ajunga la un acord negociat in favoarea
lui Whittamore si sa evite astfel presa de scandal. (pagina originala 12)
Unul din pacientii sai i-a sugerat sa organizeze un pichet sau o paza in fata clinicii pentru
a-l stanjeni pe Singson si clinica sa ajunga la un acord. Daca acest lucru nu va avea
succes pacientul i-a sugerat sa posteze un grup in interior. Whittamore nu este sigur de
efectele probabile ale acestor abordari, precum si in ceea ce priveste costurile.
Ultima abordare pentru rezolvarea disputei este violenta sau constrangerea fizica.
Aceasta abordare presupune ca daca costurile pentru a-si pastra pozitia sunt destul de
mari, adversarul va fi obligat sa faca concesii. Pentru ca constrangerea fizica sa
functioneze, partea initiatoare trebuie sa detina suficienta putere pentru a produce daune
celeilalte parti, trebuie sa fie capabila sa convinga partea opusa ca detine aceasta putere si
trebuie sa fie dispusa sa o foloseasca.
Desi Whittamore si Singson sunt foarte suparati unul pe celalalt, nu au recurs la lovituri.
Ambii sunt inzestrati din punct de vedere fizic si s-ar putea rani unul pe celalalt dar nici
unul din ei nu considera ca ar putea forta problema printr-o bataie in particular.
Whittamore, in culmea furiei, a mormait ca ar trebui sa saboteze o parte din echipamentul
valoros al clinicii, dar o asemenea actiune ar fi impotriva valorilor sale adanc inradacinate
si de asemenea ar produce suferinta pacientilor. Singson, intr-un moment de furie si
fantezie, a luat de asemenea in considerare violenta si s-a intrebat care ar fi reactia lui
Whittamore daca ar fi asaltat de agentii pe care Singson i-ar putea angaja in acest scop. Si
el de asemenea a decis ca nu va recurge la violenta fizica considerand-o prea riscanta,
costisitoare, neprevazuta, si irationala.
Intrebarea ramane: Care din abordarile reprezentate in Figura 1.1. vor fi alese de
Whittamore si Singson pentru a-si rezolva disputa?
Whittamore doreste sa ramana in oras pentru a fi aproape de copiii sai. De asemenea
doreste sa practice medicina. Sa-si deschida un nou cabinet ar fi scump, astfel ca doreste
sa-si minimalizeze costurile pentru rezolvarea disputei. El spera sa fie luata repede o
decizie pentru a putea pleca imediat de la clinica ca sa evite contactul advers cu Janelle si
sa minimalizeze orice deteriorare a relatiilor sale personale cu ceilalti membrii ai
personalului. O relatie pozitiva continua cu clinica si cu personalul acesteia este
importanta pentru ca clinica detine singurul laborator din oras si aparatura medicala
performanta.Whittamore are nevoie sa deschida repede un cabinet particular pentru a
obtine un venit. Violenta fizica a fost o fantezie trecatoare. Actiunea non violenta (pagina
originala 13)reprezinta o posibilitate inca daca clinica nu cedeaza. Abordarile juridice si
legislative par nerezonabile in acest moment din cauza costului si a duratei in timp care le
vor fi necesare pentru a produce o schimbare.
Singson incearca de asemenea sa se decida ce actiune sa intreprinda. El doreste sa
pastreze controlul administrativ asupra procesului contractual; cauta sa rezolve problema
el insusi si sa nu se bazeze pe agenti externi; si doreste sa minimalizeze costurile de tipul
taxelor legale, pierderea pacientilor si publicitate negativa. Doreste sa gaseasca o solutie
amicala dar crede ca interactiunile sale cu Whittamore au ajuns intr-un impas.
7
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Conflictul dintre Whittamore si Singson este pregatit pentru negociere. Cele doua parti
sunt:
Aceste conditii sunt critice pentru o negociere de succes. Totusi, relatia lui Singson cu
Whittamore contine de asemenea elemente care vor face ca negocierea neasistata sa fie
foarte dificila. Pentru a invinge aceste probleme vor avea nevoie de ajutor din partea unui
tert si in acest caz medierea pare a fi cea mai adecvata procedura de urmat pentru
rezolvarea disputei. Un mediator poate fi chemat la negocieri atunci cand:(pagina
originala 14)
8
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
PROCESUL DE MEDIERE
O DEFINITIE A MEDIERII
Luati in considerare aceste scenarii: un mediator al Natiunilor Unite intra intr-un conflict
international; un mediator al muncii se angajeaza in negocieri inaintea unei amenintari cu
greva; un mediator comercial aplaneaza o disputa de afaceri; un avocat actionand in
calitate de mediator rezolva un proces legal polemic; un mediator de familie ajuta un
cuplu sa ajunga la un acord de divort. Cine sunt acesti indivizi, si ce relatie au cu partile
respective? Ce activitati realizeaza acestia? Care sunt scopurile si obiectivele lor si care
sunt cele ale procesului de mediere?
Asa cum am mentionat mai devreme, medierea este definita in general ca fiind
interventia in negociere sau in conflict a unei terte parti acceptabile care are putere de
decizie limitata sau neautoritara, care asista partile implicate pentru a ajunge voluntar la
un acord acceptat reciproc cu privire la problemele disputate. In plus fata de faptul ca se
refera la aspecte substantiale, medierea poate de asemenea sa stabileasca sau sa intareasca
relatiile de incredere si respect dintre parti sau poate termina relatii intr-o maniera care sa
minimalizeze costurile emotionale si lezarile psihologice.
Un mediator este un tert, in general o persoana care nu este implicata direct in disputa sau
in aspectele substantiale in chestiune. Acesta este un factor critic in administrarea si
rezolvarea conflictului, pentru ca participarea unei persoane din afara ofera adesea
partilor perspective noi asupra problemelor care le divizeaza si procese mai eficiente de
construire a relatiilor pentru rezolvarea problemei. Vom spune mai multe lucruri despre
9
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
varietatea relatiilor posibile intre parti si „persoane din afara” in sectiunea urmatoare.
(pagina originala 16)
Urmatorul aspect al definitiei este acceptabilitatea: persoanele aflate in conflict trebuie sa
aibe bunavointa de a permite unei terte parti sa intervina in disputa si sa-i ajute sa obtina
o rezolvare. Acceptabilitatea nu inseamna neaparat ca persoanele aflate in conflict
intampina cu nerabdare implicarea unui mediator si ca sunt dispuse sa faca exact asa cum
spune acesta. Inseamna ca partile aproba prezenta mediatorului si ca sunt dispuse sa
asculte si sa ia serios in considerare sugestiile acestuia cu privire la modul de
administrare si rezolvare a diferentelor lor.
Interventia inseamna „ sa intri intr-un sistem neintrerupt de relatii, sa patrunzi intre
persoane, grupuri sau obiecte cu scopul de a-i ajuta. Exista o presupunere implicita
importanta in definitie care ar trebui sa fie facuta explicita: sistemul exista independent
de cel care intervine” (Argyris, 1970, p. 15). Presupunerea existenta in spatele
interventiei unei persoane din afara este aceea ca o terta parte va putea modifica puterea
si dinamica sociala a unei relatii conflictuale existente influentand convingerile sau
comportamentele partilor individuale, oferind cunostinte sau informatii, sau introducand
un proces de negociere mai eficient si ajutand astfel participantii sa rezolve aspectele
contestate. Rubin si Brown (1975) au argumentat ca simpla prezenta a unei parti
independente fata de persoanele in conflict poate fi un factor foarte semnificativ in
rezolvarea unei dispute.
Pentru ca medierea sa aibe loc, partile trebuie sa inceapa sa vorbeasca sau sa negocieze.
Munca si administratia trebuie sa fie dispuse sa tina o sesiune de tocmire, asociatii de
afaceri trebuie sa fie de acord sa poarte discutii, guvernele si grupurile de interes public
trebuie sa creeze forumuri pentru dialog, si familiile trebuie sa fie dispuse sa se reuneasca
pentru a discuta. Medierea este in esenta dialog sau negociere cu implicarea unei terte
parti. Medierea este o extensie a procesului de negociere pentru ca implica extinderea
tocmelii intr-un nou format si folosirea unui mediator care contribuie cu noi variabile si
dinamici la interactiunea persoanelor in conflict. Fara negociere, nu poate fi mediere.
Conflictele presupun lupte intre doua sau mai multe persoane pentru valori, sau
competitie pentru statut, putere sau resurse sarace (Coser, 1967). Mediatorii intra in
conflicte care au ajuns la diferite nivele de dezvoltare si intensitate – (latente, iminente
sau vadite) Aceste nivele difera in functie de gradul lor de organizare, activitatile partilor,
si intensitatea exprimarii ingrijorarilor(pagina originala 17) sau a emotiilor. Conflictele
latente se caracterizeaza prin tensiuni de substrat care nu s-au dezvoltat complet si care
nu au evoluat intr-un conflict puternic polarizat. Adesea, una sau mai multe parti, de
obicei cea mai puternica, nici nu-si da seama de existenta unui conflict sau de existenta
potentialului pentru producerea unuia (Curle, 1971). Exemple de conflicte latente sunt
schimbarile in relatiile personale in care o parte nu constientizeaza seriozitatea rupturii
care s-a produs; reducerile proiectate dar neanuntate de personal in cadrul unei
organizatii; planurile dezvoltate dar neimplementate pentru plasarea unei facilitati in mod
previzibil controversate cum ar fi o mina sau o groapa de gunoi; sau modificari potentiale
nepopulare in politica publica.
Mediatorii (sau facilitatorii, un alt tip de terta parte) care lucreaza la dispute latente ii
ajuta pe participanti sa identifice oamenii care vor fi afectati de o schimbare sau care ar
putea fi afectati de o problema care va aparea in viitor. Acestia ajuta la dezvoltarea unui
10
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
11
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
influenta rezultatul unei dispute este acordata chiar de catre parti mai degraba decat de o
lege externa, de un contract sau de o agentie.
Pana acum am examinat cateva caracteristici ale mediatorului. Vom explora acum cateva
din functiile pe care le exercita mediatorul. Definitia noastra spune ca un mediator asista
partile aflate in disputa. (pagina originala 19)Asistenta se poate referi la activitati foarte
generale sau foarte specifice. Vom examina aici cateva din rolurile mai generale si
functiile mediatorului; vom discuta specificitatile mai tarziu, cand vom analiza activitatile
de interventie pe parcursul unor faze particulare ale negocierii.
Mediatorul isi poate asuma o varietate de roluri pentru a asista partile la rezolvarea
disputelor (Asociatia Americana de Arbitraj, n.d.):
12
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Medierea are o istorie lunga si diversificata in aproape toate culturile lumii. Culturile
evreiasca, crestina, islamica, hindusa, budista, confuciana si multe culturi indigene detin
toate traditii extinse si eficiente de practicare a medierii. Va prezentam aici un numar de
exemple care indica extinderea si dezvoltarea medierii ca mijloc de rezolvare a
disputelor.
Comunitatile evreiesti din timpurile biblice au folosit medierea – care era practicata atat
de leader-ii religiosi cat si de cei politici – pentru a rezolva diferentele civile si religioase.
Mai tarziu, in Spania, Africa de Nord, Italia, Europa Centrala si de Est, Imperiul Turcesc,
si Orientul Mijlociu, rabinii si tribunalele de rabini au jucat roluri importante in medierea
sau adjudecarea disputelor dintre membrii de aceeasi credinta. Aceste tribunale erau
adesea cruciale pentru protejarea identitatii culturale si asigurau faptul ca evreii aveau un
mijloc formalizat de rezolvare a disputelor. In multe locuri evreilor le era interzis sa
foloseasca, din cauza legilor exclusiviste ale societatilor mai vaste, alte mijloace de
rezolvare a disputelor.
Traditiile evreiesti de rezolvare a disputelor au fost in cele din urma purtate catre
comunitatile crestine pe cale de aparitie, care vedeau in Hristos pe mediatorul suprem.
Biblia se refera la Isus ca la un mediator intre Dumnezeu si om : „ Pentru ca exista un
singur Dumnezeu si un singur mediator intre Dumnezeu si om, omul Isus Hristos; care s-
a oferit(pagina originala 21) drept rascumparare pentru toti, fapt ce se va demonstra la
timpul cuvenit” (I Timothy 2:5 - 6). Acest concept al intermediaritatii a fost eventual
adoptat pentru a defini rolul clerului ca mediatori intre congregatie si Dumnezeu si intre
credinciosi. Pana la Renastere, Biserica Catolica din Vestul Europei si Biserica Ortodoxa
din lumea mediteraneeana de est erau probabil organizatiile centrale de mediere si
administrare a conflictelor din societatea Vestica. Clerul media disputele in familie,
cazurile penale si disputele diplomatice din randul nobilimii. Bianchi (1978) descriind un
caz mediatizat in Evul Mediu, detaliaza cum biserica si clerul au pus la dispozitie
sanctuarul unde a stat infractorul in timpul rezolvarii disputei si cum au servit ca
intermediari intre doua familii intr-un caz de viol. In acordul rezultat familia violatorului
a fost de acord sa dea o suma de bani familiei femeii si a promis ca o va ajuta sa-si
gaseasca un sot.
Culturile islamice detin de asemenea traditii vechi de mediere. In multe societati
pastorale traditionale din Orientul Mijlociu, problemele erau adesea rezolvate de o
comunitate de varstinici reuniti, in care participantii discutau, dezbateau, deliberau si
mediau pentru a rezolva probleme critice sau conflictuale tribale sau intertribale. In
zonele urbane, obiceiul local (`urf) a devenit codificat shari`a lege, care era interpretata si
13
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
aplicata de un intermediar specializat, sau quadi. Acesti oficiali detineau nu numai functii
judiciare dar si de mediere. Hourani (1991, p.114) observa ca un quadi „isi poate
interpreta rolul ca un conciliator, incercand sa pastreze o armonie sociala ajungand la o
solutie a unei dispute care sa fie acceptata mai degraba decat sa aplice litera stricta a
legii.”
In Indonezia, una din cele mai mari zone geografice influentate de culturile Islamica si
Araba, mijloacele traditionale pentru luarea unei decizii si rezolvarea unei dispute se
amestecau cu practicile islamice. Rezultatul era procesul musyawarah, o procedura de
administrare a conflictului bazata pe consens (Moore si Santosa, 1995). Variatiile acestui
proces erau folosite, si sunt inca practicate si azi, de-a lungul arhipelagului de insule
pentru a lua decizii si rezolva dispute atat in ceea ce priveste problemele locale cat si cele
nationale (Von Benda – Beckmann, 1984; Slatts si Porter, 1992; Schwartz, 1994).
Hinduismul si Budismul si regiunile pe care acestea le-au influentat, au o istorie veche in
mediere. Satele hinduse din India au aplicat sistemul traditional de justitie panchayat,
(pagina originala 22)in care un comitet format din cinci membri media si arbitra
disputele; comitetul exercita de asemenea functii administrative abordand aspecte de
bunastare si revendicari in cadrul comunitatii.
Medierea a fost practicata pe larg in China, Japonia si intr-un numar de alte societati
Asiatice unde religia si filozofia pun accent puternic pe consensul social, persuasiunea
morala, si pe cautarea echilibrului si armoniei in relatiile umane (Brown, 1982). Textele
sacre budiste descriu cel putin trei cazuri in care Buddha a actionat in calitate de mediator
(Dhammapada Commentary, citat in McConnell, 1995 ; Kosambi Jataka, n.d.), si sangha,
sau comunitatea religioasa de preoti si calugarite, a jucat mult timp un rol de mediere in
comunitatile si societatile budiste, mai intai in India si China si mai tarziu in Sri Lanka,
Thailanda, Nepal, Tibet si Japonia (McConnell, 1995).
O data cu inflorirea societatii seculare in Vest, medierea si gama de oameni care actionau
ca mediatori s-a extins. In lumea afacerilor, breslele si membrii lor practicau medierea
asa cum faceau si burghezii in disputele ce se iveau in orasele pe cale de aparitie. Desi
clerul a continuat sa joace un rol de intermediar in relatiile locale, intercomunale si
interstatale, aparitia legii si a statelor-natiune a condus la cresterea intermedierilor
seculare. Judecatorii seculari mediau si in acelasi timp emiteau regulamente juridice.
Ambasadorii si trimisii actionau pentru „punerea in discutie si clarificarea aspectelor si
problemelor sociale, pentru modificarea intereselor conflictuale, si pentru transmiterea
informatiilor de interes reciproc catre parti” (Werner, 1974, p. 95).
Medierea s-a dezvoltat de asemenea in coloniile americane si in altele, si in cele din urma
si in Statele Unite si Canada, unde sectele religioase cum ar fi Puritanii si Quaker-ii si
grupurile etnice de chinezi si evrei au dezvoltat proceduri alternative pentru rezolvarea
disputelor care aveau o natura informala si voluntara (Auerbach, 1983). Aceste proceduri
au functionat in paralel cu mecanismele preexistente de rezolvare a disputelor ale
bastinasilor americani si ale popoarelor din Primele Natiuni, care recurgeau adesea la
intruniri de consiliu bazate pe consens, conduse de un varstnic sau de mai multi varstnici,
pentru rezolvarea disputelor (LeResche, 1993).
14
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
In cea mai mare parte, mediatorii din alte epoci si culturi si-au invatat meseria informal si
si-au indeplinit rolul de intermediari in contextul altor functii sau indatoriri. Numai de la
inceputul(pag.23) celui de-al douazecelea secol medierea a devenit institutionalizata
formal si s-a dezvoltat ca o profesie recunoscuta. Practicarea moderna a medierii s-a
extins exponential in intreaga lume, mai ales in ultimii douazecisicinci de ani. Aceasta
crestere se datoreaza partial unei cunoasteri mai bune a drepturilor individuale ale omului
si demnitatii, extinderii aspiratiilor catre participarea democratica la toate nivelurile
sociale si politice, convingerii ca un individ are dreptul de a participa si de a lua controlul
asupra deciziilor care ii afecteaza viata, oranduirii particulare a sustinerii etnice, si
tendintelor din unele locuri catre o toleranta mai mare a diversitatii sub toate aspectele
sale. Schimbarea a fost de asemenea motivata de cresterea nemultumirii fata de cei care
luau deciziile autoritare superioare – inferioare si fata de procedurile de luare a deciziilor;
acordurile impuse care nu se adreseaza in mod adecvat intereselor reale sau celor puternic
simtite de parti; si costurile in crestere – de bani, timp, resurse umane, si daune aduse
solidaritatii interpersonale si celei comunitare – ale procedurilor mai defavorabile de tipul
castig – pierdere de rezolvare a disputelor.
Folosirea medierii s-a intensificat semnificativ in multe tari si culturi, dar poate ca s-a
dezvoltat mai rapid in Statele Unite si Canada. Prima arena in care medierea a fost
institutionalizata formal in Statele Unite a fost cea a relatiilor de administrare a muncii
(Simkin, 1971). In 1913 a fost infiintat Ministerul Muncii din S.U.A. si un comitet,
„comisarii de conciliere”, a fost numit pentru a trata conflictele dintre munca si
administrare. Ulterior acest comitet a devenit Serviciul de Consiliere al S.U.A., care a
fost restructurat in 1947 ca Serviciul Federal de Mediere si Conciliere. Rationamentul
care a dus la inceperea procedurilor de mediere in sectorul industrial a fost acela de a
promova „ o pace industriala sanatoasa si stabila” si „de a aplana problemele dintre
angajator si angajati prin tocmire colectiva” (Actul Relatiilor Munca – Administrare,
1947). Se preconiza ca acordurile mediate sa previna grevele costisitoare si intreruperea
muncii si ca siguranta, bunastarea si bogatia Americanilor vor creste. Utilizarea federala a
medierii in disputele legate de munca a constituit un model pentru multe state.
Numeroase state au adoptat legi, au dezvoltat regulamente, si au pregatit un cadru de
mediatori pentru a trata conflictele de munca dintr-un stat.
Sectorul privat a initiat de asemenea medierea in administrarea muncii si in relatiile
comerciale. Asociatia Americana de Arbitraj a fost fondata in 1926 pentru a incuraja
folosirea arbitrajului si a altor tehnici de aplanare voluntara a disputelor. (pag.24)
Medierea sponsorizata de agentiile guvernamentale nu s-a limitat numai la problemele de
administrare a muncii. Actul federal pentru Drepturi Civile din 1964 a creat Serviciul de
Relatii Comunitare (CRS) al Ministerului de Justitie American. Aceasta agentie a fost
mandatata pentru a ajuta „comunitatile si persoanele care fac parte din acestea sa-si
rezolve disputele, dezacordurile sau dificultatile referitoare la practicile discriminatorii
bazate pe rasa, culoare sau origine nationala” (Actul Drepturilor Civile, 1964). Agentia
ajuta oamenii sa-si rezolve disputele prin negociere si mediere mai degraba decat prin
apelarea la dreptatea strazii sau la sistemul judiciar (Klugman, 1992). CRS functioneaza
in intreaga tara cu probleme de genul integrarii in scoala si cazuri de cazare publica. A
avut loc de asemenea o inflorire a diferitelor agentii de stat, a comisiilor locale pentru
drepturi civile, si a agentiilor particulare care folosesc medierea pentru a trata acuzatiile
de discriminare rasiala si etnica in ariile de angajare, adapostire, cazare, si problemele
15
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
16
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
17
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
violenta domestica (Orenstein, 1982; Wildau, 1984; Ellis si Stuckless, 1992; Barsky,
1995; Corcoran si Melamed, 1990; Girdner, 1990; Erickson si McKnight, 1990), si ca un
proces alternativ de separare pentru cuplurile de homosexuali si lesbiene (McIntyre,
1994; Gunning, 1995; Campbell, 1996). In disputele familiale, acordurile mediatizate si
consensuale sunt adesea mai adecvate si mai satisfacatoare decat rezultatele judecate sau
impuse. Modele de practica in acest domeniu includ programe mandatorii legate de
judecata, in care partile aflate in conflict trebuie sa incerce medierea inainte ca
judecatorul sa audieze cazul; programe juridice voluntare; si forme de practica privata
cum ar fi petentul unic, parteneriatul, si agentia privata non profit.
Medierea este de asemenea folosita cu precadere in cadrul organizatiilor publice si
private pentru a trata disputele interpersonale si institutionale. Gama de aplicare a
medierii se intinde de la dispute intre membrii personalului de tipul unu-la-unu pana la
probleme intre parteneri (de exemplu, in practicile legale sau medicale), conflicte
interdepartamentale, altercatii intre companii, si alte dispute comerciale (Biddle si altii,
1982; Bazerman si Lewicki, 1983; Blake si Mouton, 1984; Brett si Goldberg, 1983;
Brown, 1983). Spre sfarsitul anilor 1980 si inceputul anilor 1990 s-a inregistrat o crestere
semnificativa a serviciilor si programelor de mediere in sectoarele public si privat pentru
a media acuzatiile legate de discriminarea rasiala, etnica, de gen si de orientare sexuala la
locul de munca; hartuirea sexuala (Rowe, 1994; Cloke si Goldsmith, 2000, 2001); si
acomodarea oamenilor cu dizabilitati (Roberts si Lundy, 1995), precum si pentru a
procesa plangerile sau revendicarile in decorurile neunioniste sau sindicaliste (Skratek,
1990; Feuille, 1992; Goldberg, 1989; Valtin, 1993; Feuille si Kolb, 1994). Au fost
dezvoltate programe in anumite agentii federale si de stat cum ar fi Biroul de Reclamatii
al S.U.A. si Corpurile de Ingineri ale Armatei („Programul de Rezolutie Timpurie al
Corpurilor de Ingineri”, 1993), guverne de stat (deLeon, 1994), si firme in sectorul privat
(Westin si Feliu, 1988; Rowe, 1995; Mares-Dixon, 1999). (pag.28)
Guvernul federal, prin Actul de Rezolvare a Disputelor Administrative, memorandumuri
prezidentiale, si regulamente pentru crearea de reguli, a promovat activ folosirea
rezolvarii alternative a disputelor si medierea (Susskind, Babbit, si Segal, 1993).
In stransa legatura cu folosirea medierii in cadrul organizatiilor sau de catre acestea, este
cresterea practicarii mai vaste a administrarii conflictului, luarea institutionala de decizii,
si schitarea sistemelor de disputa:
18
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Multe sisteme de rezolvare a disputelor, fie ca sunt noi dezvoltate fie ca sunt rezultatul
extinderii unui sistem existent anterior, au presupus implementarea unei componente de
mediere. Domeniile in care au fost dezvoltate aceste sisteme includ corporatiile, minele
sindicaliste, spitalele, agentiile de servicii sociale, agentiile de administrare a resurselor
naturale, departamentele de resurse umane si guvernele federale, de stat si locale (Ury,
Brett si Goldberg, 1988; Ziegenfuss, 1988; Slaiku, 1989; Constantino si Merchant, 1995;
Moore si Woodrow, 1999; Phillips, 2001).
Medierea s-a dezvoltat foarte rapid de la jumatatea anilor 1980 in domeniile corporatiste
si comerciale, in care, in unele tipuri de dispute a depasit arbitrajul ca metoda aleasa.
Tipurile comune de dispute care au fost mediatizate in acest domeniu includ disputele
contractuale, esecul de a activa, raspunderea pentru produs, incalcarea drepturilor
patentate, (pag.29)incalcarea drepturilor de marca, dispute legate de proprietatea
intelectuala si o varietate de probleme legate de plangeri in asigurari („Schitele AAA,
Procedurile de Asigurari ADR”, 1984). Leader-i in promovarea folosirii procedurilor
alternative de rezolvare a disputelor, inclusiv a medierii, pentru a rezolva dispute
corporatiste si comerciale, au fost Institutul CPR de Rezolvare a Disputelor, Asociatia
Americana de Arbitraj, Jams/Endispute, si un numar de alti furnizori nationali si locali de
rezolvare a disputelor, precum si agentiile guvernamentale cum ar fi Corpul de Ingineri al
Armatei SUA. Institutul CPR de Rezolvare a Disputelor este o coalitie non profit a 500
de companii si parteneri de consiliere generala in privinta banilor, care conduc firmele de
avocatura ce cauta alternative pentru costurile mereu in crestere ale litigiilor. Prin
intermediul publicatiilor, a forumurilor educationale, si prin intermediul Declaratiei de
Politica Corporatista (o pledoarie semnata de corporatii pentru a explora si folosi
mecanisme alternative de rezolvare a disputelor ca o prima optiune pentru aplanarea
conflictelor comerciale), au adus o contributie semnificativa la educarea corporatiilor
Nord Americane cu privire la utilitatea procedurilor non adverse (Henry si Lieberman,
1985).
Programele de mediere cu baza juridica au fost stabilite intr-un numar de jurisdictii din
Statele Unite pentru a trata o varietate de probleme. Incepand in domeniul disputelor
familiale, aceste programe s-au extins pentru a se adresa unei game de cazuri civile. In
unele jurisdictii, tribunalele au prevazut limite mai mici pentru plangerile financiare, sub
care persoanele aflate in conflict trebuie sa recurga la mediere inainte ca tribunalul sa le
audieze cazul. Mediatorii care au lucrat in cadrul acestor programe au fost in general fie
ofiteri de la tribunal fie mediatori particulari cu contract. O alta initiativa de mediere
legata de tribunal care a castigat popularitate in anumite jurisdictii din Statele Unite si din
strainatate este „Saptamana acordului” (Dewdney, Sordo si Chinkin, 1994). In cadrul
acestui program, agenda de lucru a tribunalului este pusa de o parte pentru o saptamana,
si cazurile sunt trimise spre mediere voluntara ca un mijloc informal si prompt de
rezolvare. Medierile sunt conduse de mediatori profesionisti pregatiti, de avocati, si de
judecatori. Inregistrarea succesului a condus la adoptarea acestui model de mediere de
catre un numar de jurisdictii din Statele Unite si din alte tari.
Medierea este de asemenea larg folosita pentru a rezolva o varietate de dispute de
importanta publica legate de probleme de mediu si de politica sociala (Susskind si
19
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Cruikshank, 1987; Laue, 1988; Bingham, 1984; Stamato si Jaffe, 1991; Grey, 1989;
Moore, 1991; Susskind, 1994;(pag.30) Dukes, 2000). In domeniul legat de mediu, s-a
utilizat medierea pentru a se adresa conflictelor specifice de locatii cum ar fi acelea legate
de construirea proiectelor pentru apa, pastrarea apei si operatiuni (Carpenter si Kennedy,
1977; Meeks, 1988; Moore, 1989; Moore, 1997; Viessman si Smerdon, 1989);
pozitionarea facilitatilor si dispute locationale (O`Hare, Bacow si Sanderson, 1983; Lake,
1987; Tomain, 1989) si probleme de dezvoltare (Sullivan, 1984); aspecte legate de
administrarea vietii in salbaticie si a pescariilor si de protejarea habitatelor (Asociatii
CDR, 1993b, 1995; Mayer, Moore si Todd, care vor aparea); administrarea deseurilor;
pozitionarea autostrazilor, a cailor ferate si a aeroporturilor; indepartarea deseurilor
periculoase; administrarea terenului si protejarea mlastinilor; si o varietate de alte dispute
locale (Bacow si Wheeler, 1984; Talbot, 1983; Cormick, 1976; Lake 1980 si Mernitz,
1980).
Medierea este de asemenea larg folosita de un numar de agentii federale si de stat pentru
a dezvolta noi regulamente prin intermediul unui proces de negocieri regulamentare, sau
„reg-negs” (Bingham, 1981; Harter, 1984; Millhauser si Pou, 1987; Haygood, 1988). In
acest proces sunt convocati participantii cheie interesati de regulile propuse si negocierile
sunt conduse de mediatori sau facilitatori pentru a dezvolta recomandari consensuale care
pot fi supuse agentiei de sponsorizare sau entitatii guvernamentale. Agentia federala care
a sponsorizat cel mai mare numar de negocieri regulamentare a fost Agentia de Protectie
a Mediului din S.U.A. (EPA), desi un numar de alte agentii, cum ar fi Departamentul de
Educatie, Departamentul de Interne, Administratia Federala a Aviatiei, Administratia de
Siguranta Ocupationala si Sanatate, Comisia de Reglementare Nucleara si Departamentul
de Agricultura, precum si un numar semnificativ de guverne de stat, au implementat
proceduri similare.
Unele topici ale reg-negs au inclus reguli despre mineritul resurselor agregate; decor
standard pentru emisiile volatile ale compusilor organici din finisajele folosite la
fabricarea de mobila din lemn; folosirea dezinfectantilor la apa potabila; standarde pentru
eliminarea molozului din constructii nepericulos; reguli pentru colectarea fosilelor din
terenurile federale; accesibilitatea avioanelor pentru oamenii cu dizabilitati; si standarde
cu privire la emisiile in aer de la motoarele mici.
In stransa legatura cu dezvoltarea regulilor este medierea de permisibilitate si actiunile de
executare. Medierea ajuta (pag.31)partile implicate sa negocieze acorduri acceptabile cu
privire la conditiile activitatii viitoare – de exemplu, tratarea deseurilor si planuri de
dezafectare pentru o noua fabrica sau atenuarea si eliminarea problemelor legate de
mediu din trecut. Alocarea responsabilitatii partilor potential responsabile pentru locurile
de plasare a deseurilor periculoase ale U.S. Superfund este un caz de acest fel; mediatorii
au ajutat partile implicate sa imparta responsabilitatile financiare pentru curatare si la
negocierea pentru planurile de remediere.
In domeniul politicii publice s-a folosit medierea pentru a facilita dialogurile politice
(Ehrman si Lesnick, 1988). La fel ca si negocierile regulamentare, acest proces implica
convocarea grupurilor de participanti cheie si negocierea recomandarilor consensuale
care pot fi incorporate ulterior in politici sau legislatie. Cateva exemple de dialoguri
politice sunt negocierile pentru dezvoltarea planurilor de sporire a administrarii in
California si New Jersey, politicile si procedurile de verificare pentru reducerea
compusilor organici volatili din covoare si activitati legate de covoare; politicile pentru
20
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Unul din cele mai noi domenii in care s-a dezvoltat medierea este industria sanatatii
(Reeves, 1994; Leone, 1994; Marcus si altii, 1995; Currie, 1998). In Statele Unite si
Canada in ultima(pag.32) decada, aceasta industrie a cunoscut un numar de dispute in
crestere.
Plangerile impotriva malpraxis-ului medical au costat industria aproximativ 15 miliarde
de dolari anual cu asigurare preventiva (Quayle, 1991). Aceste procese dauneaza
medicilor si reprezinta o amenintare pentru siguranta financiara a familiei. Studii
efectuate asupra motivatiilor reclamantilor de malpraxis au aratat ca 40 de procente s-au
simtit umiliti in experientele pe care le-au avut cu medicul, mai mult de 50 de procente s-
au simtit tradati de catre doctorul lor, mai mult de 80 de procente s-au simtit suparati de
modul cum le-a raspuns doctorul la plangerile sau intrebarile lor, si mai mult de 90 de
procente au fost „foarte furiosi” pe medicul lor. In plus, 24 de procente au considerat ca
doctorul nu a fost onest sau ca i-a indus in eroare cu privire la caz sau incident, 20 de
procente au considerat ca „tribunalul era singurul mijloc prin care puteau sa afle ce s-a
intamplat”, si 19 procente au simtit nevoia de a-l pedepsi pe doctor. Cand au fost intrebati
ce s-ar fi putut face pentru a preveni litigiul, 35 de procente din pacientii reclamanti au
raspuns „sa-si fi cerut scuze sau sa fi oferit mai multe explicatii”, si 25 de procente au
raspus „sa fi corectat eroarea”; din contra, numai 16 procente au raspuns „sa-mi fi platit o
compensatie” (Dauer, 1994). Intrucat disputele de malpraxis sunt adesea supuse
negocierii pentru a se rezolva atat problemele emotionale cat si financiare, un numar de
asiguratori (Aetna, Allstate, Chubb, Cigna, Federated, Fireman`s Fund, Hartford,
Maryland Casualty, Nationwide, Royal, St. Paul Fire si Marine, State Farm, Wausau si
altii) au inceput sa ofere medierea ca un mijloc alternativ de aplanare a disputei (Slaiku,
1989). Pentru a oferi date, procesul a avut un mare succes. In Austin, Texas, unde
majoritatea plangerilor de malpraxis sunt mediate in zilele noastre, exista o rata de 80 de
procente de rezolvare (Joseph, 1994).
Alaturi de cazurile de malpraxis, exista si alte dispute legate de ingrijirea sanatatii, in care
se aplica sau se exploreaza medierea. Acestea includ conflicte intre doctori,
administratori, si spitale; HMO, practica de grup, si dificultati de parteneriat; dispute intre
21
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
MEDIEREA IN LUME
22
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Asia
Regiunea Asia-Pacific a fost o zona in particular fertila pentru practicarea medierii.
Republica Populara Chineza a practicat de mult medierea pentru a rezolva disputele
interpersonale, comunitare si civile prin intermediul Comitetelor de Conciliere a
Oamenilor si prin conciliere judiciara (Ginsberg, 1978; V.Li, 1978, M.Q.Li, 1988).
Comitetele de Conciliere a Oamenilor sunt furnizori institutionalizati de servicii stabiliti
de guvern; acestia ofera servicii de mediere, in principal la nivel de vecinatate, sat, oras,
district si comitat. Adesea mediatorii sunt sefi de sat pensionati de mare prestigiu.
Concilierea judiciara are loc in procesul de aplanare al cazurilor judiciare si este adesea
mediata de judecatorul audierii. De curand medierea a fost introdusa pentru a administra
disputele de mediu si pe cele interjurisdictionale dintre entitatile guvernamentale, carora
li s-a atribuit un grad ridicat de autonomie fata de guvernul central. Si Hong Kong si
Singapore au facut eforturi semnificative pentru introducerea si institutionalizarea
medierii in domeniile comercial si familial prin intermediul Centrului International de
Arbitraj din Hong Kong; Divizia Alternativa de Rezolvare a Disputelor a Ministerului
Legii si Centre Comunitare de Mediere (CMC) din Singapore; si un numar de agentii de
servicii sociale, religioase si seculare, in ambele locuri (Ngoh-Tiong, 2002). In Singapore
mai ales, s-au facut eforturi pentru a fi construita pe traditiile multiculturale de rezolvare
a disputelor ale populatiilor Chineze, Malayeze si Indiene. Prin incorporarea modelelor
vestice de mediere si a filozofiilor indigene traditionale si a procedurilor (pag.35)care
genereaza un „spirit kampong” (un simt al comunitatii si de a fi impreuna), folosirea
informala a intermediarilor (kong chin la Chinezi, kampong kuta sau penghulu la
Malayezi), intruniri satesti cum ar fi panchayat (Indieni), acordarea de cadouri si ceai,
Singapore a incercat sa construiasca o abordare mixta a medierii.
Japonia detine o istorie lunga de folosire a medierii la nivel informal, cu sisteme
elaborate de interventie aducand comunicarea intre partile aflate in disputa. Medierea este
incastrata in cultura de afaceri, unde intermediarii sunt folositi in calitate de initiatori
(shokai-sha) si de mediatori (chukai-sha) pentru a netezi relatiile de afaceri (Graham si
Sano, 1984). Japonia detine de asemenea un sistem elaborat de mediere cu baza judiciara
atat pentru cazurile civile cat si familiale, fiind frecvent folosit pentru a se adresa unei
game de probleme (Krapp, 1992). Medierea familiala este obligatorie in majoritatea
procedurilor de divort si in multe probleme dintre parinti si copii. In general, exista un
comitet de mediere prezidat de un judecator si de alti doi mediatori profesionisti
respectati, acestia din urma tratand majoritatea sesiunilor.
Coreea a dezvoltat medierea pentru a rezolva disputele familiale si civile prin intermediul
programelor de mediere independenta si cu baza juridica (Yang, 1988). In ultimii ani ,
partidul politic aflat la conducere a pus bazele Comitetului Problemelor Oamenilor care
indeplineste functii atat de inregistrare a nemultumirilor fata de guvern cat si de mediere.
Agentia nationala pentru mediu a creat de asemenea un comitet de mediere pentru a trata
problemele legate de mediu.
Thailanda, Malaezia si Indonezia au dezvoltat anumite domenii in care se foloseste
medierea (Muntarbhorn, 1988; Moore si Santosa, 1995; Ihromi, 1988). Thailanda are
experienta in mediere mai ales la nivel de sat. Malaezia a dezvoltat un proces formal de
23
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
24
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Australia si Noua Zeelanda au urmat o cale de dezvoltare in mediere care in multe feluri a
fost paralela cu cea din America de Nord. Initial, medierea in mai multe domenii in
Australia a fost sustinuta financiar de agentiile guvernamentale. Centrele comunitare de
mediere au fost stabilite in majoritatea statelor si in zone urbane mari. Aceste centre ofera
fie mediere unica fie co-mediere si s-au adresat mai intai unor dispute civile mai mici si
din vecinatate.
Medierea in Australia s-a dezvoltat de asemenea si in tribunale – in domeniul familiei
(Faulkes, 1988; Renouf, 1991): ca o componenta a unui program saptamanal de reglare;
si ca parte a unui proiect pilot al Curtii Supreme de a rezolva daunele personale,
proprietatea ipotecata, si disputele contractuale simple (Dewdney, Sordo si Chinkin,
1994). Australia are de asemenea un sector comunitar de mediere foarte activ, cu
programe in majoritatea statelor (Faulkes, 1990; Stevenson, 1990). Plangerile legate de
rasa sunt de asemenea mediate (Mulcahy, 1992). In plus, medierea este folosita pentru a
rezolva disputele industriale (Reguli Interimare, 1992) si conflictele dintre cultura
majoritara si popoarele aborigene ale Australiei cu privire la probleme legate de serviciile
sociale si resurse naturale (Ross, 1995).
Noua Zeelanda a dezvoltat servicii de mediere pentru a trata o gama de dispute
comerciale, civile, reclamatii marunte, dispute penale, familiale, de munca, de locuinte,
teren si mediu (Macduff, 1988). In domeniul locuintelor, Corporatia Locuintelor din
Noua Zeelanda a dezvoltat servicii extinse, furnizate de mediatori interni si externi,
pentru rezolvarea diferentelor dintre chiriasii locuintelor publice si dintre autoritati si
chiriasi. Maori, populatia indigena din Noua Zeelanda, detin mijlocul lor traditional
propriu de rezolvare a disputelor (pag.38)– taha Maori, sau calea Maori – care pana de
curand l-au folosit numai in grupul tribal sau de rudenie. Acest proces implica o salutare
rituala de invocare a spiritelor, a stramosilor, si a legaturilor comune; crearea unei
atmosfere pentru dialog; o discutie corecta, nelimitata si deschisa; si recunoasterea
acordului si a reconcilierii. Mai de curand, unele din aceste proceduri au fost utilizate
pentru a rezolva altercatiile dintre Maori si non-Maori Pakiha (Macduff, 1988, 1995) si
disputele privind reclamatiile pentru teren ale Maorilor (Wilson, 1992; Barnes, 2002).
In Melanezia, satele Tolai din New Britain au fiecare un consilier si un comitet care se
reunesc cu regularitate pentru audierea disputelor (Epstein, 1971). Rolul consilierului si a
comitetului este acela de a „mentine conditiile unei dezbateri ordonate si libertatea de
argumentare pentru persoanele aflate in disputa si a oricarei persoane care doreste sa-si
exprime parerea” (Gulliver, 1979, p. 27). Procesul este atat un „mod de adjudecare” si o
„rezolvare consensuala” a partilor (Epstein, 1971, p. 168).
America Latina
Culturile indigene si hispanice din America Latina au folosit medierea in mod istoric, si
in prezent o folosesc pentru a rezolva o gama de dispute. Nader (1969) raporteaza despre
procesul de rezolvare a unei dispute din satul mexican Ralu`a, unde un judecator asista
25
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
partile pentru a lua decizii consensuale. Lederach (1984, 1995) descrie alte modele de
mediere din cultura hispanica care au fost transpuse in America Latina, cum ar fi
Tribunal de las Aguas (tribunalul apei) in Spania. Acesta detaliaza de asemenea medierea
informala pentru rezolvarea disputelor interpersonale in America Centrala (Lederach,
1988). Riley si Sebenius (1995) si McCreary (1995) descriu negocierea, aflarea faptelor,
si asistenta intermediara in dispute pentru resurse naturale din Ecuador, Honduras si
Costarica. Argentina este in curs de dezvoltare a medierii familiale, de administrare a
muncii si comerciale si Brazilia cunoaste o miscare prospera a medierii.
Medierea este folosita in ambele societati africane, in cea traditionala si in cea moderna,
cu practici variind de la trib la trib si de la regiune la regiune (Conferinta Africana despre
Principiile Africane de Rezolvare a Conflictului (pag 39)si Reconciliere, 1999; Ayendo et
al., 2001). De exemplu, moot court este adesea un mijloc comun pentru vecini de a-si
rezolva disputele (Gulliver, 1971). Tswana din Africa de Sud folosesc sefi si consilii, si
unele triburi din Nigeria folosesc sefi, pentru a indeplini rezolutiile de negociere
(Comaroff si Roberts, 1981).
In Kenia si Somalia, activitatea de mediere a fost preluata de Comitetul Central
Mennonite si de grupurile locale seculare si religioase pentru a rezolva disputele etnice si
tribale (Lederach, 1993). In cadrul acestor interventii, s-a pus accentul pe construirea
proceselor indigene si dezvoltarea culturala a mecanismelor culturale de mediere
corespunzatoare pentru a fi folosite in disputele locale.
Africa de Sud a experimentat cea mai mare dezvoltare si folosire a proceselor de mediere
formala de pe continent. In 1968, Centrul pentru Studii Intergrupale (acum Centrul pentru
Rezolvarea Conflictelor) a fost fondat pentru a crea abordari constructive, creative si
cooperative in vederea rezolvarii conflictelor si reducerii violentei.
La mijlocul anilor 1980 si la inceputul anilor 1990, au aparut o multime de grupuri si
organizatii foarte eficiente, care activau pentru rezolvarea conflictelor politice si a celor
din comunitate. Cele mai remarcabile erau Centrul African pentru Rezolvarea
Constructiva a Disputelor (ACCORD), Trustul Vuleka, Fratia Wilgespruit, Proiectul
Abilitatilor de Negociere (Funda Centre), Institutul pentru o Alternativa Democratica in
Africa de Sud (IDASA) si un numar de programe de rezolvare a disputelor la
Universitatea din Port Elizabeth si la Universitatea din Witwatersrand.
In 1991 partile majoritare in conflict in Africa de Sud – guvernul, Congresul National
African, si Partidul Liberal Inkata – au negociat Acordul National de Pace, un efort
national pentru rezolvarea violentei in crestere in tara fapt ce ameninta progresul spre
democratie. Acest acord foarte inovativ a stabilit atat comitete de pace regionale cat si
locale care urmau sa rezolve conflictele actuale si potentiale din teritoriu, printr-o
varietate de abordari pentru administrarea conflictului, una dintre acestea fiind medierea.
Desi a intampinat obstacole structurale, politice, de resurse si logistice enorme, acest
sistem national de rezolvare a disputelor a facut un efort semnificativ in tranzitia pasnica
a (pag.40)Africii de Sud catre democratie (Nathan, 1993; Moore, 1993). Comisiile,
personalul si membrii din comitetele de pace au mediat cu succes numeroase dispute
violente sau potential violente si au contribuit semnificativ la dezvoltarea normelor
pozitive si a procedurilor pentru rezolvarea pasnica a conflictelor din tara. De la alegerile
26
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Europa
27
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
(pag.43)
Capitolul Doi
Acest capitol analizeaza rolurile diferite ale mediatorilor si relatiile lor cu partile. Explora
de asemenea nivelele de directivitate ale intermediarilor si alegerea lor de a se concentra
fie pe rezolvarea problemei fie pe aspectele relationale. Este de asemenea prezentata o
vedere de ansamblu a abordarilor si activitatilor unui mediator in general.
28
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Relatie anterioara Poate avea In general are relatii Are fie o relatie Neutru/Impartial
si de asteptat in viitor sau nu o relatie autoritative continue curenta fie una in ceea ce priveste
cu partile legate in curenta sau cu partile inainte si asteptata in relatiile si
reteaua lor sociala continua cu dupa terminarea viitor cu o parte rezultatele specifice
partile disputei. sau cu partile
Nu este necesar Cauta solutia Cauta solutia impreuna Are un interes Serveste placerii
impartial dar perceput cea mai buna cu partile, in cadrul puternic in partilor.
de toti ca fiind pentru toti cei parametrilor mandatati rezultatul disputei.
corect. implicati.
Este frecvent implicat Poate detine resurse Poate detine resurse Poate detine resurse Poate fi
sau nu
in implementare pentru a ajuta la pentru a ajuta la pentru a ajuta la implicat in
29
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
30
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
comunitatii, care avea „legaturi” cu amandoi: femeia era comadre acestuia sau nasa, iar
barbatul crescuse cu el in acelasi sat si era prietenul sau din copilarie.
Femeia l-a abordat pe leader si a obtinut acordul sau de a-i media. Apoi acesta s-a adresat
barbatului si , dupa o discutie lunga si informala, a aranjat o intalnire comuna. Aceasta
intalnire implica discutarea problemelor disputate, relatia pe termen lung pe care partile o
aveau una cu cealalta, nevoia de a restabili armonia in comunitate, si grija ca fiecare din
ei sa restabileasca bunul nume al celuilalt in mintea vecinilor lor. Dupa o discutie
indelungata, partile au ajuns la un acord asupra tuturor problemelor. S-a efectuat plata
completa pentru serviciile gradinarului, au fost schimbate scuze, si fiecare a fost de acord
sa vorbeasca politicos si pozitiv celuilalt in viitoarele lor conversatii, si de asemenea sa
foloseasca un limbaj politicos unul despre altul atunci cand vorbesc cu vecinii despre
problema lor din trecut. (Unii vecini au participat la sesiunea deschisa de mediere, au
vazut rezultatele si erau mai mult decat binevoitori sa duca mai departe vestea ca relatia a
fost refacuta de catre leader-ul respectat).
In aceasta disputa autoritatea mediatorului a fost inclusa in relatiile pe care acesta le avea
cu partile, in increderea si respectul pe care partile le manifestau fata de el ca individ, si
cunoasterea personala de catre acesta a istoriilor lor si a problemelor ivite. Relatia dintre
parti si mediator a fost de fapt cheia rezolvarii diferentelor.
Desi aceasta disputa a avut loc in contextul culturii filipineze, mediatorii din reteaua
sociala lucreaza in aproape toate culturile. Sunt cel mai adesea intalniti in disputele
interpersonale, fie in vecinatati fie in organizatii. De asemenea, acestia pot fi gasiti in
cadrul disputelor mai vaste, publice sau politice; un leader comunal sau politic respectat
este solicitat pentru a interveni din cauza unei relatii personale trecute sau prezente cu
partile sau pentru ca acesta ocupa o pozitie particulara care genereaza incredere si respect
pentru partile aflate in disputa.
A doua mare categorie de mediatori cuprinde o persoana care are o relatie autoritara cu
partile, prin aceea ca poate fi un superior sau poate detine o pozitie mai importanta si are
capacitate potentiala sau reala de a influenta rezultatul unei dispute. Totusi, mediatorii
autoritari, daca detin rolul de mediatori, nu iau decizii (pagina 48)pentru parti. Oricate
motive ar exista – un angajament procedural de a directiona luarea deciziei de catre
partile in disputa, convingerea ca o solutie dezvoltata de parti va oferi satisfactie mai
mare si angajament intre partile constituente, limiteaza capacitatea sau autoritatea tertei
parti de a impune o decizie unilateral – acesti intervenienti incearca de obicei sa
influenteze partile indirect si incearca sa le convinga sa ajunga la propriile lor concluzii.
Acest lucru nu inseamna ca la anumite ocazii acestia nu exercita constrangeri sau presiuni
semnificative, poate cu scopul de a limita parametrii acordului. Acestia pot chiar ridica
spectrul unei decizii unilaterale, ca o acoperire pentru luarea unei decizii in colaborare,
daca partile nu se pot pune de acord singure.
Influenta mediatorului autoritar poate avea la baza statutul personal sau reputatia, dar
depinde in general de pozitia formala in cadrul unei comunitati sau organizatii, alegerea
sau numirea de catre o autoritate legitimata, o regula legala, sau accesul la resursele
evaluate de partile rivale. Daca autoritatea, indiferent de forma, este exercitata in fapt – si
modul in care este exercitata – depinde foarte mult de situatia si de orientarea
intermediarului catre influenta.
In general, exista trei tipuri de mediatori autoritari: benevolenti, administrativi /
manageriali (Kolb si Sheppard, 1985), si cei investiti cu interese (Rubin 1981; Watkins si
31
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
32
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
33
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
34
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
poate practicat mai activ in America de Nord, modelul si valorile sale corespunzatoare nu
sunt legate de cultura. S-au raspandit in jurul globului si au influentat abordarile de
rezolvare a disputelor din numeroase culturi, care fie ca s-au familiarizat cu ele ca
rezultat al experientei coloniale fie le-au selectat voluntar pentru ca au vazut ca sunt
eficiente si corecte.
Pentru ca impartialitatea si neutralitatea sunt adesea vazute ca fiind caracteristicile critice
de definire a acestui tip de mediere, este important sa exploram aceste concepte mai
detaliat (Young, 1972). Impartialitatea se refera la absenta simpatiei sau a preferintei in
favoarea unuia sau mai multor negociatori, a intereselor lor, sau a solutiilor specifice pe
care acestia le pledeaza. Totusi, impartialitatea nu inseamna in mod necesar ca mediatorul
este total separat de oameni sau de sistemele sau aspectele conflictuale cu care acestia au
de-a face (Bowling si Hoffman, 2000). In multe feluri, o definitie mai corecta a
cuvantului impartial este „multipartial” sau „omnipartial” pentru ca mediatorii sunt
implicati si ingrijorati despre modul in care ar putea sa ajute partile sa obtina satisfactie in
toate problemele si interesele lor (Cloke, 1994). Neutralitatea, pe de alta parte, se refera
la relatia sau la comportamentul dintre intervenient si cei aflati in disputa. Adesea,
mediatorii independenti nu au avut alte relatii anterioare din care ar putea beneficia direct
si semnificativ. In general nu sunt implicati in retelele sociale continue ale partilor.
Neutralitatea inseamna de asemenea ca mediatorul nu se asteapta sa obtina beneficii sau
plati speciale de la una din parti ca o compensatie pentru favorurile facute in timpul
medierii. Oamenii cauta asistenta din partea unui mediator independent pentru ca doresc
un ajutor procedural la negocieri. Nu isi doresc un intervenient care are simpatii sau care
va initia actiuni ce ar putea contraveni intereselor lor.
Impartialitatea si neutralitatea nu inseamna ca un mediator nu poate avea o parere
personala cu privire la un rezultat pe care si-l doreste intr-o disputa, sau ca nu se simte
mai apropiat de una din parti decat de cealalta sau ca se simte deconectat de oamenii cu
care lucreza. Nimeni nu poate fi total impartial.(pagina 54) Ce inseamna impartialitatea si
neutralitatea este aceea ca mediatorul isi poate separa opinia personala despre rezultatul
disputei sau relatiile pe care le-a dezvoltat in timpul procesului de mediere de
indeplinirea sarcinilor lor si se pot concentra pe moduri de a ajuta partile sa ia propriile
decizii fara a favoriza in mod nedrept una din parti. Testul ultim al impartialitatii si
neutralitatii mediatorului se afla in judecata partilor: acestea trebuie sa perceapa faptul ca
cel care intervine nu este in mod deschis partial sau non neutru pentru a-i accepta
asistenta.
Kraybill (1979) si Wheeler (1982) se adreseaza tensiunilor dintre impartialitate /
neutralitate si simpatiile personale ale mediatorilor facand distinctie intre interesele
substantive si procedurale. Wheeler argumenteaza ca mediatorii se distanteaza in general
de angajamente de a obtine rezultate substantivale specifice – suma de bani intr-un acord,
timpul exact de realizare, si asa mai departe – dar isi iau angajamente in ceea ce priveste
standardele procedurale cum ar fi comunicarea deschisa, echitatea si schimbul corect,
durabilitatea acordului in timp, si aplicabilitatea. Mediatorii sunt pledantii unui proces
corect si nu ai unui acord particular.
Sa luam ca exemplu un mediator independent intr-un caz de reclamatie de ranire
personala in America de Nord: Partile, ajustorul de asigurari, si avocatul reclamantului au
corespondat si au vorbit la telefon, ajungand la decizia de a explora folosirea medierii
pentru a-si rezolva diferentele. Au fost de acord ca ajustorul sa caute asistenta unei firme
35
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
VARIATII IN DIRECTIVITATEA
SI CONCENTRAREA MEDIATORULUI
36
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
opinia cu privire la problemele in discutie, sau pot lucra activ pentru a pune bazele unei
afaceri care va fi acceptata reciproc de parti.
Alaturi de directivitate, intermediarii difera semnificativ in termeni de accent pe care il
pun po scopul sau concentrarea medierii. Si aici de asemenea, exista o linie continua, in
cadrul careia unii mediatori pun accentul pe rezolvarea problemei si stabilirea unui acord
cu privire la probleme tangibile, substantiale, si altii (care uneori isi spun „facilitatori in
rezolvarea problemelor”) care pun accent mai mult pe imbunatatirea relatiilor dintre parti.
Acestia din urma incearca in general sa stabileasca sau sa construiasca empatie cognitiva,
incredere si respect. Atunci cand este necesar, vor cauta sa termine o relatie cu cat mai
putine daune psihologice posibile (Bush si Folger, 1994; Rothman, 1992).
In ultimii ani, unii practicanti si academicieni scriind despre acest domeniu, s-au inchis
in pozitii rigide la gradul corespunzator de directivitate intermediara sau in zona optima
de concentrare a mediatorilor (rezolvarea problemelor versus orientarea relatiei). Aceasta
ingustime nu a fost productiva. Ignora gama de modele de succes pentru practica,
varietatea disputelor, capabilitatile specifice ale partilor, nevoile exprimate si scopurile
celor aflati in disputa, si diversitatea contextelor culturale in care sunt practicate
interventiile. O abordare mai productiva ar fi explorarea situatiei specifice si adaptarea
procesului pentru a reuni nevoile partilor. Acest lucru ar insemna ca in cazul unor dispute
intermediarul ar putea fi foarte direct, in timp ce in cazul altora acesta ar orchestra pur si
simplu procesul. In mod egal, la unele conflicte mediatorul va pune accentul pe o
concentrare pentru rezolvarea problemei mai productiva, in timp ce la altele accentul va fi
plasat pe stabilirea sau construirea de relatii.
Ceea ce este caracteristic bunei practici si ceea ce este necesar de la mediatorii efectivi
este abilitatea de a fi un „practicant reflexiv” (Schőn, 1983). O astfel de persoana poate
potrivi teoria medierii si cunostintele altora cu experienta lor trecuta in rezolvarea
disputelor, astfel incat pot fi dezvoltate abordari specifice situatiei si interventii care sa
ajute partile la stabilirea si construirea relatiilor de respect si incredere si la rezolvarea
disputelor care ii separa.
(pagina originala 57)
37
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
In stransa legatura cu cultura este genul. La mijlocul anilor 1970 cand Jeff Rubin si Bert
Brown au scris Psihologia Sociala a Intocmirii si Negocierii (1975), exista deja un numar
colosal de studii psihologice care comparau diferentele dintre genuri. De atunci, s-a
inregistrat o cantitate in crestere de cercetare in acest domeniu pe baza unei varietati de
cadre teoretice cum ar fi studiul direct al diferentelor in comportamentul de negociere sau
in rezultate; factorii sociali care pot contribui la diferentele de gen in conflicte sau in
eforturile de a le rezolva; modelul deficit care studiaza in general ce au barbatii si nu au
femeile; si studii care evalueaza diferenta si sunt mai probabile sa prezinte perspectiva
femeilor (Kolb si Coolidge 1992); Kolb 2000; Kolb si Williams, 2000).
Studiile de negociere s-au concentrat mai mult pe cercetarea legata de gen decat de
mediere. Pentru a oferi date, rezultatele finale nu sunt concluzive cu privire la cat de mult
difera femeile si barbatii in ceea ce priveste abordarea negocierii, stilurile,
comportamentele, sau ratele de succes (Menkel-Meadow, 2000). Unele studii au
descoperit ca „barbatii negociaza in mod semnificativ rezultate mai bune decat femeile
(Stuhlmacher si Walters, 1999), in timp ce altii au descoperit ca femeile sunt mult mai
cooperatoare decat barbatii (Walteres, Stuhlmacher, si Meyer, 1998). Cu toate acestea,
alte studii au descoperit ca „nu exista din punct de vedere statistic distinctii diferite in
rezultatele negocierii si in ceea ce priveste performanta, intre barbati si femei” (Craver si
Barnes, 1999). (pagina originala 58)
Cu privire la topica medierii, exista relativ putine studii cu privire la diferentele de gen in
practica sau in ceea ce priveste rezultatul (Weingarten si Douvan, 1985; Maxwell si
Maxwell, 1989; Stamato, 1992). Un studiu realizat de Maxwell (1992) pe treizecisitrei de
barbati si douazecisisapte femei mediatori care au mediat rezolvarea delictelor sub
auspiciile Programului de Mediere al Procurorului din Cleveland a descoperit ca atat
barbatii cat si femeile au fost eficienti in a aduce partile la un acord, femeile avand
rezultate bune putin mai multe. Maxwell a observat ca diferenta nu a fost semnificativa
din punct de vedere statistic. Totusi cercetarea a descoperit ca femeile aveau probabilitati
mai mari de a ajunge la concluzii ce ulterior se dovedeau a fi obligatorii decat barbatii.
Acest lucru se intampla mai ales in cazurile care implicau relatii continue actuale sau
potentiale intre partile aflate in disputa si cazurile in care erau prezente emotii puternice.
La fel ca in domeniul negocierilor, cercetarea cu privire la diferenta de gen in cadrul
medierii, atat pentru intermediari cat si pentru parti, nu este concluziva. Totusi, va fi
important cand vom examina diferite situatii, relatii de putere, si moduri de practicare a
medierii, sa fim constienti de cazul in care genul ar fi important pentru modul in care
mediatorii lucreaza sau partile in disputa sau genurile diferite gandesc si actioneaza.
Asa cum poate fi vazut din descrierile precedente, mediatorii pot avea multe tipuri de
relatii cu partile in disputa si natura conexiunii poate influenta semnificativ procesul si
tipurile de interventii initiate. Deoarece aceasta carte este despre procesele generale de
mediere si descrie o gama de abordari de interventie a mediatorului care pot fi folosite in
multe situatii, imi va fi de ajutor sa-mi descriu propria orientare catre aceste procese si
proceduri.
In general, experienta si orientarea mea in mediere sunt acelea ale unui mediator
independent care se inclina spre capatul orchestrator al spectrului directivitatii (cel putin
38
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
conform standardelor nord americane). Totusi, sunt familiarizat si am lucrat foarte mult
cu intermediari care au orientari diferite catre directivitate sau concentrarea procesului de
mediere. Am predat de asemenea abordari de interventie si abilitati intermediarilor care s-
au specializat in reteaua sociala, asistenta autoritara, si investita cu interese. (pagina
originala 59)Datorita acestei experiente recunosc valoarea, complexitatile, variatiile si
caracterul adecvat situational si contextual al diferitelor orientari.
A scrie o carte care sa intruneasca toate tipurile de mediatori si mediere ar fi foarte dificil,
daca nu imposibil. Prin urmare, acest text este orientat in principal catre descrierea
abordarii, strategiilor si tacticilor mediatorilor independenti care se inclina spre capatul
orchestrator sau direct moderat al spectrului procedural sau substantival – direct si cu un
accent atat pe rezolvarea de probleme cat si pe intensificarea relatiilor partilor. Acest
accent nu ar trebui sa presupuna ca alte tipuri de mediatori sau orientarile lor nu sunt
valabile sau eficiente. Totusi, de dragul claritatii si pentru a facilita o intelegere generala
a modului in care mediatorii lucreaza, voi descrie un proces specific care este larg
practicat intr-un numar de scenarii si culturi. In capitolele urmatoare, voi descrie de
asemenea, unele variatii ale practicii care deriva din diferentele dintre intervenienti,
tipurile de dispute, si contextele culturale. Sper ca aceasta metoda de explorare a
procesului de mediere va prezenta atat o abordare comprehensibila cat si coeziva a
medierii pentru indivizii care doresc sa devina practicanti eficienti.
ACTIVITATI DE MEDIERE:
MISCARI SI INTERVENTII
Negocierea este compusa dintr-o serie de activitati complexe, sau „miscari”, pe care
oamenii le initiaza pentru a-si rezolva diferentele si pentru a aduce conflictul la final
(Goffman, 1969, p.90). Fiecare miscare sau actiune pe care negociatorul o realizeaza
implica luarea de decizii rationale in care actiunile posibile sunt evaluate in relatie cu
acesti factori:
Mediatorii, la fel ca si negociatorii, pot initia miscari. Pentru mediator o miscare este un
act specific de interventie sau o „tehnica de influenta” concentrata pe oamenii aflati in
disputa. Incurajeaza selectarea de actiuni pozitive si inhiba selectarea de actiuni negative
referitor la aspectele supuse conflictului (Galtung, 1975). Mediatorul care este un
negociator specializat, nu determina in general schimbari ale partilor in disputa in mod
direct initiind aceste miscari, asa cum fac partile propriu zise; acesta este mai degraba un
39
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Voi examina aceste activitati si stadii mai detaliat ulterior in acest capitol.
Activitati mai mici, de rutina, non contingente, sunt de asemenea initiate de mediatori in
cadrul fiecarui stadiu. Exemple pentru acest nivel de interventie sunt activitatile de
construire a credibilitatii pentru proces, de promovare a raportului dintre parti si
mediator, si aspectele cadru intr-o forma mai maleabila, precum si procedurile de
dezvoltare pentru conducerea evaluarilor cost-beneficiu asupra optiunilor de stabilire a
acordului.
Miscarile contingente sunt raspunsuri la probleme speciale sau idiosincratice care se
intampla la unele negocieri. Interventiile de administrare a furiei intense, ale inselarii, ale
tocmirii cu rea intentie, a neincrederii sau lipsei de comunicare sunt incluse toate in
aceasta categorie de interventii specifice. Desi unele miscari contingente, cum ar fi
intrunirile premergatoare – o intalnire privata intre parti si mediator – sunt foarte comune,
se afla inca in categoria contingenta pentru ca nu se intampla in cazul tuturor
negocierilor.
40
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
CONSTRUIREA IPOTEZELOR SI
INTERVENTII DE MEDIERE
41
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
O data ce mediatorul considera ca au fost identificate una sau mai multe cauze centrale,
acesta isi construieste o ipoteza : „Acest conflict este cauzat de a si probabil b, si daca fie
a fie b se schimba sau se rezolva, partile vor putea sa se miste spre un acord. „ Ipoteza
trebuie sa fie apoi testata. (pag.org.63)
Testarea ipotezelor despre conflicte implica schitarea de preveniri sau interventii care
provoaca sau modifica atitudinile, comportamentele sau relatia structurala dintre partile
in disputa. Prevenirile sunt activitati pe care un mediator le initiaza inainte ca partile sa
interactioneze si care le inhiba sau le impiedica sa se angajeze in comunicari
neproductive sau rezolvari de probleme. Interventiile sunt activitati intreprinse de un
mediator ca raspuns la comunicarea neproductiva sau rezolvarea de probleme care apare
intr-o sesiune reunita sau intr-o intrunire privata dupa inceperea negocierilor. Prevenirile
sunt initiative proactive (si interventiile reactive) intreprinse de intermediar.
Prevenirile si interventiile se fondeaza adesea pe o teorie care identifica o cauza
particulara a conflictului si care sugereaza actiuni prescriptive. De exemplu, o teorie
despre cauza conflictului are la baza comunicarea. Majoritatea teoriilor legate de
comunicare propun ca conflictul sa fie rezultatul unei proaste comunicari, fie ca este
vorba de cantitate, calitate sau forma. Teoria postuleaza ca daca cantitatea corecta de
comunicare poate fi obtinuta, calitatea informatiilor schimbate se poate imbunatati, si
daca aceste informatii sunt puse intr-o forma acceptata reciproc, cauzele disputei vor fi
rezolvate si participantii se vor misca spre solutionare.
Un mediator care urmeaza teoria comunicarii conflictuale poate observa partile in disputa
comunicand foarte putin: una abia incepe sa vorbeasca fara ca cealalta s-o intrerupa, sau
intampina dificultati in a se concentra pe aspectele prezente si revine constant la
argumente despre greselile din trecut care tind sa sporeasca conflictul, transformand
disputa intr-un meci de tipete. Mediatorul ipotizeaza ca o cauza a disputei este
incapacitatea partilor aflate in disputa de a vorbi una cu cealalta intr-o maniera
constructiva si restransa. Acesta incepe prin urmare sa experimenteze modificarile
prototipurilor lor de comunicare (calitatea, cantitatea si forma) pentru a vedea daca exista
vreo schimbare rezultata in dinamica conflictului. Mediatorul poate sugera preveniri – ca
partile sa discute cate un subiect o data, poate obtine permisiunea de a monitoriza
dialogul si preveni intreruperile, sau poate stabili reguli de baza cu privire la insulte.
Mediatorul poate face o interventie, o intalnire premergatoare, pentru a separa partile in
disputa, astfel incat acestea sa poata comunica numai prin intermediul mediatorului.
Fiecare interventie este un test al ipotezei ca o parte din disputa este cauzata de probleme
de comunicare si ca daca aceste dificultati ar putea fi usurate sau eliminate, partile vor
avea o mai buna sansa de a ajunge la un acord. (pag.66)
42
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
43
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Daca efectul dorit nu este obtinut, intervenientul poate respinge abordarea specifica ca
fiind ineficienta si poate incerca alta. Daca mai multe interventii bazate pe o teorie nu
functioneaza, intervenientul poate trece la alta teorie si poate incepe testarea incercare-si-
44
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
eroare din nou. Ciclul de construire si testare a ipotezelor este procesul de baza pentru
interventie si pentru rezolvarea conflictului (vezi Figura 2.2.)
STADIILE MEDIERII
1. Colecteaza date despre disputa prin intermediul observatiei, surselor secundare, sau
interviurilor cu partile.
45
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
46
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Desi mediatorii intreprind o varietate de interventii pentru a ajuta partile sa treaca prin
stadiile de negociere si mediere, miscarile lor nu sunt aceleasi in fiecare caz. Desi exista
prototipuri generale de miscari, fiecare mediator isi modifica activitatile in functie de
variabilele prezente in caz. (pag.68-69)
47
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
↓
Stadiul 5: Construirea Increderii si Cooperarii
Pregatirea psihologica a partilor in disputa pentru a participa la negocieri despre
probleme substantiale
Tratarea emotiilor puternice
Verificarea perceptiilor si minimalizarea efectelor stereotipurilor
Construirea recunoasterii legitimitatii partilor si ale problemelor
Construirea increderii
Clarificarea comunicarilor
↓
Stadiul 6: Inceperea Sesiunii de Mediere
Deschiderea negocierii dintre parti
Stabilirea unui ton deschis si pozitiv
Stabilirea regulilor de baza si a criteriilor de comportament
Asistarea partilor la eliberarea emotiilor
Delimitarea zonelor topice si a problemelor pentru discutie
Asistarea partilor in explorarea angajamentelor, a reliefarii, si influentei
↓
Stadiul 7: Definirea Aspectelor si Stabilirea unei Agende
Identificarea zonelor cu topici extinse care privesc partile
Obtinerea acordului cu privire la problemele de discutat
Determinarea succesiunii de tratare a aspectelor
↓
Stadiul 8: Descoperirea Intereselor Ascunse ale Partilor in Disputa
Identificarea intereselor substantivale, procedurale si psihologice ale partilor
Educarea partilor despre interesele fiecareia
↓
Stadiul 9: Generarea optiunilor pentru acord
Dezvoltarea constientizarii de catre parti a nevoii de optiuni multiple
Reducerea angajamentului la pozitii sau numai alternative
Generarea optiunilor folosind fie tocmirea pozitionala fie cea bazata pe interese
↓
Stadiul 10: Evaluarea Optiunilor pentru Acord
Revizuirea intereselor partilor
Evaluarea modului in care interesele pot fi indeplinite de optiunile disponibile
Evaluarea costurilor si beneficiilor de a selecta optiuni
↓
Stadiul 11: Tocmirea finala
Ajungerea la un acord fie prin convergenta ascendenta a pozitiilor, salturi finale
spre acorduri la pachet, dezvoltarea unei formule consensuale, sau stabilirea unor
mijloace procedurale pentru a ajunge la un acord substantival
↓
Stadiul 12: Obtinerea Acordului Formal
Identificarea pasilor de procedura pentru a face acordul operativ
48
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Voi examina fiecare din aceste variabile si cum afecteaza ele rolul mediatorului si
aplicarea de catre acesta a strategiilor generale si speciale.
Daca partile in disputa sunt capabile sa-si rezolve propria disputa sau nu, afecteaza
puternic strategiile de interventie ale mediatorului. Partile care sunt capabile sa negocieze
rational , care sunt constiente de procedurile de rezolvare a problemei, si care par sa
progreseze spre un acord, vor avea nevoie de mai putin asistenta din partea unui
mediator. In aceasta situatie, mediatorul isi poate imprumuta sprijinul sau muncii partilor
prin simpla sa prezenta sau acordand un sprijin minim principalilor negociatori (Perez,
1959; Kolb, 1983). Pe de alta parte, daca partile sunt prinse in emotii puternice, nu detin
abilitatile sau expertiza in negocieri sau in rezolvarea de probleme, sau au ajuns intr-un
49
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
impas cu privire la problemele esentiale, mediatorul va fi probabil mai activ si mai vizibil
la negocieri. Acesta poate asista partile sa-si exprime productiv si/sau sa trateze emotiile
puternice, incadrand problemele specifice care trebuie rezolvate, creand o agenda,
educandu-se unul pe altul cu privire la interesele lor, restrangand raza de negociere,
generand si evaluand optiuni, si initiind o varietate de alte proceduri sau activitati care sa
ajute partile sa ajunga la un acord.
Procedurile de Negociere
50
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Observati ca descrierea problemelor este in termeni neutri care nu favorizeaza nici una
din parti, si ca cuvintele descriu o problema care trebuie rezolvata mai degraba decat o
solutie particulara care sa fie fortata de un negociator pentru celalalt.
Partile aflate in conflict selecteaza una sau doua din procedurile majore de negociere
pentru a trata problemele in disputa: negocierea pozitionala sau negocierea bazata pe
interese (Fisher si Ury, 1981). Negocierea pozitionala se produce de obicei atunci cand
un negociator percepe ca resursele contestate sunt limitate si ca o solutie distributiva una
care aloca actiuni de castig si pierdere fiecarei parti, este singurul rezultat posibil (Walton
si McKersie, 1965). Negocierea pozitionala este in general un proces de castig-pierdere
sau unul orientat spre compromis. Negocierea bazata pe interese, pe de alta parte, se
produce atunci cand negociatorii cauta solutii integrative care sa reuneasca cat mai multe
nevoi posibile ale ambelor parti (Walton si McKersie, 1965). In general, negocierea
bazata pe interese este urmarita atunci cand partile nu vad resursele ca fiind limitate, si
cand solutiile pot fi gasite astfel incat toate partile sa regaseasca in ele cel putin cateva
din nevoile lor.
Negocierea pozitionala isi trage numele din practicarea selectarii unei serii de pozitii –
optiuni particulare de stabilire a acordului care raspund intereselor partii care face
propunerea – si din prezentarea lor unui oponent ca solutie pentru controversa in
chestiune. Pozitia unei parti poate sau nu poate fi corespunzatoare nevoilor sau
intereselor altor negociatori. Pozitiile sunt in general ordonate secvential astfel incat
prima pozitie este o cerere mare si reprezinta asteptarea maxima a negociatorului de
castig daca oponentul sau este de acord. Fiecare pozitie ulterioara necesita mai putin de la
un oponent si determina mai putine beneficii pentru partea initiatoare. In mod
caracteristic, (pag.74)negocierea pozitionala angajeaza partile devreme in negocieri la
solutii foarte specifice date controverselor in disputa si adesea reduce flexibilitatea de a
genera alte optiuni acceptabile in mod egal.
Negociatorii pozitionali ajung in general la un acord pentru ca au identificat o solutie care
intruneste suficient din interesele oponentului pentru a induce acordul. Totusi,
negociatorii pozitionali esueaza adesea sa maximizeze satisfacerea intereselor oricaror
dintre parti pentru ca acordurile sunt compromisuri sau adoptari ale propunerii unei parti,
mai degraba decat produsul unui efort reunit de a gasi solutii benefice reciproce.
In cazul Singson-Whittamore o pozitie posibila pentru Whittamore ar putea fi: „Refuz sa
platesc orice penalizare pentru incalcarea contractului pentru ca clauza necompetitionala
51
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
52
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
pozitiva, continua din partea celeilalte parti pentru deschiderea lor spre comunicari
viitoare.
In cazul Singson – Whittamore, interesele lui Whittamore includ:
Ramanerea in oras pentru a-si putea vedea si ingriji copiii (substantiv si
psihologic)
Continuarea practicarii profesiei sale (substantiv si posibil psihologic)
Evitarea contactului cu sotia sa instrainata (psihologic si procedural)(pag.76)
Mentinerea unor relatii amicale cu clinica si personalul sau (psihologic)
Minimalizarea cantitatii de plati initiale de penalizare catre clinica astfel incat sa
aiba bani suficienti sa-si deschida propriul cabinet (procedural si substantiv)
53
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Complexitatea controverselor
Disputele apar intr-o varietate de nivele de complexitate. Simplul caz proprietar – chirias
in care doua parti se cearta pentru o problema minora, un depozit de siguranta, este foarte
diferit de o disputa de divort si custodia copilului, care implica aspecte multiple si o
psihodinamica foarte complexa intre partile aflate in disputa. Ultimul caz poate la randul
sau sa fie foarte necomplicat in comparatie cu disputele intre parti multiple, cum ar fi una
care ar implica EPA, fabricantii de produse, si aparatorii mediului cu privire la noi
regulamente legale de poluare a aerului, sau o negociere comerciala complexa intre
companii mari de telecomunicatii cu privire la furnizarea de servicii.
Mediatorii trebuie sa schiteze strategii de interventie care sa raspunda complexitatii
problemelor specifice de rezolvat. Intr-unul din cazuri, ar putea fi necesare proceduri
detaliate de colectare a datelor implicand interviuri multiple pe o perioada de cateva luni
pentru intelegerea cauzelor si dinamicii conflictului, in timp ce intr-un alt caz un simplu
interviu intern la prima sesiune reunita cu partile este suficient. In unele dispute,
mediatorul trebuie sa rezolve un impas deosebit de dificil de trecut, si atunci cand
reuseste acest lucru poate retrage sau incuraja partile pentru a continua si incheia
negocierile pe cont propriu. La altele, mediatorul poate juca un rol activ de-a lungul
negocierilor si poate oferi cadrul procedural principal. In explorarea stadiilor medierii in
capitolele urmatoare, va fi important sa luam in considerare complexitatea disputei pentru
a determina masura de initiativa si nivelul de interventie cerut de la un mediator.
(pag.78)
Accentul Corespunzator : Procesul, Aspecte Substantiale sau Relatii
Mediatorii difera semnificativ prin modul in care isi definesc rolul si implicarea in
promovarea cu succes a negocierilor. Diferentele sunt in general inradacinate in judecata
mediatorilor cu privire la cat de mult ar trebui sa se concentreze pe proces, substanta sau
relatiile dintre parti. Vom spune mai multe despre accentul pe relatie in capitolele
urmatoare.
In ceea ce priveste substanta, una din scoli argumenteaza ca mediatorii ar trebui sa se
concentreze in principal pe procesul negocierilor si sa lase continutul substantial ca
domeniu exclusiv al partilor (Stulberg, 1981b). Mediatorii orientati spre procedura isi
definesc astfel rolul dintr-o multitudine de motive. Mai intai, acestia cred ca partile sunt
adesea mai bine informate despre aspectele substantiale in disputa decat ar putea fi orice
terta parte. Ei insista ca cea mai buna decizie la care se poate ajunge este cea luata de
parti. In al doilea rand, ei considera ca partile au nevoie de ajutor procedural, nu sfaturi
substantiale cu privire la decizie date de cineva din exterior. In al treilea rand sustin ca
angajamentul partilor de a implementa si adera la un acord va fi intarit daca acele parti
iau deciziile substantiale ele insele, opus acceptarii unui acord elaborat de intervenient. In
sfarsit, acestia cred ca accentul pe proces si o pozitie impartiala cu privire la substanta
construiesc incredere intre intervenient si partile in disputa, scad riscul ca partile sa
54
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
implice o a treia parte (mediatorul) in substanta disputei, si fac ca partile in disputa sa fie
mai deschise la asistenta procedurala.
Multi mediatori in administrarea muncii (in special intervenienti ai Serviciului de
Mediere Legala si Conciliere) se inscriu in acest punct de vedere (Kolb, 1983). Acestia se
vad ca niste orchestratori ai unui proces care permite partilor sa ia propriile decizii
substantiale. Unii mediatori ai mediului urmeaza de asemenea aceasta definitie orientata
spre procedura a rolului mediatorului. Bellman (1982), desi pune probleme cu privire la
un acord substantial pe care il dezaproba, vede in cele din urma termenii acordului ca
fiind prerogative ale partilor. El se vede in principal ca un consultant al procesului.
Orientarea procedurala poate fi gasita si printre mediatorii familiali. Acestia
argumenteaza ca intr-un divort de exemplu, parintii stiu in general ce e bine atat pentru
copii cat si pentru sistemul familiei(pagina 79) ca un tot (conversatie cu W.P. Phear la o
intalnire a Asociatiei Curtilor de Familie si Conciliere, Grupul de Lucru pentru Etica,
Keystone, Colo., Martie 1984). Parintii nu au nevoie de un expert substantial pentru a le
spune ce sa faca. Au nevoie de ajutor procedural pentru a-i ajuta sa-si rezolve problema.
Scoala alternativa de gandire argumenteaza ca desi mediatorul este impartial si neutru,
acest lucru nu inseamna ca el nu ar trebui sa lucreze cu partile la aspectele substantiale
pentru a dezvolta o decizie corecta si justa (asa cum sunt intelese corectitudinea si
dreptatea de intervenient). Susskind (1981, pp. 46-47) un mediator al mediului,
argumenteaza ca intervenientii ar trebui sa fie implicati in deciziile substantiale atunci
cand (1) impacturile acordului negociat [vor afecta] grupurile reprezentate sau
nereprezentate”; (2) exista „posibilitatea ca castigurile nete reunite sa nu fi fost
maximizate”; (3) partile nu cunosc „efectele raspandite pe termen lung ale acordurilor”;
si (4) precedentele pe care le stabilesc „pot fi in detrimentul partilor sau publicului mai
larg”. Susskind observa in continuare ca „desi o astfel de interventie ar face dificila
retinerea aparentei neutralitatii si increderea partilor active, mediatorii de mediu nu isi pot
indeplini responsabilitatile in comunitatea extinsa daca raman pasivi” (p. 47). Unii
mediatori de administrare a muncii apartin acestei scoli. Acesti mijlocitori intervin
substantial atunci cand partile nu sunt informate, nu sunt bine pregatite pentru a negocia,
sau nu sunt constiente de acordurile substantiale acceptabile reciproc (Kolb, 1983).
Mediatorii de divort si custodie a copilului au de asemenea reprezentanti in cea de-a doua
scoala. Saposnek (1983) argumenteaza ca mediatorul ar trebui sa pledeze pentru
interesele nereprezentate ale copiilor in negocierile dintre parinti si crede ca un mediator
ar trebui sa intervina si sa influenteze rezultatul substantial daca acele interese sunt
incalcate sau daca nu sunt luate in considerare. Coogler (1978) pledeaza pentru angajarea
in negocieri substantiale si pledeaza ca mediatorul sa scrie o scrisoare de non competitie
catre tribunal daca acesta este in total dezacord cu acordul stabilit.
Exista un spectru de-a lungul caruia mediatorii se pozitioneaza pentru a-si defini gradul
de implicare in procedura, substanta, si relatiile implicate in negocieri. La un capat se afla
cei care pledeaza in principal pentru interventii procedurale; la celalalt sunt pledantii
implicarii substantiale a mediatorului care ar putea include(pagina orig 80) elaborarea
propriu zisa a deciziei. Printre acestia se afla mediatori care isi joaca rolul cu o implicare
mixta in proces si in substanta. Inclin spre capatul spectrului care indica procesul pentru
ca consider ca partile ar trebui sa aiba responsabilitatea primara de autodeterminare. In
unele ocazii, totusi, mediatorul are si o responsabilitate etica de a pune probleme critice
despre optiunile substantiale luate in considerare de parti. Aceste ocazii includ cazurile in
55
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
care acordul pare a fi extrem de inechitabil pentru una sau mai multe parti, nu pare sa tina
in timp, sau pare sa determine un nou conflict la o data ulterioara, sau cazurile in care
termenii acordului sunt atat de slabi (sau limitati) incat implementarea nu este fezabila.
Consider ca mediatorul ar trebui de asemenea sa intervina in cazurile care implica
violenta sau violenta potentiala pentru una sau mai multe parti, fie primara fie secundara.
In functie de rolul atribuit mediatorului (fie ca este auto-atribuit sau definit prin acord cu
partile), acesta va trebui sa determine ce tipuri de interventii sa efectueze. In acest proces,
mediatorul trebuie sa decida cu privire la (1) nivelul interventiei, (2) individul sau grupul
tinta al interventiei, (3) accentul interventiei, si (4) intensitatea interventiei.
Nivelul de interventie se refera la gradul in care mediatorul se concentreaza sa ajute
negociatorii sa parcurga stadiile generale de rezolvare a problemei, ca opus concentrarii
pe probleme idiosincratice particulare care imping partile spre impas. In unele dispute,
partile pot avea nevoie de asistenta numai pentru a trece prin stadiile mai largi, in timp ce
in altele, pot avea nevoie de ajutor pentru a trece de un anumit impas. Uneori partile au
nevoie de ajutor minim si alteori vor avea nevoie de ajutor de-a lungul procesului de
negociere.
Tinta interventiei se refera la persoana sau oamenii catre care mediatorul isi directioneaza
miscarile. Ar trebui ca miscarile sa fie directionate spre toate partile , spre o constelatie
din cadrul grupului cum ar fi un subgrup sau o echipa, sau spre o anumita persoana? Intr-
o disputa postmaritala, de exemplu, ar fi bine ca mediatorul sa se concentreze pe
schimbarea actiunii fostei sotii, a fostului sot sau a amandorura? Sau accentul ar trebui sa
fie pe intreg sistemul familiei, inclusiv copiii, fostii soti/sotii, parinti vitregi si bunici?
Intr-o disputa comunitara mediatorul ar trebui sa se concentreze pe purtatorii de cuvant,
pe membrii specifici ai echipei, pe echipa ca un tot, sau pe constituentii partilor?(pag.81)
Accentul interventiei se refera la situatiile critice particulare spre care mediatorul isi
directioneaza miscarile. Mediatorul isi poate concentra energia pe schimbarea relatiei
psihologice dintre parti. Acest lucru este adesea denumit conciliere. Acesta poate avea ca
scop crearea conditiilor psihologice necesare pentru negocieri productive. Alternativ,
accentul ar putea fi pe schimbarea procesului de negociere sau pe procedura folosita de
unul sau mai multi oameni pentru a rezolva disputa. O alta optiune este concentrarea pe
proces pentru a trece de la un stadiu al negocierii la urmatorul; de exemplu, un mediator
poate ajuta o parte sa faca o propunere care va fi acceptabila pentru partea celalata.
Accentul ar putea fi pus pe schimbarea substantei sau continutului disputei. Mediatorul
poate cauta cai de a explora datele, de a extinde numarul de optiuni acceptabile la masa
de negocieri, de a restrange alegerile atunci cand partile sunt coplesite de posibilitati, sau
de a integra propunerile facute de partile in disputa.
Voi trece acum la o examinare detaliata a stadiilor medierii si la mutarile generale pe care
mediatorii le fac in eforturile lor de a promova acordul. De la Capitolul Trei pana la
Capitolul Sapte sunt descrise activitatile care sunt adesea efectuate inainte de rezolvarea
formala a problemei sau a unei intalniri cu ambele parti. Unele din aceste eforturi sunt
initiative generice de administrare a conflictului care pot fi indeplinite de mediator si de
parti ca mijloc de decizie cu privire la un numar potential de procese de rezolvare; altele,
cum ar fi cele din Capitolul Sase si Sapte, sunt mai specifice medierii. Capitolele Opt
pana la Unsprezece descriu procesul medierii in detaliu, de la prima sesiune pana la
acordul final.
56
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Partea a doua
Pagina originală 85
Capitolul Trei
Mediatorii intervin în dispute ca urmare a (1) invitaţiei directe a uneia sau mai multor
părţi, (2) trimiterii din partea celorlalte părţi, (3) iniţierii directe de către mediator, sau (4)
desemnarea de către o autoritate recunoscută cum sunt oficialităţi guvernamentale sau
agenţie. Fiecare dintre aceste mijloace de acces impun alegeri strategice specifice cu
privire la activităţile mediatorului şi pot afecta calitatea, tipul şi probabilitatea
soluţionării.
Invitaţia directă de către una dintre părţi sau părţi este probabil mecanismul cel
mai obişnuit prin care un mediator intervine într-o dispută. Cererea de mediere poate veni
de la singură parte, un subgrup sau coaliţie a părţilor sau de la toate părţile. Poate avea
loc înainte sau după începerea negocierilor. Sursa cererii şi termenul propunerii de
mediere pot avea un efect semnificativ asupra dinamicii negocierilor. Pentru început vom
cerceta cererea venită din partea unor singure părţi şi subgrupuri de persoane care iau
parte la conflict şi apoi vom studia cererile de examinare făcute de toate părţile implicate.
Cererea de mediere din partea unei singure părţi, fie că este o singură persoană
sau o echipă, poate avea o varietate de efecte asupra dinamicii negocierilor şi strategiilor
ulterioare ale negocierilor. De obicei una dintre părţi propune medierea celeilalte părţi
sau întreprinde o acţiune unilaterală pentru a obţine un mediator. De exemplu, un soţ
poate chema un mediator şi să-i solicite ajutorul în negocierea aranjamentelor de custodie
cu soţia sa sau o agenţie guvernamentală poate solicita asistenţa în negocierile cu un
grup de interes public. Dacă părţile nu au început să negocieze, cererea de mediere poate
însemna că discuţiile sunt de preferat a fi evitate, sunt în impas sau există abordări
alternative pentru soluţionarea disputei cum ar fi mergerea în faţa instanţei.
Pagina originală 86
57
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
situaţie o propunere din partea uneia dintre părţi sau a celeilalte de a aduce un mediator
este evident un semnal că partea respectivă doreşte să meargă şi mai departe „ – şi să facă
mai multe concesii, de exemplu (Shapiro, 1970, pp.41-42). Reticenţa de a părea slab sau
de a face oferte suplimentare adesea descurajează cererea de mediere. Dacă se face o
asemenea cerere, partea care face acest lucru a urmat probabil regula negocierilor
tradiţionale, „Lăsaţi întotdeauna ceva pentru mediator” (Downing, 1960, p.62).
Probleme asemănătoare cu cele deja descrise sunt valabile şi pentru subgrupuri
sau coaliţii de părţi care solicită mediere. Totuşi, riscurile pot fi atenuate când aceste
cereri sunt făcute de mai multe părţi. Iniţiativa se poate încadra în condiţiilor tuturor
părţilor în dispută şi nu numai a unei părţi, prin urmare scade aşteptarea pentru noi
concesii. Propunerea de mediere, mai ales în disputele interpersonale sau ale
comunităţii, dă naştere posibilităţii respingerii procedurii de către una dintre părţi. Mai
multe studii au examinat procentul de refuz de a iniţia medierea în disputele din
comunitate şi interpersonale. Cook, Rochl şi Shepard (1980) au constatat că oamenii au
refuzat serviciile de mediere în 1898 de cazuri din 3911 – un procent de refuz de 48%.
Pearson (1982) a constatat un procentul de respingere de este 50% la cuplurile care
divorţează în Denver, Colorado, cărora li s-au oferit servicii de mediere gratuite. Davis,
Tichane şi Grayson (1980) au constatat că în agresiunile dintre cunoştinţe, 32% dintre cei
chemaţi nu au răspuns iar 12% au refuzat de la început să participe la proces.
Pagina originală 87
58
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Pagina originală 88
Implicit în rolul unei asemenea părţi invitate sunt 2 presupuneri: mai întâi, părţile în
dispută sunt suficient de motivate pentru a adresa conflictul lor şi mai apoi că una sau
ambele părţi doresc să apeleze la serviciile unei terţe părţi; şi în al doilea rând, partea terţă
este considerată suficient de atractivă de una sau ambele părţi pe care această parte o
invită să intervină decât orice altă persoană. Din poziţia avantajoasă a terţei părţi, rolul de
invitat este de dorit atât pentru că părţile în dispută sugerează că sunt gata să lucreze cât şi
pentru faptul că terţa parte se află în poziţia unică de a-şi exercita influenţa (Rubin, 1981,
p.11).
Până în prezent, nu există date care să coreleze iniţierea medierii cu rezultate de succes
ale intervenţiilor. Totuşi, în general mediatorii constată că iniţierea în cooperare a unei
medieri de către toate părţile reduce dinamica escaladării dintre părţile în dispută la
începutul intervenţiei şi indică dorinţa de a soluţiona disputa spre satisfacţia tuturor.
Trimiterea de către părţile secundare interesate este o altă metodă prin care se
obţin serviciile de mediere. Părţile secundare se încadrează în 2 categorii: mai întâi
persoane sau grupuri care nu au interes direct în soluţionarea disputei dar sunt interesaţi
de ramificaţiile generale ale conflictului care continuă; şi mai apoi, părţile care, deşi nu
sunt actori principali, sunt implicaţi direct în soluţionarea disputei.
Exemplele din primul tip sunt prietenii apropiaţi sau vecinii care trimit părţile la
un mediator – sau invers – şi o fundaţie privată care este îngrijorată de dezordinea
generală a comunităţii care ar putea duce la escaladarea conflictului (Lansford, 1983). În
fiecare dintre aceste exemple, părţile nu au avut un interes direct în rezultat dar vor ca
disputa să fie soluţionată.
Părţile secundare care au un interes mai direct în soluţionare iniţiază şi ele acţiuni
care să faciliteze accesul mediatorului. De exemplu, într-un anume loc de muncă 2
directori erau în conflict cu privire la modul în care trebuia făcută o lucrare. Un al treilea
director - de acelaşi nivel – nu era de acord cu tensiunea din birou. A stat de vorbă cu o
patra persoană din birou, fără nici o autoritate asupra directorilor în dispută şi a rugat-o să
intervină.
Lincoln (1976) a descris conflictul de discriminare rasială din şcoli în care un
mediator a fost invitat de primar şi de directorul şcolii pentru a media între 2 grupuri
ostile de elevi – unul negru şi altul alb – care ameninţau să vandalizeze proprietăţile şcolii
şi să-i rănească pe ceilalţi.
59
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Pagina originală 89
Deşi părţile secundare n-au fost implicate direct în negocieri, ele au avut clar un mare
interes în rezultat.
Uneori, părţile secundare au autoritate asupra persoanelor în conflict şi vor
interveni pentru a încuraja persoanele care iau parte la dispută să negocieze. Organizaţiile
de mediere stabilesc adesea relaţii cu judecătorii, avocaţii, funcţionarii tribunalului,
ofiţerii de poliţie şi personalul din departamentele de planificare, agenţiile de servicii
sociale şi organizaţiile educaţionale şi de interes public pentru a trimite disputele la
mediere.
Unele dintre părţile secundare nu numai că pot trimite cazurile spre mediere dar
pot influenţa şi probabilitatea soluţionării. Trimiterile făcute de judecători, procurori,
notari publici şi ofiţeri de poliţie au o rată mai mare de soluţionare decât trimiterile făcute
de agenţiile de servicii sociale comunitare, organizaţiile de ajutor juridic sau agenţiile
guvernamentale (Cook, Rochl şi Shepard (1980). Perspectiva unei alternative litigioase
este fără îndoială un factor semnificativ în influenţarea unor surse de trimitere cu privire
la probabilitatea soluţionării. Părţile ştiu că dacă nu ajung la un acord prin mediere, cazul
va fi probabil trimis la tribunal, o alternativă nedorită în multe cazuri.
Intervenţiile alternative iniţiate de mediator nu sunt neobişnuite în disputele
continue din comunităţi, care sunt de natură publică, implică mai multe părţi şi nu au un
set de actori primari stabiliţi care pot cere medierea. În această formă de intervenţie, de
obicei, mediatorul află despre dispută din materialele scrise publicate sau de la o parte
secundară interesată. După examinarea cu atenţie a disputei, mediatorul ia iniţiativa să
contacteze una sau mai multe persoane aflate în dispută şi îşi oferă serviciile. Intervenţia
de acest tip este complicată de faptul că mediatorul poate avea dificultăţi în construirea
credibilităţii sale în raport cu persoanele în dispută, nu are angajamentul lor psihologic,
poate fi subiectul unor probleme etice legate de percepţia „ fuga după ambulanţă” şi va
trebui să aibă în vedere efectul posibil al intervenţiei asupra întrepătrunderii puterii între
părţile implicate.
Gerald Cormick şi Jane McCarthy, mediatori unei dispute legate de mediu
referitoare la controlul inundaţiilor şi folosirea terenurilor din Snoqualmie River din
statul Washington, s-au implicat astfel. Ei au intervenit în conflict din iniţiativă proprie şi
au asistat părţile primare în identificarea şi includerea unor noi persoane în dispută.
„pentru a stabili dacă medierea ar fi acceptată de către cei implicaţi în dispută, Cormick şi
McCarthy au descoperit care erau participanţii cheie întrebându-i pe toţi cei implicaţi:
„ Puteţi numi 10 sau 12 persoane care dacă ar putea cădea de acord asupra unui lucru, ar
putea avea o statură şi o influenţă suficientă astfel încât dv. , care nu sunteţi de acord, să-i
puteţi sprijini îndeajuns pe ei şi orice acord la care ar putea ajunge?”. Cei numiţi au făcut
parte dintr-un grup care s-a întâlnit cu Cormick şi McCarthy pentru a lucra la un
compromis” (Dembart şi Kwatler, 1980, p.7)
Această formă de intervenţie fără invitaţie este uneori singura de care dispun
mediatorii care îşi dau seama că pot fi utili pentru persoanele care sunt în dispută dar
înţeleg şi că acestea din urmă poate că nu sunt conştienţi că medierea este un mijloc de
soluţionare a disputei.
Mai există şi o altă cale de a interveni. În disputele de muncă instituţionalizate,
medierea este uneori cerută legal înainte ca părţile să poată trece la alte mijloace de
60
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
soluţionare a disputei iar mediatorii sunt desemnaţi de agenţiile statului sau cele federale.
Există unele dispute inter-personale, comunitare, civile şi legate de tribunal în care
agenţiile guvernamentale pot mandata procesul, desemna un mediator sau ambele.
În sistemul juridic al concilierii maritale din California, de exemplu, părţilor din
cazurile cu custodie a copiilor li se cere să încerce medierea înainte de acţiunea în justiţie
(Comeau, 1982). Există de asemenea numeroase instanţe în care oficialii aleşi au
desemnat un mediator pentru a răspunde la o dispută a comunităţii (Dembart şi Kwatler,
1980, Landsford, 1983; Clark-McGlennon Associates, 1982).
În cazul Singson-Whittamore prezentat în Capitolul unu, ambele părţi au încercat
negocieri neasistate şi nu au avut succes. Singson era familiarizat cu medierea iar
avocatul său ceruse un mediator pentru a propune procesul lui Whittamore. Mediatorul i-
a trimis lui Whittamore a scrisoare de prezentare, apoi i-a dat un telefon, apoi a planificat
o întâlnire privată atât cu Whittamore cât şi cu Singson pentru a vedea dacă ar vrea să
facă uz de proces. Când ei au spus că da, le-a dat instrucţiuni să treacă la adunarea datelor
cu privire la caz.
Pagina originală 91
Construirea credibilităţii
Originalitatea ideilor
Un simţ al umorului
Capacitatea de a acţiona fără impertinenţă într-un conflict
Capacitatea de a crea sentimentul că este „una” cu părţile în dispută şi că este
interesat de bunăstarea lor
Dorinţa de a fi un puternic vânzător când este necesar
Controlul asupra propriilor sentimente
61
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Activităţile depuse de mediatori care le permit să expună personal aceste calităţi vor
întări în general, convingerea părţilor că mediatorul are calităţi personale care îi vor ajuta
în soluţionarea disputei.
Pagina originală 92
62
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
mult o formă de artă decât o serie de intervenţii ştiinţifice, unii mediatori şi-au învăluit
practica în secret şi nu au informat părţile în dispută cu privire la procesul de mediere.
Mediatorii care urmează această abordare argumentează că ea creşte credibilitatea
procedurală prin mistificarea procesului. Totuşi, acesta nu este un punct de vedere
majoritar pe această temă.
Pagina originală 93
Pagina originală 94
63
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Când m-am întâlnit prima oară cu Rowley îmi amintesc părul alb şi chipul unui om onest.
Şi a avut întotdeauna un zâmbet, care este un zâmbet sincer. Şi avea o ţinută pe care noi o
putem recunoaşte cu uşurinţă. El nu are deloc mască. Nu încerca deloc să impresioneze şi
nu avea un aer important. El chiar era onest şi direct şi prima impresie despre el am
păstrat-o mereu (Kwartler, 1980, pp. 15-16).
Pagina originală 95
În faza următoare ale eforturilor mediatorului de a interveni în dispută, el sau ea vor aloca
un timp suplimentar pentru educarea părţilor cu privire la procesul de negociere şi
mediere. Acest efort educaţional ar trebui garantat pentru (1) a reduce surprizele care ar
putea apare din neînţelegerea proceselor de negociere şi mediere; (2) a clarifica
secvenţele de paşi astfel încât părţile în dispută să ştie la ce să aştepte şi să ştie ce roluri
vor juca; (3) a avea reacţii conştiente şi inconştiente din partea părţilor, care să reflecte
sentimentele şi rezervele lor cu privire la procedura de intervenţie. Cu toate că scopul
medierii nu este în primul rând un exerciţiu educaţional, este totuşi, un proces menit să
înveţe participanţii cum să-şi rezolve problemele. Părţile în dispută trebuie să aibă prin
urmare un minimum de înţelegere a procesului pentru ca cel care intervine să reuşească.
Iată unele dintre problemele pe care părţile ar trebui să le înţeleagă:
64
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Pagina originală 96
Contractul psihologic este un acord tacit între mediator şi partea în dispută că relaţia lor
există în scopul soluţionării disputei şi se va baza pe unele valori esenţiale, cum sunt
deschiderea şi onestitatea.
În acest moment, mediatorii de obicei trebuie să ia o decizie strategică despre cât
de explicit şi formal ar trebui să fie procesul de angajare şi ce formă ar trebui să ia acesta.
În unele situaţii şi culturi, acordul verbal de a participa poate fi tot ce este necesar. În
altele, contractarea poate fi mai oficială.
Contractele oficiale specifică adesea onorariile, durata aşteptată şi servicii
specifice care se realizează sau nu. Mediatorii diversifică gradul de oficializare pe care îl
introduc în contractele de mediere. Unii doresc o declaraţie semnată explicit că părţile se
angajează în obţinerea unei soluţii satisfăcătoare cu asistenţa mediatorului. Alţii, se
bazează exclusiv pe unul sau mai multe documente neoficiale.
În unele dispute, încercarea de a obţine un angajament sincer de mediere, scris
sau verbal, poate duce la eşecul începerii negocierilor. Uneori, mediatorii amână să ceară
părţilor să angajeze oficial medierea până când nu se iau cu succes o serie de decizii
procedurale şi de substanţă. Prin această abordare pentru obţinerea angajamentului,
mediatorii caută mai întâi acordul să poată sta de vorbă cu una sau mai multe părţi , în
particular sau în cadrul unor reuniuni neoficiale. În aceste discuţii, părţile în dispută pot
descoperi interese comune care pot servi la dezvoltarea raporturilor dintre părţi şi mai
apoi, la încheierea unor acorduri de substanţă. Aceste interese comune se folosesc pentru
iniţierea unor discuţii oficiale.
Între cele 2 extreme de angajament scris şi angajament verbal neoficial mai este şi
o a treia opţiune strategică. Printr-o discuţie cu părţile în dispută, mediatorul poate
65
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Pagina originală 97
Această abordare are avantajul că părţile nu trebuie să se angajeze sincer în proces pentru
a începe dialogul. Totuşi, are şi inconveniente: se poate stabili un precedent care necesită
ca mediatorul să-şi depăşească constant limitele sau obstacolele pe care le ridică
permanent participanţii care nu sunt angajaţi în proces; iar părţile se pot împotrivi
oficializării angajamentului lor pentru acord.
În unele dispute publice de amploare, intervenţia unui intermediar poate fi iniţial
pentru colectarea de date pentru o analiză a conflictului şi pentru a aduna informaţii care
pot juca rolul de catalizator pentru negociere. Participarea părţilor la colectarea datelor
nu înseamnă neapărat că va urma medierea sau că persoana sau persoanele care sunt
chestionate vor fi neapărat viitorii participanţi la o iniţiativă de soluţionare a disputei.
Această formă de intervenţie este numită adesea „citaţie” şi va fi descrisă în Capitolul
Cinci. În acest scenariu, intermediarul doreşte să colecteze date care se vor folosi pentru a
stabili dacă medierea este dorită şi se poate face; invitaţiile de a participa şi procesul de
angajare care au fost descrise vor apare mai târziu.
IMPLEMENTAREA INTERVENŢIEI
Până acum, am explicat cele 4 căi generale de intervenţie şi sarcinile care trebuie
îndeplinite de mediator în timpul acestei etape de intervenţie. Acum revin la căile
specifice în care mediatorul iniţiază contacte cu părţile în dispută: scrisori, telefoane,
vizite personale şi prezentările făcute de terţi. În funcţie de mediator, instituţie, tipul
disputei şi trăsăturile părţilor în dispută, pot fi eficiente diferite combinaţii. Unii
mediatori şi organizaţii de mediere iau mai întâi legătura cu clientul la telefon, alţii se
bazează mai mult pe interviurile personale. De obicei, pentru construirea credibilităţii se
foloseşte o combinaţie de scrisori, telefoane, broşuri, descrierea proceselor şi obţinerea
angajamentului de a media.
În disputele complexe în care accesul la actorii principali este controlat
îndeaproape sau limitat de bariere cum sunt rasa, canalele de autoritate sau chiar
inaccesibilitatea fizică (exemple sunt conflictele din comunităţile volatile şi cazurile care
implică organizaţiile foarte birocratice şi ierarhice), se poate folosi o parte secundară care
să prezinte mediatorul uneia sau mai multor părţi. Aceste prezentări pot fi nepreţuite
pentru cineva care vrea să intervină într-o dispută închisă.
Pagina originală 98
66
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Colectarea datelor
Soluţionarea problemei
Pagina originală 99
67
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
acest proces; că partea mai slabă, care nu este bine pregătită pentru conflict şi prin urmare
are o influenţă mai mică, poate fi copleşită; şi că se poate ajunge la o soluţionare
incorectă sau impusă. Mobilizarea resurselor poate include vizitarea unui avocat şi
obţinerea de sfaturi cu privire la forţa unui proces, efectuarea cercetării necesare pentru
negocieri informate, mobilizarea unui grup al comunităţii care să conteste o anume
politică, trimiterea cazului în instanţă sau programarea unei greve.
Susţinătorii intrării timpurii nu sunt de acord, în general, cu acei care susţin
intrarea târzie în privinţa necesităţii părţilor de a se mobiliza şi, dacă este posibil, de a
echilibra puterea. Necolectarea datelor necesare înainte de negocieri este ca şi cum ai juca
poker fără să te uiţi la cărţi. Neevaluarea puterii juridice sau, după caz, acţiunea extra
legală înaintea negocierilor poate face ca una dintre părţi să ia un avantaj faţă de cealaltă.
Avocaţii intervenţiei timpurii au păreri deferite faţă de colegii lor care pledează
pentru intervenţia târzie cu privire la problema demonstrării puterii coercitive. Ei susţin
că mobilizarea şi exercitarea opţiunilor coercitive ar trebui separate. Susţinătorii
intervenţiei timpurii indică cercetarea experimentală (Rubin şi Brown, 1975) care
demonstrează că exercitarea puterii coercitive, deşi poate promova negocierea, nu
promovează neapărat un comportament cooperant. Această constatare pare să fie
coroborată prin cercetarea rezultatelor unor negocieri actuale. Pearson (1984) , de
exemplu, că , spune că acele cupluri în mediere de divorţ care au folosit mecanismele
coercitive ale tribunalului pentru a obţine sentinţe temporare reprezintă un procent mai
mic de soluţionare decât cele care nu au folosit coerciţia juridică înainte de negocierile de
soluţionare.
Cei care susţin intrarea târzie socotesc exemplele de cazuri valabile în care exercitarea
forţei – prin procese, greve sau demonstraţii – a fost necesară pentru a demonstra puterea
părţii, şi, în unele cazuri, pentru a forţa oponenţii să negocieze. Presiunea de ultim
moment a înclinat clar părţile către acord şi i-a motivat să ceară sprijinul unui mediator.
Mediatorii care caută răspunsuri facile la problemele privind durata şi puterea
intervenţiei părţii imparţiale nu vor găsi probabil nici unul. Cel mai bun răspuns este că
aceşti factori depind de caz. Dacă părţile pot mobiliza informaţiile şi resursele astfel încât
să fie informate şi ca cealaltă parte să ştie că tratează cu un adversar puternic şi bine
pregătit , nu este nevoie ca puterea să fie vreodată exercitată iar mediatorul poate
interveni înainte ca problemele legate de relaţii să fie exacerbate sau să presupună costuri
care să provoace escaladarea. Intervenţia timpurie în acest caz poate preveni pagubele
care nu sunt necesare pentru nici una dintre părţile în dispută. Pe de altă parte, dacă
părţile sunt de puteri inegale, e nevoie de confruntare pentru mobilizarea resurselor sau
trebuie să-şi testeze reciproc rezistenţa înainte ca negocierile de bună credinţă să poată
începe şi mediatorii să intervină.
Argumentul pentru o perioadă necesară pentru revărsarea emoţiilor nu este
contestat de susţinătorii intervenţiei timpurii. Ei susţin în continuare, totuşi, că izbucnirea
nestructurată şi prelungită , care poate apare dacă mediatorul îşi întârzie intervenţia ,
poate duce la comportament ostil sau neproductiv care produce bariere psihologice
inutile.
68
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Regula cea mai sigură pentru susţinătorii intervenţiei târzii afirmă că un mediator nu ar
trebui să intervină într-o negociere până când nu există un impas al bunei credinţe.
Motivul este evident prin sine-însuşi. Intervenţia prematură a mediatorului scoate la
iveală presiunea sub care lucrează părţile. Presiunea reciprocă este forţa de bază care
împiedică părţile să facă propuneri şi contra-propuneri. Intervenţia în situaţie înainte de a
se ajunge la impas creează o atmosferă de relaxare a părţilor şi în consecinţă, mediatorul
nu are elementul de bază pentru a face părţile să acţioneze. Solicitarea pentru serviciile
unui mediator înainte de impasul bunei credinţe este de obicei un truc folosit de una
dintre părţi sau de ambele pentru a prelungi negocierile. O intervenţie în acest moment ar
descuraja părţile să mai ajungă la un acord. Una dintre părţi sau ambele părţi vor relaxa
eforturile lor în timp ce mediatorul îşi frige degetele (Perez, 1959, p.717).
Capitolul patru
69
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Legat de alegerea abordării este alegerea arenei. Arenele sunt locurile pentru
managementul şi soluţionarea conflictului care variază pe mai multe dimensiuni: public
sau privat; caracterul oficial şi neoficial, caracterul instituţional şi neinstituţional;
caracterul voluntar sau coercitiv. Oricare dintre aceste abordări poate fi folosită într-o
varietate de arene. De exemplu, medierea poate avea loc în mediu privat care este
neoficial, voluntar, şi neinstituţionalizat – ca în cazurile de custodie a copiilor şi divorţ
care pot fi conduse de un mediator în practica privată. Alternativ, medierea poate fi făcută
într-un mediu public: soluţionarea cu comportamente standardizate şi ritualuri, reguli
oficiale pentru participare şi structură instituţionalizată. Acesta este tipul de arenă folosit
când EPA şi alte părţi interesate se angajează în elaborarea unor reguli negociate (reg-
neg) pentru a formula noile reglementări pe baze consensuale.
Părţile trebuie să-şi aleagă atât abordarea cât şi arena care consideră ele că le vor satisface
cel mai bine nevoile şi interesele. Alegerea abordării şi arenei este o decizie relaţională,
prin faptul că apare ca urmare a interacţiunii dintre persoanele în conflict. Părţile pot
folosi aceiaşi abordare şi arenă, sau să-şi coordoneze parţial abordările şi arenele sau să
folosească abordări şi arene total diferite. De exemplu, unii participanţi la conflict pot
folosi acţiunea directă non-violentă iar ceilalţi pot folosi tribunalele. Pentru a ajunge la
încheierea conflictului, părţile trebuie să-şi coordoneze de obicei cel puţin câteva din
activităţile de soluţionare a disputei.
Un mediator poate ajuta părţile să-şi aleagă abordările şi arenele. El sau ea se
gândesc tot timpul la abordări şi arene spre deosebire de părţile în conflict şi prin urmare
le pot instrui cu privire la alternative în etapele de început de pre-negociere şi să le
sprijine în alegerea mijloacelor adecvate de management a conflictului sau soluţionarea
disputei care vor satisface cel mai bine nevoile şi capabilităţile.
A. Colectează faptele, explică cum se aplică legea, analizează, recomandă cursul cel
mai bun sau cursurile al acţiunii şi pledează pentru adoptarea acestuia;
B. Colectează faptele, explică cum se aplică legea, analizează, recomandă cursul cel
mai bun sau cursurile al acţiunii şi îi lasă să ia decizia;
C. „B” de mai sus, cu excepţia discuţiei ramificaţiilor cursului acţiunii şi situaţiei
până când clientul poate lua singur o decizie.
70
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Cei mai mulţi mediatori consideră relaţia lor cu partea în conflict ca pe o colaborare;
informaţiile se împărtăşesc pentru a lua cea mai înţeleaptă şi cea mai împărtăşită decizie.
Care sunt interesele care sunt incompatibile reciproc sau se suprapun cu interesele
celorlalte părţi?
Ce interes există pentru continuarea relaţiilor ?
Ce forme de putere reală sau potenţială au părţile care le-ar permite să-şi impună
voinţa asupra celorlalte părţi în conflict pentru a-şi atinge interesele proprii?
71
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Cât de importante sau caracteristicile sunt interesele diferite pentru fiecare actor
din conflict?
Vezi Figura 4.1 Rezultate posibile ale unei dispute văzute din Partea A.
72
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Una dintre părţi este extrem de categorică iar cealaltă este pasivă sau nu este
agresivă ca un „câştigător”
Satisfacerea intereselor părţilor în dispută nu depinde de cooperarea reciprocă
Una sau mai multe părţi nu cooperează şi nu doresc să angajeze negocieri care să
soluţioneze problema în care interesele să fie satisfăcute reciproc (Moore, 1982b).
Rezultatele impasului sunt prezentate în colţul din stânga jos. Aceste rezultate apar când
părţile nu sunt capabile să ajungă la un acord. Ele apar când:
Rezultatele compromisului sunt ilustrate de partea din centru a liniei diagonale. Aceste
rezultate apar când toate părţile renunţă la unele dintre scopurile lor pentru a obţine altele.
Se pare că au loc când:
Rezultatele câştig-câştig apar când toate părţile simt că interesul lor a fost satisfăcut.
Condiţiile pentru rezultatele câştig-câştig sunt prezente când:
73
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
După ce una dintre părţi şi-a evaluat interesele dar şi interesele părţii adverse şi a analizat
posibilele rezultate ale disputei, trebuie să aleagă abordarea pentru a ajunge la rezultatul
dorit. Abordările sunt procedurile generale pentru soluţionarea disputei; ele includ opţiuni
ca negocierea ne-asistată, negocierile cu asistenţa unui avocat, concilierea pentru
manipularea barierelor emoţionale şi ale relaţiei, facilitarea, medierea , arbitrajul şi
litigiul.
Alegerea abordării depinde de o varietate de criterii, inclusiv de rezultatul dorit şi
de strategia care se va folosi. Mediatorii analizează opţiunile de strategie generală
deschise părţilor şi felul în care aceste strategii se pot aplica în contextul unei abordări
date. De obicei mediatorul face evaluarea strategiei cu fiecare dintre părţi, separat.
Există mai multe opţiuni de strategie: concurenţa, evitarea, acomodarea,
compromisul negociat şi negocierile pe bază de interese. Figura 4.2 descrie opţiunile de
strategie văzute din punctul de vedere al Părţii A.
Concurenţa
În unele situaţii, interesele părţilor sunt atât de înguste încât ele pot fi satisfăcute numai
prin câteva soluţii, din care nici una nu este acceptabilă pentru cealaltă parte. Această
parte poate alege abordarea concurenţei şi să forţeze un rezultat câştig-pierdere, mai ales
când are mai multă autoritate decât partea opusă. Abordările concurenţei includ litigiul,
arbitrajul şi activităţile extra judiciare cum sunt acţiunea tactică directă non-violentă şi
violenţa.
În luarea deciziei de a folosi abordarea concurentă, partea trebuie să cântărească
costurile ca şi beneficiile comportamentului său conflictual:
Vezi Figura 4-2 din pagina originală – Strategii ale conflictului văzute din punctul de
vedere al Părţii A.
1- Mijloace de satisfacere a intereselor Părţii A
2- Concurenţa (Litigiu sau arbitraj)
3- Negociere pe baza intereselor
4- Compromisul negociat
5- Evitarea
74
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
6- Acomodare
7- Mijloace de satisfacere a intereselor Părţii B
Acomodarea
Acomodarea apare când părţile convin să satisfacă interesele celeilalte părţi cu preţul
propriilor nevoi. Strategia de acomodare este urmărită când:
75
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Abordarea acomodării pozitive poate fi urmărită când există speranţa unui proces mai
cooperant sau apar beneficii mai târziu, legate de această problemă. De exemplu, când un
dezvoltator este de acord în mod voit să cheltuiască fonduri suplimentare pentru a adăuga
confortul cerut de grupul nemulţumit de proprietari de case, el se acomodează la
necesităţile lor. El nu trebuie să cheltuiască banii dar hotărăşte cu o relaţie pozitivă în
prezent merită banii.
Compromisul negociat
76
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Fiecare dintre strategiile precedente poate fi urmărită în contextul mai multor abordări şi
arene.
Părţile trebuie să combine strategia cu interesele şi să le lege de o abordare care să
ofere cele mai bune perspective de satisfacere a acestora. Mediatorii ar trebui să ajute
părţile să stabilească dacă vor să concureze, să evite, să se acomodeze sau să facă un
compromis sau să caute o soluţionare prin cooperare. După ce o parte a ales o strategie
generală, alege abordare care să implementeze cel mai bine strategia. Dintre toate
strategiile descrise, compromisul, acomodarea şi negocierea bazată pe interes sunt cele
mai compatibile cu negocierea.
Alegerea unei strategii generale pentru ghidarea abordării negocierii nu înseamnă
că celelalte strategii nu vor fi folosite pentru a răspunde unor aspecte particulare ale
disputei. De exemplu, una dintre părţi poate alege să concureze pe o problemă centrală
sau esenţială dar evită sau se acomodează în altele. Alegerea strategiei generale este
aproape un ghid pentru negocierile ulterioare. Strategia se poate modifica adesea după ce
părţile au început discuţiile şi sunt mai informate asupra problemelor, intereselor şi
mijloacelor de influenţă ale celeilalte părţi. De obicei, părţile aleg o strategie de
concurenţă, decid să negocieze, şi apoi trec la o strategie de compromis sau negocieri
bazate pe interes.
Mediatorii ajută părţile să îmbine interesele, abordările şi strategiile ajutându-le
să identifice şi să evalueze un potenţial al abordării pentru ajungerea la un rezultat
satisfăcător. În general, un mediator ar trebui să sugereze şi să ajute părţile să evalueze,
mai multe strategii şi abordări, astfel încât el sau ea să nu se vadă în situaţia de a pleda
pentru o anume metodă de soluţionare. Mediatorul mai poate discuta şi diferite arene
posibile care se pot combina cu abordarea. De exemplu, o parte ar trebui să iniţieze un
litigiu ca mijloc de a forţa cealaltă parte să negocieze. Mediatorul ar putea să exploreze
împreună cu partea utilizarea ameninţarea posibilului cost al litigiului pentru a promova
negocierile de soluţionare.
Există, totuşi, multe similitudini. Unele dintre criterii sau variabilele pentru alegerea unei
abordări sau arene sunt costul, durata, relaţia dintre părţile în dispută, dinamica internă a
disputei şi puterea.
77
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Întrebarea care se pune cu privire la cost este, care vor fi costurile (costurile
directe, costurile cu salariile, onorariile avocaţilor etc.) pentru urmărirea fiecărei abordări
sau arene?
Pentru că includ şi durata, întrebările cuprind următoarele:
Cât timp va dura soluţionarea disputei folosind fiecare abordare sau arenă?
Ce se doreşte, soluţionarea rapidă sau cu întârziere?
Există date limită importante sau constrângeri de timp care trebuie luate în calcul?
Termenul limită creează o oportunitate au o criză pentru vreuna dintre părţi?
Care este cel mai avantajos moment pentru soluţionare?
Părţile au nevoie de mai timp pentru a –şi mobiliza resursele sau pentru a-şi
construi credibilitatea şi angajarea în constituirea unui curs deosebit al acţiunii?
Conflictul este o dispută cu o singură ciocnire sau are loc în contextul unei relaţii
prezente?
Ce tip de relaţie se doreşte la finalul disputei
Cum va afecta folosirea diferitelor abordări şi arene relaţia în curs?
Pare vreuna dintre abordările sau arenele propuse necinstită sau în conflict cu
relaţiile sau normele comunităţii?
Ce efect va avea alegerea abordării sau arenei asupra imaginii publice a părţii sau
părţilor? Diversele opţiuni cresc sau reduc din credibilitatea publică?
Alegerea unei abordări sau a unei arene în mod special va afecta conflictele
viitoare de acest tip?
Întrebările care se pun cu privire la dinamica interioară, după părerea lui Crowfoot
(1980) sunt:
78
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
După ce s-au identificat criteriile sau variabilele deciziei, mediatorul ar trebui să asiste
partea în dispută să evalueze cât de important este fiecare criteriu şi cum afectează acesta
alegerea unei abordări sau a unei arene. Mediatorii ar trebui să asiste părţile în efectuarea
evaluărilor prin asigurarea structurii pentru o analiză cost-beneficiu (Moore, 1982b), prin
crearea unui arbore de decizie (Behn şi Vaupel, 1982) care identifică alegerile strategice
şi rezultatele posibile sau prin ajutarea participanţilor să evalueze probabilitatea
rezultatelor printr-o analiză a cazurilor sau tendinţelor asemănătoare (Bellows şi
Moulton, 1981).
O declaraţie iniţială a părţilor că vor să medieze nu ar trebui luată neapărat ca
atare. O evaluare atentă a intereselor lor şi a criteriilor de alegere a abordării şi arenei
poate dezvălui faptul că nu doresc să facă oferta de esenţă, procedurală sau psihologică
care ar fi necesară pentru o soluţionare negociată.
În aceste situaţii, mediatorul ar trebui să recomande părţilor ca sunt şi alte abordări pentru
soluţionarea conflictului care ar putea fi mai adecvate.
ANGAJAMENTUL PENTRU ABORDARE ŞI ARENĂ
Alegerea abordării şi arenei de una din părţile în dispută nu înseamnă că cealaltă parte va
alege aceiaşi abordare şi aceiaşi arenă.
Mediatorii pot asista părţile care operează cu abordări diferite sau în arene diferite
să-şi coordoneze eforturile de soluţionare a conflictului astfel încât să ajungă prin
79
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
cooperare la o soluţie şi nu să piardă timpul, bani , energie fizică sau efort emoţional în
activităţi conflictuale neproductive. De exemplu, Partea A doreşte să negocieze o
soluţionare a unei probleme, dar nu şi litigiul a fost introdus de cealaltă parte.
Când se confruntă cu părţi care nu sunt pregătite să-şi coordoneze abordările pentru
soluţionarea conflictului, mediatorul are mai multe opţiuni de strategie:
80
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Capitolul cinci
Prima parte a acestui capitol va examina metodele de colectare a datelor. Partea a doua va
explora modul în care sunt integrate şi analizate informaţiile. Capitolul se concentrează în
primul rând pe colectarea datelor şi analiza în disputele dintre mai mult de 2 persoane sau
părţi. Totuşi, procesul este de fapt acelaşi ca şi în conflictele dintre 2 indivizi numai.
81
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
CADRUL DE ANALIZĂ
Mediatorii folosesc mai multe proceduri pentru colectarea datelor: observarea directă,
analiza surselor secundare şi intervievarea. Aceste proceduri se folosesc fie individual fie
în combinaţie pentru a obţine informaţii mai precise sau mai complete despre conflictul
dat.
Mediatorul poate observa un cuplu care se ceartă la începutul unei sesiuni de mediere, să
frecventeze şi să observe reuniunile publice, să viziteze locul propus pentru ostilităţi sau
să participe la conferinţa de presă a unei societăţi pentru a aduna informaţii la prima
mână despre modul în care părţile reacţionează şi interacţionează într-un conflict.
Scopurile observaţiei diferă de la dispută la dispută. Concentrarea poate fi pe
oricare dintre cele 3 nivele: comportamentul individual, interacţiunea din subgrupuri şi
interacţiunea dintre grupuri. Prin observare, mediatorul poate determina clasa socială,
82
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Sursele secundare sunt materialele care oferă informaţii despre dispută fără observare
directă sau interviuri. Sursele secundare ajutătoare ar putea fi înregistrările contabile,
procesele-verbale ale reuniunilor, hărţile, rapoartele organizaţiilor şi guvernamentale,
articolele din ziare sau reviste, prezentări audio şi video şi cercetări ale problemelor sau
persoanelor implicate într-o dispută.
Intervievarea
Metoda cel mai des folosită de mediatori pentru obţinerea informaţiilor privind o dispută
este intervievarea părţilor implicate. În mediere se pot folosi 2 tipuri mari de interviuri:
interviurile pentru colectarea datelor şi interviurile persuasive (Stewart şi Cash, 1974).
Primul tip se foloseşte pentru colectarea informaţiilor importante, al doilea pentru a
convinge părţile în dispută că se doreşte o procedură sau un rezultat deosebit. În această
discuţie accentul se pune pe interviurile de colectare a datelor.
Aceste interviuri pot avea loc înainte sau în timpul întâlnirilor comune. Unii
mediatori preferă să ţină interviurile preliminare de colectare a datelor cu fiecare individ
sau parte înainte de reuniunea comună. Acestea dau intervievatorului informaţiile
necesare pentru a înţelege ceva despre oamenii, problemele şi dinamica conflictului
înainte de a interacţiona în reuniunea comună. Adesea, interviurile preliminare dau
mediatorului mai multe informaţii despre dispută decât cele ştiute de părţi. Aceste
cunoştinţe îi permit să planifice modul în care părţile se vor instrui una pe alta cu privire
la probleme şi interese în reuniunile comune; de asemenea se identifică informaţiile care
trebuie transmise celeilalte părţi pentru clarificarea percepţiei greşite, completarea
informaţiilor lipsă şi ajută părţile să ajungă la un acord.
Interviurile de colectare a datelor servesc şi la prezentarea participanţilor în faţa
mediatorului. Raportul personal şi organizaţional şi credibilitatea care se construiesc în
timpul interviului influenţează foarte mult cantitatea şi calitatea informaţiilor adunate
precum şi receptivitatea părţilor în dispută faţă de intervenţiile ulterioare ale
mediatorului. Raportul se poate crea mult mai uşor în cadrul interviurilor unu-la-unu
decât în cadrul reuniunilor comune.
În sfârşit, interviurile de colectare a datelor permit un schimb de informaţii cu
privire la procesul de mediere. Mediatorul poate folosi interviurile de colectare a datelor
pentru a descrie procesul propus mai detaliat şi pentru a solicita sugestii procedurale şi de
esenţă din partea intervievaţilor. Prima etapă către un acord cu privire la abordarea pentru
soluţionarea problemei în cooperare este un dialog asupra procesului de management a
conflictului.
Interviurile de colectare a datelor se pot face ca punct de pornire pentru reuniunea
comună. Colectarea datelor se face în prezenţa tuturor părţilor implicate. Aceste interviuri
83
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
permit părţilor să se informeze unele pe altele; ele creează o oportunitate pentru mediator
de a observa cum interacţionează părţile în dispută şi îi permit să verifice dacă
informaţiile prezentate la reuniunea comună corespund celor obţinute în timpul
interviurilor private anterioare.
Mulţi mediatori delegă sarcina interviurilor iniţiale unui lucrător „ de aspiraţie” ale cărui
constatări formează baza unui dosar de caz. Deşi acest aranjament poate economisi
timpul mediatorului, acesta poate împiedica dezvoltarea ulterioară a raportului şi
credibilităţii dintre mediator şi părţile în dispută.
Strategia este abordarea conştientă pentru adresarea sau soluţionarea unei probleme. În
acest context, problema este cum să se obţină suficiente informaţii despre dispută de la
părţi astfel încât intermediarul să poată face planul interviului cu care le va asista.
Informaţiile includ identificarea părţilor cheie şi strategia pentru abordarea lor.
Identificarea părţilor
84
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
În multe dispute inter personale şi organizaţionale, părţile sunt uşor de identificat iar
mediatorul poate stabili cu uşurinţă pe cine să intervieveze. În cazurile de divorţ, de
exemplu, soţul şi soţia şi poate copiii sunt vizaţi pentru interviuri.
La fel este situaţia în cazurile comerciale şi de asigurare. Dar nu este aceiaşi situaţie şi în
cazurile inter culturale, în care membrii familiilor lărgite – părinţi, unchi, mătuşi ale
părţilor în dispută – şi alte numeroase părţi interesate ar trebui implicate pentru a
soluţiona problema.
În conflictele în care există mai multe părţi în dispută şi părţile nu sunt foarte bine
organizate sau foarte vizibile, mediatorul ar trebui să identifice actorii principali înainte
de a putea începe colectarea datelor. În disputele publice, mediatorii folosesc proceduri
similare celor folosite de cercetătorii care cercetează structura de putere a comunităţii
(Aiken şi Mon, 1970). Metodele care se vor descrie se folosesc singure sau în combinaţie
pentru a asista mediatorii în identificarea indivizilor importanţi, grupurilor şi
organizaţiilor care trebuie implicate în iniţiativa de soluţionare a disputei.
Abordarea poziţională (Jennings, 1964; D’Antonio; Loomis, Formşi Erickson,
(1961) identifică principalele instituţii şi organizaţii publice implicate şi vizează
persoanele care au poziţii cheie. Directorul executiv al unei societăţi, membrii unei
comisii districtuale şi preşedintele ales al unui grup de interes public ocupă cu toţii poziţii
de autoritate. Asumarea acestei abordări este aceea că cei în poziţii cu autoritate oficială
cheie din instituţiile şi organizaţiile implicate într-o dispută sunt cei care vor lua decizii
cu privire la felul în care se tratează şi soluţionează conflictul. În multe cazuri, poate fi
adevărat, deşi deţinătorii cu funcţii de autoritate nu pot avea autoritatea de a decide
asupra oricărei probleme. Conducătorii oficiali ai instituţiilor sociale, economice şi
politice nu pot fi atât de importanţi ca persoane fără o poziţie oficială care poate mobiliza
un grup de susţinători să ia decizii tehnice sau să înceapă un proces.
Asumarea celei de-a doua metode de identificare, abordarea din punct de vedere
al reputaţiei (Walton, 1966; Hunter, 1953), constă în aceea că persoanele cu reputaţia că
au putere sunt într-adevăr puternici. Mediatorii întreabă un grup care furnizează
informaţii de încredere, „ care sunt persoanele centrale care ar trebui intervievate despre
acest conflict?”. Aceste persoane care dau informaţii sunt adesea observatori informaţi ai
disputei – dar nu participanţi activi – sau alte părţi primare. Numele adunate în acest
proces sunt de referinţă iar persoanele cel mai des menţionate sunt considerate ca fiind
cele mai importante pentru dispută.
Punctul slab al acestei metode, la fel ca în cazul abordării poziţionale, este acela
că puterea percepută nu înseamnă neapărat putere reală. Cele 2 aspecte ale puterii se pot
corela numai prin interviuri.
Cea de-a treia metodă de identificare este abordarea de luare a deciziilor (Polsby,
1960; Dahl, 1961). În această metodă, mediatorul caută să afle cine din cadrul unui grup
sau al unei organizaţii a fost implicat în luarea deciziilor în cazuri similare anterioare cu
cel în chestiune – şi la ce nivel a fost implicaţi. Presupunerea este că unii se pare că au
85
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
fost implicaţi în mod repetat în acelaşi tip de problemă. Această metodă depinde de
abilitatea mediatorului de a analiza deciziile anterioare şi de a identifica persoanele care
au luat parte la ele. Accentul se pune pe cei care au participat la conflict, procesele pe
care le-au folosit în trecut pentru a influenţa deciziile şi pentru dezvoltarea relaţiilor
conflictului în timp.
Toate aceste abordări de identificare a persoanelor cheie în conflict au merite şi
puncte slabe, ambele în presupunerile teoretice şi aplicarea lor. Mediatorii vor constata că
o combinaţie de abordări produce cele mai de încredere date de la posibilii intervievaţi.
Etapele interviurilor
Cine sunt persoanele cele mai puternice şi mai influente din conflict?
Cine se va supăra dacă nu va fi intervievat sau nu este intervievat primul?
Cine ar trebui intervievat la început astfel încât cooperarea lui sau ei să poată fi
folosită pentru a-i determina şi pe alţii să participe la interviu?
86
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Care este persoana cea mia potrivită cu care ar trebui să discutăm despre această
problemă?
Colectarea datelor se poate face înaintea sau în timpul reuniunilor comune. Prezentăm
aici întrebările pe care şi le pot pune mediatorii pentru a stabili dacă interviul cu
premeditare pentru colectarea datelor este necesar:
Părţile sunt foarte ostile unele faţă de altele? Există posibilitatea de violenţe?
Părţile au puncte de vedere foarte divergente cu privire la problemele din conflict?
Un răspuns afirmativ la una din aceste întrebări indică faptul că ar fi nevoie de un interviu
înaintea medierii în vederea colectării datelor.
În cazul în care mediatorul stabileşte să folosească şedinţa înaintea medierii, el
sau ea ar trebui să explice cu atenţie tuturor părţilor scopul interviului, durata sa,
domeniul problemelor care se vor discuta şi limitele de confidenţialitate pentru datele
dezvăluite în timpul reuniunii. Cei mai mulţi dintre mediatori ţin la standardul ca
informaţiile schimbate în şedinţa de colectare a datelor înainte de mediere şi în discuţiile
ulterioare să fie confidenţiale şi să nu fie făcute publice sau în sesiunile comune decât cu
consimţământul părţilor în dispută. Totuşi, alţii fac excepţie de la această regulă , mai
ales când este vorba de caz penal, abuzarea copiilor sau riscul de vătămare fizică .
Unii mediatori aleg să ţină toate interviurile iniţiale în sesiuni comune, în prezenţa
tuturor părţilor. Această alegere se poate baza pe strategie, comoditate, constrângeri de
timp, complexitate, limite de confidenţialitate sau dorinţa de a evita suspiciunea de
imparţialitate asupra unei părţi. Forumul pentru colectarea datelor poate fi restrâns şi de
dorinţa părţilor – dintre care una sau mai multe nu doresc întâlniri separate datorită lipsei
87
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
de încredere în mediator – sau de factori politici, cum sunt regulile privind şedinţele
deschise .
Primele 5-10 minute ale interviului de colectare a datelor pot fi cele mai importante
pentru elaborarea raportului şi stabilirea credibilităţii personale. Aceasta se numeşte
„etapa socială” a interviului (Survey Research Center, 1969). (E clar, contextul cultural al
disputei şi relaţia mediatorului cu partea va influenţa în mare măsură durata şi conţinutul
acestei activităţi).
88
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Accentuarea necesităţii de a asculta toate punctele de vedere, mai ales pe cele ale
intervievaţilor,
Explicarea avantajelor participării
Răspunsul la întrebări care pot scădea opoziţia faţă de participare
Demonstrarea unui interes personal pozitiv pentru grijile, problemele sau punctele
de vedere ale părţii în dispută.
ABORDAREA INTERVIEVĂRII
89
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Formatul interviului
Mediatorii trebuie să planifice formatul atât pentru interviurile individuale cât şi pentru
cele comune de colectare a datelor. Deşi formatele ar putea fi diferite într-un fel pentru
aceste 2 tipuri de intervenţii, multe dintre întrebările strategice sunt aceleaşi. Aceste
consideraţii ar trebui adresate:
Deşi nu este suficient spaţiu pentru a răspunde la toate aceste întrebări, cele mai multe
dintre ele sunt prezentate aici.
Cine vorbeşte primul? Această întrebare este valabilă numai în şedinţele comune de
colectare a datelor. Pentru a determina cine prezintă primul punctul de vedere, el sau ea,
mediatorii folosesc mai multe criterii:
90
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Practica generală permite iniţiatorului sau reclamantului să fie primul, pentru că această
parte a adus disputa spre mediere (Stulberg, 1981a). Adesea, prima parte care vorbeşte nu
este cea care doreşte să schimbe starea de fapt. De exemplu, în negocierile de muncă,
primele care fac propunerile sunt sindicatele pentru modificarea contractului curent sau
pentru a iniţia unul nou. O excepţie de la această practică se poate face când una dintre
părţi este atât de angajată emoţional încât nu poate aştepta ca cealaltă parte să-şi prezinte
prima punctul de vedere sau când una dintre părţi este mai slabă şi poate obţine rezistenţa
psihologică internă dacă este prima sau cu acordul reciproc al părţilor în dispută.
Ce format pentru schimbul de informaţii trebuie să se folosească?Se pare că
acesta nu este un format pe care mediatorii îl folosesc cu consecvenţă. O procedură
obişnuită este să se permită fiecărei părţi o perioadă specifică în timpul sesiunilor comune
pentru a-şi prezenta cazul mediatorului şi celeilalte părţi. Singurele întreruperi permise
sunt cererile din partea mediatorului pentru clarificare sau pentru mai multe informaţii.
La şedinţele comune, fiecare dintre părţi poate fi încurajată să pună întrebări sau să obţină
clarificări la finalul fiecărui interviu.
O altă procedură folosită în disputele grupului este ca o parte care se bucură de
încrederea celor mai multe dintre părţi să descrie disputa şi istoricul ei iar celelalte părţi
să exprime dezacordurile faţă de această descriere. Aceste puncte de dezacord pot deveni
ulterior puncte pe agenda de discuţii.
O a treia abordare este organizarea de reuniuni comune cu mai multe părţi sau o
echipă astfel încât să se obţină punctul de vedere al grupului asupra problemei. Deşi
intervievarea grupului este adesea o cale foarte eficientă pentru obţinerea de informaţii de
la un număr de persoane în acelaşi timp, aceasta poate duce la influenţarea punctului de
vedere al grupului sau părtinirea punctelor de vedere independente şi diverse ale
persoanelor. În interviurile grupului, precizia punctelor de vedere exprimate ar trebui
verificată întotdeauna dându-le participanţilor ocazia de a contacta mediatorul în
particular pentru a-şi exprima punctele de vedere. (Eu le dau întotdeauna participanţilor
dintr-un grup cartea mea de vizită şi îi încurajez să mă sune dacă au idei noi despre
subiectele pe care le-am discutat).
Cum se tratează supărarea, întreruperile şi dezacordurile cu privire la date în
sesiunile comune? Deoarece colectarea datelor se face de obicei fie înainte de reuniunile
comune, la începutul negocierilor sau după de mediatorul a intervenit în dispută ca
urmare a unui impas, părţile experimentează sentimente diferite în perioada alocată
pentru schimbul de informaţii. În interviurile individuale, mediatorii pot accepta o
expresie emoţională mai mare decât în sesiunile comune. În Capitolul Şapte vom descrie
mai mult acest aspect.
91
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Interviurile eficiente au nevoie atât de întrebări bune cât şi ascultare bună din partea
mediatorului. Echilibrul dintre aceste 2 aptitudini de comunicare, bineînţeles, depinde de
scopul şi structura interviului. Atât în interviurile structurate cât şi în cele nestructurate,
există o mare varietate de moduri în care se pun întrebările şi grad de sinceritate al
mediatorului. (vezi Tabelul 5.1) În general, întrebările sunt de 2 tipuri: închise şi
deschise (Stewart şi Cash, 1974).
92
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Întrebările închise
Întrebările închise, care necesită numai răspunsuri da sau nu sau o declaraţie specifică a
faptului, permit mediatorului să îngusteze concentrarea astfel încât el sau ea să poată
obţine informaţii concrete despre un anume aspect al disputei. Formatul cel mai închis
este întrebarea care sugerează răspunsul „Nu-i aşa că aţi văzut oameni cu camionul pe
şantier în după-amiaza zilei de 27 august?” Mediatorii evită adesea întrebările închise sau
care sugerează răspunsul la începutul interviului pentru că pot crea animozităţi din partea
intervievatului faţă de mediator şi prin urmare reduc cantitatea şi calitatea informaţiilor
care se oferă (Richardson, Dohrenwend şi Klein, 1965).
Mediatorul doreşte să adune cât mai multe informaţii posibile şi să identifice percepţiile
părţii în dispută cu privire la problema care se va adresa. Aceste informaţii sunt greu de
obţinut, de obicei, datorită lipsei de încredere sau prudenţei părţii din conflict sau datorită
faptului că respondenţii nu au definit situaţia în aceiaşi termeni ca şi mediatorul.
Mediatorii folosesc întrebările cu o infinitate de răspunsuri pentru a ajuta la depăşirea
acestor limite. Asemenea întrebări permit intervievatului să transmită atâtea informaţii
câte vrea fără a avea sentimentul că este presat (ă). În plus, permit intervievatului să-şi
spună percepţia despre realitate fără să fie supus unui cadru de analiză străin; nu sunt
întrebări test cu răspuns implicat sau prescris.
În interviurile bazate pe întrebări cu o infinitate de răspunsuri, mediatorii nu ar
trebui să creeze o discuţie foarte structurată. Scopul este ca intervievatul să ducă cea mai
mare parte din discuţie. După punerea unei întrebări cu o infinitate de răspunsuri,
mediatorul ar trebui pur şi simplu să asculte. Ca tehnică de clarificare se poate folosi şi
ascultarea activă (vezi Tabelul 5.1) cu conţinut sau reacţie emoţională (Gordon, 1978)
Iată câteva exemple de întrebări cu o infinitate de răspunsuri:
Care sunt condiţiile din trecut ale acestei situaţii? (Termenul de Situaţie este
preferabil celui de Conflict datorită conotaţiei negative a celui din urmă termen).
Care sunt chestiunile controversate (sau problemele) care vă îngrijorează?
Ce fel de decizii se vor lua?
Cine (persoane, agenţii sau grupuri) ar trebui implicat pentru a ajunge la o decizie
înţeleaptă şi care să se poată pune în practică? Ce crede fiecare dintre părţi despre
problemă?
Care sunt interesele comune şi preocupările pe care le aveţi Dv şi ceilalţi?
Ce credeţi că ar trebui făcut pentru a evita sau soluţiona această situaţie? În ce
condiţii aţi dori să lucraţi cu ceilalţi implicaţi în această problemă?
Nu înţelege întrebarea
Formularea greoaie a întrebării
Mai multe întrebări în aceiaşi frază
Domeniul excesiv sau complexitatea problemei întrebate
Ezitarea de a dezvălui informaţii private sau confidenţiale
94
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Analizând cu atenţie răspunsurile la întrebările care au fost puse anterior, prin observarea
comportamentului non-verbal sau punerea unor întrebări mai directe , mediatorul ar
trebui să poată stabili de ce un respondent nu răspunde la întrebările puse.
Adesea, mediatorul primeşte într-un interviu mai multe informaţii decât îşi
aminteşte. Pentru a împiedica pierderea unor date importante mediatorii stabilesc de
obicei, înaintea sesiunii ce metode de înregistrare a datelor vor folosi. Cele 2 tehnici
primare de înregistrare sunt notele scrise şi înregistrările audio sau video. Fiecare metodă
are avantaje şi dezavantaje.
Notele scrise necesită notarea rapidă astfel încât conţinutul şi emoţiile să fie uşor
detectate în timpul analizei. Metoda de scriere trebuie să fie suficient de precisă pentru a
nu pierde informaţiile importante şi a nu-l distrage de la interviu. Iată câteva norme
pentru mediatorii care se bazează pe înregistrările scrise:
Înregistrarea audio sau video a interviurilor este o altă metodă de a obţine înregistrările
complete ale interviului. Înregistrarea pe bandă este de departe cel mai precis sistem de
colectare şi memorare a datelor dar de mult ori ia timp cu ascultarea şi iar transcrierea
este costisitoare şi poate inhiba intervievaţii.
Dacă sesiunile se vor înregistra pe bandă, mediatorii ar trebui să obţină acceptul
părţilor, explicând cum va fi folosită banda şi cine va avea acces la ea. Mediatorii pot
obţine un grad mai mare de cooperare oferindu-se să închidă înregistrarea dacă o parte în
dispută nu se simte confortabil discutând despre un anume subiect.
ANALIZA CONFLICTULUI
95
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Cea mai simplă este probabil întâlnirea periodică a echipei în cadrul căreia mediatorii să
facă rapoarte verbale despre persoanele pe care le-a intervievat şi informaţiile pe care le-
au obţinut. Trebuie să se aloce timp pentru întrebări din partea celorlalţi intervievatori şi
pentru sugestii privind îmbunătăţirea procedurii şi formatului interviului. Aceste şedinţe
oficiale, totuşi, iau prea mult timp dacă sunt mai mulţi intervievatori sau interviuri iar
disputa are nevoie de intervenţie rapidă.
Informaţiile mai pot fi transmise prin transcrierile sau înregistrările interviurilor
sau rapoartelor cu impresiile intervievatorilor. Mediatorii au constatat adesea că notarea
reflecţiilor lor când se întorc de la un interviu este un proces eficient pentru interpretarea
datelor şi comunicarea lor celorlalţi. Această tehnică promovează sinteze şi rezumarea
punctelor importante, făcând ca informaţiile să poată fi folosite mai bine.
Integrarea datelor
O metodă de a organiza datele privind persoanele dintr-o dispută este întocmirea unei
liste a participanţilor care să prezinte numele intervievaţilor potenţiali sau vechi şi
organizaţiile cărora le aparţin. O asemenea listă ajută mediatorii să nu piardă din vedere
pe cei care au fost intervievaţi, când au fost intervievaţi şi cine mai trebuie intervievat. De
asemenea permite mediatorilor să stabilească când ar trebui intervievate persoanele care
96
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
A doua categorie de informaţii care trebuie integrată este cea referitoare la relaţiile
părţilor în conflict.
Vezi tabelul 5.2 din pagina originală – Grup de interese al listei cu participanţi individuali
97
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
include şi evenimente mai mari cum ar fi schimbările din conştiinţa publică despre o
controversă, tendinţele economice, schimbarea majoră a politicii guvernamentale sau
evenimentele internaţionale care influenţează dinamica disputei. Liniile de timp se pot
proiecta în viitor şi pot identifica datele sau acţiunile critice care vor afecta dinamica
conflictului.
Unii mediatori scriu scurte istorii ale cazului disputei pentru a le fi de folos în
identificarea şi ordonarea evenimentelor din trecut. Ulterior, aceste studii de caz sau
scenarii se pot folosi pentru a prezenta părţilor un punct de vedere despre modul în care s-
a dezvoltat conflictul astfel încât să se poată prezenta înţelegerea comună a fondului
disputei.
Categoria finală de date care trebuie organizată şi integrată se referă la substanţa disputei:
controverse, interese, poziţii şi eventuale opţiuni de soluţionare.
Instrumentul pe care mediatorii îl folosesc pentru a ordona şi analiza interesele
conflictuale este problema controversată, poziţia, interesul şi schema de opţiuni. Această
schemă se foloseşte pentru a reprezenta grafic controversele şi poziţiile părţii în dispută
în mod organizat şi apoi pentru identificarea interesele care se află în spatele acelor
poziţii. Diagrama mai identifică şi eventualele opţiuni de soluţionare. Prin identificarea
intereselor, mediatorul poate asista părţile la elaborarea unei game de soluţii care pot fi
acceptabile reciproc.
Verificarea datelor
Colectarea datelor , mai ales când se face în şedinţe separate, poate genera informaţii
contradictorii. Este posibil ca mediatorul să nu fi auzit sau înregistrat corect sau ca
intervievatul să fi dat informaţii eronate, intenţionat sau neintenţionat.
98
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
districtuale planificare
despre opoziţia
cetăţenilor faţă
de proiect
5. Proprietari de Se întâlnesc Se întâlnesc cu Se întâlnesc cu Frecventează
terenuri locali pentru a discuta societatea grupul de interes audierile publice
planurile public
societăţii
Interpretarea datelor
99
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Dezacorduri reale cu privire la ce date sunt importante sau la modul în care sunt
colectate şi evaluate
Interese de concurenţă reală de esenţă, procedurale sau psihologice
Constrângeri structurale asupra părţilor, cum sunt rolurile concurente sau puterea
sau autoritatea inegală
Modele de comportament destructiv produse de forţe exterioare cum sunt
constrângerile de mediu şi timp
Sisteme de valori diferite care sunt greu de reconciliat dar trebuie prezentate
pentru a se ajunge la o soluţie.
Dacă disputa privind datele este considerată ca fiind cauza primară se poate folosi aceiaşi
procedură. De exemplu, într-o dispută complexă privind apa în Colorado, părţile nu sunt
de acord cu privire la datele de bază importante: câtă apă a fost, cât era necesar, şi unde
erau resursele. Negocierile nu au putut continua până nu s-a soluţionat această problemă.
Una dintre părţi avea multe dintre informaţii într-un model pe computer dar nu ar fi
dezvăluit acest lucru pentru că era brevetat şi aceasta ar fi afectat capacitatea economică a
părţii de a obţine resurse suplimentare. Mediatorul a lucrat cu părţile pentru a le ajuta să
100
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Evaluările situaţiilor sau rapoartele se pot folosi eficient pentru a identifica punctele de
acord şi controversele care trebuie discutate.
Rapoartele de citare sunt aşteptate sau cerute de agenţiile publice care se
consideră că au iniţiat medierea de mijloc de soluţionare a disputelor publice. De fapt,
aceste agenţii pot separa procesul de soluţionare a disputei şi contractele de intervenţie, în
partea de citare şi partea de mediere. Ele pot folosi raportul de citaţie pentru a stabili dacă
s-au îndeplinit condiţiile adecvate pentru începerea medierii oficiale. De exemplu, Biroul
de Reclamaţii şi Departamentul Internelor din SUA au folosit un raport de citaţie care
analiza dinamica disputei litigioase legate de folosirea apei din bazinul râului Klamath
pentru agricultură, de către triburi şi pentru a proteja speciile ameninţate din Oregon şi
California, pentru a stabili dacă şi în ce fel ar trebui să se angajeze guvernul în negocieri
101
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Capitolul şase
102
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Mediatorul poate elabora un plan de mediere fie în cooperare cu părţile sau, dacă una din
2 condiţii este îndeplinită, fără consultarea sau implicarea părţilor (Argyris, 1970). Mai
întâi, dacă problema sau controversa în discuţie nu este foarte importantă şi „nu implică
sentimentul clienţilor de auto-acceptare şi competenţă şi când problema este clar în afara
competenţei clienţilor” (p.27), mediatorul poate decide să intervină unilateral. În al doilea
rând, dacă disputa este extrem de intensă şi părţile în dispută se simt fără speranţă sau
paralizate în eforturile lor de a-şi schimba interacţiunile, mediatorul poate prelua
controlul procesului.
Ori de câte ori este posibil, părţile ar trebui implicate în elaborarea planului de
mediere, deoarece le consolidează angajamentul pentru procesul de soluţionare a disputei.
Dacă mediatorul elaborează singur procedurile, părţile simt aceasta ca fiind ceva din
exterior. Un exemplu de planificare procedurală comună de către mediator şi părţi a avut
loc în timpul negocierii unui plan de management al dezvoltare a statului California.
Mediatorii au cerut fiecărei părţi să-şi desemneze un reprezentant care să facă parte din
micul grup însărcinat cu proiectarea procesului a cărui menire era să conceapă, împreună
cu mediatorul, procedurile pentru discutarea controverselor în dispută. După elaborare,
propunerile procedurale au fost prezentate grupului pentru aprobare şi implementare, ca
un întreg. Implicarea în conceperea procedurilor de negociere şi a planului de mediere a
dezvoltat proprietatea părţilor asupra acestuia, şi angajamentul pentru proces şi a creat
avocaţi mai puternici pentru intervenţiile care au fost sugerate de mediatori.
În conceperea planului de mediere, mediatorii ar trebui să aibă în vedere unele
întrebări importante:
1. Cine ar trebuie să fie implicat în efortul de mediere?
2. Care este cel mai potrivit loc pentru mediere?
3. Care sunt aranjamentele fizice care trebuie făcute?
4. Ce proceduri trebuie folosite?
5. Care sunt controversele, interesele şi opţiunile de soluţionare importante pentru părţi?
6. Care sunt stările psihologice ale părţilor?
7. Cum se stabilesc regulile şi normele de comportament?
8. care este planul general pentru primele negocieri comune în prezenţa mediatorului ?
Cum se vor identifica şi ordona articolele specifice din agendă?
9. Cum vor fi instruite părţile cu privire la proces şi cum vor ajunge la acordul de
continuare a negocierilor?
10. Ce obstacolele care pot apare şi cum vor fi depăşite?
PARTICIPANŢII LA NEGOCIERI
103
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
În multe dispute, părţile care ar trebui să participe la negocieri sunt vizibile cu uşurinţă.
În divorţuri, soţul şi soţia ar trebui să fie prezenţi; în disputele de muncă, ar trebui să fie
prezenţi reprezentanţii sindicatului şi managementului. Totuşi, în alte dispute, identităţile
părţilor importante nu sunt aşa de clare. De exemplu, într-un caz de custodie a copilului
referitor la revizuirea drepturilor la vizită, cea de-a doua soţie a soţului divorţat poate cere
să participe la negocieri. În cazurile comerciale care implică falimentul, mulţi creditori
cer să se implice. În disputele de folosire a terenurilor comunităţilor, mai multe părţi pot
fi interesate de controverse şi doresc să participe.
Deşi, de obicei, mediatorul nu ar trebui să stabilească care sunt părţile în dispută
sau cine va participa la negocieri, el sau ea poate ajuta părţile să stabilească cine să fie
prezent şi când. Uneori, mediatorul poate asista o parte să-şi aleagă reprezentantul
grupului, sau să identifice persoana care să fie eficientă în comunicarea intereselor
grupului dar şi să fie acceptată de ambele părţi. Dacă grupul sau organizaţia este
dezorganizat(ă) , mediatorul îi va sprijini la alcătuirea procesului de luare a deciziilor
pentru alegerea echipei de negociere sau a reprezentantului.
Un caz în care mediatorul a jucat un rol în ajutarea unui grup să stabilească cine să
fie la masă pentru a le reprezenta interesele a fost negocierea reglementării federale.
Liderul oficial al uneia dintre părţi, o coaliţie de grupuri, a fost perceput de celelalte părţi
ca fiind abuziv verbal, iraţional şi nedemn de încredere.
Oficialii unui oraş i-au cerut unei mediatoare să intervină într-o dispută între un
proprietar şi numeroşi chiriaşi dintr-un complex mare de apartamente. Ea a intrat în
camera comună a clădirii de apartamente unde se adunaseră locatarii şi a constatat că sunt
gălăgioşi, supăraţi şi pregătiţi să hărţuiască proprietarul. A întrebat cine era
reprezentantul lor. Nu se gândiseră să aleagă pe cineva. Le-a cerut o listă a problemelor
pe care doreau să le discute iar ei au menţionat strigând, câteva puncte. Ea a spus
grupului că întâlnirea şi demonstraţia de forţă arătaseră importanţa lor pentru proprietar
104
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Ca partea a strategiei de negociere, una dintre părţi poate refuza să-şi trimită
reprezentantul care are autoritatea să ia decizia finală. Această acţiune poate fi o încercare
de a insulta cealaltă parte sau de a-i nega recunoaşterea sau legitimitatea – un semnal că
partea nu consideră problema la fel de importantă pe cât o consideră cealaltă parte sau
este o cale de a insulta pe cel care ia decizii ca urmare a dinamicii şi presiunii directe de
negociere (Schelling, 1960). De obicei, eticheta negocierii cere să fie prezenţi oameni de
acelaşi rang sau statut. Când se confruntă cu o discrepanţă în ce priveşte autoritatea de
luare a deciziei între negociatori, mediatorii pot (1) insista pentru înlocuirea celui care ia
decizii cu o autoritate egală sau (2) să facă clare diferenţele de autoritate dintre 2 sau mai
multe părţi şi să stimuleze înţelegerea luării deciziei şi structura ratificării care trebuie
folosită de parte fără ca persoana care ia decizii să fie prezentă. Prin urmare, clarificarea
procesului de luare a deciziei înainte de începerea negocierilor poate reduce conflictele
inutile şi ulterior reclamarea negocierii de rea credinţă.
Adesea părţile doresc ca la negociere să fie prezenţi prieteni, martori, membri sau părţi
secundare. (Acest fapt este valabil mai ales în cadrul societăţilor care apreciază
colectivismul şi luarea deciziilor de grup, spre deosebire de cele care pun accentul pe
individualism şi luarea deciziilor individual). Nu există nici o regulă sau practică pe care
mediatorii să o urmeze pentru a răspunde unor asemenea cereri. Unii mediatori cer ca
prietenii, martorii şi membrii să rămână în afara negocierilor dacă nu au rol sau o funcţie
deosebită de îndeplinit (Stulberg, 1981a). Alţii admit observatori, care sunt apoi informaţi
despre limitele participării lor. Se întâmplă mai ales în alte culturi decât cele care domină
în America de Nord şi Europa de Vest; în aceste societăţi, prietenii şi observatorii sunt
folosiţi adesea de mediator şi de părţi ca generatori de opţiuni, martori pentru asigurarea
obiectivităţii acordului şi garanţi ai implementării sau conformării cu acordul. Uneori,
mediatorul nu are o preferinţă sau o regulă procedurală cu privire la prezenţa părţilor
suplimentare la negocieri şi lasă decizia finală în seama părţilor.
105
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Din când în când, părţile în dispută din America de Nord solicită prezenţa terapeuţilor la
negocieri. Acesta nu este ceva neobişnuit în disputele de familie şi interpersonale. Deşi
medierea nu este un proces terapeutic, poate beneficia de prezenţa persoanelor resursă
care pot asigura sprijinul emoţional sau cunoaşterea psihodinamică. Mediatorii ar trebui
să fie deschişi la implicarea terapeuţilor în negocieri dacă sunt acceptaţi de toate părţile şi
dacă se poate demonstra că terapeutul poate ajuta părţile în problemele emoţionale şi
psihologice (Haynes, 1981). Totuşi, unele restricţii privind participarea terapeuţilor pot fi
oportune.
Părţile în dispută pot cere ca inginerii, contabilii, planificatorii financiari , experţii
tehnici sau cercetătorii să poată participa la negocieri. Aceste persoane resursă pot da
părţilor în dispută o perspectivă profesională utilă asupra problemelor (Fisher, 1978), cu
informaţii care să prevină conflictele inutile privind date imprecise sau conflictuale sau
care să le ofere o cale de a media disputele privind datele (Straus, 1979). Mediatorii
106
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Media
În alte dispute publice, în care membrii foarte interesaţi şi implicaţi doresc să participe,
este foarte greu, dacă nu imposibil, să se păstreze caracterul privat prin mijloacele
şedinţelor închise. În plus, cei care iau deciziile publice pot fi excluşi de la participarea la
negocierile închise de „legile luminii soarelui” care cer ca toate discuţiile să fie publice.
Deşi mediatorii şi mulţi negociatori presupun că negocierile sunt cruciale, un mare număr
şi probabil majoritatea disputelor publice au fost negociate cu succes în prezenţa
publicului. Existată o experienţă semnificativă cu negocieri deschise şi la nivel
internaţional. Consiliile Comunităţilor din California (Shonholtz, 1984) şi mai mulţi
mediatori canadieni (discuţii cu R. McWhinney şi K. Metcalf la reuniunea anuală a
Asociaţiei Tribunalelor pentru Familii şi Conciliere; Denver, mai 1984) au condus
medierile deschise cu un succes remarcabil. Majoritatea medierilor interpersonale
conduse de Consiliul de Mediere şi Sri Lanka şi Sistemul de Justiţie Barangay din
Filipine au condus tot medieri deschise. Totuşi, în SUA aceste şedinţe pentru disputele
personale sunt mai curând o excepţie decât o regulă.
Mediatorii ar trebui să sprijine părţile să ia decizia dacă medierile să fie deschise
sau închise şi să elaboreze, dacă este cazul, metode de educare publică despre esenţa unei
dispute şi procedurile pe care le folosesc părţile în dispută pentru a-şi rezolva diferendele.
Dacă şedinţele vor fi închise, mediatorii pot propune proceduri specifice pentru
transmiterea informaţiilor (Lansford, 1983). Adesea sunt de acord cu un comunicat de
presă comun pe care îl face mediatorul în numele lor. Un alt tip de publicitate despre
progresul medierilor poate include întâlnirile periodice cu presa şi prezentările publice de
către părţi în afara sesiunilor de negocieri.
LOCUL NEGOCIERILOR
107
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Locul ales pentru negocieri poate afecta în mod semnificativ interacţiunea negociatorilor.
Având în vedere unde se întâlnesc, mediatorii ar trebui să aleagă sau să convingă părţile
să aleagă, un loc neutru în care nici una dintre părţi să nu aibă o identificare emoţională
puternică sau controlul fizic al spaţiului. Avantajele pentru părţi şi mediator al unor locuri
neutre sunt următoarele:
Uneori, părţile refuză să negocieze într-un loc neutru şi vor să medieze în propriul
teritoriu. Sau doresc să continue negocierile într-un loc stabilit înainte de intervenţia
mediatorului. Când se confruntă cu cererea uneia dintre părţi de a negocia pe teritoriul ei,
mediatorii au 2 opţiuni strategice majore. Ei pot (1) discuta şi clarifica avantajele şi
dezavantajele unei asemenea decizii, scoţând în evidenţă impactul negativ asupra
soluţionării; sau (2) să convingă celelalte părţi să accepte cererea părţii recalcitrante
precum şi să identifice avantajele şi dezavantajele pentru părţile care nu sunt pe teritoriu
propriu.
Avantajele teritoriului care nu este neutru:
108
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Mediatorul poate refuza să medieze în acest caz, dar răspunsul său este extrem de rar.
109
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Aceasta mi-a arătat importanţa de a te asigura că părţile şi mediatorul sunt într-un spaţiu
intim.
Spaţiile de discuţii sunt cruciale în soluţionarea conflictelor în care se afişează
emoţii intense sau în care există posibilitatea unor violenţe (Schreiber, 1971). Mediatorii
folosesc adesea camere în întregime separate pentru fiecare parte în disputele care
implică violenţă reală sau potenţială. Mediatorul poate pendula între părţi, duce mesaje şi
elabora o înţelegere între părţi. Dacă este cazul, părţile se pot ţine deoparte pe toată
perioada procesului de mediere.
Mediatorii ar trebui să aibă în vedere tipul disputei şi starea psihologică şi
emoţională a părţilor; ei ar trebui să aleagă aşezarea fizică care va duce la soluţionare.
Când negocierile au avut loc înainte de intervenţia mediatorului, acesta poate încerca să
facă mici modificări ale aşezării fizice pentru a induce modificări psihologice sau să mute
părţile pe locuri total noi.
PROCEDURILE DE NEGOCIERE
110
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
precizeze ce abordări – negocierea poziţională sau bazată pe interes – au fost folosite sau
se vor folosi. Dacă mediatorul organizează reuniuni private de colectare a datelor înainte
de sesiunile comune, aceste informaţii sunt, în general, uşor de obţinut. Dacă nu este
posibil să se obţină informaţii pe baza procedurii de negociere preferată de părţi,
mediatorul ar trebui să conceapă o serie de planuri de rezervă care să-i permită lui sau ei
să răspundă la orice combinaţie de proceduri de negociere.
În disputa dintre 2 părţi există 4 combinaţii posibile:
Dacă disputa implică mai mult de 2 părţi, numărul combinaţiilor şi permutărilor creşte.
Dacă se aşteaptă ca una sau mai multe părţi să folosească negocierea poziţională,
şi dacă mediatorul doreşte să-i ajute să treacă la concentrarea pe interese, intermediarul
poate folosi mai multe tactici:
111
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Când mediatorii întâlnesc părţi care s-au angajat anterior sau au planificat să se angajeze
într-o negociere poziţională, ar trebui, dacă este posibil, să elaboreze un plan de mediere
care să îndrepte părţile către negocierea bazată pe interese cât mai rapid posibil. Aceasta
poate implica o conferinţă de presă sau o discuţie despre procesul de negociere bazat pe
interese sau, în disputele cu mai multe părţi, sesiuni de informare despre modul în care se
pot iniţia negocierile prin cooperare.
112
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
activităţile propuse. Voi descrie acum câteva activităţi care pot fi de folos unui mediator
să-şi stabilească tonul, agenda şi să obţină angajamentul de a negocia.
În general este important să se stabilească un ton pozitiv şi armonios la începutul
negocierilor. Relaţiile de muncă pozitive dintre părţi depind de atitudinea lor faţă de ele
însele şi unele faţă de altele. Prezenţa unei terţe părţi neutre poate ajuta în mare măsură la
crearea unei abordări pozitive, deschise, directe şi de afaceri.
Fixarea tonului, de obicei, începe cu prezentarea. Stabilirea etapei pentru prima
sesiune comună ar trebui să includă calendarul mediatorului şi al părţilor pentru a se
prezenta. În cazul în care părţile în dispută sunt grupuri sau organizaţii, mediatorul poate
să lase timp pentru descrierea afilierii şi preocupărilor grupului.
După prezentări, mediatorul va planifica timpul pentru declaraţia sa de deschidere
– o descriere a ceea ce urmează. Stulberg (1981a, pp.42-43) face lista avantajelor
realizării unei declaraţii de deschidere eficiente:
113
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Medierea este un proces prin care o terţă parte ajută oamenii să-şi identifice
problemele despre care trebuie să vorbească, să descopere condiţiile care trebuie
îndeplinite pentru soluţionare, să genereze soluţii posibile şi să ia decizii
Medierea este voluntară. Oamenii sunt acolo pentru că au ales iar mediatorul nu
are puterea de a forţa decizia părţilor implicate
Oamenii în conflict vor decide cum se va termina conflictul
Mediatorul este imparţial (acest fapt este opţional sau chiar nepotrivit în unele
societăţi). El sau ea nu investeşte într-o soluţionare esenţială deosebită.
Mediatorul este cel care facilitează procesul şi nu un judecător al problemelor.
Mediatorul este neutru în aceea că el sau ea nu are relaţii cu niciuna dintre părţi
care să pericliteze imparţialitatea lui sau ei sau angajamentul pentru toţi (şi
aceasta este opţională sau nepotrivită în unele culturi).
Mediatorii ar trebui să informeze părţile despre dreptul lor de a folosi procedurile legale
şi de a solicita consiliere juridică (dacă este cazul). Oferirea acestor informaţii, totuşi, nu
ar trebui interpretată ca furnizare de consiliere juridică sau îndemn de a se adresa justiţiei.
Părţile în dispută îşi rezervă dreptul de a rezilia negocierile şi de a urma calea legală
pentru a-şi îndrepta motivele de nemulţumire până când semnează un acord care poate
deveni contract legal. Participarea la negociere sau mediere nu neagă dreptul părţii de a
consulta un consilier juridic. Părţile în dispută pot consulta oricând un avocat şi mulţi
mediatori solicită ca toate deciziile să fie analizate şi poate schiţate de un jurist înainte ca
părţile să semneze documentul (Folberg şi Taylor, 1984).
Mai mult, mediatorii ar trebui să explice limitele de confidenţialitate ale
procedurilor. Informaţiile schimbate între negociatori, sau între negociatori şi mediator în
sesiunile comune sau în discuţii, sunt de obicei confidenţiale. Uneori, mediatorii cer
părţilor să semneze formulare în care părţile afirmă că nu vor cita mediatorul sau
înregistrările negocierilor, ulterior, într-un proces la tribunal.
În unele negocieri, este suficientă o procedură elaborată cu grijă pentru a înclina părţile
către o rezoluţie productivă. În altele, negociatorii trebuie să stabilească un ghid de
comportament care să stabilească cum vor proceda unii faţă de alţii şi vor rezolva părţile
unele probleme care apar în cursul negocierilor.
Mediatorii şi părţile ar trebui să ia în considerare unele norme de comportament:
114
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
După ce mediatorul a elaborat formatul general al primei sesiuni comune, el sau ea poate
defini procesul de identificare a articolelor specifice din agendă. De obicei, mediatorul
are suficiente informaţii din colectarea de date şi analiza conflictului pentru a formula
agenda de negociere propusă.
În majoritatea cazurilor, mediatorii ar trebui să dea ocazia părţilor să facă propriile
declaraţii de deschidere – prezentările la începerea negocierilor în care părţile să prezinte
istoricul problemei sau conflictului, să identifice condiţiile care trebuie îndeplinite pentru
o soluţionare satisfăcătoare şi (uneori) să exprime emoţii puternice.
115
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
EDUCAREA PĂRŢILOR
116
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Aspectul final al elaborării unui plan de intervenţie este identificarea de către mediator a
sferelor de eventuale probleme care ar putea duce la un impas. Fisher (1978) identifică
mai multe sfere de probleme care ar putea bloca negocierile : (1) problemele de esenţă,
cum ar fi opţiunile prea puţine sau prea multe; (2) probleme de procedură precum absenţa
procesului sau un proces greşit: (3) probleme cu oamenii, precum emoţiile puternice,
etichetarea stereotipă sau lipsa de comunicare. Identificarea din timp a posibilelor
probleme şi planurile de rezervă pentru a le evita sau depăşi sunt punctele esenţiale
pentru planificarea medierii. Mediatorii se pot pregăti imaginându-şi problemele care pot
apare în sesiunea comună şi apoi să elaboreze mai multe planuri de rezervă pentru a putea
răspunde la fiecare dintre ele. În capitolele următoare voi discuta mai multe probleme şi
mişcările pe care le fac mediatorii pentru a le soluţiona.
Capitolul şapte
117
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
1. Emoţiile puternice
2. Percepţia greşită sau stereotipurile pe care le au una dintre părţi sau mai multe , unele
despre altele sau despre problemele în dispută
3. Probleme de legitimitate
4. Lipsa de încredere
5. Comunicarea slabă
Voi discuta pe rând fiecare dintre aceste probleme şi voi examina mişcările unor
intervenienţi angajaţi să le răspundă şi să le modifice.
EMOŢIILE PUTERNICE
Nu există nici o îndoială că emoţiile joacă un rol în conflict şi mediere. Jones (2001)
susţine că un conflict este în mare măsură definit emoţional. Ea arată că disputele au loc
când oamenii îşi dau seama că scopurile sunt incompatibile când se referă unii la alţii şi
că acestea declanşează evenimente care produc conflictul şi emoţiile provocate. Ea afirmă
că exprimarea emoţiilor este conectată cultural în acea societate care stabileşte ce este
important emoţional sau relevant pentru părţile implicate, stabileşte parametrii pentru
orientarea strategică a părţilor în conflict, modelele de comunicare circumscrise şi
defineşte comportamentul corespunzător şi adecvat al părţii.
Sentimentele negative puternice pot îndepărta părţile şi face negocierile foarte
dificile. Şi invers, cultivarea şi creşterea emoţiilor pozitive dintre părţi le pot ajuta să se
raporteze unele la altele mult mai pozitiv şi facilitează ajungerea la acorduri acceptabile
reciproc.
Câţiva cercetători au observat etapele emoţionale prin care trec părţile în dispută
în procesul de desfăşurare a conflictului, reducerea lui şi soluţionare (Douglas, 1962;
Kessler, 1978; Ricci, 1980, Daily, 1991). Alţii au examinat etapele comportamentului de
escaladare aferent emoţiilor negative din timpul negocierilor (Pruitt, Parker şi Mikolic,
1997) în medierile de divorţ (Donahue şi Jones, 1985, 1988) şi în negocierea crizelor
(Rogan, Donahue şi Lyles, 1990) . La începutul negocierilor, oamenii se simt supăraţi,
răniţi, frustraţi, neîncrezători, alienaţi, fără speranţă, revoltaţi, trădaţi, temători sau
resemnaţi faţă de condiţiile nesatisfăcătoare. Când încep discuţiile, emoţiile pot creşte şi
să ajungă dominante, rămân ascunse sau pe fundal, sau scad şi se revarsă pe măsură ce
progresul pozitiv se încetineşte sau se accelerează în transformarea sentimentelor şi
problemelor sau situaţiilor care au ajutat la producerea conflictului. Experienţa
psihologică continuă de schimbare a emoţiilor, exprimarea lor în comportament şi
evaluarea continuă a părţilor cu privire la relaţia lor şi la situaţia sau problemele în
discuţie depinde de interacţiunile complexe dintre individ sau grupul implicat, acţiunile şi
comportamentul părţii adverse şi de intervenţiile mediatorilor.
118
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
COMPONENTELE EMOŢIEI
119
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
120
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Vom spune mai multe despre abordările cognitive ca răspuns la emoţii, ulterior, în acest
capitol, când vom examina întrebările cu o multitudine de răspunsuri.
Coser (1956) face distincţia între conflictul ireal şi real. Conflictul ireal există când
părţile acţionează ca şi când s-ar afla într-o dispută deşi nu există condiţiile obiective
pentru un conflict
Conflictul real este rezultatul unui conflict de interese. Conceptele lui Coser despre
conflictul ireal şi real se pot aplica şi emoţiilor umane. Frecvent, părţile în conflict au
sentimente neobişnuit de puternice care poate că nu sunt meritate într-o situaţie reală. Un
conflict fără o bază realistă pentru emoţiile negative este în contrast direct cu o dispută în
care răspunsurile emoţionale sunt răspunsuri realiste pentru împrejurări.
Mulţi oameni au avut experienţa întâlnirii cu cineva pentru prima oară şi imediat
au simţit antipatie pentru aceea persoană. Nu exista o relaţie anterioară între oameni, dar
există încă o puternică reacţie negativă. Această dinamică a fost denumită în multe feluri
ca restimulare (Jackins, 1978) şi transmitere negativă (Freud, (1920), 1943).
Restimularea se referă la aducerea la suprafaţă a sentimentelor similare cu cele
generate de o relaţie sau evenimente din trecut. Sentimentele vechi sunt declanşate de o
nouă întâlnire care poate să fie sau nu similară cu o relaţie sau un eveniment mai vechi.
Deşi noua situaţie poate să nu fie o bază obiectivă pentru sentimente restimulate, este
mecanismul care renaşte emoţii trecute.
Există un exemplu care poate ilustra mai clar restimularea. Un grup de mediu a
luptat mai mulţi ani cu un serviciu public cu privire la termenii şi condiţiile de
funcţionare ale unui baraj hidroelectric. În timpul negocierilor, relaţiile personale dintre
ecologişti şi reprezentanţii societăţii s-au tensionat şi au devenit ostile. În final, serviciul
public a acceptat să ia în considerare unele dintre interesele grupului şi s-a ajuns la un
acord negociat foarte dezbătut. Un an mai târziu, noul director de relaţii publice al
serviciului public - o persoană foarte deschisă şi angajată în bunele relaţii dintre
comunitate şi societate şi implicarea publicului în luarea deciziilor – a anunţat că
societatea a planificat să revizuiască operaţiunile unui al doilea baraj, care era, deosebit
de primul, din punct de vedere al construcţiei şi amplasării. A mai declarat că serviciul
public dorea să folosească unele dintre procedurile de operare care fuseseră viu disputate
în timpul negocierilor anterioare. Ecologiştii, care au lansat un atac personal asupra
directorului de relaţii publice, au primit anunţul ca pe o ofensă. Deşi acesta avea
standardele şi abordările pentru rezolvarea problemei, care erau foarte diferite de cele ale
predecesorului său, a fost tratat la fel. Sentimentele vechi au fost restimulate de o situaţie
care părea la fel cu cealaltă dar de fapt era deosebită.
121
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Noua situaţie ar fi meritat un răspuns din partea ecologiştilor, dar intensitatea emoţiilor
lor era mai mult mai probabil provocată de sentimentele restimulate legate de evenimente
din trecut.
Transmiterea, şi mai ales transmiterea negativă, este mijlocul sau generalizarea
răspunsurilor aflate dintr-o altă relaţie particulară cu cineva. În sens freudian,
transmiterea are loc când dinamice puterii unei relaţii anterioare este transferată alteia.
Noua relaţie poate să fie sau nu similară cu cea veche. De exemplu, în disputa unui cuplu,
soţia poate transfera emoţiile despre un tată despotic asupra soţului ei chiar dacă soţul
poate fi diferit de tată ca personalitate şi mod de relaţionare.
Restimularea şi transferul pot duce la creşterea sentimentelor care sunt sau nu
meritate de condiţiile obiective ale părţilor în dispută. Mediatorii trebuie să ştie cum să
răspundă acestor surse de emoţii puternice. Vom vorbi despre acest punct mai târziu în
acest capitol.
Sentimentele realiste, în contrast cu sentimentele restimulate, sunt rezultatul direct
al condiţiilor clare şi prezente care ar fi de aşteptat să intensifice emoţiile. De exemplu,
dacă 2 părţi în negociere încep să ţipe una la alta şi să facă remarci defavorabile despre
integritatea lor, insultele directe duc la emoţii puternice. Nu este vorba de restimulare ci
de un răspuns direct la împrejurări imediate. (Evident, o persoană ar putea fi şi
restimulată dacă el sau ea a fost insultat(ă) direct în trecut, dar evenimentele din prezent
merită emoţii mai puternice decât simte partea în dispută).
În mod ideal, părţile vor trata sentimentele realiste cât şi pe cele restimulate.
Totuşi, când oamenii experimentează şi exprimă emoţii negative puternice, este necesară
prezenţa unei a treia persoane care să reducă sau să conducă impacturile lor negative.
Deşi mediatorul nu este un terapeut, el sau ea trebuie să se familiarizeze cu tehnicile
psihologice de asistare a părţilor în stăpânirea emoţiilor lor.
Ele pot fi neutralizate sau schimbate pentru a deveni pozitive. Pentru a răspunde emoţiilor
negative ale părţilor există 4 strategii: (1) abordări care permit oportunităţi creative pentru
ca părţile să-şi exprime sentimentele; (2) strategii pentru re-evaluarea emoţiilor; (3)
proceduri pentru eliminarea sau controlarea comportamentului de escaladare a emoţiilor;
şi (4) strategii de eliminare a obiectivului care creează emoţii prin satisfacerea nevoilor
de esenţă, procedurale sau psihologice sau intereselor. Strategiile pentru eliminarea
obiectivului care produc emoţii vor fi discutate în capitolele 9-14 ca parte a componentei
de soluţionare a problemei în procesul de mediere.
Pentru intermediari şi părţi există numeroase abordări pentru a răspunde emoţiilor
puternice. Dacă pentru cei mai mulţi conflictele implică la început mai mult sentimente
negative decât pozitive , mă voi concentra pe intervenţiile mediatorului care adaptează
122
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
sau reduc emoţiile negative. Stăpânirea sentimentelor negative poate adesea să cultive
spaţiul emoţional pentru, sau să ducă la necesitatea sau crearea de sentimente pozitive.
Răspunsurile mediatorului la emoţii constau în 3 etape separate: recunoaşterea
faptului că una dintre părţi are emoţii puternice, diagnosticarea emoţiei, şi alegerea
strategiei de intervenţie adecvate pentru a sprijini partea pentru a reacţiona creativ la
componenta psihologică, comportamentală sau cognitivă a sentimentelor. În general,
răspunsurile la emoţii se încadrează în 2 categorii: strategii pentru exprimarea creativă şi
înţelegerea sentimentelor şi strategii pentru eliminarea şi controlul emoţiilor.
sau că (3) exprimarea şi explorarea vor duce la o mai bună cunoaştere a relaţiei dintre
sentimente şi problemele întâlnite; sau că (4) exprimarea directă a emoţiilor este aşteptată
şi acceptată din punct de vedere cultural. Dacă mediatorul stabileşte că părţile trebuie să-
şi exprime emoţiile pentru oricare din aceste motive, el sau ea trebuie să stabilească,
unde, când şi cum emoţiile părţii ar putea fi exprimate.
Exprimarea unor emoţii puternic negative poate trăda şi pot fi foarte destructivă
pentru un proces de negociere delicat. Din acest motiv, emoţiile puternice care sunt
rezultatul unei restimulări sau ieşiri emoţionale manipulante, sunt adesea exprimate cel
mai bine în întâlnirile private dintre părţi şi mediator. Emoţiile pot fi canalizate către o
discuţie când una dintre părţi a fost ţinta (sentimentele puternice ale altei părţi în dispută
sau faptul că nu este capabilă să rezolve eficient sau să le răspundă creativ). Într-o
discuţie, emoţiile pot fi exprimate în siguranţă, fără a ţine seama de prezenţa celorlalte
părţi; se poate obţine uşurarea psihologică; se poate evalua ce este emoţie sinceră şi ce
sunt sentimente restimulate; se ajunge la a înţelege mai bine ce reprezintă legăturile
dintre emoţii şi problemele de esenţă; şi exprimarea comentariilor manipulante se poate
domoli fără a risca deteriorarea şi mai mare a relaţiei dintre părţi. Mediatorii pot iniţia
adesea o discuţie pentru descărcarea emoţiilor după ce părţile au început cu o interacţiune
negativă în sesiunea comună. Mai pot iniţia discuţii mai ales cu scopul de a provoca
părţile să-şi exprime emoţiile.
Ar trebui observat că exprimarea puternică a emoţiilor în sesiunea comună poate
fi un proces funcţional şi important pentru realizarea negocierilor productive. Douglas
(1962) a observat că descărcarea rituală în etapele de început ale disputelor de muncă
părea să fie o condiţie prealabilă pentru ca părţile să se îndrepte către negocierea
problemelor de esenţă. Dacă mediatorul se decide să încurajeze părţile să-şi exprime
emoţiile, sau dacă descărcarea are loc, spontan, într-o sesiune comună , preocupările sale
123
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Ascultarea activă
Frecvent, mediatorii au ceva dificultăţi în a recunoaşte dacă o parte are emoţii, dar nici ei
nici partea nu sunt capabili să le definească, să stabilească cât de puternice sunt
sentimentele părţii faţă de subiectul care se discută sau să înţeleagă legătura dintre
sentiment (e) şi problemele care se discută. Ascultarea activă facilitează adesea
identificarea şi diagnosticarea emoţiilor, ale părţilor şi intermediarilor. Rogers (1945) a
identificat primul această formă de interacţiune ca mijloc de efectuare a cercetării sociale;
Gordon (1978) şi Creighton (1972) au lucrat mai târziu la aceasta ca o metodă de răspuns
la emoţiilor oamenilor în conflict. Ascultarea activă este o tehnică de comunicare în care
124
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Mediatorii pot folosi ascultarea activă în discuţii şi în sesiunile comune pentru a cântări
dacă exprimarea emoţiilor este o tactică de negociere pentru a influenţa cealaltă parte să
facă concesii, dacă este o atitudine în faţa celorlalte părţi sau membri sau dacă este o
exprimare sinceră a sentimentelor. Cu cât mediatorul şi partea în dispută interacţionează
mai mult, cu atât este mai greu pentru partea în dispută să-şi menţină atitudinile
emoţionale nesincere.
Ar trebui observat faptul că ascultarea activă poate fi un proces cultural specific în
care nu se va lucra cu sau nu va corespunde unor persoane sau grupuri sau în cadrul unor
culturi anume.
Membrii culturilor care preferă să evite afişarea sinceră sau discutarea emoţiilor în faţa
părţilor cu care sunt în dezacord vor rezista ascultării active şi pot considera că răspunsul
la aceasta va duce la pierderea prestanţei în faţa lor sau a oponenţilor lor. Mediatorii ar
trebui să acorde atenţie când folosesc ascultarea activă într-o cultură cu care se ocupă
indirect sau într-una care nu este obişnuită cu exprimarea directă a emoţiilor.
După ce mediatorul a diagnosticat precis conţinutul şi intensitatea emoţiilor părţii,
trebuie să stabilească cum să sprijine partea respectivă să-şi înţeleagă şi stăpânească
emoţiile. Deşi acţiunile de conciliere sunt foarte apropiate de practica terapiei, de fapt,
mediatorul nu încearcă să schimbe sau să reabiliteze o parte în dispută printr-o abordare
clinică sau o tratate a cazului, ci numai asistă părţile în a-şi stăpâni emoţiile astfel încât să
poată negocia problemele specifice în dispută.
125
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Rezultatele combinate ale răspunsurilor unui individ sau grup la cele 2 seturi de întrebări
de evaluare ajută la stabilirea formei emoţiei – precum frustrarea, tristeţea, furia, jignirea,
teama, ofensa şi aşa mai departe – şi intensitatea emoţiilor care pot fi simţite şi exprimate.
Este important de observat că emoţiile sunt legate mai direct de modul în care individul
sau grupul percep o situaţie decât de evenimentul în sine. Această înţelegere se referă la
conceptele conflictului real sau ireal şi sentimentele reale şi restimulate , descrise anterior
în acest capitol.
Dacă părţile urmează să re-evalueze situaţia şi emoţiile, ele au nevoie de un loc
sigur pentru a face acest lucru şi prin urmare să vorbească despre întrebările directe şi au
nevoie de un proces care să le ajute să promoveze o evaluare precisă şi afectivă (Jones,
2001). Medierea eficientă ajută părţile implicate în conflict şi copleşite de emoţii
puternice prin stabilirea unui loc de întâlnire sigur unde oamenii să se simtă liberi să
126
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Ce simţiţi?
Ştii de ce ai aceste sentimente?
S-a întâmplat ceva anume care să te facă să te simţi aşa?
Cum te ajută sau te afectează acest eveniment?
Crezi că cineva sau ceva care trebuie acuzat? (Jones, pp.236-237).
127
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Prevenirea plânsului emoţional din partea părţilor în dispută sau a intermediarilor nu este
întotdeauna uşoară. Unii intermediari au încercat să identifice posibile modele de plâns al
părţilor în dispută (Jones, 2001).
Vorbind cu o parte înainte de sesiunea comună sau într-o discuţie privată şi întrebând-o
ce a declanşat această reacţie în trecut – cuvinte specifice, evenimente sau situaţii –
intervenientul şi partea sunt capabili să identifice ce a produs plânsul şi să prevină
repetarea acestuia. Mediatorii pot învăţa părţile cum să-şi dea seama când sunt gata să
izbucnească în plâns şi să-i spună mediatorului când se va întâmpla. Eventualele reacţii
pot include luarea unei scurte pauze sau un moment de linişte în timpul sesiunii, sau
chemarea la discuţii sau o pauză mai lungă pentru a preveni înteţirea plânsului emoţional.
Mai mult, mediatorii pot instrui celelalte părţi cum să evite mesajele sau atitudinile care
ar putea declanşa plânsul emoţional al celeilalte părţi.
După izbucnirea plânsului emoţional, mediatorii trebuie să întreprindă măsuri mai
concertate. Trebuie remarcat faptul că pauzele şi discuţiile scurte nu permit timpul
necesar pentru răspunsul psihologic şi cognitiv la plânsul emoţional sever. Gottman
(1994) observă că unei persoane îi trebuie mai mult de 20 de minute pentru a nu mai
plânge psihologic după un eveniment emoţional deosebit de important. În acest timp,
intermediarii trebuie să folosească ascultarea activă şi întrebările cu răspunsuri multiple
pentru a ajuta părţile să-şi analizeze sentimentele puternice.
Când plânsul emoţional este cauzat de psihodinamica internă a unei părţi, ca de
exemplu atunci când o parte în dispută este copleşită de un act negativ sau de o ripostă
verbală repetată sau de stăruinţa unei experienţe sau a unui sentiment negativ, mediatorul
poate ajuta partea în analiza actului (Jones, 2001). Intermediarii pot cere unei părţi să
identifice rolul pe care l-a jucat în crearea şi păstrarea acestor sentimente, ce sentimente
alternative ar fi de dorit şi cum ar trebui să fie noul act şi emoţiile ulterioare sau
atitudinea. Jones (2001) sugerează că aceasta este o abordare posibilă pentru a ajuta
părţile să treacă de la un act victimă inocentă şi emoţii la acela ale unei persoane care îşi
controlează singură viaţa.
128
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
treacă de la accentul pus pe emoţiile negative la cel pus pe cele pozitive şi să se apere unii
pe alţii de a se implica în emoţiile intense ale părţilor.
Deşi o mare parte din eforturile mediatorilor într-o dispută gravă se pot concentra pe
reducerea impactului sentimentelor negative, el sau ea nu ar trebui să uite importanţa de a
ajuta părţile să recunoască, cultive şi extinde unele faţă de altele sentimentele pozitive.
Când părţile intră într-o dispută au de obicei una sau mai multe stări emoţionale, se simt
neutre sau indiferente sau simt un amestec de emoţii pozitive şi negative. Partea de
început a acestui capitol s-a concentrat pe modul în care trebuie ajutaţi oamenii pentru a-
şi stăpâni emoţiile negative. Acum vom examina ce trebuie făcut cu emoţiile neutre sau
amestecate.
Când ne confruntăm cu părţi cu sentimente neutre sau amestecate despre cealaltă
parte sau problema în discuţie, intermediarul poate ajuta părţile să treacă la vederi mai
pozitive. Acest lucru se poate obţine prin mai multe metode care pot fi folosite fie în
timpul sesiunilor comune fie în întâlnirile private dintre intermediar şi o parte.
129
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Mediatorul poate cere părţilor să identifice sau să descrie un moment sau momente din
trecut în care sentimentele faţă de cealaltă parte sau părţi sau faţă de problemele în
discuţie erau mai pozitive şi dacă erau capabile să interacţioneze şi să coopereze în mod
productiv. Un exemplu al acestei tehnici este acela în care mediatorul divorţului întreabă
partenerii care se despart de ce s-au căsătorit şi de ce au fost atraşi unul de altul.
Amintirea sentimentelor pozitive din trecut poate contracara total emoţiile negative şi
percepţia asupra disputei din prezent.
Mediatorul poate cere părţilor să discute dacă ce s-a întâmplat în trecut era „de presupus”
să se întâmple, dacă interacţiunea, emoţiile sau efectele care au rezultat din situaţie sau
conflict ar fi fost pozitive. Prin relatarea unei poveşti negative la modul pozitiv o parte
poate fi pusă în legătură cu ceea ce ar fi putut să fie sentimentele pozitive. De asemenea,
pot induce celeilalte părţi confirmarea că diferendele ar fi trebuie tratate altfel , ar fi dus
exprimarea regretului pentru sentimentele negative sau ar fi avut alte atitudini de
conciliere care ducă la intensificarea sentimentelor pozitive dintre părţi.
Crearea unei contradicţii între sentimentele pozitive şi cele negative poate face şi mai
dificilă pentru o parte de a-şi pune „oponentul” într-o lumină total negativă. Ca un
catalizator pentru schimbarea opiniei, mediatorul poate cere unei părţi să identifice
întâmplările pozitive.
Mediatorul poate cere uneia sau mai multor părţi să identifice şi să discute viziuni
pozitive pentru ce ar putea fi o relaţie viitoare dorită şi emoţiile dintre părţi. Prin
identificarea şi prezentarea unui viitor pozitiv la care se poate ajunge, părţile pot renunţa
la emoţiile negative, neutre sau amestecate şi se pot îndrepta către un punct de vedere
pozitiv.
130
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
ANALOGIA MASCĂ-MIRAJ
Curle (1971, p.209) observă că „multe dintre sentimentele oamenilor despre alţii derivă
din sentimentele faţă de ei înşişi. Deoarece aceste sentimente sunt de multe ori
complicate, contradictorii şi nu sunt sesizate la nivelul conştiinţei, atitudinile lor faţă de
alţii sunt pe măsură, obscure şi iraţionale” Curle explică faptul că indivizii se ascund de ei
înşişi şi alte reprezentări reale ale lor şi, în locul lor, prezintă o mască care exprimă cum
le-ar plăcea să se perceapă şi cum le-ar place să-i perceapă alţii.
Curle susţine că atunci când o persoană foloseşte o mască, imaginea pe care o are
despre alte părţi în dispută este cea a unei alte măşti sau miraj. Mirajul este imaginea
fizică bazată pe nevoile fizice ale observatorului şi nu pe caracteristicile reale sau
obiective ale celui observat.
131
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
„Atitudinile similare pentru un obiect (eveniment, idee sau o terţă persoană) stabileşte
forţele pentru atracţia dintre persoane” (Walton şi McKersie, 1965, p. 225). Atitudinile
similare se pot cultiva prin identificarea punctelor comune ale persoanelor, încurajarea
folosirii unui limbaj asemănător, definirea problemei comune, accentuarea avantajelor
pentru ambele părţi care vor rezulta din succesul reciproc, sublinierea punctelor de vedere
comune ale celor din afară şi nivelarea diferenţelor dintre părţi.
Punctele în comun pot include trecutul geografic sau educaţional, sau intelectual,
recreaţional sau preocupările religioase.
De exemplu, părţile în dispută într-un proiect energetic şi-au modificat percepţiile, unele
despre altele, când au descoperit că toate au fost implicate ca participanţi la, sau antrenori
în echipe de lupte greco-romane din liceu! Experienţa comună a unui sport plăcut a stins
relaţia de adversitate dintre ele. Chiar şi părţile pot identifica adesea puncte comune, şi
dacă nu o fac, mediatorul poate iniţia acţiuni care să determine părţile să-şi dea seama că
au puncte în comun. Acţiunile mediatorilor pot fi indirecte (precum menţionarea după caz
a factorului comun) sau indirecte şi structurate. Unii mediatori de familii, de exemplu, cer
cuplurilor care divorţează să descrie cum s-au întâlnit prima oară, pentru a crea
sentimentul unei întâmplări pozitive pentru relaţia negativă din prezent.
Adesea, părţile îşi menţin percepţiile eronate unele despre altele pentru că folosesc
limbi diferite. Ele folosesc cuvinte diferite pentru a transmite acelaşi înţeles sau pot vorbi
din punctul de vedere al unei lumi complet diferite. Percepţiile lor se pot alinia prin
folosirea aceluiaşi limbi.
Mediatorul poate încuraja părţile să folosească aceiaşi limbă şi poate traduce
comunicările diverselor părţi pentru a facilita înţelegerea reciprocă. Mediatorul poate
sprijini adesea o parte să-şi reîncadreze şi să-şi reformuleze altfel mesajul pentru a facilita
comunicarea precisă şi recepţia pozitivă. Acest proces va fi examinat mai detaliat în
Capitolul nouă.
Identificarea unei dispute ca o problemă comună care poate fi soluţionată pentru
toate părţile numai prin cooperare reciprocă poate induce modificarea într-o atitudine
pozitivă. De exemplu, identificarea problemelor comune ale unui proprietar şi chiriaşilor
ca probleme de predictibilitate şi „stabilitate a unei situaţii reale şi închiriere” pot permite
părţilor să ajungă la un acord asupra termenilor închirierii. Mediatorii trebuie să indice
adesea unei părţi problemele comune în care este prinsă într-un miraj de adversitate şi în
care vede puţine puncte comune cu partea adversă.
Identificarea avantajelor reciproce ale succesului este strâns legată de identificarea
problemelor comune. Prinţii care divorţează îşi pot modifica percepţia , unul despre altul,
dacă sunt convinşi că printr-un divorţ pe cale amiabilă copiii lor vor avea mai multe
avantaje, decât printr-un divorţ ostil. Soţii care se ceartă îşi pot vedea copiii fericiţi şi
acomodaţi. Cel mai adesea mediatorii trebuie să identifice direct avantajele reciproce care
să fie obţinute prin acţiune comună dacă părţile nu le recunosc.
132
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Modul în care se descriu un eveniment, o idee sau o terţă persoană poate promova fie
atracţia fie dezacordul dintre persoane. Fără să mai scoată în evidenţă diferenţele, o parte
poate reduce cantitatea de percepţie negativă pe care o are partea adversă despre ea.
Mediatorii pot adesea să realizeze o funcţie valoroasă de reducere a diferenţelor prin re-
reformularea descrierii sau formularea dezacordurilor dintre părţi.
Părţilor li se poate induce să-şi modifice percepţia unele despre altele prin crearea unor
asocieri pozitive comune. Mediatori trebuie să stabilească dacă părţile au puncte comune
nedezvăluite care ar trebuie dezvăluite sau dacă acestea ar trebui să crească prin
intensificarea interacţiunilor. Dacă aceasta este situaţia, părţile trebuie încurajate să
lucreze împreună. Şi invers poate fi adevărat. Dacă părţile au puţine similitudini,
asocierile pot creşte polarizarea. Mediatorii pot separa şi păstra distanţa dintre părţile care
au puţine în comun sau trăsături sau convingeri care pot intensifica conflictul.
Părţile se pot asocia sau disocia de subiecte, idei sau oameni pe care alte părţi în dispută
le agreează sau nu. Mediatorii pot încuraja asocierea sau disocierea, în funcţie de
aprecierea pe care o au faţă de percepţiile diferite ale părţilor. În unele cazuri, asocierea
poate fi mai importantă şi mai pozitivă decât disocierea şi invers în alte dispute.
133
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
acord cu cealaltă parte înainte de a detalia dezavantajele dacă nu s-ar întâmpla aceasta.
Accentuarea laturii pozitive poate face părţile să se îndrepte către un acord, în timp ce
sublinierea dezavantajelor poate întâmpina rezistenţă datorită presiunii negative sau
sancţiunilor.
Uneori, mediatorii trebuie să îndrepte atenţia părţilor către măsurile negative de
consolidare. Utilitatea referinţei unui mediator pentru ca o parte să folosească un mijloc
negativ de consolidare sau eventualele consecinţe negative ale unei atitudini continuate
depinde de mai mulţi variabile. În general, ameninţarea pedepsei, sau riscul de a suporta
nişte costuri pentru respingerea termenilor acordului, numai în anumite circumstanţe, va
determina o parte să-şi schimbe atitudinea.
Pedeapsa sau ameninţarea cu pedeapsa par să funcţioneze numai în situaţii
specifice. Dacă, de exemplu, o parte a anticipat costurile sau pedeapsa pe care le-ar putea
primi ca urmare unei acţiuni anume, le-a trecut în calculul general al asumării acţiunii şi a
constatat că pedeapsa poate fi controlată, ameninţarea are un efect redus.
Fisher (1964,p.32) observă că „alte consideraţii …sugerează că durerea pedepsei
unui adversar poate fi mai mult decât inutilă. Aceasta este tendinţa comună de tratare a
costurilor ascunse ca şi capital investit. Cu cât impunem dezavantaje mai mari
adversarului nostru, cu atât el le va considera ca fiind aduse acestui curs al acţiunii”. Prin
urmare, părţile opun rezistenţă faţă de soluţionare cu energia şi resursele pe care le-au
investit în conflict.
PROBLEMELE DE LEGITIMITATE
Cele mai dificile probleme de percepţie, atât pentru mediatori cât şi pentru negociatori,
sunt probabil cele care se ocupă de legitimitate şi încredere. Legitimitatea se referă la
acceptarea şi recunoaşterea de către parte a faptului că un oponent, problemele sau
interesele oponentului şi chiar emoţiile unui oponent sunt sincere, rezonabile şi conform
principiilor recunoscute sau regulilor acceptate sau standardelor. Fără perceperea
legitimităţii negocierile nu pot începe niciodată.
Un caz clasic este modificarea percepţiilor unei părţi despre Guvernul din Israel şi
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (PLO) cu privire la legitimitatea lor. De la
fondarea statului Israel în 1949, aceste părţi au refuzat să-şi recunoască reciproc dreptul
legitim de a exista şi de a avea un stat în Orientul Apropiat. Această stare a alimentat
134
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
(3) mobilizarea puterii de fiecare dintre părţi ( însoţită de creşterea riscurilor şi costurilor)
pentru a forţa cealaltă parte să recunoască legitimitatea intereselor sale; şi (4)
recunoaşterea că o continuare a stării de fapt era nesatisfăcătoare pentru toate părţile.
Aceasta a dus la progresele datorate medierilor neoficiale de la Oslo, Norvegia şi mai
apoi la oficializarea unui proces de acord de pace eşalonată. Deşi la data când scriu
această carte, acordul final nu a fost încă semnat sau implementat, procesul demonstrează
cum se poate schimba percepţia privind legitimitatea.
Acest capitol se ocupă mai mult de mijloacele de convingere decât de cele
coercitive şi cu încurajarea părţilor să accepte legitimitatea problemelor, intereselor şi
emoţiilor celeilalte părţi. Folosirea coerciţiei va fi examinată în capitolul cincisprezece.
Aici voi examina fiecare dintre domeniile legitimării – partea, problemele, interesele şi
emoţiile – şi metodele prin care părţile în dispută îşi modifică percepţiile prin convingere.
O parte recunoaşte cealaltă parte ca fiind legitimă când prima doreşte să discute cu cea
de-a doua. De multe ori, negocierile eşuează pentru că una dintre părţi nu o percepe pe
cealaltă ca reprezentant sau agent de negociere pentru opiniile opuse. Aceasta este
situaţia în disputele din familie, disputele sindicale sau relaţiile internaţionale. Refuzul
SUA şi Israelului de a recunoaşte PLO ca agent de negocieri legitim pentru palestinieni şi
pe de altă parte refuzul PLO de a recunoaşte Israelul au stat în calea păcii în Orientul
Mijlociu ani de zile. Refuzul părintelui natural de a recunoaşte legitimitatea participării
tatălui vitreg la negocieri poate împiedica sau bloca negocierile post-divorţ dintre părinţii
naturali.
Modificarea percepţiilor despre legitimitatea unei persoane sau părţi ca agent de
negociere pentru una dintre părţile unei controverse se poate face în mai multe feluri. Mai
întâi, dacă inacceptabilitatea negocierilor se datorează percepţiei eronate, clarificarea şi
comunicarea pot ridica această barieră.
În al doilea rând, dacă problema cu legitimitatea rezultă din procedura prin care au
fost aleşi negociatorii pentru a reprezenta grupul conflictului, se poate explica procedura
sau negociatorul poate sprijini părţile în crearea unei proceduri acceptabile pentru toţi.
135
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Unele părţi nu pot fi convinse să-şi modifice percepţia legitimităţii şi atunci coerciţia
poate fi singura cale pentru obţinerea recunoaşterii. Când apare acest blocaj perceptual,
mediatorii discută adesea cu partea a cărei legitimitate este pusă sub semnul întrebării
despre mijloacele coercitive care ar fi cele mai eficace în a convinge cealaltă parte să-şi
schimbe punctele de vedere pentru a aduce cât mai puţine prejudicii relaţiei lor.
Mediatorii pot asista părţile în toate activităţi prin sugestii directe sau indirecte.
136
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Legitimitatea emoţiilor
Legitimitatea emoţiilor se referă la acceptarea dreptului unei părţi de a deţine sau poseda
sentimente specifice, nu dacă cealaltă parte este de acord cu ele (Gordon, 1978). Atât
timp cât disputa persistă dacă problemele de esenţă sau atitudinea unui oponent merită
obiectiv o anume emoţie, posibilitatea unor negocieri productive rămâne scăzută.
Mediatorul ar trebui să încerce să interpreteze emoţiile pentru cealaltă parte şi să explice
de ce sunt potrivite sau importante pentru persoana care le exprimă. Ar trebui să
informeze partea care neagă legitimitatea că nu este necesar să fie de acord cu emoţiile
pentru a trece la negocieri. Tot ceea ce partea trebuie să facă este să accepte că ele există
şi să confirme că, dintr-un motiv oarecare, partea opusă nu simte într-un altfel de mod.
Confirmarea poate fi tot ce are nevoie persoana care are sentimentele pentru a începe un
dialog productiv.
LIPSA ÎNCREDERII
Baza încrederii
137
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Mediatorii care negociază cu părţi care au un trecut de negocieri pot începe procesul de
construire a încrederii prin punerea de întrebări care să evalueze dacă în timp, între părţi,
s-a construit o relaţie pozitivă sau negativă. Dacă părţile au o relaţie de încredere
pozitivă şi au fost capabile să se bazeze pe sinceritatea celeilalte părţi şi să conteze pe
cealaltă parte pentru a îndeplini angajamentul convenit, sarcina mediatorului devine mai
simplă. În acest caz, mediatorul aminteşte părţilor de trecutul lor pozitiv şi productiv sau
poate să le ceară să numere din nou tranzacţiile în care încrederea pe au avut-o unele în
altele a fost răsplătită.
Această din urmă tehnică poate fi folosită eficient chiar dacă între părţi există
puţină încredere. De exemplu, în cazurile dificile de mediere a divorţurilor , mediatorii
au întrebat soţii dacă în momentele specifice când erau în conflict , aveau încredere unul
în altul şi au constatat că celălalt soţ era de încredere. Prin această cale, li se reaminteşte
părţilor în dispută despre momentul în care celălalt a răspuns atitudinii de cooperare cu
reciprocitate şi nu cu exploatare.
Dacă mediatorul descoperă că părţile au o relaţie foarte negativă şi există puţine
momente din trecut când încrederea a fost reciprocă, poate asista părţile să stabilească
dacă ruptura vine din interpretări eronate comune ale situaţiei sau dintr-o lipsă de
înţelegere neintenţionată. Indiferent care dintre aceste 2 motive este cauza, comunicarea
precisă poate elimina bariere perceptuale spre o nouă relaţie de încredere. Dacă, totuşi,
încrederea uneia dintre părţi a fost eronată şi a dus mai curând la exploatare intenţionată
decât la reciprocitate, mediatorul trebuie să urmărească o altă strategie şi să pornească de
la punctul în care nu mai există deloc încredere sau foarte puţină pentru a construi o
relaţie pozitivă între cele 2 părţi.
138
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Să facă declaraţii adecvate din punct de vedre al consistenţei şi care să fie clare şi
să nu fie în contradicţie cu declaraţiile anteriore (Creighton, 1972).
Să realizeze acţiuni simbolice care să demonstreze buna credinţă în negociere
(Fisher, 1978) – de exemplu, asigurarea confortului fizic al unui adversar ,
negocierea la ora şi locul convenabil pentru cealaltă parte, acordarea unor concesii
minore care să indice dorinţa de a negocia
Aşezarea într-o poziţie de supraveghere în relaţia cu cealaltă parte astfel încât să
presupună un risc minim. Aceasta demonstrează încredere pentru că plasează
starea de bine a părţii în mâinile unui oponent (Pruitt, 1981)
Cererea de ajutor, prin urmarea confirmarea nevoi de sprijin din partea celorlalţi
participanţi (Fisher, 1978)
Afişarea unei preocupări sincere pentru a ajuta ceilalţi participanţi să-şi atingă
obiectivele păstrând capacitatea de a-şi atinge propriile obiective (Zartman şi
Berman, 1982)
Să arate că returnarea beneficiilor către partea care a fost de acord se va face mai
repede decât se aşteptase (Zartman şi Berman, 1982)
Să arate că sunt doritori să sufere pedepsele sau să plătească costurile dacă nu-şi
respectă promisiunile (Zartman şi Berman, 1982)
Să evite să ameninţe un oponent sau să facă promisiuni care sunt incredibile sau
nerealiste (Zartman şi Berman, 1982)
Să facă acordurile pas cu pas în care succesul să se poată măsura pe parcurs
(Fisher, 1978; Zartman şi Berman, 1982).
Să demonstreze că înţelege preocupările celorlalte părţi chiar dacă nu sunt de
acord cu aceste preocupări.
Toate aceste acţiuni ar trebui făcute de părţi. Totuşi, mediatorul poate fi un catalizator
pentru ele.
Mediatorii pot face şi intervenţii specifice care vor construi încrederea între părţi
şi le vor schimba percepţiile. Printre aceste acţiuni este crearea de situaţii în care părţile
trebuie să realizeze o sarcină comună, trecând percepţiile unei părţi către cealaltă parte,
identificând vocal părţile comune, recompensând verbal pentru cooperare şi încredere şi
facilitând discuţiile privind percepţiile reciproce (Fisher, 1978).
Uneori, mediatorii vor să introducă proceduri mai elaborate şi mai explicite pentru a
soluţiona problemele de încredere, respect şi empatie cognitivă (ca opuse celei
emoţionale). Deşi nu sunt comune din punct de vedere istoric în medierea de soluţionare
a problemelor şi deşi sunt mai apropiate de intervenţiile terapeutice şi de dinamică a
grupului, aceste proceduri, după caz, pot fi introduse într-un proces de mediere dacă se
pare că problemele de atitudine sau relaţiile foarte dificile din trecut dintre părţi sunt pe
punctul de a bloca discuţiile sau încheierea unui acord ducând prin aceasta la perpetuarea
conflictului.
139
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
În general, aceste abordări implică părţile în dialog explicit despre relaţia lor şi
atitudinile faţă de problemele în discuţie şi faţă de ei înşişi. Iată 2 abordări comune:
1. Li se poate cere părţilor să creeze un profil, sub formă de listă, privind modul în care
îşi percep atitudinile şi motivaţiile faţă de cealaltă parte într-o situaţie anume, cum percep
atitudinile şi motivaţiile celeilalte părţi şi cum cred că le percepe cealaltă parte.
Rezultatele pot fi apoi împărtăşite în sesiune comună şi să acţioneze ca un catalizator
pentru discuţiile despre bazele percepţiilor lor, povestea din trecut care le-a dat naştere şi
acţiunile necesare pentru modificarea lor şi să construiască relaţii bazate pe mai multă
încredere şi respect
(Blake şi Mouton, 1961).
2. Indivizilor dintr-o dispută cu 2 părţi sau grupuri de acţionari dintr-un conflict cu
mai multe părţi li se poate cere să creeze o viziune anume despre o relaţie de lucru ideală
între părţi, exprimând această viziune în atitudinea şi comportamentul lor. Apoi, li se cere
părţilor să lucreze în sesiune comună, împărtăşindu-şi viziunile şi căutând consensul
general privind atitudinile şi comportamentele pe care ar vrea să le vadă în viitoarea
relaţie. Apoi, părţile separă şi creează singure o listă de atitudini şi comportamente care
au fost blocate în trecut sau blochează în prezent obţinerea unei viziuni comune. După
îndeplinirea acestei sarcini îşi vor împărtăşi din nou ideile. Ele discută barierele, ajung la
un acord asupra a ceea ce cele mai multe dintre ele consideră că este necesar şi apoi se
ajunge la a 3-a fază a acestui proces: soluţionarea problemei. În faza de soluţionare a
problemei părţile identifică şi cad de acord asupra acţiunilor concrete pe care să le ia
pentru îmbunătăţirea relaţiilor de lucru.
LIPSA DE COMUNICARE
140
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Ce se comunică
Cum se comunică mesajul în termeni de sintaxă şi mijloace de transmitere
Cine comunică mesajul
Cui se transmite mesajul
Când se transmite mesajul
Unde se transmite mesajul
141
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Mediatorii pot ajuta la stabilirea modului în care se comunică mesajul. Cum se referă nu
numai la mediu – scris , oral (personal sau la telefon) şi aşa mai departe (Cohen, 1980) ci
şi la sintaxa expeditorului.
Conducând modul în care comunică părţile, mediatorul poate varia atât esenţa cât
şi conţinutul emoţional al mesajului. De exemplu, mesajele scrise elimină comunicarea
non-verbală ineficientă şi pot fi mai explicite. Ele iau mai mult timp cu pregătirea şi
răspunsul, acest lucru permiţând părţilor să delibereze mai mult asupra a ceea ce au de
trimis şi de primit.
Comunicarea orală directă dintre părţi poate fi bună pentru unele negocieri dar
pentru altele nu. În unele cazuri, mediatorul vrea să transmită mesajul pentru că
destinatarul l-ar accepta din partea lui şi nu de la cealaltă parte. În aceste cazuri,
mediatorul poate şi să controleze şi să formuleze ce este de comunicat.
Adesea, mediatorii iau iniţiativa de a stabili cine comunică în negocieri. În unele dispute,
un negociator poate considera un mesaj mai mult sau mai puţin acceptabil în funcţie de
cine îl trimite.
Pagina originală 199
Dacă, de exemplu, mediatorul descoperă că un grup este tulburat de şeful unui alt grup,
poate recomanda grupului care îl iniţiază că mesajul lui va fi primit mai bine dacă este
transmis de o altă persoană.
142
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Comunicarea poate fi primită sau respinsă, în funcţie de persoana căreia îi este adresată.
Pentru că mediatorul cunoaşte structura echipei de negociere sau membrii acesteia, poate
sugera cui să-i fie adresată comunicarea. Variabilele pe care mediatorii ar trebui să le aibă
în vedere sunt:
Momentul comunicării este adesea important. Când se spune ceva este frecvent mult mai
important decât ce se spune. Într-un caz, un fabricant a început negocierea contractului
cu muncitorii săi. După o analiză atentă , a stabilit ce creştere de salarii vroia sindicatul şi
a decis să se supună. În oferta de deschidere îşi propusese să satisfacă cererea
sindicatului. Sindicatul a respins oferta , nu pentru că nu i-ar fi îndeplinit cererile ci
pentru că fusese făcută prea repede. Sindicatul se aşteptase să lupte pentru această
creştere. Momentul în care s-a făcut oferta a dus la o grevă care a adus daune atât pentru
muncitori cât şi pentru patron.
Mediatorii pot controla momentul comunicării fie prin încurajarea discuţiilor fie
prin inhibarea acestora de către una dintre părţi până când cealaltă parte sau celelalte
părţi sunt mai receptive. De exemplu, un mediator de conflicte de muncă a ţinut părţile la
discuţii şi a amânat întâlnirea comună până când discuţiile lor private au progresat astfel
încât să fie de acord într-o sesiune comună (Shapiro, 1970).
Şi locul în care se transmite mesajul poate fi important. O cerere extremă făcută într-o
sesiune comună în care întreg grupul părţii adverse este prezent poate întâmpina o
obiecţie puternică decât dacă cererea s-ar face într-un cadru particular sau mai puţin
oficial.
La fel, cadrul de relaxare psihologică poate permite unei părţi să fie deschisă iar în
altele cadrul inconfortabil poate duce la soluţionare. De exemplu, mediatorii pot conduce
şedinţe care durează toată noaptea într-un cadru nefamiliar. Această strategie a fost
folosită de fostul congresman Timothy Wirth în eforturile sale de a determina încheierea
unui acord între Denver Water Board , EPA şi grupările ecologiste de lângă uzina de
tratare a apei de la Foothills din Denver (Burgess, 1980). Momentul şi cadrul se pot folosi
pentru a influenţa negociatorii recalcitranţi. Mediatorii pot adesea să stabilească locul şi
momentul negocierilor pentru a creşte eficienţa.
143
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
COMUNICAREA NON-VERBALĂ
Mediatorii pot încerca să controleze gesturile, direct sau indirect. Controlul direct poate
lua forma cererii adresate părţilor: (1) să se uite una la alte când îşi vorbesc (dacă este
adecvat din punct de vedere strategic şi cultural); (2) să se uite şi să se adreseze numai
mediatorului pentru a evita contactul vizual cu partea adversă; (3) să nu mai bată din
picior sau din degete când sunt frustrate; (4) să stea într-o poziţie care să exprime mai
curând dorinţa de cooperare şi nu concurenţa. Strângerile de mână la încheierea
negocierilor sunt în unele culturi o cale de a afirma non-verbal acordul.
Utilizarea discuţiilor este o cale de eliminare a efectelor gesturilor şi alte semnale
non-verbale. Când negocierile se încheie prin discuţii, mediatorul transmite toate
mesajele.
Deşi controlarea gesturilor şi contactului vizual dintre părţile în dispută este
dificil, mediatorul se poate angaja într-o comunicare non-verbală care să transmită mesaje
particulare părţilor. Mediatorul poate folosi contactul vizual , strângerea mâinii sau
limbajul corpului pentru a transmite părţilor în dispută angajamentul şi aprobarea sau
renunţarea şi dezaprobarea.
Într-un caz, angajatorul şi angajaţii săi s-au angajat într-un conflict intens privind
compensarea unor erori de la construcţia unei case. Au devenit agresivi verbal, s-au arătat
unii pe alţii cu degetul. Mediatorul a stat foarte liniştit, şi-a luat ochelarii şi a început să
se plimbe agale prin cameră. A sugerat părţilor să trateze problema altfel. S-a oprit şi a
arătat pe un grafic de pe perete informaţiile despre casa în cauză. Mişcările şi gesturile
mediatorului, pentru că deveniseră mult mai active şi mai interesante decât ale oricărei
părţi, le-au atras atenţia distrăgându-i. Maniera mediatorului – calmă, deliberată,
raţională, serioasă şi concentrată – a modificat tonul emoţional al părţilor în dispută şi le-
a încurajat să caute mai mult abordarea raţională a problemei.
144
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
În concluzie, mediatorii pot stăpânii gesturile părţilor în dispută prin cereri directe
sau prin separare sau prin mijloacele semnalelor indirecte transmise de gesturile proprii
ale mediatorului sau prin contact vizual.
De multe ori, comunicarea non-verbală este o legătură culturală sau rasială :
semnalele sunt preiau înţelesul în funcţie de cultură şi rasă (Kochman, 1981; Van Zandt,
1970).
Când încearcă să-şi modifice propriile gesturi sau contactul vizual sau pe cele ale părţilor
în dispută, mediatorii ar trebui să acorde o mare atenţie respectării normelor culturale.
Încălcarea acestor norme poate duce la deteriorarea sau ruperea negocierilor dintre părţi
sau între părţi şi mediator.
Folosirea spaţiului
Mediatorii pot lua măsuri care să controleze mediul în care negociază părţile. Mediul se
referă la distanţa fizică dintre părţi sau între părţi şi mediator şi de asemenea la modul în
care sunt poziţionaţi indivizii în funcţie de relaţiile dintre ei.
Într-o lucrare de început despre comunicarea non-verbală, Hail (1966) a observat
că americanii au norme privind proximitatea acceptabilă dintre oameni pentru diferite
tipuri de interacţiune. El a identificat 4 tipuri generale de relaţii: intime, personale, sociale
şi publice. Primele 3 sunt importante pentru negocieri. O distanţă de la zero la
aproximativ 10 cm indică o interacţiune extrem de intimă. Dacă include şi contactul
corporal duce la hârjoneală, atingeri afectuoase sau gesturi care exprimă confort şi
protecţie. O distanţă de 40-50 cm este apropierea acceptată pentru persoanele care au o
relaţie personală apropiată şi este caracteristică pentru părinţi şi copii sau prieteni
apropiaţi. Henley (1977) observă că este şi limita dominaţiei fizice. Distanţa socială de
1,5 – 7m , este distanţa normală pentru colegii de muncă. Este o distanţă pentru un cadru
mai oficial în care oamenii nu se angajează în relaţii intime sau personale.
Deşi aceste sfere au o bază culturală, mediatorii trebuie să le cunoască pentru că ei
sunt cei care stabilesc normele care, dacă sunt încălcate, pot duce la modificarea
dinamicii disputei. Părţile tind să se simtă neconfortabil dacă distanţele acceptate sunt
încălcate şi de obicei vor iniţia un comportament pentru restabilirea normei de spaţiu, pot
deveni chiar ostili.
Rolul spaţiului fizic şi aşezării este ilustrat de următorul caz. Doi co-mediatori
stăteau de vorbă în particular cu una dintre părţi. Unul dintre mediatori a subliniat
impactul negativ al nesoluţionării cazului şi a redus spaţiul fizic al părţii aplecându-se
către ea. Nu era spaţiu unde să se retragă şi partea respectivă s-a lipit literalmente de
perete.
145
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
discuţiile s-au reluat, partea a început să se învârtească, s-a aplecat în faţă şi a acceptat
propunerea.
Pentru a păstra normele de spaţiu, mediatorii iau uneori iniţiativa cu scopul de a
împiedica escaladarea conflictelor. Ei pot lăsa părţilor suficient spaţiu în cadrul de
negociere pentru a evita aglomeraţia; trebuie să se asigure că între părţile în dispută este
spaţiu suficient astfel încât ele nu-şi pot face rău şi se pot aşeza chiar ei între părţi pentru
a forma un tampon fizic şi pentru a demonstra imparţialitatea mediatorului.
Uneori, mediatorul poate încălca normele pentru negocieri pentru a destabiliza
părţile.
Unele aspecte ale organizării spaţiului (precum dispunerea locurilor, discutată
anterior) şi nivelul de formalitate al locaţiei sunt strâns legate de distanţa fizică dintre
negociatori sau dintre negociatori şi mediatori.
Unii mediatori dirijează nivelul de formalitate pentru a promova negocierea
cooperantă sau pentru a accentua gravitatea problemei. Unele programe de mediere legate
de tribunal pot consolida percepţia cvasi-juridică a procesului de mediere ducând
negocierea într-un spaţiu al tribunalului, sau staţii de poliţie sau păstrând cadrul foarte
formal prin mobilier, câteva obiecte personale, mobilă de birou , seriozitate şi abordarea
negocierii ca pe o afacere. În acest fel se poate sugere subliminal gravitatea procedurilor
şi poate consolida psihologic angajamentul pentru soluţionare.
Alţi mediatori, preferă totuşi cadrul neoficial precum birourile personale, casa
unei terţe părţi neutre şi neimplicate, un restaurant sau un cadru public de relaxare cum
sunt staţiunile sau centrele retrase. Mediatorii presupun că un cadru neoficial va încuraja
părţile să se simtă mai relaxate şi mai confortabil, pentru că nu vor fi forţate să se
confrunte cu un cadru străin ca şi problemele controversate.
Mediatorii oscilează între creşterea sau reducerea caracterului oficial al cadrului ,
bineînţeles în funcţie de situaţie.
Folosirea obiectelor
Mesajele din timpul negocierilor sunt transmise uneori prin intermediul obiectelor fizice,
precum îmbrăcăminte, ochelari de soare, batiste, documente sau rapoarte, genţi şi chiar
arme de foc. Mediatorii pot încerca să crească şansele de conciliere prin (1) promovarea
sau inhibarea utilizării de către negociator a obiectelor care pot influenţa negativ soluţia
sau (2) folosirea obiectelor de către ei înşişi pentru a influenţa părţile în dispută spre o
soluţionare.
Cele mai importante obiecte pe care le folosesc negociatorii pentru a influenţa
celelalte părţi sunt hainele lor. Îmbrăcămintea poate produce afinitatea sau alienarea între
negociatori. Mediatorii pot sugera părţilor ţinuta corespunzătoare care va încuraja cealaltă
parte să se aşeze la negociere. În disputele inter-culturale, ţinuta unei persoane poate fi
adesea o barieră pentru acceptarea de către o parte a exactităţii şi seriozităţii celeilalte.
Îmbrăcămintea poate şi influenţa acceptabilitatea şi credibilitatea mediatorului în
faţa unei părţi. Acum câţiva ani, un grup de profesionişti mi-a cerut să intervin în disputa
inter-rasială dintr-un liceu. La interviul cu elevii în conflict am purtat jeans şi cămaşă de
lucru. Ţinuta mea a redus diferenţa dintre mine şi elevi. Aceiaşi ţinută a dat naştere unei
146
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
ABORDĂRILE CULTURALE
Aşa cum am menţionat anterior, emoţiile sunt definite cultural. Cultura influenţează ceea
ce este important şi relevant din punct de vedere cultural: pentru părţile implicare
stabileşte parametrii pentru orientarea strategică a părţilor în conflict, circumscrie
modelele de comunicare şi defineşte comportamentul adecvat şi corespunzător al părţii
în dispută. Pentru alegerea momentului de mediere între sau în culturi, există mai multe
variabile culturale specifice. Prima este cultura părţii în dispută care se tratează direct sau
indirect când apare un conflict. Membrii culturii respective îşi exprimă emoţiile sau sunt
rezervaţi emoţional? Părţile se simt confortabil în conflicte care folosesc conversaţiile ne-
asistate sau faţă în faţă cu ceilalţi sau refuză convorbirea sau confruntarea directă?
În cazul în care este direct implicată cultura şi cineva, care este expresiv
emoţional, mai ales când ajunge la sentimente negative, există şanse bune ca multe dintre
abordările şi procedurile descrise anterior pentru reacţia la emoţii şi sentimente să fie
folositoare ambelor părţi şi intermediarilor. Dar dacă, cultura este tratată indirect iar
membrii săi se simt neconfortabil în faţa exprimării faţă în faţă a emoţiilor negative (sau
pozitive) sau chiar să vorbească despre sentimente, ar trebui să se folosească mult mai
mult procedurile indirecte. În unele cazuri, ascultarea activă şi punerea de întrebări de
evaluare cu multiple răspunsuri pot fi adecvate, mai ales în întâlnirile particulare cu
indivizii sau în discuţii private. În alte situaţii, procesul de transmitere a emoţiilor ar
trebui să fie chiar indirect , conversaţional şi nuanţat, aproape de punctul de ignorare
verbală a emoţiilor. În această situaţie, sunt necesare perioade de tăcere, întrerupere şi
activităţi fizice pentru a lăsa timp părţilor să-şi analizeze sentimentele.
Un al doilea factor cultural când se lucrează cu emoţiile este legat emoţiile care
sunt acceptabile şi când. De exemplu, în multe culturi, este inacceptabil ca bărbaţii să-şi
exprime teama sau tristeţea. Şi invers, femeile nu au voie să-şi exprime sentimentele şi
nici supărarea. Definiţiile culturale şi parametrii referitori la sentimentele acceptabile şi
exprimarea lor forţează adesea membrii unei culturi să-şi exprime sentimentele într-un
anume fel iar membrii celeilalte în altul. De exemplu, în unele culturi este permis ca
147
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
bărbaţii să ţipe când se rănesc. În altele, bărbaţii pot afişa furia când sunt trişti. Şi
dimpotrivă, în culturile în care femeile se aşteaptă să aibă mult mai puţine emoţii
negative sau de furie, ele pot răspunde ţipând atunci când sunt furioase.
Strâns legat de felul emoţiei care este acceptabilă cultural pentru a o avea şi
exprima este nivelul intensităţii acceptabil să fie afişat. De exemplu, un studiu al claselor
de lucru cu afro-americani şi albi din clasa mijlocie a constatat că primii s-au simţit mult
mai confortabil când şi-au exprimat emoţiile (şi de fapt aşteptate), sentimentelor greşite
în situaţiile de conflict. Albii din clasa mijlocie vedeau expunerea sentimentelor puternice
ca o indicaţie că au scăpat de sub control, un factor care ar fi putut intensifica disputa şi
un comportament care ar fi trebuit să fie evitat (Kochman, 1981). Când aceste 2 grupuri
au vorbit şi au încercat să rezolve diferendele, afro-americanii i-au perceput pe albi ca
fiind deconectaţi iar albii i-au văzut pe afro-americani ca fiind inutil de emoţionali şi
confrontaţionali.
Mediatorii care lucrează intercultural trebuie să se familiarizeze cu aşteptările şi
şabloanele privind emoţiile culturilor cu care lucrează astfel încât să poată să identifica,
citi şi interpreta mai bine ce se transmite emoţional şi să creeze strategiile de intervenţie
adecvate cultural.
Ca şi emoţiile, conceptul şi operaţionalizarea încrederii este definit cultural. În
studiul său clasic de dezvoltare a democraţiei şi a relaţiilor comerciale de cooperare,
Putman (1998) făcea diferenţa între concepte, acceptabilitate şi acţiunile care au definit
şi stabilit încrederea între diferite părţi în Italia. Fukuyama (1995) făcea diferenţa şi
descria diferenţele dintre culturile care prezintă încredere redusă şi cele de mare
încredere. Pentru unele societăţi şi culturi declaraţiile scrise sau verbale presupun
încredere, în timp ce în altele sunt de aşteptat acţiuni sau realizarea unui ritual anume.
Când lucrează cu mai multe culturi, mediatorii trebuie să cerceteze şi să exploreze
împreună cu părţile ce înseamnă încredere, cum arată de fapt în acţiune şi cât poate creşte
pentru a ajuta părţile să-şi dezvolte relaţii de încredere relevante şi corespunzătoare din
punct de vedere cultural.
Modelele culturale de comunicare sunt extrem de diverse. Unele dintre variantele
cele mai obişnuite variaţii şi consideraţii importante în contextul conflictului şi al
soluţionării sale sunt (1) orientările şi preferinţele părţilor în ce priveşte angajarea în
discuţii sau negocieri faţă în faţă sau tratarea indirectă prin intermediari; (2) cât de mare
sau mic este contextul culturilor părţilor în dispută care determină în general cât de multe
opinii au în comun şi felul în care discuţiile explicite (context redus) şi acordurile ar
trebui să fie;
(3) cât de dornice sunt părţile în dispută să trateze problema direct şi explicit , spre
deosebire de tratarea indirectă prin discuţii circumspecte şi pe ocolite; (4) dacă părţile
provin dintr-o cultură monocronică în care un individ sau un grup vorbesc pe rând sau
dintr-o cultură policronică în care mai mulţi oameni vorbesc în acelaşi timp şi uneori unii
peste alţii ; (5) tipurile de logică şi de secvenţe pe care le ia conversaţia şi soluţionarea
problemei, precum cea liniară, liniară cu diversiuni sociale în buclă, circulare, inductive
sau deductive şi (6) diferitele înţelesuri ale lui Da şi Nu şi poate şi „foarte greu de
realizat”. De exemplu, în multe culturi asiatice „tratarea” indirectă , în context şi
148
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
inexplicabilă , spunând „ar fi foarte dificil” o parte vrea să spună că opţiunea este total
imposibilă.
Când se lucrează intercultural majoritatea sarcinilor de comunicare ale
mediatorului sunt să fie siguri că s-au înţeles modelele de comunicare în joc, cum pot
ajuta părţile, să înţeleagă diferenţele dintre modele şi înţelesul discuţiei şi să asigure
asistenţa pentru coordonarea comunicării. Aici se pot include activităţile precum
folosirea mai multor discuţii individuale cu membrii culturilor cu tratare indirectă ajutând
membrii culturilor cu tratare directă să fie mai puţin agresivi iar pe membrii culturii
tratate indirect să fie mai expliciţi când lucrează cu părţi care sunt minocronice şi
policronice pentru a fi de acord asupra procedurilor astfel încât să poată vorbi toţi, să se
simtă respectaţi şi să nu plece sau să se plictisească; şi clarificarea a ceea ce înseamnă cu
adevărat da şi nu.
Partea a treia
Capitolul Opt
149
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Prezentarea mediatorului
Mai întâi, mediatorul trebuie să se prezinte pe sine şi părţile (dacă este cazul) şi să explice
cum a devenit mediator în aceste negocieri.
Bună dimineaţa, Dr. Whittamore şi Dr. Singson. Numele meu este Rita Montoya ,
şi am fost solicitată să fiu mediatorul Dv. şi să vă asist în discutarea problemelor care v-
au adus la mediere. Lucrez ca mediator pentru CDR Associates şi am experienţă în a
ajuta oamenii să găsească soluţii proprii la situaţiile pe care ar vrea să le schimbe.
150
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Mediatoarea îi poate întreba cum se simt (dacă este adecvat din punct de vedere cultural),
să constate emoţiile prin mesaje verbale şi non-verbale şi să confirme starea lor
emoţională. Mediatoarea poate confirma sau re-afirma ce vede şi aude pentru a testa
precizia perceptuală şi să demonstreze că înţelege emoţiile părţilor. Recunoaşterea
emoţiilor nu este o intervenţie terapeutică ci eliberare de stres vorbind despre emoţii.
Recunoaşterea anticipată că părţile nu se simt confortabil, îi ajută adesea să risipească
tensiunea astfel încât aceştia să se poată relaxa şi să se concentreze pe substanţa
negocierilor.
Dacă la începutul negocierilor, părţile sunt extrem de tensionate, ele nu vor putea
auzi sau reţine comentariile mediatoarei. Deşi acest fapt este un neajuns pentru
prezentarea informaţiilor, în acest moment, mediatoarea ar mai trebui să explice părţilor
de ce este acolo şi ce îşi propune să facă. Prin aceasta, mediatoarea ar fi protejată
împotriva acuzaţiilor ulterioare că a adunat părţile sub pretexte false şi s-ar putea sublinia
mai precis la ce se pot aştepta părţile de la intervievent. Explicarea rolului medierii şi
mediatorului în această etapă i-ar putea oferi mediatoarei o pârghie pentru negocieri când
se va referi la definirea rolului sau procedurile prezentate, la începutul sesiunii.
Mediatorii din sectorul comunitar şi din disputelor interpersonale încearcă de
obicei să explice rolul medierii şi mediatorului în cel mai neoficial limbaj posibil.
Explicaţiile sunt foarte variate, dar de obicei acoperă (1) o scurtă descriere a ceea ce vor
face părţile în sesiunea curentă; (2) ce este mediatorul; (3) ce poate face medierea pentru
părţi; (4) rezultatul posibil al medierii. De exemplu:
151
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Aşa cum v-am menţionat fiecăruia, anterior, medierea este un proces voluntar.
Sunteţi aici pentru că doriţi să vedeţi dacă puteţi găsi soluţii la problemele care va
preocupă şi să discutăm viitoarea relaţie. Rolul meu este să vă asiste să faceţi acest
lucru. Nu am autoritatea, şi nici voi încerca să o am, să iau decizii pentru Dv.
Voi încerca să nu mă implic în discuţiile cu substanţă sau conţinut specific. Rolul meu
este să vă recomand procedura şi cum să discutaţi cel mai bine despre aceste probleme.
Dacă ajungeţi la un acord, noi (sau eu) îl vom redacta sub forma unui memorandum de
înţelegere. Acest acord poate deveni obligatoriu din punct de vedere legal dacă
problemele discutate sunt acoperite de lege, sau trebuie lăsat ca un acord neoficial.
Dacă doriţi să le soluţionaţi pe cale legală, la sfârşitul negocierii trebuie să consultaţi
un avocat. El sau ea vă vor face un proiect de acord şi îl vor aranja sub forma unui
contract. Dacă nu ajungeţi la o soluţie, sunteţi liberi să urmaţi celelalte căi de
soluţionare a disputei pe care le credeţi de cuviinţă. Nu pierdeţi nici dreptul de a merge
la tribunal dacă folosiţi medierea şi nu puteţi ajunge la un acord.
Înainte de a începe, aş dori să clarific atât poziţia mea asupra problemelor cât şi
relaţia mea cu fiecare dintre Dv. În timpul acestei medieri, voi fi imparţială faţă de
substanţa problemelor. Nu am nici o părere preconcepută nici despre soluţiei, nici
despre fiecare dintre Dv. Relaţia mea cu fiecare a constat în întâlnirile dinaintea
şedinţei, asocierea de afaceri, rolul de consultant şi aşa mai departe. Nu cred că această
relaţie îmi va pune în pericol capacitatea de a acţiona ca asistent imparţial în
soluţionarea acestei dispute. Dacă veţi simţi că acţionez în mod părtinitor sau că iau
apărarea unei părţi, vă rog să-mi atrageţi atenţia asupra acestei atitudini şi voi încerca
152
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
să o schimb. Dacă veţi simţi că nu sunt capabilă să rămân imparţială şi nu sunt capabilă
să vă asist, trebuie să încetaţi negocierile, să găsiţi un alt mediator sau să urmaţi alte
căi de soluţionare.
În continuare, mediatoarea ar trebui să explice procedurile care vor fu urmate. Dacă le-a
elaborat împreună cu părţile în interviurile de pre-negociere , această descriere nu mai
este decât o reiterare a ceea ce s-a convenit anterior. Totuşi, dacă mediatoarea a luat
iniţiativa de a concepe procedurile de negociere şi mediere fără consultarea părţilor, ea
trebuie să prezinte propunerile astfel încât acestea să le accepte. Bineînţeles cp strategia
trebuie ajustată pentru a satisface idiosincrasiile părţilor. Iată o descriere obişnuită a
procedurilor de negociere:
În acest moment aş vrea să vă fac o scurtă descriere a procesului pe care aş dori să-l
respectaţi pentru a începe sesiunea. Această propunere se bazează pe sugestiile Dv. din
discuţiile avute anterior întâlnirii. Ambii deţineţi cantităţi mari de informaţii despre
situaţia cu care vă confruntaţi. Deşi am vorbit pe scurt cu fiecare dintre Dv. despre
aceste probleme, nu înţeleg în detaliu ce face fiecare dintre dv. Propun să începem
discuţia de astăzi cu o scurtă descriere din partea fiecăruia despre situaţia şi problemele
pe care doriţi să le discutaţi şi interesele care sunt importante pentru dv. şi să ne
prezentaţi o percepţie comună a problemei. Fiecare dintre Dv. va avea o şansă, 15-20
de minute să-şi prezinte punctul de vedere asupra situaţiei. Cer să nu-l întrerupeţi pe
celălalt în timp ce-şi explică punctul de vedere şi să vă păstraţi întrebările până la
sfârşitul prezentării.
153
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Fiecare dintre Dv. are creion şi hârtie. V-aş sugera să notaţi observaţiile sau întrebările
pe măsură ce apar astfel încât să nu le pierdeţi înainte de momentul întrebare – şi-
răspuns. În timpul prezentărilor, pot pune întrebări de clarificare sau examina
descrierea dv. astfel încât să am o mai bună înţelegere a modului în care percepeţi
situaţia. Examinarea mea nu are scopul de a vă pune în încurcătură ci să lărgim
înţelegerea reciprocă a problemei. La sfârşitul fiecărei prezentări pe care o faceţi,
cealaltă persoană (sau părţi) va putea să pună întrebări de clarificare. Acesta nu este un
timp acordat pentru dezbaterea problemelor, ci este o ocazie de a clarifica controversele
şi percepţiile despre problemă (probleme).
La finalul prezentării şi întrebărilor, vom reveni la cealaltă (următoarea)
persoană (sau părţi) pentru repetarea procesului până când reprezentantul fiecărui
punct de vedere a avut ocazia să vorbească. În acest moment, eu voi identifica clar atât
probleme pe care aţi dori să le discutaţi mai profund cât şi interesele care doriţi să vă fie
satisfăcute. După ce am clarificat interesele şi ne-am descris sarcina de a satisface cât
mai multe dintre interesele Dv., individuale şi comune, vom dezvolta posibile soluţii şi
vom evalua dacă una sau mai multe dintre aceste opţiuni vă vor satisface nevoile. Notaţi
faptul că scopurile Dv. vor trebui să dezvolte opţiuni reciproc acceptabile care să
prezinte problemele şi relaţia dv., prezentă şi viitoare. Scopul meu va fi să vă asist în
procesul dv. care vă va ajuta să atingeţi acest scop.
Uneori, eu pot solicita o asemenea întâlnire, dar şi dv. trebuie să iniţiaţi una. Nu apelez
la o întâlnire separată pentru a face o înţelegere, ci pentru a examina problemele care ar
putea fi mai confortabil pentru dv. să fie discutate separat. Ce se discută în aceste
întâlniri separate va fi considerat ca fiind confidenţial. Nu voi dezvălui ce am discutat cu
cealaltă parte (sau părţi) până nu îmi permiteţi să fac acest lucru.
154
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
În acest moment se va discuta mai puţin despre întâlnirile private pentru că în unele
situaţii gândul unei întâlniri private poate face ca una sau mai multe părţi să se simtă
neconfortabil. Uneori, părţile se tem de o înţelegere sau o coaliţie clandestină între
cealaltă parte şi mediator. În Capitolul Cincisprezece voi discuta detaliat despre folosirea
discuţiilor private.
În acest moment, mediatoarea ar trebui să-şi prezinte punctul de vedere despre natura
confidenţială a sesiunii de negociere. Confidenţialitatea, deşi este considerată adesea de
ambele părţi ca fiind importantă şi într-adevăr o necesitate funcţională a medierii, nu este
universal garantată sau necesară. Unele state din SUA acordă garanţii legale de
confidenţialitate între părţi mediator (Freedman, Haile şi Bookstaff, 1985; Comeau, 1982;
Folberg şi Taylor, 1984). Alte state nu asigură confidenţialitatea şi uneori solicită date
sau citează mediatorii să depună mărturie în procesele post-mediere , dacă părţile nu au
ajuns la un acord. Mediatorii ar trebui să descrie limitele confidenţialităţii aşa cum este
prevăzut în statul sau agenţia lor astfel încât părţile să ştie limitele intimităţii lor. Iată un
exemplu de declaraţie privind confidenţialitatea:
Aceste sesiuni vor fi considerate de mine ca fiind confidenţiale prin aceea că nu le voi
discuta public cu nici o persoană care nu este implicată în conflict. Voi încerca să
păstrez această confidenţialitate cât de bine pot. Uneori, o să vreau să discut această
problemă de confidenţialitate cu un coleg pentru a avea o înţelegere mai bună a
conflictului. Doresc să vă cer să-mi acordaţi acest privilegiu pentru că îmi va permite să
vă asist mai bine în ajungerea la un acord. Dacă voi proceda aşa, nu voi folosi numele
dv. pentru descrierea situaţiei.
Descrierea logisticii
Mediatoarea ar trebui să descrie acum toată logistica relevantă: calendarul pentru întreg
procesul, durata sesiunii şi luarea de notiţe. Mediatoarea estimează cât timp este necesar
pentru soluţionarea disputei. Părţile trebuie să cunoască acest lucru pentru a evalua
costurile şi avantajele negocierilor mediate. Se va obţine un angajament iniţial al părţilor
cu privire la alocarea perioadei de timp specifice pentru prima sesiune. Datele întâlnirilor
următoare şi ora pot fi stabilite în funcţie de necesităţi. Unii mediatori în cazuri
complicate au obţinut un angajament de timp pentru mai multe sesiuni pentru că
asemenea cazuri necesită mai mult timp pentru colectarea datelor şi pentru instruirea
155
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
părţilor cu privire la problemele în dispută. Pentru realizarea unui progres esenţial sau
pentru a elimina barierele psihologice poate că este nevoie de mai multe sesiuni.
Mediatoarea ar trebuie să ceară permisiunea părţilor să ia notiţe, explicând că
notiţele sunt pentru propriul uz şi că vor rămâne confidenţiale. Aceste notiţe nu reprezintă
o transcriere oficială a întâlnirii dar ar putea fi folosite ulterior pentru elaborarea unui
memorandum scris al înţelegerii sau a unui document ulterior.
Dacă sunteţi de acord cu această procedură, vă cer permisiunea să o aplic în cazul dv.
Se acceptă? Aveţi alte norme care v-ar putea ajuta să discutaţi mai productiv?
Răspunsurile la întrebări
156
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Dacă nu mai sunt întrebări despre proces, vă sugerez că suntem gata să discutăm
problema. Am înţeles că amândoi (sau toţi) aţi venit aici voluntar, şi că sunteţi hotărâţi
să negociaţi de bună credinţă, să examinaţi şi să creaţi opţiuni de soluţionare care să fie
acceptabile pentru ambele părţi şi că încercaţi să faceţi un acord. Presupun că discuţiile
vă vor ajuta şi la redefinirea relaţiilor dintre dv. Vom examina căile prin care pot fi
îmbunătăţite dacă nu o să mai fie o relaţie şi dacă nu veţi şti cum să le încheiaţi în
termeni de confort şi respect. Sunteţi gata să începem?
157
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Părţile folosesc declaraţiile de deschidere pentru a-şi prezenta şi testa punctele de vedere
şi presupunerile la începutul negocierilor.
Mediatorii ar trebui să fie familiarizaţi cu o mulţime de tipuri de declaraţii de
deschidere ale părţilor astfel încât să fie gata să răspundă. Părţile pot deschide negocierile
prin concentrarea pe problemele esenţiale, negocierea procedurilor sau prin acţiuni
destinate să îmbunătăţească starea psihică a părţilor.
Cea mai obişnuită cale (dar nu neapărat cea mai eficientă) de a deschide negocierile este
concentrarea imediată pe problemele esenţiale ale disputei. În această abordare, de obicei,
mediatorul alege mai multe variabile – istoricul problemei, motivele pentru care se caută
o schimbare, controversele şi eventualele interese sau poziţii – şi ordonarea lor într-un
mod care să aibă un efect pozitiv maxim asupra părţii sau părţilor opuse. Moore (1982b)
şi Lincoln (1981) au întocmit lista combinaţiilor posibile:
Pot fi prezentate într-o ordine aleatorie astfel încât părţile să le poată organiza mai
apoi , împreună
158
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Whittamore a preluat această ultimă abordare pentru deschidere şi a făcut lista tuturor
problemelor pe care dorea să le discute, pentru că vroia ca Singson să fie conştient de
toate eventualele ramificaţii ale acţiunilor ulterioare.
Concentrarea pe merit. În această abordare, negociatorul încearcă să educe
cealaltă parte privind nevoia de schimbare fără dezvăluirea sau propunerea unei
soluţii. Presupunerea majoră din spatele acestei strategii că dacă o parte poate face
un caz convingător din aceea că situaţie ei este intolerabilă şi că schimbarea este
necesară, va fi mai uşor să se ajungă mai târziu la un acord , o sluţie anume.
Concentrarea pe interese. În această strategie, negociatorul discută interesele sau
nevoile pe care trebuie să şi le satisfacă prin negociere. Prin concentrarea pe
interese şi nu pe poziţii, terenul de lucru este pregătit dar nu este garantat, pentru
posibile negocieri bazate pe interese. Această abordare ar putea fi luată pe cont
propriu de un negociator sau de mai mulţi dar ar putea fi iniţiată şi de mediator.
Concentrarea pe poziţii ne-negociabile. În cazurile în care părţile sunt extrem de
polarizate sau au sentimentul că au un spaţiu mic de negociere , negociatorul
poate renunţa la istoricul conflictului şi la problemele implicate şi să prezinte în
schimb o poziţie extremă. Această poziţie poate fi sau nu justificată sau
negociabilă. Tactica poate bloca negocierile şi forţa părţile să urmeze alte
mijloace de soluţionare a disputei, cum ar fi litigiul sau acţiunea directă. Dacă
vreuna dintre părţile în dispută din cazul Singson-Whittamore ar fi recurs la
această abordare, mediatorul ar fi trebuit probabil să discute în particular cu ie şi
să-i ajute să revină la poziţia sa iniţială.
Aşa cum au discutat Moore (1982b) şi Lincoln (1981), avantajele deschiderii negocierilor
în acest fel sunt următoarele:
Prezintă o etapă dezvoltată împreună pentru negocierea în care sunt angajate toate
părţile
Permite părţilor să exerseze luarea deciziilor în echipă
Furnizează informaţii despre comportamentul, atitudinile sau loialitatea celorlalte
părţi
159
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Domeniile centrale ale procedurii în care părţile pot face acorduri includ următoarele
(Moore,1982b şi Lincoln,1981):
160
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
şi de cei în ştiinţe sociale care lucrează pentru stabilirea păcii internaţionale (Rothman,
1992; Kelman, 1991; Burton, 1969; Fisher, 1982; Walton, 1969).
Această abordare vizează îmbunătăţirea relaţiei părţilor înainte, sau ca element
major în, de discuţiile problemelor de esenţă sau de procedură. În modul cel mai
neoficial se pot iniţia unele dintre tehnicile de conciliere din Capitolul Şapte. Dacă
procesul este condus mai oficial, se pot planifica experienţe în care părţile să se angajeze
în activităţi sociale ne-structurate sau să facă incursiuni care să se concentreze pe temele
în discuţie, prin urmare având ocazia să stabilească şi să construiască conexiunile
personale. Alte metode de atragere a părţilor sunt grupurile de participare (Dubois şi
Mew, 1963), grupurile de discuţii concentrate pe teme (Levinson, 1954; Levinson şi
Schermerhorn, 1951), laboratoarele de instruire inter-grupuri (Blake şi Mouton, 1984),
instruirea bazată pe abilităţi comune (Hunter şi McKersie, 1992), discuţii orientate către
recunoaşterea şi autorizarea reciprocă (Bush şi Folger, 1994) şi realizarea sarcinilor
comune care nu au legătură cu problemele în dispută (Fisher, 1978). De exemplu, într-o
mediere dintr-o dispută de politică publică, mediatorii au aranjat ca toate părţile să se
întâlnească în noaptea dinaintea sesiunii de deschidere la un dineu neoficial.
Alegerea deschiderii
Alegerea pentru concentrarea pe substanţă, proces sau starea psihică a părţilor depinde
de:
Tipul disputei
Capacitatea părţilor de a se concentra pe problemele de esenţă
Nivelul intensităţii emoţionale a părţilor
Nivelul de autoritate pe care părţile l-au dat mediatorului pentru conceperea şi
reglementarea procesului de întâlnire şi procedurile şi declaraţiile de deschidere
161
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Părţile vor accepta această accentuare dacă sunt convinse că asemenea acţiuni vor creşte
posibilitatea de ajungere la o soluţionare de esenţă.
În acest moment, vă propun să deplasăm discuţia asupra situaţiei care v-a adus
la mediere. (Mediatoarea se întoarce către partea pe care a stabilit-o că va face declaraţia,
prima) Dr. Whittamore vă rog să începeţi prin descrierea situaţiei aşa cum o vedeţi dv.
Vă rog să includeţi elemente din istoricul problemei, problemele pe care dori să le
discutaţi şi interesele sau nevoile care doriţi să vă fie satisfăcute. Acum, nu ar fi util să
identificaţi soluţii specifice ci numai să vă concentraţi pe definirea problemei”.
Mediatoarea transferă sesiunea primei părţi, care şi-a făcut declaraţia de deschidere.
Sarcina cea mai importantă a părţilor care fac declaraţiile de deschidere este să crească la
maxim schimbul de informaţii precise. Când fac acest lucru pot fi împiedicate de mai
mulţi factori:
Principalele sarcini ale mediatorului, sunt, prin urmare, să ajute părţile să comunice
asupra problemelor de esenţă în dispută şi aspectele pozitive ale relaţiei lor şi
minimizarea impactului psihologic care rezultă din schimbul emoţional.
162
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
163
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Translatarea limbajului încărcat de valoare sau de raţiune către părţi într-un limbaj
mai puţin încărcat emoţional
Formularea clară a descrierilor şi declaraţiilor, sugestiilor procedurale sau
gesturilor de bună voinţă fără părtinire asupra problemelor de esenţă
Acceptarea exprimării sentimentelor şi insistenţei, fără părtinire
Reamintirea părţilor că au stabilit normele de comportament
Eliminarea ameninţărilor specifice prin reformularea lor în termenii presiunii
generale pentru schimbare
Intervenţia pentru prevenirea escaladării conflictelor.
DIFERENŢELE CULTURALE
Această perioadă poate ajuta la stabilirea sau restabilirea relaţiei dintre părţi şi se pot
identifica îndatoririle şi obligaţiile reciproce care să încurajeze soluţionarea. În unele
culturi, cum sunt cele din America Latină şi Orientul Mijlociu, deschiderea medierii sau
negocierii este adesea însoţită de consumarea de băuturi (şi în alte culturi, de mâncare)
care sunt asigurate de mediator. De exemplu, ceaiul se obişnuieşte în Orientul Mijlociu,
Iran, Pakistan, India, Sri Lanka şi în multe societăţi din Africa (Senger, 2002). În câteva
culturi, ca de exemplu China, Japonia şi Indonezia, deschiderea sau faza socială a
medierii poate fi separată în timp şi spaţiu de concentrarea ulterioară pe problemele de
substanţă, identificarea şi soluţionarea problemelor (Graham şi Sano, 1984).
În situaţiile în care, mediatorul este într-o relaţie ierarhică cu părţile, sau părţile
sunt pe verticală una faţă de cealaltă, declaraţia de deschidere şi procesul pot fi mai
oficiale şi să sublinieze autoritatea mediatorului, relaţia de subordonare superioară a
părţilor faţă de intermediar şi diferenţele dintre părţi. Această formalizare poate fi
considerată ca un mijloc de egalizare a părţilor faţă de soluţionare. În unele culturi, o
asemenea abordare poate fi necesară pentru a demonstra respectul pentru funcţiile
părţilor. Deşi acest lucru poate fi împotriva normelor unor societăţi mai egalitariste, este
acceptată şi aşteptată în culturile organizate mai ierarhic.
Nivelul detaliului în care regulile procesului şi cele comportamentale sunt
eliminate variază în funcţie de culturi. În culturile foarte omogene, în care membrii au
multe ipoteze comune şi nerostite despre felul în care vor fi conduse negocierile , gradul
de explicitate al procesului va fi mai mic decât în culturile compuse din membri din
diverse medii, în care părţile aşteaptă şi solicită descrieri detaliate ale procedurilor (Hall
şi Hall, 1987). De exemplu, intermediarii din Japonia sunt mai puţin expliciţi decât cei
164
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
din SUA, Canada sau Australia care lucrează de multe ori în spaţii multiculturale. În
medierile interculturale, mediatorul trebuie să stabilească cât de explicit să fie pentru a
informa părţile despre modul în care trebuie să înceapă.
Şi modelele de comunicare pot fi diferite de la o cultură la alte. Unele culturi, cum sunt
majoritatea celor din SUA, sunt monocronice (aşa cum am descris în Capitolul Şapte),
prin aceea că evenimentele sau activităţile într-un grup uman au loc foarte rar (Hall,
1983). O persoană vorbeşte şi cealaltă ascultă. În alte culturi, precum cele din jurul Mării
Mediterane, sunt policrome , prin aceea că activităţile şi conversaţiile multiple pot avea
loc imediat. Aceste modele de comunicare pot influenţa semnificativ tipul de dialog care
are loc între mediator şi părţi în timpul declaraţiei de deschidere precum şi discuţia şi
argumentaţia dintre părţi. Ceea ce pentru o cultură pare o grosolănie, întreruperea şi
neascultarea sunt acceptate în altele. Mediatorii trebuie să-şi ajusteze modelele de
comunicare când lucrează în cadrul sau între culturi monocrome sau policrome adoptând
sau adaptându-se la culturile părţilor., discutând deschis şi ajungând la un acord cu
privire la ajungerea la o soluţie privind normele de comunicare care se vor folosi în
timpul sesiunii, sau prin alegerea culturilor de care sunt legate părţile.
Dacă părţile şi mediatorul au comunicat bine şi au construit sentimente pozitive între ele
în prima etapă a întâlnirilor comune înseamnă că au pus bazele unui viitor dialog
productiv. Această etapă se încheie imediat ce părţile sau mediatorul se concentrează pe
elaborarea agendei sau pe o problemă sau sferă de discuţii particulară şi începe să o
exploreze în detaliu. Trecerile între etapele de negociere sunt adesea cele mai dificile
pentru negociatori şi mediatori (Widau, 1987). Când vom ajunge la capitolele următoare,
vom explica modul în care mediatorii pot face ca aceste tranziţii să fie mai lente şi să
promoveze soluţionarea problemei.
Capitolul nouă
Negocierea şi medierea sunt procese de soluţionare a problemelor dar sunt şi, cel puţin
potenţial, ocazii pentru stabilirea, construirea, definirea sau terminarea relaţiilor. Atât
aspectul de soluţionare a problemei cât şi cel de definire a relaţiei de mediere apar în
contextul discutării problemelor sau intereselor care pot fi de natură esenţială,
procedurale sau psihologice. În general este util atât pentru părţi cât şi pentru mediator, la
începutul negocierilor, dacă unele dacă nu toate din problemele sau temele cheie sunt
considerate ca identificate, astfel încât părţile şi intermediarul să poată crea un proces
eficient pentru discutarea lor.
165
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Mediatorii care intervin într-o dispută înainte de identificarea temelor sau problemelor şi
stabilirea agendei pot ajuta părţile să le rezolve. În această etapă, mediatorul şi
negociatorul au ţinte similare.
166
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Reprezentantul vecinilor ar cita sfera temei generale: dacă această clinică va fi construită.
Reprezentantul clinicii, totuşi, s-ar concentra pe discutarea problemelor legate de cum s-
ar putea amplasa clinica în vecinătate, cu luarea în considerare a preocupărilor şi
intereselor comunităţii.
Gradul de specificitate al sferelor sau problemelor pe care părţile vor să le discute
este diferit, bineînţeles, de la caz la caz. Unele conflicte încep cu dezacordul asupra unui
anume punct şi apoi se deplasează de la problemă specifică la un nivel mai general al
controversei, iar altele încep cu temele generale ale dezacordului şi care devin apoi mai
specifice. În Capitolul Unsprezece vom discuta mai multe despre aceste 2 dinamici când
vom trata ce tehnici de soluţionare ar trebui folosite pentru tranşarea disputei.
În afară de nivelul de specificitate al disputei se mai poate face şi un alt tip de
distincţie: problemele pot fi clasificate ca fiind consensuale (bazate pe interes) şi
disensuale (bazate pe valoare; Aubert, 1963).
Conflictele de interes există de obicei în condiţii de lipsuri percepute sau reale în care una
sau mai multe părţi cred că un câştig pentru una dintre părţi înseamnă o pierdere pentru
cealaltă. Conflictele de interese sunt adesea denumite „cooperare competitivă” în care
părţile în dispută colaborează concurează pentru aceleaşi posibile beneficii.
Pentru că sunt numeroase tipuri de interese pentru care orice parte le poate avea
într-o dispută, există adesea o mare latitudine în tratarea unui set de interese pentru
cealaltă parte astfel încât părţile să poată ajunge la şi accepta o soluţionare.
Spre deosebire de conflictele de interese în care există consens între părţi cu privire la
concurenţa pentru rezultatul final dorit, sau există suficiente interese diferite care să
faciliteze procesului de soluţionare să micşoreze pierderile pentru toate părţile, conflictele
disensuale se bazează pe diferenţele de valori. Disputele pentru valoare se concentrează
pe acele probleme cum sunt vinovăţia sau nevinovăţia, ce norme ar trebui să prevaleze
într-o relaţie socială, ce fapte ar trebui considerate ca valabile, ce convingeri sunt corecte,
cine ce merită şi care sunt principiile care ar trebui să-i ghideze pe cei care iau decizii.
Disputele dacă ar trebui să se construiască un acoperiş pentru persoanele fără adăpost în
vecinătatea clasei mijlocii, dacă să se taie o pădure foarte bătrână, dacă părinţii care
divorţează ar trebui să-şi ivite noii prieteni când copii locuiesc în casă sau dacă partea ar
trebui pedepsită pentru că a comis un furt (faţă de a fi obligată să restituie ce a furat) sunt
în general dispute pentru valori.
Disputele pentru valori sunt foarte greu de soluţionat iar intermediarii sunt foarte
atenţi când lucrează cu ele pentru a se asigura că acţiunile lor nu măresc intransigenţa
părţilor sau adoptarea unor poziţii dure. În Capitolul Cincisprezece vom vorbi mai mult
despre modul în care trebuie tratate aceste conflicte dificile.
167
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
În acelaşi idee cu abordarea noastră este şi disputa clasică în custodia copiilor, care
părinte să primească custodia legală a unui copil. Ambii părinţi vor să dea asigurări că se
vor implica cel mai mult în viaţa copilului. Ei, şi în multe cazuri sistemul juridic,
stabilesc că procedura de soluţionare este decizie a tribunalului care stabileşte cine poate
lua copilul. Totuşi, există şi căi alternative în care să se încadreze aceste relaţii părinte-
părinte şi părinte-copil. Dacă, de exemplu, bătălia asupra custodiei legale este definită în
termenii maximizării relaţiei părinte-copil iar conceptul de custodie legală sau proprietate
asupra copilului se încadrează în termenii drepturilor şi responsabilităţilor parentale faţă
de progenitură, bătălia bipolară cu un rezultat câştig-pierdere se transformă într-o
problemă mai complexă cu mai multe variabile care se pot întoarce trata prin comparaţie
(Haynes, 1981; Ricci, 1980). Re-încadrând modul în care disputa este văzută şi definită
de părţi, părţile şi mediatorul deschid uşa pentru soluţii mai cooperante şi reciproc
satisfăcătoare.
De exemplu, în cazul Singson-Whittamore, Singson poate încadra problema la
„cum să aplic termenii contractului şi să stabilesc penalizarea pe care Whittamore trebuie
să o plătească pentru încălcarea condiţiilor contractuale”. Whittamore ar putea încadra
disputa astfel „ Care este cea mai mică compensaţie pe care trebuie să o plătesc clinicii
care îmi va permite să practic medicina în oraşul în care trăiesc copii mei?”. Mediatorul ,
după examinarea problemelor şi intereselor împreună cu părţile, ar putea să-i ajute să re-
încadreze problema în mai multe feluri: „Cum poate clinica şi Dl. Whittamore să aibă o
viitoare relaţie reciproc avantajoasă?” sau „ Dacă această compensaţie trebuie plătită
astfel încât Dl. Whittamore să rămână în oraş, cum s-ar putea identifica standardele
corecte şi obiective care ar putea determina acest calcul?” sau „ Există modalităţi care să-
168
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
i permită lui Whittamore să obţină separarea şi distanţa pe care o vrea faţă de soţia sa, în
timp ce are în continuare o relaţie de muncă cu clinica?”.
În acest moment, intervenţia mediatorului este nepreţuită. Mediatorul poate, fie să re-
încadreze problemele înainte ca părţile să le limiteze la o definiţie anume sau poate să le
sprijine în re-formularea problemelor determinându-i să renunţe la definiţia neproductivă
şi să se îndrepte către una care să asigure soluţionarea cu succes. Ar trebui observat faptul
că formularea şi re-formularea, fie de către părţi fie de intermediar, pot (şi adesea chiar
aşa se petrece) avea loc prin procesul de negociere.
Când se stabileşte definiţia unei probleme de una sau mai multe părţi iar re-
formularea ei în termeni care sunt acceptaţi subiectiv de toate părţile, mediatorul ar trebui
să aibă în vedere: (1) înţelesul sau esenţa adevărului care este conţinut în formularea unui
punct de vedere, problemă sau controversă, care trebuie recunoscută şi păstrată la re-
formulare; (2) nivelul necesar de re-formulare; (3) nevoia posibilă de re-formulare a
problemelor, poziţiilor şi intereselor; (4) tehnicile de re-formulare a problemelor legate de
valoare; (5) caracterul explicit şi momentul re-încadrării şi (6) limbajul corespunzător sau
sintaxa folosită în redefinirea situaţiei.
Re-formularea şi intenţiile
Fiecare formulare a unei situaţii, probleme, controverse, poziţii sau interese conflictuale
are ceva sâmbure de adevăr aşa cum consideră părţile care o susţin. „Chiar în cea mai
ostilă şi negativă prezentare a unei dispute, există informaţii despre preocupările şi
atitudinile unei persoane care pot fi de folos în împingerea înainte a procesului de
soluţionare. În mod similar, chiar în prezentările care par cele mai cooperante, există
provocări cu care trebuie să se confrunte la clarificarea şi tratarea problemelor cheie”
(Mayer, 2000, p.113). Esenţa re-formulării, fie de către o parte sau de către mediator, este
să se clarifice şi să se descopere esenţa intenţiilor, nevoilor, intereselor sau preocupărilor
dintr-o formulare neproductivă şi prezentarea ei sub o formă nouă astfel încât să poată fi
tratată mai uşor şi soluţionată de către părţi.
Nivelele de formulare
169
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
De multe ori aceasta înseamnă găsirea unei metafore pe care toate părţile să o folosească
sau traducerea metaforei unei părţi într-o metaforă recunoscută de cealaltă parte” (Mayer,
2000, p.136). De exemplu, negocierea este descrisă de una dintre părţi ca un „joc”
competiţional în care participanţii sunt fie un ticălos fie un fraier şi nici un negociator nu
vrea să fie „ fraier”. Cealaltă parte a descris negocierile ca fiind căzute în apă fără vestă
de salvare cu posibilitatea de a se duce la fund şi de a se îneca. Analizând aceste 2
metafore aparent contradictorii, mediatorul ar putea reformula problema astfel:
„Supravieţuirea este importantă pentru ambii. Nici unul dintre dv. nu vrea să fie
dezavantajat de celălalt şi să piardă. Poate că trebuie să ne imaginăm această situaţie cu
dv. amândoi într-o barcă care ia apă. Pentru a supravieţui ambii aveţi nevoie de puteri
170
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
pentru a vă salva. Aici nu este vorba de un joc sau o controversă despre cine este ticălosul
şi cine este fraierul ci despre cum să supravieţuiţi amândoi şi să scăpaţi din acest conflict
în cea mai bună formă posibilă.” Reformularea preia elemente din metaforele ambelor
părţi şi le transformă într-o nouă definiţie, comună, a problemei.
Ţinta lor este creşterea salariilor. Mediatorul poate asista părţile să reformuleze disputa
de la problema creşterii salariului la problema modului în care sindicatul poate obţine
numeroase avantaje pe care membrii săi le vor vedea ca urmare a negocierilor.
Reformularea situaţiei permite negociatorului să caute şi alte mijloace de satisfacere a
nevoilor sindicatului decât creşterea salariului.
Reformularea poziţiilor necesită o analiză atentă a declaraţiilor de poziţie
manifestate de părţi şi a intereselor care stau la bază şi care sunt îndeplinite de acele
poziţii. Uneori implică fie cercetarea intereselor mărunte fie a celor majore. Trecerea de
la interesele specifice la cele mai generale poată lărgi numărul opţiunilor de soluţionare
disponibile.
Uneori, reformularea controverselor şi intereselor în termeni mai apropiaţi este
eficientă. De exemplu, consideraţi cazul în care mai multe persoane au convenit să
cumpere o proprietate care să fie folosită ca o casă comună. La câteva luni după achiziţie,
relaţia dintre proprietari s-a deteriorat şi unul dintre parteneri a hotărât că vrea banii
înapoi. Cu toate că ar fi fost posibil numai prin revizuirea contractului financiar toţi
proprietarii au fost de acord. Controversa iniţială, declarată sub forma unei cereri era
„Îmi vreau banii înapoi”. Controversa aşa cum au descris-o părţile era că cineva vroia
banii înapoi şi că se retrăgea din contract , dar ceilalţi au crezut că nu pot să-i dea banii
înapoi fără să vândă proprietatea. Vânzarea proprietăţii nu era de acceptat pentru ceilalţi
proprietari. Din această situaţie ori-ori, mediatorul şi părţile au reformulat reciproc
problema în chestiuni mai mici şi mai uşor de soluţionat: Câţi bani? Când? Sub ce formă?
171
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Cu dobândă? Şi aşa mai departe. Apoi părţile încheiat un acord prin negocierea acestor
probleme mai mici.
172
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Disensiunea pură în conflictele pe valoare şi fapte este relativ rară. De obicei, disputele
pe valoare sunt dispute mixte datorită faptului că participanţii au şi câteva interese
comune. Mediatorii care lucrează cu disputele pe valoare încearcă adesea să transforme
valorile în interese astfel încât părţile să aibă divergenţe mai concrete. De exemplu, dacă
o dispută pe valoarea cuiva care are putere şi autoritate poate fi transformată într-un
conflict pe împărţirea responsabilităţilor, există mai multe posibilităţi de compromis
bazate pe o formulă pentru împărţire corectă. Într-un caz ipotetic, 2 angajaţi sunt rivali
pentru promovare în societatea lor. Dar numai un post este liber la un nivel superior
postului lor din prezent. Fiecare doreşte postul şi spune că este cel mai bun candidat.
Dacă este în interesul companiei să satisfacă ambii angajaţi, acei responsabili pot
examina modul în care ar putea fi împărţite sarcinile, autoritatea şi situaţia postului între
cei 2 angajaţi calificaţi în mod egal. Prin urmare, lupta cu privire la cine este mai bun este
pusă pe tapet pentru că fiecare angajat este răsplătită în funcţie de interes.
Într-o dispută din viaţa reală, asociaţia proprietarilor de locuinţe individuale s-a
confruntat cu departamentul de planificare privind construcţia unor locuinţe pentru mai
multe familii chiar în vecinătatea lor. Proprietarii de locuinţe individuale au acuzat că
noua construcţie va schimba ambianţa din vecinătate şi că însemna modificarea totală a
stilului de viaţă. La o examinare atentă, valorile stilului de viaţă au fost modificate în
interese: zgomot limitat, fără tranziţii abrupte de la locuinţele individuale la cele cu mai
multe familii, reducerea înălţimii noii construcţii pentru a nu obstrucţiona vederea şi
păstrarea intimităţii prin evitarea clădirilor complexe care să se ridice peste grădinile
caselor individuale. Având în vedere interesele tuturor părţilor, s-a negociat un plan de
soluţionare acceptabil pentru ambele părţi care să îndeplinească majoritatea nevoilor
descrise.
A doua abordare pentru reformularea disputelor de valori este să se identifice
obiectivele mai mari super-ordonate cu care se pot identifica părţile (Sherif şi alţii, 1961).
De exemplu, într-o dispută legată de amplasarea unui baraj, una dintre părţi poate susţine
că şantierul de construcţie propus dăunează zonelor naturale virgine, în timp ce cealaltă
parte susţine că are mandat să asigure apa pentru oraşul din apropiere şi că barajul
permite părţilor să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale.
Mediatorul caută o ţintă comună super-ordonată pentru a aduna părţile într-un efort de
cooperare. Consensul ar putea fi obţinut asupra a 2 puncte: oraşul are nevoie de o
cantitate de apă şi animalele sălbatice trebuie protejate. Părţile pot căuta împreună
potenţiale surse de apă.
A treia strategie pentru tratarea problemelor bazate pe valoare este evitarea
identificării sau răspunsului direct sau reformularea situaţiei astfel încât părţile să fie de
acord să nu se certe. Pentru că este greu de negociat vinovăţia sau nevinovăţia , ce este
drept şi ce este greşit, respectul sau lipsa de respect şi aşa mai departe, mediatorul poate
să vrea să evite aceste întrebări cu totul şi să se concentreze pe componentele care se pot
transforma în negocieri bazate pe interese. Dacă prin negocierea bazată pe interese se pot
soluţiona suficient de multe probleme, importanţa diferendelor legate de valoare poate
dispărea şi ştearsă de pe lista cererilor sau temelor de discuţie.
173
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Pentru soluţionarea disputelor de valoare sau interese, părţile trebuie să fie explicite cu
privire la sfera temelor care le separă. Gradul de explicitate poate varia în funcţie de
moment datorită dinamicii procesului de negociere în sine sau strategiilor conştiente ale
negociatorilor sau mediatorului. Mediatorul ar trebui să stabilească momentul identificării
problemelor astfel încât părţile să fie foarte receptive la modul în care este formulată
problema. Adesea, la începutul negocierilor, părţile şovăie cu privire la specificitatea
problemelor în dispută. Numai printr-un proces de discuţii şi educare reciprocă părţile pot
să stabilească împreună şi să fie explicite despre problemele care trebuie rezolvate.
Una dintre părţi va numi problema numai pentru ca cealaltă parte să o respingă
din nou. După mai multe runde de respingere şi examinare a propunerii, părţile pot cădea
de acord în final să o discute. Formularea finală a problemei de către părţi sau
reformularea de către mediator pot fi identice cu caracterizările anterioare. Acceptarea
finală a reformulării este rezultatul momentului şi stării de pregătire psihică a părţilor de a
accepta definirea situaţiei. Această schimbare psihologică are loc adesea după dialog sau
când intervenientul neutru reformulează.
Există dovezi ale cercetărilor că părţile doresc şi pot asculta şi accepta declaraţiile
formulate de mediator când nu sunt capabile să asculte sau să accepte o declaraţie
identică de la cealaltă parte (Rubin şi Brown, 1975).
Limbajul adecvat
174
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Mediatorul poate folosi un limbaj mai înclinat către valorile şi interesele părţii cu care
discută pentru a o influenţa să ia o decizie. Poate folosi aceiaşi terminologie şi aceiaşi
sintaxă şi emoţie ca şi partea pentru a da naştere unei identificări între parte şi mediator,
prin urmare uşurând calea către un acord. Totuşi, mediatorii trebuie să fie atenţii pentru
că maniera de a vorbi într-o discuţie privată nu diferă foarte mult de cea din sesiunea
comună. Altfel, părţile vor fi confuze sau se vor simţi trădate prin trecerea la un limbaj
mai neutru când se întorc în sesiunea comună.
STABILIREA AGENDEI
Elaborarea ad-hoc
Agenda simplă
Prin metoda agendei simple, problemele sunt tratate pe rând, în ordinea stabilită de una
sau mai multe părţi. (În general, partea care propune agenda a împărţit punctele într-un
175
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Alternarea problemelor
Al patrulea model de elaborare a agendei este ca părţile să ia unul sau mai multe puncte
care sunt considerate ca fiind importante pentru ele şi să le aşeze în partea de sus a
agendei (Gulliver, 1979). Ipoteza este că dacă ele pot conveni asupra acestor puncte,
punctele mai puţin importante vor urma.
Agenda principială
176
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
acord a devenit baza pentru un punct din agendă în care negociatorii să discute cum s-ar
putea finanţa acest serviciu de telefonie. Acest proces de abordare a agendei de negociere
va fi discutat mai detaliat în Capitolul Unsprezece.
A şasea metodă de formare a agendei este identificarea problemelor asupra cărora părţile
vor cădea sigur de acord şi care nu vot dura mult. Aceste probleme sunt de obicei minore,
fără încărcătură emoţională şi nesimbolice în comparaţie cu celelalte teme care s-ar putea
discuta. Unele dintre aceste puncte simple sunt plasate la începutul agendei iar altele
alternează cu cele mai dificile pentru (1) a asigura acordul de început pentru unele
problemele de negociat; (2) pentru a promova obiceiul de a fi de acord; (3) a crea un
număr de acorduri pe care părţile să nu vrea să-l piardă ca urmare a unui viitor impas;
(4) crea puncte ale agendei care pot fi suspendate, negociate sau retrase , după ce au fost
discutate, ca o demonstraţie a bunei credinţe.
În mod firesc, această strategie se bazează pe capacitatea părţilor de a identifica
problemele simple pentru ambele. Acest lucru se realizează prin încercare sau eroare sau
mediatorul poate solicita părţilor să identifice problemele asupra cărora cred vor conveni
imediat cu un efort mic.
A şaptea metodă de elaborare a unei agende este abordarea bloc. În acest proces, o parte
sau părţile identifică ce acorduri trebuie încheiate mai întâi pentru că problemele
implicate stau la baza sau fundamentul deciziilor ulterioare. Împărţirea agendei depinde
de acordurile care sunt mai neprevăzute faţă de celelalte Neprevăzutul se poate baza pe
principii, moment, schemă de plată şi aşa mai departe. Această abordare, deşi este destul
de complicată şi cu un grad mare de coordonare a părţilor, nu previne blocajele care s-ar
putea datora împărţirii necorespunzătoare a problemelor. Se va discuta mai în detaliu în
capitolul Unsprezece.
177
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
să creeze pachete alternative; demonstrează că sunt posibile unele concesii dacă sunt
legate de avantaje specifice; se por elimina unele dintre dificultăţi, sau cel puţin o parte,
se creează opţiuni de soluţionare pentru o problemă individuală sau pentru o combinaţie
de probleme.
Se poate considera ca o cale de forţare a unei soluţii nefavorabile sau negarea de către o
parte a şansei de a participa la stabilirea consensului şi soluţiei. O metodă de sustragere
de la aceste piedici este prezentarea pentru luarea în considerare a unei serii de pachete
minore care nu sunt prea detaliate şi care par să întâmpine o rezistenţă mai mică.
Toate aceste îndatoriri de crearea a agendei se pot iniţia de una sau mai multe părţi sau de
mediator. Pentru că ajungerea la un acord asupra agendei necesită coordonarea dintre
părţi care nu sunt capabile să-l realizeze singure, mediatorul trebuie să sugereze o
procedură care după opinia sa facilitează cel mai bine soluţionarea dezacordului asupra
temelor ce urmează a fi discutate, reformulate sau divizate.
Dacă părţile se îndreaptă către o procedură pe care mediatorul o consideră
neproductivă atunci ar trebui să sugere o metodă alternativă , subliniind baza
superiorităţii acesteia asupra celei alese de părţi; sau să stea liniştit, lăsând părţile să
negocieze şi să ajungă într-un impas şi atunci să intervină când sunt mai motivate să
accepte sfatul mediatorului. Alegerea strategiei mai târziu trebuie cântărită cu atenţie în
comparaţie cu deteriorarea posibilă a relaţiilor dintre părţi datorită neajungerii la un acord
procedural asupra agendei.
Este important ca mediatorul, atunci când face sugestii cu privire la agendă, să
evite să fie suspectat că forţează părţile cu privire la un anume proces (Fisch, Weakland
şi Segal, 1982). Această situaţie poate duce la pierderea credibilităţii, scăderea şanselor
de a fi acceptat , rezistenţă mai mare din partea părţilor şi eficienţă mai redusă a
intervenţiilor ulterioare.
ABORDĂRILE CULTURALE
Mi s-a cerut să intervin într-o secţie de absolvenţi universitari de psihologie care trăiau o
dezordine cumplită. Decanul catedrei fusese demis după un conflict între membrii
facultăţii iar acum facţiunile din catedră se sabotau unele pe altele şi făcând imposibilă
luarea deciziilor. Sarcinile şi atribuţiile fuseseră delegate unui membru al facultăţii şi
178
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
179
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
fizice violente). Membrii altor culturi care nu negociază direct vorbesc despre probleme
folosind metafore sau încearcă să se distanţeze de problemă vorbind de persoanele
implicate la persoana a treia. Alte părţi care nu negociază direct, care apreciază valoarea
păstrării relaţiei şi convenienţei , preferă să vorbească întâi despre mai multe probleme
care nu sunt legate de conflict şi apoi se apropie treptat de sfera dezacordurilor.
Problemele se tratează mai uşor şi mai puţin în contradictoriu la început, apoi după ce s-
au creat sentimente mai bune şi sa-u făcut progrese cu privire la problemele mai simple,
sunt atacate problemele mai dificile.
Culturile care tratează direct pot identifica problemele şi fixa agenda în mai multe feluri,
printre acestea prezentările liniare şi explicite, mese rotunde (identificarea şi ascultarea
problemelor a le discuta şi evalua imediat), enumerarea tuturor temelor de discuţie asupra
unui document distribuit tuturor părţilor, listarea tuturor problemelor pe un grafic de
perete, propuneri specifice sau susţinerea soluţiilor specifice şi nu numai identificarea
problemelor şi propunerea principiilor înainte de identificarea temelor specifice de
discuţie.
Mediatorii care lucrează cu o cultură trebuie să elaboreze procedurile de
identificare a problemelor şi de stabilire a agendei care să fie acceptabile din punct de
vedere cultural iar când lucrează cu mai multe culturi trebuie să ajute la coordonarea
diferendelor şi adesea a abordărilor cumva incompatibile. Iată câteva metode:
180
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
181
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
182
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Negociatorii (şi, dacă este nevoie, mediatorii) folosesc două tipuri generale de
proceduri pentru a identifica interesele părţilor aflate în dispută: indirect, proceduri din
umbră; şi direct, proceduri directe.
Procedurile indirecte, precum interogarea unei părţi legat de interesele sale
ascunse odată ce o poziţie a fost susţinută, sunt folosite atunci când părţile iau o abordare
a poziţiei de târguială pentru negocieri şi încearcă să-şi complice interesele adoptând
poziţii rigide. Astfel de proceduri sunt folosite şi când părţile par nesigure de interesele
lor, iar nivelul lor de încredere nu este suficient de mare pentru a merita exploatarea
directă a nevoilor lor.
Mediatorii folosesc proceduri directe pentru a împiedica (Saposnek, 1983)
împiedica părţile să de angajeze într-o negociere de poziţie sau să se orienteze către
negocierea bazată pe interes odată ce au început negocierile de poziţie. Procedurile direct
sunt folosite atunci când părţile:
Nu sunt blocate în procesul negocierii de poziţie
Nu sunt dedicate poziţiilor absolute
Sunt conştiente de nevoia de a separa identificarea intereselor de aderarea la
anumite poziţii
Sunt dornice să examineze interesele lor în mod explicit deoarece nivelul de
încredere este suficient de mare pentru o explorarea reciprocă.
I-au delegat mediatorului autoritatea de a proiecta o procedură structurată pentru
explorarea intereselor şi identificare.
Dacă părţile sunt deja angajate într-o negociere de poziţie, procedurile directe pot
fi folosite pentru a identifica interesele atunci când metodele mai puţin directe (precum
interogarea cu care permite multe răspunsuri despre intere) au eşuat, pentru a împiedica
părţile de a-şi întări aderenţa lor la poziţii, sau de a administra un număr mai mare de
părţi sau subiecte care fac negocierile greoaie.(pagina originala 256)
Înainte de explorarea mutărilor directe şi indirecte pentru a identifica şi a explora
interesele, este important să notaţi atitudinile care duc la explorarea productivă a
intereselor.
183
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
184
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Fisher şi Ury (1981) pun în discuţie interogarea directă despre interese. Aceştia
sugerează ca atunci când o persoană care participă la dispută îşi prezintă o poziţie
celeilalte părţi, destinatarul sau mediatorul trebuie să întrebe direct partea care face
prezentarea de ce această poziţie este importantă sau ce interese sunt îndeplinite de o
anumită soluţie. Întrebările enunţate cu grijă care demonstrează o preocupare adevărată
pentru înţelegerea percepţiei celeilalte părţi asupra situaţiei poate fi folosită pentru a
încuraja relevarea intereselor importante.
Deoarece persona care intervine are credibilitate ca parte imparţială, persoanele
participante la dezbatere pot fi mai deschise la identificare directă şi la discutarea
intereselor lor cu acesta decât cu altă parte care este percepută ca oponent. Mediatorul
joacă un rol important în această situaţie deoarece acesta poate ajuta părţile să exploreze
substanţa şi sublinierea intereselor fiecăruia în timp ce diminuează riscurile unei
dezvăluiri complete în faţa unui adversar. Aceste conversaţii sunt deseori ţinute în timpul
unei întruniri.
O altă procedură obişnuită este conducerea unei discuţii orientat pe interes. În
acest proces, mediatorul cere ca persoanele participante la dezbatere să se abţină de la
discutarea problemelor sau poziţiilor şi să se concentreze în schimb pe articularea
intereselor generale sau pe elementele care vor face înţelegerea mai satisfăcătoare pentru
fiecare dintre ei. Prin interogare (pag.259)atentă atât a intermediarului cât şi a celorlalte
părţi, mediatorii mută părţile de la discutarea unor interese generale la o înţelegere mai
mare a unor interese mai concrete şi mai explicite.
O variaţie a unei discuţii orientate pe interes este pentru a cere părţilor să
speculeze despre şi să articuleze ceea ce percep a fi interesele celorlalţi. Recent, într-o
negociere litigioasă cu părţi multiple despre dezvoltarea apei şi protecţia calităţii
mediului între părţile din nordul şi sudul Californiei, am cerut tuturor părţilor să identifice
şi să înregistreze pe diagrame ceea ce cred ei că erau interesele celorlalte părţi implicate.
După ce am mers de jur împrejurul camerei şi după ce fiecare parte a avut oportunitatea
185
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
să identifice ceea ce au perceput ei ca fiind interesele celorlalţi, fiecărei părţi i s-a cerut să
corecteze şi să completeze spaţiile goale în articularea propriilor interese aşa cum au fost
identificate de ceilalţi. Acest exerciţiu realizat cu o sesiune de întrebare şi răspuns în care
toate părţile au putut răspunde la întrebări de clarificare despre interesele celorlalţi şi să
câştige o înţelegere mai mare şi mai profundă despre ce speră ei şi ceilalţi să obţină şi de
ce au nevoie de la participarea la negocieri.
Brainstorming-ul (explozia de idei) este un proces în care un grup generează rapid
o listă de subiecte, precum probleme sau interese de exprimat. Brainstorming-ul separă
generarea subiectelor de evaluare, oferind grupului opţiuni multiple de considerare
înainte de a le elimina vreunul dintre ele. (Vezi capitolul unsprezece pentru instrucţiuni
de cum se conduce o sesiune de brainstorming.) Negociatorii pot conduce
brainstormingul într-o sesiune comună sau într-o întrunire. Procedura este una dintre cele
mai comune proceduri directe pentru a identifica interesele.
Brainstorming-ul a fost folosit pentru a identifica interesele părţilor într-o dispută
complicată din Nebraska despre alocarea apelor de suprafaţă şi subterane mai multor
utilizatori. Mediatorii au împărţi cu grijă patruzeci şi nouă de negociatori în grupuri de
câte opt. Fiecare grup a avut membrii care reprezentau puncte de vedere diferite asupra
problemelor legate de alimentarea cu apă: cel puţin două suprafeţe agricole sau utilizatori
de apă subterană şi un reprezentant al municipalităţilor, interese recreative, ecologi şi
generatoare de energie. Grupurile au fost instruite să listeze fără evaluare interese diverse
care vor trebui atinse dacă se va ajunge la o înţelegere. Un mediator şi un grefier au lucrat
cu fiecare grup mic în parte pentru a înregistra interesele pe o diagramă de perete pe care
o putea vedea toată lumea. Aceste liste au fost apoi prezentate întregului grup pentru a
educa toţi negociatorii în legătură cu interesele generale care ar fi putut fi exprimate.
(pagina originala 260)
POZIŢII, INTERESE ŞI CACEALMALE
186
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
corectă, mediatorul trebuie să determine cu partea care blufează (1) efectul pe termen
lung pe care îl va avea bluful asupra relaţiilor dintre părţi şi (2) costul potenţial al
negociatorilor lăsând bluful neprovocat de către mediator. Acest ultim rezultat poate avea
efecte drastice asupra negocierilor, dacă părţile ajung într-un impas bazat pe o afirmaţie
falsă.
Dacă procesul sau poziţia şi explorarea interesului pe care un mediator le
descoperă dacă o parte a blufat şi dacă trimite mesaje imprecise legate de interesele sale,
iar acest lucru pare a avea efecte dăunătoare asupra procesului de negociere, mediatorul
poate decide să ajute partea care blufează să treacă din postura artificială spre o
prezentare mai precisă a intereselor sale. Procedurile folosite de mediatori în acest scop
sunt convingerea şi raţionalizarea (Stevens, 1963), care fac referire la activităţile
proiectate pentru a influenţa sau pentru a controla mersul acţiunilor sau al operaţiilor unui
alt negociator, să altereze preferinţele unei părţi, sau să schimbe modul cum o parte
percepe mediul de negociere. O raţionalizare este un argument logic(pagina 261) şi
plauzibil pentru o schimbare de poziţie sau abordare. O raţionalizare pentru o schimbare
de poziţie poate fi prezentată unui negociator angajat într-un bluf, către alte părţi
implicate, observatorilor sau clientelei unui negociator ca mod de explicare a schimbului
de poziţie sau pentru a evidenţia importanţa intereselor nedivulgate în aceasta.
Raţionalizarea poate fi prezentată altor părţi fie de negociator, fie de mediator. În mod
ideal, negociatorul explică schimbarea sa de opinie, deoarece va spori implicarea sa faţă
de schimbare. Totuşi, în unele dispute, negociatorul poate avea nevoie să salveze expresii
(Brown, 1977). Într-o astfel de situaţie, mediatorul poate dori să prezinte poziţia nou
identificată, interesul sau părerea pentru a ajuta explicarea sau pentru a împărţi
responsabilitatea pentru schimbare.
O dispută în contextul negociaţiilor regulate între grupuri industriale, o comisie a
unei utilităţi publice şi pledoariile consumatorului oferă un exemplu de cum mediatorii
folosesc convingerea şi raţionalizarea pentru a ajuta negociatorii să identifice interesele
reale şi să evite impasul. O problemă întâmpinată de negociatori a fost cum vor plăti
pentru mediere. Reprezentanţii industriei au fost de părere că toţi participanţii la
negociere trebuie să „plătească pentru joc”. Au adoptat o poziţie întărită că dacă grupurile
de interese publice nu contribuie financiar la costurile medierii, atunci aceştia nu trebuie
să participe. Pledoariile consumatorului public au indicat faptul că ei nu-şi pot permite să
contribuie şi au comunicat că dacă li se va cere să plătească, vor boicota negocierile şi
vor provoca în mod legal înţelegerea propusă mai târziu atunci când va fi prezentată
comisiei pentru utilităţi publice pentru analiză.
Mediatorii au văzut că fiecare grup de interese îşi înteţeşte ameninţările (şi
blufurile) pentru a forţa cealaltă parte să-i accepte poziţia. Mediatorii, reflectând asupra
intereselor grupului industriei, au întrebat reprezentanţii acestuia dacă au pus în balanţă
contribuţiile financiare pentru a plăti procesul ca o indicaţie de angajament faţă de
negociere şi o asigurare că partea respectivă nu va sabota mai târziu înţelegerea sau nu o
va întârzia. Reprezentanţii industriei au răspuns că au făcut asta. Mediatorul a întrebat
consumatorii de ce cred că ai nu trebuie să plătească. Avocaţii consumatorilor au răspuns
că deoarece grupul lor era unul de non-profit, nu are bunuri să finanţeze procesul, şi că în
principiul grupurile de pledoarie nu trebuie să finanţeze negocieri alternative regulate
atunci când, în mod normal, au acces liber la procesele de audiere regulate.
Pagina originala 262
187
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Mediatorii au întrebat grupul industriei dacă este rezonabil sau corect să insiste ca
grupurile care nu au fonduri să plătească pentru a participa. De asemenea au întrebat
grupurile de consumatori dacă pot găsi mijloace, diferite de contribuţiile financiare, care
să indice că sunt dedicate procesului şi că negociază de bună credinţă. Reprezentantul
grupului de consumatori a făcut o declaraţie publică că este dedicat procesului şi a
întrebat dacă, în schimb, dacă grupurile industriei vor permite unui grup non-profit să
aibă un loc la masă. Raţionalizarea care a făcut posibilă deconectarea contribuţiilor
financiare de la negocierea de bună credinţă a permis părţilor să ajungă la o înţelegere.
188
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
carte, dar voia ca echipei care a realizat câteva lucrări preliminare să i se acorde de
asemenea merit. Autorul a fost de acord că acest lucru era corect şi a sugerat că va
include acest punct în secţiunea de cunoştinţe de la începutul cărţii. Propunerea sa a fost
acceptată.
Procesul de hotărâre asupra ceea ce trebuia pus pe copertă a fost mai dificil.
Ambele părţi au recunoscut că doreau un anumit nume pe copertă. Au fost explorate o
varietate de opţiuni. Decizia finală a fost că atât agenţia, cât şi autorul vor fi trecuţi pe
copertă. Numele organizaţiei trebuie să apară cu litere mai mari, iar autorul va fi
identificat de titlul său. Ambele părţi au fost de acord că interesele lor erau satisfăcute de
această soluţie.
Acest studiu de caz ilustrează câteva abordări pe care mediatorii le pot folosi
pentru a lucra cu interesele părţilor participante la dezbatere. În primul rând, mediatorul
trebuie să lucreze cu părţile pentru a identifica în comun interesele. Dorinţa unei părţi de
a identifica şi a explora interesele sale şi pe ale altora nu înseamnă neapărat că aceasta
este de acord cu nevoile celorlalţi participanţi la discuţie. Creighton (1972, p. II-8)
explică diferenţa dintre acceptare informaţiei şi aprobare. „Vă exprimaţi acceptarea când
spuneţi: ‚Înţeleg faptul că simţi cutare lucru despre acest subiect.’ Vă exprimaţi aprobarea
când spuneţi: ‚Nu poate fi mai corect de aşa, simt şi eu acelaşi lucru.’ (pagina originala
264)În primul caz acceptaţi felul de a simţi al celeilalte persoane, dar în aprobare vă
aliaţi cu cealaltă persoană.”
În această fază, mediatorul trebuie să fie mai preocupat de negociatorii care
acceptă informaţiile despre interese decât de obţinerea informaţiilor. Deşi acordul cu
interesele celeilalte părţi uşurează în mare măsură progresul unei părţi în stadiile mai
târzii ale negocierii, acordul la acest punct nu este obligatoriu. Părţile pot accepta faptul
că ceilalţi pot avea interese care sunt diferite de ale lor şi totuşi să continue să caute
soluţii reciproc acceptate.
În continuare, mediatorul trebuie să identifice şi să facă interesele explicit
compatibile sau complementare. Acest lucru permite părţilor să-şi schimbe presupunerile
lor despre puritatea conflictului, construieşte o obişnuinţă de acordare şi promovează
cooperarea. În final, mediatorul trebuie să se concentreze pe interesele mixte şi exclusiv
reciproce. Voi pune în discuţie măsuri de manipulare a intereselor de acest tip în
următoarele capitole. Folosind un proces de negociere bazat pe interes, contrapartide şi
compromis, mediator poate deseori ajuta părţilor să progreseze şi să cadă de acord chiar
şi asupra intereselor incompatibile.
189
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Whittamore, după ce a pus ambele părţi să-şi exprime interesele lor şi să le reafirme,
poate încuraja părţile să reîncadreze aceste interese ca un nou subiect în această
problemă: „Cum putem afirma această problemă într-un mod care identifică ambele
seturi de interese pe care dvs. vreţi să le satisfaceţi?” După alte discuţii, doctorii pot
ajunge la următoarea încadrare: „Cum poate dr. Whittamore să rămână în oraş, să-ţi
păstreze relaţia pe care o are cu copii săi (pagina 265)şi să continue să practice medicina,
în timp ce clinica minimizează rupturile personalului datorate relaţiilor încordate între
soţi, să continue să-l facă Whittamore să ofere servicii medicale pacienţilor săi şi să
păstreze termenii contractului care erau proiectaţi să protejeze clinica de pierderile
pacienţilor, costuri neaşteptate de recrutare a personalului condiţii de angajare
neprevăzute şi competiţia din partea doctorilor pe care i-a ajutat să se stabilească în
comunitate?”
Aşa cum poate fi văzut, încadrarea comună include interesele tuturor părţilor şi
permite deseori negociatorilor să se dedice lucrului pe o problemă comună, deoarece
aceştia cred că nevoile lor vor fi respectate (dacă nu îndeplinite) de soluţiile care vor fi
dezvoltate. Paşii pentru un mediator pentru a încadra afirmaţiile de rezolvare a
problemelor comune sunt:
1. Identificaţi în mod clar în mintea dvs. interesele pentru toate părţile.
2. Reafirmaţi interesele fiecărei părţi şi obţineţi confirmarea că aveţi dreptate în
înţelegerea dvs.
3. Reafirmaţi public interesele ambelor părţi într-o declaraţie a problemelor comune
(„Aşteptăm o soluţie acceptată de comun acord care să facă X pentru partea A şi
Y pentru partea B”)
4. Întrebaţi părţile dacă această descriere a problemei şi interesele părţilor sunt
corecte; dacă nu, cereţi-le să le modifice sau să îl reafirme până când este acceptat
de comun acord.
Odată ce se ajunge la o înţelegere asupra declaraţiei problemei comune, părţile
pot trece să exploreze problema şi interesele în detaliu; să caute standarde obiective,
criterii sau principii care pot crea un cadru pentru o soluţie; să genereze opţiuni specifice
de înţelegere sau să construiască un pachet de înţelegeri. Mai multe vor fi spuse despre
aceste activităţi în capitolele următoare.
190
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
ABORDĂRI CULTURALE
191
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
negocierea individuală care va urma. Aceste interese nu sunt articulate verbal în mod
verbal; acestea sunt exprimate prin acţiuni.
În unele culturi urmarea să urmezi un ritual corect de negociere (un interes
procedural) este critic. Atunci când negociam în Indonezia cu guvernul local în fostul
oraş-stat Yogyakarta, a trebuit să recunoaştem importanţa regelui şi să dăm dovadă de
respect prosper şi apărare într-o întâlnire de negociere presubstantivă, înainte de a putea
trece să discutăm problemele şi interesele procedurale şi individuale.
Mediatorii care au de a face cu culturi având orientări diferite faţă de identificarea
şi gradul de explicitate referitoare la articularea intereselor întâmpină un număr de
provocări. O parte care negociază direct care este sinceră în interogarea sau articularea
intereselor poate înfrunta părţile care negociază indirect sau intermediarii. Primul poate
crede sau poate simţi cu dealerului direct îi lipseşte subtilitatea şi fineţea şi explorează în
mod nemeritat problemele care trebuie cercetate încet şi descoperite numai după ce
siguranţa sau relaţiile au fost stabilite. Dimpotrivă, părţile de negociere directă şi
intermediarii pot considera că o parte de negociere indirectă rezistă, fiind imprevizibilă
sau care nu negociază cu bună credinţă din cauza unui eşec în a articula în mod clar ce
este important pentru ei. Deseori un mediator trebuie să coordoneze orientările indirecte
sau directe ale dealerilor către interese, în ciuda faptului că acesta poate deţine una dintre
aceste orientări.
Coordonarea poate fi sporită în mai multe feluri. În primul rând mediatorii pot
ajuta părţile prin abordări divergente intereselor educându-i în legătură cu abordările
preferate şi stilurile altei culturi pentru explorarea intereselor. Acest lucru este deseori
într-o întrunire. În al doilea rând, destulă siguranţă de încredere şi deschidere poate fi
creată astfel încât dealerii indirecţi să se simtă mai confortabil vorbit mai explicit despre
interesele lor şi făcând în mod gradat ce este important pentru ei mai clar.(pagina
originala 268) În al treilea rând, aceştia pot de asemenea să închidă negocierile pentru
dealerii indirecţi, în timp acelaşi timp ajutându-i să divulge şi să articuleze interesele lor
într-un fel care este în congruenţă cu valorile şi normele lor. În al patrulea rând, dealerii
direcţi pot fi educaţi să înţeleagă că destăinuirea gradată sau indirectă a intereselor nu
înseamnă că dealerii indirecţi le reţin, fiind manipulatori sau negociind cu rea credinţă. În
final, mediatorii pot ajuta dealerii direcţi să înveţe să folosească metode mai indirecte de
descoperire a intereselor precum adresarea de întrebări indirecte pentru indicaţii sau
preferinţe atunci când se discută problemele. Pot face acest lucru prin modelarea
comportamentului dorit sau prin antrenarea lor în procesul de întâlniri private.
Pagina 269
Capitolul unsprezece
Generarea opţiunilor pentru înţelegere
192
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
193
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
DETAŞAREA PĂRŢILOR DE LA
POZIŢIILE INACCEPTABILE
194
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Mediatorul poate ajuta părţile să-şi exercite oricare dintre aceste modalităţi de
influenţă. În plus, acesta poate folosi alte tactici motivaţionale care vor fi puse în discuţie
în detaliu în capitolul cincisprezece.
195
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
196
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Negocierea de poziţie
În negocierea de poziţie, părţile presupun că modul de prezentare al opţiunilor de
înţelegere este să schimbe propuneri şi contrapropuneri. Dacă sunt două părţi participante
la dispută, dinamica normală este pentru ele să ofere alternativ propuneri şi
contrapropuneri astfel încât sunt luate în considerare în orice moment nu mai mult de
două propuneri care să rezolve o problemă dată. În mod ideal, fiecare propunere aduce
părţile mai aproape de o înţelegere sau de raza de înţelegere datorită satisfacţiei sporite a
intereselor pentru ambele părţi (Stevens, 1963). Raza înţelegerii se referă la un număr de
197
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
soluţii posibile, oricare dintre ele fiind privită de ambele părţi ca preferabilă pentru o
înţelegere.
Există câteva caracteristici de limitare pentru negocierea de poziţie. În primul
rând, doar două propuneri sau poziţii sunt în general examinate în acelaşi timp. Această
vedere complexă tinde să limiteze numărul de opţiuni explorate de părţi şi inhibă
dezvoltarea soluţiilor multiple pentru a îndeplini anumite nevoi.
În al doilea rând, vederea complexă descurajează integrarea ideilor şi încurajează
negociatorilor să vadă propunerile ca pachete totale care cer un răspuns cu da sau nu. De
multe ori părţile nu reuşesc să realizeze acele propuneri care pot fi combinate sau
recombinate pentru a crea noi opţiuni.(pagina 277)
În al treilea rând, negocierile complexe, cu doar două propuneri posibile, tind să
producă atitudini de câştig-pierdere sau corect-greşit faţă de concesii sau contrapropuneri;
un câştig pentru o parte este văzut ca o pierdere pentru cealaltă. Părţile care conduc
negocierea de poziţie deseori se implică psihologic la propunerea lor şi văd acceptarea
celeilalte poziţii ca o abandonarea a principiilor.
În al patrulea rând, negocierea de poziţie încurajează evaluarea propunerilor în
acelaşi timp în care sunt generate părerile. Generarea şi evaluarea simultană a doar două
opţiuni tinde să blocheze părţile în poziţii exclusiv reciproce şi să diminueze contra
cercetării atente a noilor idei.
Deoarece procedura de propunere-contrapropunere plasează limite asupra
procesului de negociere, negociatorii pot dori să treacă la o strategie de negociere bazată
pe interes. Această trecere, deşi este mai greu de realizat în negocierile în care părţile au
folosit deja negocierea de poziţie, nu este totuşi imposibilă. Trecerea de la negocierea de
poziţie la negocierea bazată pe interes poate fi mult uşurată de prezenţa şi intervenţia unui
mediator.
198
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
pentru alta. Presupunerea înseamnă că un compromis în care fiecare parte primeşte ceva,
dar nu tot din ceea ce doreşte este singura opţiune posibilă. Acest tip de dispută este
deseori numită disputa mai bine ceva decât nimic (Warren, 1978). Totuşi, oamenii pot
avea interese multiple în disputele financiare în afara unei anumite sume de bani.
Disputele financiare pot fi împărţite în probleme ale sincronizării, valorii şi formei de
plată astfel încât sa fie posibil un rezultat câştig-pierdere care satisface multe interese.
Conflictele evident pure pot fi în multe dintre cazuri transformate în dispute în
care toate părţile pot câştiga mai mult decât dacă doar ar fi împărţit resursele disponibile
într-un fel de compromis. Negociatorii pot realiza acest schimb ei înşişi, dar aceştia sunt
deseori blocaţi în perceperea unui conflict pur. În acest punct, mediatorul poate interveni
şi reîncadra problema astfel încât părţile să o poată vedea într-un nou mod.
Mediatorii folosesc câteva tehnici pentru a produce opţiuni câştig-câştig. O
tehnică importantă este expansiunea resursei (Pruitt şi Lewis, 1977). De exemplu,
negocierile uniunii manageriale au o istorie de puncte moarte atunci când negocierile
negociază doar asupra problemei unei creşteri salariale. Totuşi, prin adăugarea
problemelor precum beneficiilor de cost al vieţii, opţiuni de asigurare, bună voinţă sau
productivitate crescută, mediatorul poate schimba o negociere de câştig-pierdere într-o
situaţie în care rezultatul reciproc satisfăcător este o posibilitate.
De asemenea mediatorii asistă părţile în schimbul de favoruri (Pruitt şi Lewis,
1977): negocierea problemelor care sunt apreciate diferit de părţi. Schimbul de favoruri
permite fiecărei părţi să ofere componente care sunt apreciate mai puţin decât cele oferite
de cealaltă parte. Diferenţa dintre subiectele de schimb şi oportunitatea lor pentru
destinatarii finali fac acordul posibil. Schimbul de favoruri a fost folosit într-un caz în
care un angajator a angajat un consultant, dar nu a fost explicit despre termenii legaţi de
terminarea contractului. Consultantul, care lucra cu bună credinţă, a petrecut muncind
mai mult timp decât era angajatorul dispus să plătească. Consultantul considera că
angajatorul îi datora o plată suplimentară, dar angajatorul (pagina 279)a refuzat deoarece
nu era mulţumit de muncă. Apoi consultantul a angajat o firmă de recuperare care a
contactat angajatorul şi a solicitat plata.
Până în acest moment părţile au dezvoltat o relaţie extrem de antagonică şi nu
putea sta de vorbă una cu cealaltă. Nevrând să trateze cu firma de recuperare, angajatorul
a contactat un mediator. Angajatorul a realizat faptul că până la urmă tot va trebui să
plătească ceva pentru a încheia disputa, dar nu dorea să plătească consultantul pentru
munca nesatisfăcătoare. Mediatorul a descoperit faptul că consultantul era mai preocupat
de principiul că angajatorul trebuie să-şi plătească datoriile decât de faptul de a primi
suma mică datorată lui.
Mediatorul, acţionând pe principiul că onorarea datoriei era problema importantă,
l-a întrebat pe consultant dacă angajatorul va plăti suma disputată unei alte părţi, cum ar
fi să-i dea ca un act de caritate, îi îndeplineşte nevoile sale. Consultantul a fost de acord.
Mediatorul a discutat apoi această soluţie cu angajatorul care era dornic să plătească atâta
timp cât putea să aleagă actul de caritate. În final părţile au fost de acord cu această
soluţie. Prin schimbul de favoruri, negocierea componentelor de importanţă diferită
pentru negociatori, mediatorul a putut asista părţile să-şi întâlnească interesele cele mai
puternice ale fiecăruia fără să facă compromisuri asupra principiilor.
O altă tehnică este alternarea. Atunci când nu există nici o modalitate de a
extinde resursele, părţile pot alterna între opţiunile pe care fiecare dintre ele le
199
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
200
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Sugestiile de procedură ale unui mediator pentru obţinerea acestei tranziţii poate
avea câte avantaje asupra mişcărilor unilaterale iniţiate chiar de participanţii la dispută. În
primul rând, cercetarea arată că sugestiile făcute de o terţă parte imparţială pot fi mai
degrabă de încredere şi acceptate de participanţii la discuţie decât cele sugerate de o parte
cu preocupări individuale în rezultatul conflictului (Rubin şi Brown, 1975).
În al doilea rând, sugestiile mediatorului pot, datorită staturii şi experienţei sale
profesionale, fi acordate într-un mod mai credibil. Părţile pot fi mai dornice să încerce o
procedură mai cooperantă, deoarece aceştia cred că mediatorul nu ar sugera o procedură
greşită sau nerealizabilă (Rubin şi Brown, 1975; Brookmire şi Sistrunk, 1980).
În al treilea rând, mediatorul îşi poate asuma o parte din responsabilitate legat de
succesul sau eşecul unei proceduri de negociere (Stevens, 1963). Părţile ezită de obicei să
iniţieze metode noi, deoarece ar putea fi nevoie să suporte voinţa rea a celorlalte părţi sau
a constituenţilor dacă procedura eşuează. Mediatorul, împărţind responsabilitatea noii
proceduri, preia povara asupra sa şi îndepărtează partea de riscul vinei.
În final, un mediator poate asista, deoarece acesta poate diminua timpul şi
energia necesare părţilor la identificarea procedurii corecte. Părţile pot deseori dezvolta
un proces care să se potrivească nevoilor lor dacă le sunt date timpul şi resursele
necesare, dar acestea nu sunt întotdeauna disponibile. Mediatorii pot accelera trecerea şi
să evite acumularea experienţelor negative suplimentare care pot rezulta dintr-o ceartă
legată de procedură prin prezentarea unui proces viabil pentru generarea de opţiuni.
Părţile aflate în mediere care folosesc o abordare bazată pe interes poate angaja
numeroase procese pentru a general opţiuni de înţelegere. Aceste proceduri au un număr
de caracteristici în comun. În primul rând, acestea încearcă să genereze câteva opţiuni,
astfel încât părţile să poată trece de la un punct de vedere bipolar al soluţiilor la un punct
de vedere multipolar (Maier şi Hoffman, 1960). În al doilea rând, ei încearcă să separe
faza de generare a opţiunilor de ultima evaluare sau de faza de determinare. (pagina
282)Această separare asigură faptul că procesul de căutare va fi mai cuprinzător şi mai
complet şi că nu va fi inhibat de judecăţi premature sau de respingeri a soluţiilor potenţial
viabile. În al treilea rând, acestea concentrează efortul negociatorilor asupra subiectului
sau problemei care trebuie rezolvată şi nu asupra celeilalte părţi. Disputa este
depersonalizată astfel încât părţile să-şi îndrepte atacurile nu asupra oamenilor în
negocieri, ci asupra subiectelor care îi despart (Chandler, 1945; Fisher şi Cry, 1981;
Walton şi McKersie, 1965; Filley, 1975). Acum voi pune în discuţie doisprezece
proceduri comune pe care mediatorii sau negociatorii le pot folosi pentru a genera opţiuni
de înţelegere.
201
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
este lucru care merge în relaţia prezentă pe care doresc să-l continue şi să-l includă în
înţelegerea lor finală. De cele mai multe ori părţile vor denumi un număr de lucruri, iar
mediatorul va lucra apoi împreună cu ei pentru a formula o exprimare acceptabilă care să
poată fi inclusă într-un nou acord.
Discuţia deschisă
Discuţia deschisă este una din cele mai bune metode pentru dezvoltarea
opţiunilor. Totuşi, pentru a avea lor discuţii libere şi creative, părţile trebuie să înţeleagă
că pot împărtăşii ideii fără să angajeze în mod prematur faţă de propria persoană.
Mediatorii pot asista în acest sens prin stabilirea regulilor de bază care permit părţilor să
propună şi să exploreze idei fără nici o aşteptare legată de angajamentul ulterior. De
asemenea mediatorul poate facilita discuţiile pentru a ţine părţile pe calea cea bună, să-i
determine să se concentreze asupra anumitor subiecte, să rezume conversaţia, să testeze şi
să identifice zonele de consens.
Brainstorming-ul
Brainstorming-ul este o procedură în care două sau mai multe persoane generează
o varietate de idei sau opţiuni pentru a fi luate în considerare. Mediatorul sau
negociatorul începe procesul încadrând un subiect ca „problemă”. O problemă este de cel
mai multe ori declarată ca o întrebare cum. Cum pot fi găsite suficiente resurse pentru a
trimite o soţie la şcoală astfel încât să se întreţină singură? Cum poate plăti o firmă facturi
restante cu valori limitate? Cum poate fi întreţinut o zonă de recreare populară, permiţând
în acelaşi timp firmelor să exploateze mineralele?
Apoi părţile sunt instruite să vorbească pe rând şi să sugereze cât mai rapid posibil
un număr de soluţii care pot respecta nevoile părţilor. Mediatorul trebuie să-i instruiască
să evite să înceapă doar cu opţiunile care servesc doar părţii care vorbeşte şi trebuie să-i
avertizeze asupra faptului de a face judecăţi verbale sau nonverbale legate de practicitatea
202
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
sau acceptabilitatea în timpul sesiunii. Acesta trebuie să-i informeze asupra faptului că
determinarea şi evaluarea opţiunilor va fi începută numai după (pagina 284)ce au generat
un număr considerabil de soluţii şi trebuie să-i încurajeze să construiască şi să modifice
ideile unul altuia atâta vreme cât rezultatele îi îndreaptă spre o opţiune care poate respecta
cât mai multe din interesele lor. Mediatorul trebuie să înregistreze sugestiile pe un suport
sau o diagramă murală, având grijă să înregistreze corect şi să lase sesiunea să continue.
Odată ce părţile au generat un număr satisfăcător de opţiuni sau după ce şi-au expus
ideile, aceştia pot trece la o procedură de evaluare.
Brainstorming-ul poate fi făcut (1) de toţi participanţii la discuţie împreună, (2) de
persoane individuale sau de perechi reprezentând o anume parte, (3) de subgrupuri dintr-
o echipă, sau (4) de subgrupuri compuse din delegaţi sau reprezentanţi pentru fiecare
parte. Brainstorming-ul ca persoane individuale, echipe sau subgrupe de echipă poate fi
folosit atunci când participanţii la discuţie nu au încredere în cealaltă parte şi nu se simt
în largul lor expunându-şi public opţiunile, dar care doresc să-şi extindă raza
posibilităţilor de înţelegere. În schimb, mediatorul poate numi la întâmplare membrii
părţii opuse la subgrupuri atunci când mediatorul doreşte să maximizeze participarea şi să
sporească contactul personal între participanţii la discuţie folosindu-se de grupuri mici.
Brainstorming-ul într-un subgrup cu membrii numiţi în mod specific poate fi folosit la
adunarea sau la distribuirea uniformă a reţinerilor di partea echipelor de negociere opuse.
Este mai probabil ca membrii echipei de moderare să vină cu soluţii integrative decât
negociatorii inflexibili care să îndeplinească nevoile tuturor părţilor.
203
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Viziunea de construcţie
Viziunea construcţiei implică părţile la construcţii individuale şi comune pentru o
viziune ideală a ceea ce poate însemna pe termen lung o soluţie sau o relaţie care merge.
Părţile sunt rugate să se gândească separat la cea mai bună viziune pe care o pot dezvolta
care va îndeplini fiecare interes respectiv al lor. Să prezinte viziunea unul altuia şi să
încerce să ajungă la o înţelegere. Dacă există anumite puncte comune, acestea sunt notate.
Urmează o discuţie despre diferenţe, cu un efort astfel încât acestea să fie rezolvate.
Odată ce se ajunge la o înţelegere asupra unei viziuni comune, părţile sunt rugate să
identifice problemele care îi împiedică sau care îi vor împiedica să obţină această viziune
comună. Sunt duse discuţii ulterioare pentru a identifica şi a fi de acord asupra felului în
care aceste probleme pot fi rezolvate, iar barierele depăşite.
Acordurile model
Această procedură identifică şi foloseşte experienţa, opţiunile sau înţelegerile
făcute în alte dispute similare ca şi catalizator pentru dezvoltarea unor soluţii noi
acceptate de comun acord. Modelele sau înţelegerile făcute de alte părţi care nu sunt
implicate în conflictul curent şunt cercetate şi modificate astfel încât să respecte nevoile
situaţiei actuale. Procedura este deseori angajată în neînţelegerile de afaceri în care
limbajul contractului trecut poate fi folosit ca bază pentru dezvoltarea unui acord
personalizat pentru situaţia nouă.
(pagina 286)
Schimburile conectate
Procedura schimburilor conectate implică identificarea legăturilor potenţiale ale
problemelor şi a subiectele specifice de schimb pe care fiecare parte le apreciază în mod
diferit. Mediatorul cere părţilor să identifice interesele pe care le-ar da în schimbul
beneficiilor specifice dorite care vor fi oferite de cealaltă parte. Generând astfel de
schimburi posibile, mediatorul şi părţile pot dezvolta înţelegeri potenţiale care pot fi
modificate apoi pentru a atinge mai bine interesele fiecărei părţi.
204
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Opţiunile pot fi generate prin soluţii de procedură atunci când părţile percep
probabilităţi diferite sau riscuri ataşate la rezultatul unei neînţelegeri sau atunci când
viitorul nu este în întregime imprevizibil. Părţile lucrează pentru a dezvolta o procedură
corectă care poate fi aplicată fie în prezent sau în viitor pentru a ajunge la un răspuns
acceptabil. De exemplu, vecinii care se opun deschiderii unei mine deoarece se tem că le
va scădea valoarea proprietăţilor lor sau că va afecta mediul în mod nefavorabil, vor
putea susţine dezvoltarea minei dacă exploatatorul minei depune o garanţie de execuţie
suficient de mare pentru a-i despăgubi în cazul unor pierderi potenţiale. În mod normal,
(pagina 287)acest proces trebuie să precizeze perioada când va fi făcută evaluarea, cum
va fi stabilită linia de bază a valorilor proprietăţilor, cum sunt determinate diferenţele
dintre valorile proiectate şi cele actuale şi cum sunt alocate fondurile.
Pachetul de acorduri
Uneori soluţia unei neînţelegeri stă în construirea unui acord cuprinzător care se
adresează tuturor problemelor cheie şi intereselor părţilor. Această procedură este de
obicei folosită doar când părţile au schimbat destule informaţii pentru a dezvolta pachete
acceptate de comun acord. De obicei pachetele tind să echilibreze câştigurile şi pierderile
pentru toate părţile astfel încât înţelegerea să fie acceptată în totalitate de comun acord.
Pachetele pot fi construite în sesiuni comune; în întruniri sau în grupuri de interese mici,
mixte. Procedura a fost aplicată în 1993-94, în EPA reg-negs asupra controlului emisiilor
de la fabricarea mobilei din lemn. Părţile au alcătuit întâi o listă cu toate interesele lor.
Apoi aceştia au dezvoltat o matrice care indica cât de bine îndeplinesc diferite opţiuni
interesele lor. În final, părţile au negociat o combinaţie de opţiuni care era acceptabilă
pentru toţi.
205
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
contabilii; părţile care au avut conflicte similare şi pe care le-au rezolvat, persoane
precum oficiali guvernamentali, directori şi persoane din alte discipline sau cadre.
Sugestiile mediatorului
În ciuda celor mai bune procese de generare a opţiunilor dezvoltate de părţi sau de
mediator, participanţii la discuţie încă se pot bloca şi să fie incapabili să dezvolte opţiuni
de înţelegere acceptate de comun acord. În acest caz, un mediator ar putea dori să încerce
câteva din ideile sale, să devină un catalizator şi să ajute părţile să-şi dezvolte ideile
legate de ceea ce este posibil (Wade, 1998; Fisher, 2001).
Mediatorii care au ascultat părţile discutând despre problemele şi interesele lor,
dezvoltă de cele mai multe ori vederi interioare semnificative privind ceea ce poate
constitui sau poate merge într-o înţelegere acceptabilă. Sugestiile mediatorului sunt
deseori folositoare părţilor, mai ales ulterior în procesul de generare a opţiunilor.
Sugestiile mediatorului pot deschide uşile către idei noi care merită să fie luate în
considerare; să aducă o vedere obiectivă a străinilor asupra a ceea ce este posibil, corect
sau rezonabil; să conceapă un raţionament nou care permite participanţilor la discuţie să
fie de acord cu termenii pe care s-ar putea să nu le fi luat în considerare; să propună
opţiuni pe care părţile ezită să le pună în discuţie singuri; sau să ofere un ţap ispăşitor
pentru a ajunge la o înţelegere despre care părţile ştiu că este una bună, dar ezită să o ia în
considerare în mod public. Uneori, părţile doresc să poată spună, „Nu mi-a plăcut cu
adevărat opţiunea, dar mediatorul a spus că este corectă şi rezonabilă. Iar cealaltă parte
putea să trăiască cu ea. Aşa că am decis să fiu de acord cu mediatorul şi să accept
opţiunea.”
În general, intermediarii trebuie să se abţină de la a face sugestii mai devreme în
procesul de generare a opţiunii, astfel încât părţile să poată dezvolta soluţii şi să ajungă
singuri la o înţelegere. Totuşi, dacă un mediator decidă să facă sugestii referitoare la
posibilele componentele ale unei înţelegeri, există unele consideraţii care trebuie avute în
vedere.
În primul rând, mediatorul trebuie să fie sigur că părţile au avut într-adevăr
posibilitatea să-şi dezvolte propriile gânduri. Sugestiile premature venite de la un
intermediar poate scurt circuita generarea opţiunii (pagina 289)de către părţi; pot fi
percepute de participanţii la discuţie că mediatorul este părtinitor; să împingă părţile către
opţiunea preferată de mediator, care poate să nu fie o soluţie mai corectă decât cea
generată de ei; sau să conducă la respingerea sugestiei intermediarului şi potenţial să ducă
la pierderea influenţei sale.
În al doilea rând, de cele mai multe ori este mai înţelept să sugereze mai multe căi
în care o problemă sau un set de interese pot fi aderate şi satisfăcute. Sugerând două sau
mai multe opţiuni acesta poate juca ca un catalizator pentru gândurile părţilor şi este mai
puţin probabil să fie văzut acest fapt că mediatorul doreşte să impună propria soluţie
preferată.
În al treilea rând, mediatorul va dori să adauge un avertisment înainte de a
propune câteva opţiuni, pentru a se proteja de a fi văzut ca un avocat pentru o soluţie
specifică. Mediatorul poate spune, „Am câteva idei pe care vreau să le luaţi în
considerare, dar pot să nu fie soluţia perfectă sau lucrul corect pentru voi. Vrea să le luaţi
în considerare, să luaţi ceea ce este folositor, dar sunteţi liberi să respingeţi ceea ce nu
este.”
206
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
207
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
În general mediatorii vor să ajute părţile să ajungă la cel mai puternic acord
posibil, dar s-ar putea să nu fie întotdeauna fezabil să dezvolte o înţelegere cu toate
caracteristicile menţionate în coloana din partea stângă. De exemplu, un mediator poate
nu este capabil să obţină o înţelegere individuală pentru valoarea unei bucăţi de
proprietate, dar poate fi capabil să stabilească o procedură pentru evaluarea valorii
terenului pe care o vor accepta toate părţile. Mediatorul poate fi în alt caz incapabil să
obţină o decizie permanentă legată de unde va locui copilul după divorţul părinţilor săi,
dar să poate ajunge la o înţelegere bazată pe o soluţie de încercare care va fi evaluată
periodic şi schimbată dacă este nevoie.
O soluţie procedurală care stabileşte parţial problemele, care este temporară, care
este contingentă asupra viitoarei performanţe, care elaborează principiile generale şi care
nu obligă poate fi cel mai puternic acord posibil şi de preferat decât cazul fără nici o
soluţie. Experimentând (pagina 292)forma opţiunilor de înţelegere, mediatorul poate
asista părţile la negocierea celui mai puternic acord posibil, în timp ce-l modifică pentru
nevoile şi interesele lor speciale.
208
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
209
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
După ce s-a pus în discuţie fiecare dintre subiectele menţionate mai devreme şi
după dezvoltarea cifrelor costurilor, Singson şi Whittamore au pus la un loc un pachet
financiar complet pe care au continuat să-l discute.
După discutare primelor două scenarii exista un interes scăzut pentru discutarea
celei de-a treia – (Whittamore să părăsească zona cu totul). Doctorii au fost de acord să
facă o pauză în negocieri pentru a se putea gândi şi să evalueze opţiunile şi să se
întâlnească din nou săptămâna viitoare când vor încerca să ajungă la o concluzie.
Pagina 294
ABORDĂRILE CULTURALE
Generarea opţiunilor este una dintre fazele medierii care este cel mai puternic
influenţată de cultură. Cultura profesională (juridică, de afaceri, educaţia); cultura de
organizaţie (corporatistă, agenţie guvernamentală, organizaţii nonguvernamentale) sau
cultura etnică, regională, naţională sau de clasă deseori influenţează preferinţele părţilor
şi încurajează folosirea diferitelor metode, precum şi priceperea lor pentru a face acest
lucru.
De exemplu, în trecut, cultura juridică americană a fost puternic orientată către
negocierea de poziţie ca procedură pentru dezvoltarea opţiunilor. Pe o altă scenă, studiile
internaţionale au identificat preferinţe naţionale pentru anumite abordări în înţelegeri
specifice. Negociatorii din Republica Populară Chineză (Pye, 1982; Seligman, 1989) şi
din fosta Uniune Sovietică şi Rusia (Smith, 1989; Schecter, 1998) deseori par că preferă
negocierea de poziţie pentru rezolvarea atât a neînţelegerilor politice, cât şi a celor
economice.
Multe culturi europene sau derivate preferă să genereze opţiuni în comun într-un
proces de schimb la masa de negociere. Din contră, japonezii în situaţiile comerciale
preferă de cele mai multe ori discuţiile informale faţă de sesiunile comune ca metodă de a
dezvolta opţiunile pentru înţelegere, cu înţelegeri formale folosite în primul rând pentru a
ratifica înţelegerile la care s-a ajuns în discuţiile anterioare (Graham şi Sano, 1984).
Oamenii de afaceri nord-americani şi germani preferă brainstorming-ul sau
abordările extrem de liniare şi sistematice pentru generarea opţiunilor. Alte culturi
precum societăţile mai tradiţionale, unde generarea opţiunilor poate fi mai puţin formală,
preferă conversaţiile lineare extinse, în salturi sau circulare, care includ multe părţi
sociale, din care soluţiile potenţiale evoluează şi sunt elaborate până când sunt acceptate
de comun acord.
Mediatorii care lucrează dincolo de culturi trebuie să petreacă un timp pentru a
cerceta împreună cu părţile legăturile şi preferinţele pentru diferite proceduri de generare
a opţiunilor şi apoi să dezvolte abordările care vor fi acceptate din punct de vedere
cultural. În unele cazuri, va trebui folosită o abordare diferită cu fiecare parte în cadrul
întrunirilor pentru obişnuirea cu diversitatea culturală.
210
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Pagina 297
Partea a patra
Ajungerea la o înţelegere
Capitolul doisprezece
Opţiuni de evaluare pentru înţelegere
INTERVALUL DE ÎNŢELEGERE
211
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Punctele ţintă din împărţirea preferată a resurselor, în care compensarea unei părţi
este considerată a fi cel mai bun lucru care poate fi obţinut în condiţiile date. Este de
asemenea un punct de aspiraţie. Ţintele pot fi dezvoltate pe baza instinctelor sau a
năzuinţelor înalte ale unei părţi, sau pot fi rezultatul unor calcule şi analize foarte
complicate.
În plus faţă de punctele ţintă, negociatorii pot avea limite superioare sau
inferioare, deseori denumite puncte de rezistenţă. Limita superioară indică maximul pe
care o parte va fi dispusă să o plătească sau să o dea într-o înţelegere. Limita inferioară
este minimum pe care o parte o va accepta şi totuşi să ajungă la o înţelegere.
212
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Pagina 300
Între punctele ţintă şi punctul de rezistenţă se află intervalul de înţelegere sau de
negociere: un câmp de opţiuni care, deşi satisfăcătoare, îşi permit grade ale beneficiilor
sau pierderilor pentru fiecare negociator. Deoarece fiecare parte, în general, are un
interval de soluţii acceptabile, scopul fiecărui participant la dispută este să (1) descopere
intervalul înţelegerii a părţii celeilalte, (2) determine dacă este o suprapunere cu propriul
său interval de înţelegere şi (3) maximizeze propriile câştiguri din intervalul rezultatelor
posibile dacă există o suprapunere a intervalelor.
În cel mai bun caz posibil, părţile participante la dispută, vor avea intervale de
înţelegere care se suprapun astfel încât să fie soluţii sau împărţiri de resurse reciproc
satisfăcătoare. Figura 12.2 ilustrează cum pot fi compatibile opţiunile celor două părţi.
Părţile din negocierea de poziţie, c sau fără asistenţa mediatorului, vor putea în mod ideal
să identifice un interval de înţelegere acceptat de comun acord şi să facă propuneri între
graniţele stabilite de punctele lor de rezistenţă. Când intervalele de înţelegere se
suprapun, părţile trebuie să decidă cum vor face o înţelegere finală asupra distribuirii
resursei în intervalul pozitiv de înţelegere.
Pagina 301
Ocazional, părţile ajung la faza de evaluare şi descoperă că intervalele lor de
înţelegere nu se suprapun (vezi Figura 12.3). Această condiţie este cunoscută ca un
interval negativ de înţelegere.
Atunci când o parte descoperă că există un interval negativ al înţelegerii, aceasta
are câteva opţiuni de procedură:
Să continue negocierea şi să facă propuneri ulterioare în speranţa că cealaltă parte
îşi va muta ţinta şi punctele de rezistenţă astfel încât să poată fi creat un interval
pozitiv de înţelegere.
213
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Să îşi încarce propriul punct ţintă şi punct de rezistenţă şi să continue să ofere noi
propuneri care solicită mai puţine consecinţe din partea celorlalţi negociatori.
Pagina 302
Să-şi extindă numărul de subiecte pentru a permite schimburile pentru alte
interese care vor compensa pierderile asupra problemei legată de suma fixă.
Să înceteze negocierile.
Mediatorul poate să asiste părţile la evaluarea fezabilităţii şi dorinţei de a urma pe
oricare sau pe toate aceste patru opţiuni.
214
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
215
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Dacă mediatorul nu poate, prin interogare atentă, induce partea să decidă să-şi
modereze speranţele exagerate sau poziţiile, acesta trebuie să folosească informaţii despre
cealaltă parte ca pârghie de influenţă. Transmiterea de informaţii specifice despre poziţia
unei părţi sau despre metodele de influenţă este întotdeauna un lucru problematic pentru
mediatori. Mediatorul poate să nu aibă o evaluare precisă despre poziţia sau influenţa
216
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
unei părţi sau poate fi victima tacticilor de bluf a părţii respective. Înainte de a spune unei
părţi că cealaltă şi-a atins limita şi nu mai poate oferi mai mult, mediatorul trebuie să fie
sigur de faptul că nu mai sunt oferte suplimentare de făcut. Parţii căreia i se adresează
cererea trebuie să i se dea în general posibilitatea să facă oferte suplimentare înainte ca
mediatorul să transmită orice mesaje legate de lipsa de flexibilitate a celeilalte părţi. În
general, mare parte din această activitate are loc într-o întrunire. Odată ce mediatorul a
obţinut permisiunea să transmită oferta finală, acesta o poate transmite părţii cu aşteptări
exagerate. Forma în care este transmisă oferta finală poate varia în funcţie de
specificitate, sincronizare (atunci când trebuie acceptată) şi implicaţii pentru respingere
(Fisher, 1978; Walton şi McKersie, 1965).
Mediatorii trebuie să aibă grijă să folosească această tactică doar ca ultim mijloc.
Dacă partea cu aşteptări exagerate nu-şi schimbă poziţia, este probabil să aibă loc un
impas. Mediatorii trebuie în general să încerce în general să păstreze părţile îndârjite într-
o poziţie ce nu poate fi obţinută. Totuşi, dacă divulgarea limitei inferioare a unei părţi are
succes,(pagina originala 306) partea intransigentă îşi poate revizui propriile cereri şi să se
treacă la un interval de înţelegere acceptabil de comun acord.
217
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
ABORDĂRI CULTURALE
Cultura este deseori un factor critic în modul cum părţile evaluează opţiunile
înţelegerii, deoarece aceasta modelează de obicei standardele şi criteriile pe care părţile le
folosesc pentru a defini corectitudinea, dreptate, eficienţa sau implementarea. Unele
culturi care sunt dominate de statul de drept, precum cultura nord americană, folosesc
deseori standarde juridice – adică calcule a ceea ce o persoană poate câştiga la tribunal –
pentru a determina acceptabilitatea sau corectitudinea unui rezultat. În astfel de contexte,
părţile negociază în umbra legii.
Alte culturi pot folosi legea tradiţională sau practicile tradiţionale pentru a evalua
rezultatele. De exemplu, părţile pot dori să determine cât de aproape este acordul de
modul în care a fost tratată problema în trecut sau modul în care au fost rezolvate dispute
similare. În societăţile tradiţionale sau indigene, standardele vechi sunt adesea invocate
atunci când sunt luate decizii.
Unele culturi folosesc rangul sau statutul unei persoane pentru a determina care ar
fi o împărţire corectă a resurselor sau beneficiilor cu rang superior care au o poziţie mai
mare. Acesta a fost cazul disputelor Tswana din Africa de Sud (Comaroff şi Roberts,
1981) unde nobilii sau şefii puteau câştiga voluntar înţelegeri mai mari decât ţăranii,
datorită rangului sau statutului pe care îl avea prima parte.
În final, părţile folosesc standarde şi criterii care sunt specifice grupului lor etnic
sau religios. Acum câţiva ani, în timp ce lucram în Sri Lanka, am observat o mediere în
care părţile s-au înţeles după ce mediatorul a analizat cu una dintre ele „meritul” (pagina
308)pe care îl va obţine dacă va ajunge la un acord de negociere. Mai târziu mediatorul
mi-a explicat că printre budiştii din Sri Lanka, meritul de înmagazinare făcând fapte
bune era de dorit, deoarece permitea unei persoane să se desprindă de cursul vieţii şi să
ajungă la nirvana mai repede.
Aceste exemple ilustrează cât de important este pentru mediatori să cerceteze cu
părţile standardele specifice şi criteriile pe care aceştia le folosesc atunci când determină
acceptabilitatea unui acord. Înţelegerea cadrului lor conceptual poate ajuta cu succes
munca intermediarului în cadrul lumii lor, să interpreteze logica unei părţi şi să o
raţionalizeze cu a altora, şi în ultimul rând să faciliteze înţelegere.
218
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Gulliver (1979, pp. 161-162) identifică patru situaţii în care negociatorii se găsesc
într-o fază finală de negociere:
1. Intervalul de negociere s-ar putea să fi fost atât de îngust astfel încât
avantajele de câştigat din negociere au devenit mici, chiar neglijabile, dat fiind că s-a
ajuns deja la un acord. ... Ceea ce rămâne de făcut este curăţarea tuturor detaliilor minore
şi să se facă un angajament comun pentru rezultatul culminant.
2. Intervalul de negociere putea fi îngustat sau formula de negociere putea
deja stabili un număr de acorduri în principiu, dar detaliile tuturor termenilor trebuie
elaborate.
3. În cea de-a treia situaţie de negociere, deşi s-a descoperit ceva care să ţină
loc intervalului viabil de negociere, deşi cu aproximaţie şi cu limite neclare, pot rămâne
diferenţe considerabile între părţi. În principiu, orice punct care se află în interval este
preferat de comun acord decât lipsa acordului, (pagina originala 310)deşi câştigul
considerabil sau pierderea avantajului poate încă rezulta din înţelegerea finală într-un
anumit punct.
4. Nu a fost descoperit nici un interval valabil, şi poate de asemenea foarte
bine ca acesta să nu existe. Aici, deşi părţile lucrează în mod deliberat către un acord şi
fac propuneri „reale” pentru un rezultat, seturile şi aşteptările lor preferate nu sunt încă
clare.
Părţile care se află în prima situaţie, ajung de cele mai multe ori uşor la un acord.
Relaţia lor este cordială, opţiunile acceptabile sunt clare, iar ruta de procedură pentru
finalizarea negocierilor nu este complicată şi este directă. Totuşi, situaţiile rămase sunt
mult mai problematice pentru negocieri, şi poate fi necesară intervenţia unui mediator
pentru a împiedica blocajul. Voi concentra discuţia din acest capitol asupra procedurilor
negociatorilor şi ale mediatorilor pe care le pot folosi pentru a realiza negocierea finală
pentru ultimele trei situaţii.
Se pare că există patru modele majore de mişcări folosite de negociatori în timpul
fazei finale de negociere: (1) convergenţa prin însumare (Gulliver, 1979; Walton şi
McKeisie, 1965); (2) o întârziere a acordului şi apoi un salt final la un pachet de
înţelegere (Zartman şi Berman, 1982); (3) dezvoltarea unei formule de consens; şi (4)
modalităţile de procedură pentru a ajunge la înţelegeri (Fisher, 1978; Zartman şi Berman,
1982). Prima dată voi cerceta aceste abordări pentru acordul final şi apoi voi examina
factorul crucial al sincronizării pentru a vedea cum foloseşte mediatorul termenele limită
pentru a aduce negocierile la o concluzie.
219
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
În convergenţa prin însumare, părţile fac concesii pas cu pas într-un interval
pozitiv de negociere până când ajung de comun acord la o poziţie satisfăcătoare de
compromis. Părţile pot izola concesiile pentru oferte cu subiecte singulare sau subiecte de
legătură pentru a echilibra pierderile şi beneficiile.
Dacă participanţii la dispută au aderat la negocierea de poziţie, sarcina principală
a mediatorului este să-i asiste să facă oferte care vor fi acceptabile pentru cealaltă parte şi
pentru a-i împiedica să se angajeze prematur la o poziţie din care le va fi greu să se
retragă mai târziu în timpul negocierilor.
Ofertele sunt termenii specifici ai unei poziţii pe care o prezintă o parte ca fiind o
soluţie posibilă la o problemă. Mai ales în negocierea de poziţie, o ofertă implică de cele
mai multe ori o formă de concesie sau schimb (pagina originala 311)pe care o parte este
dispusă să o facă în schimbul unei oferte acceptabile reciproce sau a unui acord. Părţile
angajate în negocierea de poziţie întâmpină câteva probleme care îi pot împiedica să facă
oferte.
220
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
care a propus lui Menachem Begin să înceapă discuţiile despre un plan de pace în
Orientul Mijlociu. Propunerea lui Sadat de a călători în Israel pentru a sta de vorbă a
constituit o primă ofertă potenţială şi a definit un semn de tărie.
Mediatorii pot ajuta o parte să facă o primă ofertă ajutându-i să încadreze oferta în
aşa fel încât concesia să devină o iniţiativă de putere, nu de slăbiciune. Prin încadrare,
partea poate face explicit faptul că aceasta face o ofertă sau o concesie pentru a da dovadă
de bună credinţă, că arată dorinţa de a lua în considerare nevoile celeilalte persoane, că
încurajează cealaltă parte sau părţi să facă mişcări similare sau că stabileşte o înţelegere
de schimb în care este făcută o concesie asupra unei probleme pentru alta. Mediatorul
poate antrena şi asista partea să încadreze oferta astfel încât cealaltă parte să o perceapă
în mod favorabil. De asemenea mediatorul poate amorsa destinatarul final astfel încât
oferta să fie acceptată sau să fie reciprocă.
221
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Transmiterea negativă
Deseori părţile resping o ofertă, nu din cauza conţinutului ei individual, ci din
cauza atitudinii faţă de iniţiatorul ei. Mediatorul poate ajuta negociatorii să evite această
capcană, propunând idea unei părţi celeilalte ca fiind a sa. Acest lucru elimină
posibilitatea ca cealaltă parte să perceapă ofertele ca fiind „parţiale, cu praguri sau
alterate mai mult din cauza conţinutului lor individual” (Young, 1972).
Pierderea expresiei
Un alt blocaj pentru părţile care iniţiază oferta este problema pierderii sau salvării
expresiei (Brown, 1977). Mediatorii pot asista părţile să facă oferte noi dându-le
raţionament despre schimburile de poziţie şi reîncadrând situaţia astfel încât o ofertă să
nu rezulte în pierderea demnităţii. De asemenea această strategie ajută părţile să
abandoneze poziţiile de neobţinut.
Cele şase blocaje descrise aici toate pot reprezenta impedimente împotriva iniţierii
de oferte care pot duce la convergenţa prin însumare a poziţiilor (pagina originala
314)sau a opţiunilor înţelegerii bazate pe interes. Totuşi, intervenţia corectă a
222
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
SALTUL LA ACORD
223
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
facă o propunere sau poate să o spună chiar el. având acordul asigurat, părţile pot sări la
înţelegerea într-un singur pas.
224
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
225
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Decidenţii terţi
Părţile care ajung într-un impas asupra unei întrebări individuale pot preda mai
degrabă problema unei terţe părţi, decât unui mediator. Cea mai comună formă de luare a
deciziei de către o terţă parte este formată dintr-un judecător sau un juriu; părţile în
dispută sunt în general de acord să fie legaţi juridic de decizia unei terţe părţi imparţiale.
O altă structură a terţei părţi este arbitrarea, care a fost definită în capitolul unu.
Mediatorii deseori sugerează referirea la un arbitru sau un judecător al problemelor în
care părţile sunt într-un impas.(pagina originala 319)
Alţi terţi decidenţi care pot asista părţile în depăşirea impasurilor sunt evaluatorii
de proprietăţi, evaluatorii de custodie şi experţi tehnici similari. Părţile pot fi de acord să
angajeze asistenţa unei terţe părţi şi să rămână la recomandările acesteia. Într-o dispută de
afaceri legată de împărţirea unei proprietăţi comune, părţile nu erau de acord asupra
valorii proprietăţii. Au hotărât să trimită problema la doi evaluatori imobiliari care au fost
acceptaţi de comun acord şi să facă o medie a răspunsurilor primite. Astfel un proces
acceptabil şi corect a produs un răspuns individual pe care ambele părţi îl puteau accepta.
226
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
227
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Evitarea subiectului. Una sau mai multe părţi refuză să se alăture celorlalţi la
negocierea unei soluţii pentru o problemă.
Dezvoltarea alegerilor multiple care sunt trimise unor terţi decidenţi. Părţile
apelează la un judecător sau la un arbitru pentru o decizie între două sau mai
multe opţiuni de înţelegere pe care le-au generat.
Dezvoltarea unei liste de interese sau a criteriilor obiective care sunt trimise
unor terţi decidenţi. Părţile fac trimitere la un judecător sau un arbitru pentru
interesele contestate, care este rugat să folosească interesele sau criteriile
individuale sau comune ale părţilor pentru a formula o decizie.
Deciziile trimise unor terţi decidenţi. Părţile nu pot decide, aşa că trimit decizia
unei terţe părţi pentru o decizie obligatorie sau neobligatorie.
Impasul sau înţelegerea. Părţile nu pot decide, iar negocierile se opresc sau se
întrerup. Nici o parte nu are puterea să forţeze subiectul în favoarea sa sau să
dezvolte o soluţie acceptată de ambele părţi.
Negocierile continuate. Părţile nu pot fi de acord, astfel că sunt de acord să
continue negocierile.
Schimbarea la o altă abordare sau rezoluţie a conflictului. Părţile nu pot ajunge
la o înţelegere acceptabilă negociată şi trec la o altă abordare – votarea, acţiunea
nonviolentă, violenţa şi aşa mai departe – pentru a-şi rezolva diferenţele.
Pagina originala 323
TERMENELE LIMITĂ
229
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
230
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
231
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
toate părţile vor suporta consecinţele negative ale eşecului de a nu ajunge la o înţelegere
în termenul dat. un exemplu de astfel de situaţie este o grevă în care sindicatul şi
patronatul pot să piardă dacă un nou contract nu este negociat.
Pe de altă parte, termenele neexplicite pot fi folosite pentru a sugera că
negociatorul este dispus să vorbească atât cât este nevoie pentru a ajunge la o înţelegere
acceptabilă. Astfel de termene pot fi folosite(pagina originala 326) pentru a avantaja
negociatorii care ştiu că un oponent se află sub presiunea timpului pentru a ajunge la o
înţelegere. Aparenţa timpului nelimitat pentru discuţii poate motiva un oponent să cadă la
o înţelegere din vreme pentru a scurta costurile ridicate care pot rezulta din întârziere.
Totuşi, chiar dacă şi timpul este un factor important pentru negociatori, o parte poate
câştiga mai mult în final prin ascunderea termenului său. Cohen (1980), un negociator de
afaceri, descrie un caz în care a pierdut mii de dolari, deoarece a discutat deschis
constrângerile sale de timp, iar oponentul său a descoperit termenul său de înţelegere.
Oponentul său era dispus să discute pentru o perioadă mai mare de timp decât avea
Cohen disponibil, şi astfel l-a forţat să facă concesii şi să ajungă la o înţelegere chiar
înainte de termenul său – decolarea avionului său.
232
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Mediatorul, dacă acesta crede că este recomandat sau necesar, poate încuraja una
sau mai multe părţi dintr-o dispută să stabilească un termen. Această mutare poate fi
făcută într-o întrunire sau în sesiuni comune şi poate fi dezvoltat unilateral sau
multilateral. Există unele situaţii în care este potrivit faptul ca mediatorul să sugereze ca
doar o parte să stabilească un termen, în timp ce în alte situaţii limitele de timp stabilite
prin cooperare pot fi necesare să motiveze toţi participanţii la dispută să ajungă la un
acord. Totuşi, sugestia unui mediator într-o întrunire ca doar o parte să stabilească un
termen poate părea o manipulare exagerată a procesului de negociere şi poate reprezenta
pierderea neutralităţii; de asemenea aceasta poate avea riscul de expunere în sesiunea
comună. Sfatul mediatorului doar către o parte trebuie tratată cu mare grijă.
Dacă se doreşte un termen stabilit în comun, mediatorul poate asista părţile să
decidă criteriile care or fi folosite la determinarea termenului. Factorii importanţi pot
include timpul necesar învăţării sau studiului problemei; timpul de ratificare a unui acord
de o clientelă; disponibilitatea datelor necesare şi constrângerile structurale precum datele
tribunalului, plan de afaceri şi chiar schimbarea anotimpului.
Persoanele sau evenimentele externe negocierii pot de asemenea să stabilească
termene. Mediatorii ajută deseori părţile să negocieze cu superiorii sau constituenţii care
nu sunt implicaţi direct în mediere privind stabilirea parametrilor de timp. Totuşi, astfel
de graniţe impuse din exterior sunt de cele mai multe ori dincolo de controlul direct al
negociatorilor, dar pot fi necesare în motivarea altor părţi să cadă la înţelegere.
Deşi mediatorii rareori controlează evenimentele externe care impus termene
negocierilor, aceştia pot traduce consecinţele acestor evenimente părţilor pentru a le
încuraja să cadă la înţelegere într-o perioadă de timp aprobată.(pagina originala 328) De
exemplu, dacă forţele economice permit să fie făcută o ofertă doar pentru o perioadă
limitată de timp, mediatorul poate informa părţile despre acest lucru. Aducerea la
cunoştinţă despre o dată iminentă a tribunalului care nu poate fi schimbată este un alt
mijloc de influenţare a termenului.
De asemenea mediatorul poate crea propriul său termen dacă această mişcare pare
a fi singurul mijloc de înţelegere. Acest lucru poate fi făcut în câteva moduri. Primul,
mediatorul poate face toate părţile conştiente de faptul că o înţelegere este posibilă şi că
el crede că aceasta poate fi obţinută într-o anumită perioadă de timp. Mediatorul poate
cere părţilor să ajungă la un acord în aceşti parametrii de timp. Termenele impuse de
mediator pot încuraja părţile să negocieze mai repede; de exemplu, unii mediatori
comerciali structurează un număr limitat de sesiuni în care părţile trebuie să ajungă la un
acord sau să înceteze medierea.
În al doilea rând, mediatorul poate anunţa că va face publică declaraţia după o
anume dată faptul că părţile nu negociază într-un mod convenabil şi serios. În al treilea
rând, un mediator poate ameninţa că părăseşte negocierile la un anume moment dacă
părţile nu vor fi de acord să respecte un termen (Kolb. 1983). Această ameninţare creează
un termen funcţional la care părţile trebuie să reacţioneze dacă vor să păstreze serviciile
mediatorului.
Mediatorii pot impune termene părţilor doar dacă (1) ameninţarea mediatorul este
credibilă, (2) părţile sunt dispuse să fie de acord cu cererea sau rugămintea mediatorului,
şi (3) serviciile mediatorului sunt într-adevăr necesare sau dorite. Detaşarea de mediator
sau eşecul său de a realiza ameninţarea poate duce fie la pierderea credibilităţii sau la
plecarea mediatorului.
233
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Lipsa unui termen s-ar putea să nu fie problema într-o dispută. Însăşi termenele
pot produce un impas. Părţile pot fi de părere că au de a face cu un termen rigid, iar lipsa
timpului necesar pentru a negocia un acord acceptabil poate duce la un punct mort.
Sarcina mediatorului în această situaţie este să creeze un cadru mai flexibil, care poate fi
îndeplinit prin câteva metode.
În primul rând, mediatorul poate găsi mijloace de a extinde într-adevăr timpul
disponibil pentru negocieri. Acordurile specifice de procedură pot fi propuse pentru a
amâna termenul astfel încât părţile să aibă mai mult timp pentru a lua o decizie. O
sugestie pentru aceste efect făcută de mediator, mai degrabă decât de una dintre părţi,
face de obicei propunerea (pagina originala 329)mai palpabilă participanţilor la dispută
şi evită de asemenea aparenţa că dacă termenul este extins una dintre părţi va face o
concesie. O altă tactică a mediatorului, care este deseori folosită în negocierile de muncă,
este „să oprească ceasul”. În această manevră, mediatorul obţine acordul de a continua
negocierile şi să ignore temporar trecerea timpului şi consecinţele depăşirii termenului.
Negocierea este extinsă fără a nega public că un termen există. Această abordare merge
atâta vreme cât este făcut un progres spre un acord. Dacă nu, o parte poate termina
unilateral negocierile după expirarea termenului şi astfel să apară consecinţele unui punct
mort al negocierilor. Cea de-a treia strategie poate fi folosită de mediatori pentru a crea o
flexibilitate mai mare în termene şi pentru a întârzia momentul sau data la care o anume
componentă a unei decizii trebuie făcută sau când trebuie să intre în vigoare. Aceasta
oferă părţilor mai mult timp pentru a pune la punct detaliile controverse ale unei anumite
probleme şi totuşi să ajungă la un acord general.
234
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
De obicei cultura influenţează în mod semnificativ felul în care părţile văd timpul
şi prin urmare termenele. În general, oamenii din culturile care văd timpul ca un lucru
folositor sau ca un articol care trebuie economisit sau cheltuit cu economie apreciază
235
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
acordul eficient, rapid şi oportunităţile. Astfel de culturi aşteaptă în mod frecvent şi alocă
perioade scurte de timp pentru negocieri şi deseori trasează termene dure şi rapide.
Multe alte culturi văd timpul ca o resursă nelimitată; aceştia cred că rezolvarea
problemei nu trebuie grăbită, iar totul se va petrece în mod distractiv. Nu este cazul că
aceste culturi nu au termene; însă termenele lor sunt mult mai distante decât se
obişnuieşte în culturile grăbite.
Atunci când participanţii la dispută nu se sincronizează în sensul lor de timp şi
oportunitate, pot rezulta conflicte suplimentare. De exemplu, nord americanii se plâng
deseori de timpul pe care îl petrec pentru a ajunge la un acord în multe dintre ţările latino-
americane sau asiatice şi sunt nemulţumiţi în cazul în care sunt stabilite termene, dar sunt
ignorate. Această problemă culturală se datorează în general aşteptărilor diferite legate de
înţelesul, valoarea şi folosirea timpului.
Atunci când se lucrează la cazul disputelor interculturale, mediatorii trebuie să fie
conştienţi de aşteptările pe care părţile le au pentru folosirea timpului şi a termenelor (să
nu spună nimic de conflictele cu propriile aşteptări ale mediatorilor în acest sens).(pagina
332) Poate fi nevoie ca mediatorii să acţioneze în calitate de interpreţi culturali ai
timpului şi sincronizării pentru a coordona activităţile părţilor în contextul timpului.
ÎNCHEIEREA PSIHOLOGICĂ ŞI
REDEFINIREA RELAŢIILOR PĂRŢILOR
236
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
237
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
spune, „După ce ascultaţi celelalte persoane implicate, cred că le poate fi de mare ajutor
să audă de la dvs. că recunoaşteţi ce s-a întâmplat şi consecinţele rezultate. Auzind acest
lucru direct de la dvs. îi puteţi face să renunţe la durerea şi furia lor şi să-i ajutaţi să
meargă mai departe cu acordul individual pe care îl vreţi”.
Proprietatea este un pas dincolo de recunoaştere. Proprietatea înseamnă că o
persoană recunoaşte ceea ce s-a întâmplat, recunoaşte rolul său şi îşi asumă
responsabilitatea pentru consecinţele actuale sau potenţiale. De exemplu, în cazul
fierbinte, partea care a trimis e-mail-urile problemă a continuat să spună: „Recunosc
faptul că sunt o persoană foarte directă şi că de multe ori nu mă opresc să mă gândesc la
impactul posibil pe care îl pot avea frecvenţa şi tonul mesajelor mele asupra
destinatarilor. Recunosc că forma e-mail-urilor mele nu a împiedicat doar să ne facem
treaba, dar a deteriorat relaţia noastră şi abilitatea de a comunica într-o manieră
productivă”.
Afirmarea se referă la declaraţii pozitive referitoare la relaţia posibilă sau actuală
dintre părţile aflate în dispută. Afirmarea confirmă sau reconfirmă legăturile sau
deconectările potenţiale pozitive dintre oameni şi ajută la crearea unui ton încurajator şi o
interacţiune constructivă între ei. (pagina originala 335)
De exemplu, în cazul în care o mediere termină o relaţie, una sau mai multe părţi
pot spune sau pot fi încurajate de mediator să spună: „Procesul de mediere a fost într-
adevăr un mod mai puţin dureros pentru noi de a rezolva diferenţele noastre puternice şi
să încheiem parteneriatul nostru de afaceri, iar înţelegerile la care am ajuns îmi par
corecte şi rezonabile pentru amândoi. În timpul discuţiilor noastre, cred că am ajuns să ne
înţelegem reciproc în moduri în care nu am făcut-o în trecut, şi am învăţat că putem avea
amândoi dreptate fără să fie nevoie să fim de acord. Aşteptarea mea este că, deşi nu vom
mai continua să fim parteneri de afaceri, şi nu vom mai interacţiona în vreun fel pe viitor,
amândoi vom putea depăşi aceste diferenţe şi să urmăm cele mai bune abilităţi ale muncii
noastre importante”.
Dacă relaţia va continua, deşi într-o formă diferită, o afirmare poate suna în felul
următor: „Acest divorţ a fost dur pentru amândoi, dar procesul de discuţie a îngrijorărilor
noastre legate de cei doi copii ne-a permis să ne apropiem asupra acestui aspect din viaţa
noastră – creşterea copiilor – pe care am făcut-o bine ... chiar şi atunci când eram în
conflict. Deşi nu vom continua să mai fim căsătoriţi, am toate motivele să cred că vom
continua să fim nişte părinţi buni şi vom putea să-i educăm într-un mod eficient cu
încredere şi respect unul pentru celălalt”.
Scuzele sunt acţiuni foarte puternice care pot ajuta în mod semnificativ la
obţinerea unei încheieri psihologice (Schneider, 2000). Ei reprezintă următorul nivel de
proprietatea pentru ceea ce s-a întâmplat oamenilor într-un conflict. Scuzele nu implică
doar proprietatea pentru ceea ce s-a întâmplat, rolurile jucate şi consecinţele, dar de
asemenea sunt şi expresii ale regretului şi remuşcării. În unele cazuri aceste pot include
cereri de acceptare a scuzelor sau cereri de iertare.
În general, scuzele nu sunt eficiente şi nu sunt acceptate atunci când sunt (1)
făcute cu sinceritate, (2) voluntar sau fără coerciţie, (3) exprimate într-o limbă care este
acceptată de persoana căreia îi sunt adresate, (4) făcute la un moment potrivit când
destinatarul este posibil să fie mai receptiv şi (5) sunt specifice în legătură cu ce se cere
iertare. Scuzele pot fi făcute fără aşteptare sau luare la cunoştinţă, acceptate sau
reciprocitate. De asemenea pot fi iniţiate în speranţa că vor fi acceptate fie direct sau
238
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
indirect sau că vor fi reciproce printr-o declaraţie responsabilă de proprietate sau contra-
scuze de la cealaltă parte.(pagina originala 336)
Scuzele implică rostirea într-o formă sau alta „Îmi pare rău”. Abilitatea de a
recunoaşte proprietatea şi de a cere scuze variază foarte mult în funcţie de oameni, genuri
şi în cadrul culturilor. Membrii unor culturi, precum japonezii, găsesc recunoaşterea
greşelii sau inconvenientul relativ uşor. Japonezii se scuză deseori pentru că au pus o
întrebare sau pentru că au pus cealaltă partea fie şi în cea mai mică neplăcere. Indivizii
din alte culturi, sau cei aflaţi în situaţii de conflict puternic unde mizele sunt mari, pot
găsi foarte dificil faptul de a-şi cere scuze din cauza fricii de a fi greşit, de a nu pierde
statutul sau din cauza anxietăţii legate de posibilitatea schimbării relaţiilor de putere. De
exemplu, în procesele de vătămare împotriva malpraxisului medical în Statele Unite,
avocaţii apărării îşi sfătuiesc deseori pe clienţii lor să nu spună „Îmi pare rău pentru ce s-a
întâmplat,” de teamă să nu fie construite ca acceptând răspunderea legală.
Dacă o parte poate spune „Îmi pare rău că s-a întâmplat acest lucru”, sau chiar
mai puternic „Îmi pare rău că acţiunile mele [cu o descriere specifică] au contribuit la
această situaţie şi te-au rănit,” părţile pot fi pe drumul de a face schimburi reciproce, care
pot ajuta pe unul sau pe mai mulţi dintre ei să ajungă la încheierea psihologică. Ultima
declaraţie este mult mai puternică decât prima, deoarece implică proprietatea personală a
situaţiei, problemei sau a disputei; consecinţele care au avut loc şi expresia regretului
personal.
În general, există cel puţin patru răspunsuri posibile la o scuză. Destinatarul poate
recunoaşte scuza şi să o accepte direct, să o recunoască, dar să nu o accepte, sau să o
respingă complet. Progresul către o încheiere psihologică poate fi făcut din primele două
răspunsuri. Dacă o parte spune „Accept scuzele tale” sau „Dacă este adevărat ceea ce
spui, voi putea probabil să trăiesc cu asta”, s-a făcut un pas către o schimbare psihologică
valabilă. Uneori primirea unei scuze este tot ceea ce se poate aştepta. În situaţiile foarte
tensionate sau dureroase, destinatarul poate spune „Am auzit ceea ce ai spus, şi mă voi
gândi la asta”. Deseori faptul că s-au cerut scuze, chiar dacă acestea nu sunt imediat
acceptate, îi ajută pe destinatar să avanseze mai mult spre final.
Respingerea categorică a unei scuze reprezintă o situaţie dificilă fie pentru partea
care a făcut-o sau pentru mediator pentru a o conduce. Mediatorii pot dori să antreneze
părţile în întruniri despre cum şi când, sau să nu o facă, sau să o conducă mediatorul.
Dacă o parte sau un mediator cred că o scuză nu va fi acceptată de partea vătămată,
(pagina originala 337) s-ar putea să fie mai bine să nu-şi ceară scuze deloc decât să rişte
o alunecare, frustrare, rănire sau mânie care pot apărea dacă aceasta este respinsă. În
această împrejurare, o parte sau un mediator pot face un progres mai mare spre o
încheiere psihologică, explorând declaraţiile de recunoaştere şi proprietate.
Dacă totuşi, o parte şi-a cerut scuze şi acestea au fost respinse, mediatorul poate
hotărî dacă să intervină pentru a diminua impactul negativ al refuzului. Intermediatorul
poate decide să urmeze una sau mai multe strategii. În prima, acesta poate ignora iniţial,
şi să ajute partea iniţiatoare să ignore, respingerea şi să treacă mai departe la clarificarea
altor probleme implicate în finalizarea înţelegerii. Sau mediatorul poate evita respingerea,
spunând ceva de genul „Dl X şi-a cerut scuze pentru ceea ce s-a întâmplat, dar s-ar putea
să nu fie momentul potrivit pentru acceptarea lor imediată. Uneori este mai bine să ne
gândim o vreme la ceea ce a fost spus înainte de a respinge. Poate dvs. puteţi lua în calcul
ceea ce s-a spus şi să reveniţi mai târziu asupra acestui lucru”. Sau mediatorul poate
239
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
reafirma scuza folosind aceleaşi cuvinte ca şi cel care a făcut-o, sau poate cu o mică
modificare, să exploreze dacă schimbarea mesajului celui care şi-a cerut scuzele îl va
ajuta pe destinatar sa audă mai bine, să înţeleagă şi să le accepte.
Dacă un intermediar crede că o scuză este reală şi că trebuie într-adevăr luată în
considerare de partea care a respins-o, acesta va încerca să-şi dea seama de ce a fost
respinsă şi să dezvolte strategiile adecvate pentru a se adresa barierelor specifice în
vederea acceptării. De exemplu, a fost conţinutul scuzelor inacceptabil? Nu a fost la
obiect, a fost prea vag sau prea general? Nu au fost suficiente pentru a atinge nevoia
psihologică a destinatarului, sau a fost prea extremă pentru a fi crezută? Au fost cuvintele
anume, exprimarea sau sintaxa problema? A fost dificultatea tonului sau a perceput
nesinceritatea iniţiatorului? Au fost felul şi gradul expresiei emoţionale adecvate pentru
situaţie, adică a articulat gradul corect de regret, remuşcare sau căinţă? Nu a fost
momentul potrivit? Au fost scuzele cerute prea devreme sau prea târziu în procesul de
mediere? Dacă a fost o dispută de grup, au fost scuzele prezentate de persoana greşită?
Dacă persoana care le-a prezentat s-a schimbat, ar putea fi mai probabil să fie acceptate?
Pe baza unei ipoteze pentru cauza probabilă a respingerii, mediatorul poate
antrena pe emiţătorul sau pe receptorul scuzei (pagina originala 338)să o facă într-un alt
mod sau poate să o asculte diferit. Un intermediar poate reîncadra o scuză în cuvinte
diferite pentru a o face mai explicită, să scoată limbajul încărcat de valoare şi să o
reîncadreze pentru a exprima un conţinut emoţional mai acceptabil. De exemplu, un
participant la dispută a spus pe un ton oarecum frustrat şi ezitant: „Bine, bine, îmi pare
rău că am făcut registrele de mântuială şi ţi-am provocat un coşmar de numărare. Ţi-am
repetat-o de nenumărate ori. Ce vrei mai mult? Nu poţi stoarce apă din piatră!” Deşi
aceasta este o scuză, este puţin probabil să fie acceptată. Mediatorul o poate reformula în
acest fel: „Îţi pare cu adevărat rău că procedurile de socotire folosite de tine pentru a
raporta veniturile companiei nu reflectau în mod corect poziţia financiară a acesteia, şi că
metoda şi comportamentul tău i-au provocat d-lui Steven o serie de probleme legale, de
relaţii publice şi stres personal. Dacă ai fi ştiut ceea ce ştii azi acest lucru nu s-ar fi
întâmplat şi regretaţi profund faptul că l-aţi pus pe dl Steven şi compania sa în această
situaţie. În acest moment nu ştiţi ce altceva mai puteţi face pentru a arăta cât de mult
regretaţi acţiunile dvs., şi dacă aţi ştii ce să spuneţi aţi spune-o”. Dacă emiţătorul scuzelor
afirmă reformularea mediatorului, este mai probabil ca receptorul să le accepte, decât
dacă ar fi fost formulate în modul de mai sus. Declaraţia reformulată este explicită, îşi
asumă proprietatea, indică un nivel adecvat de emoţie şi regret şi deschide uşa pentru alte
conversaţii.
Iertarea, fie că este în cadrul relaţiilor interpersonale, în grup sau internaţionale,
şi indiferent că sunt cerute sau sunt date unilateral, depăşeşte proprietatea sau
recunoaşterea. Implică o parte să o absolve pe cealaltă de declaraţiile, acţiunile sau
situaţiile care au avut loc în trecut. Iertarea u înseamnă amnezie socială, în sensul că
partea ofensată uită ceea ce a fost înainte. Este un mod de a recunoaşte trecutul şi durerile
trecutului şi de a „separa istoria printr-un perete”,astfel încât cel care iartă şi cel care este
iertat să poată merge mai departe (Blake şi Mouton, 1984).
Iertarea este deseori intim legată de împăcare. Totuşi, cele două concepte vor fi
puse în discuţie separat, deoarece ultima merge deseori dincolo de actul individual de
iertare. Iertarea a fost examinată de psihologi, sociologi, teologi, politicieni şi o varietate
de manageri de conflicte. Contextul muncii pentru iertare a fost interpersonal şi familiar,
240
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
241
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Astfel, cât de important este pentru un mediator să lucreze cu părţile spre a obţine
iertarea ca un factor al încheierii psihologice? Mediatorii diferă foarte mult în ceea ce
priveşte cât de critică este iertarea sau relaţiile sociale pozitive atunci când se caută şi
când se construiesc acordurile durabile. De asemenea aceştia diferă în ceea ce priveşte
faptul dacă mediatorii trebuie să avanseze spre aceste ţeluri, şi dacă este aşa, ce prioritate
trebuie să abordeze. De asemenea intermediarii au păreri diferite despre nivelul sau
profunzimea intervenţiei pe care se decid să o iniţieze şi magnitudinea schimbării pe care
speră să o obţină părţile.
Unii mediatori, care practică o abordare mai terapeutică sau transformaţională
pentru mediere, au de obicei ca unul din scopurile lor principale iertarea şi împăcarea
între părţi. De exemplu, în primele zile ale tribunalului bazat pe mediere între soţii care
este posibil să divorţeze, unii intermediatori doresc să îi ajute pe parteneri să se ierte
reciproc, să se împace şi să continue căsătoria. Alţi mediatori transformaţionali sunt mult
mai preocupaţi de acceptare, împuternicire şi recunoaştere (Bush şi Folger, 1994).
Consider că sunt două linii de ghidare care trebuie aplicate atunci când se decide
cât de departe trebuie să meargă un mediator pentru a încuraja sau pentru a ajuta părţile
să se ierte reciproc. Întâi, dacă pare că iertarea este singurul mod, (pagina originala 341)
sau o cheie, către un acord acceptabil şi de durată, mediatorul trebuie să discute cu părţile
cum trebuie să lucreze la problemă pentru a obţine acest scop. În al doilea rând,
mediatorul trebuie să lucreze către scopul iertării doar dacă părţile o doresc. „Iertarea este
o putere al victimizării, nu un drept pretins de altul [precum un mediator sau o entitate
guvernamentală precum Comisia Adevărului înfiinţată pentru a adresa interacţiunile
violente trecute între părţi]. Abilitatea de a se dispensa, dar de asemenea şi de a reţine,
iertarea este o capacitate de înnobilare şi parte a demnităţii reclamate de cei care
supravieţuiesc infracţiunii” (Minow, 1998, p. 17). Considerarea iertării poate fi ridicată
de mediator, dar acesta nu poate decât deschide uşa; părţile trebuie să aleagă să păşească
prin ea. Pedepsirea pentru iertare sau reconciliere atunci când părţile nu şi-o doresc
violează unul din principiile de bază ale medierii: aceea ca părţile să definească şi să
traseze ţelurile lor.
Astfel, cum poate ajuta un mediator să exploreze alături de părţi dacă iertarea este
dorită sau posibilă? Întâi, intermediarul poate discuta şi-i poate educa în legătură cu
dorinţa sau nevoia pentru (sau valoarea posibilă a) iertării ca un aspect al rezolvării
conflictului şi pentru continuarea vieţilor lor.
În al doilea rând, mediatorul poate explora dacă există condiţii care merită
considerarea pentru ca iertarea să aibă lor. Iertarea poate, şi probabil ar trebui, avea loc
atunci când este meritată – adică, trebuie să existe unul sau mai multe motive pentru care
o persoană să o ierte pe alta. (Excepţia evidentă la acest punct de vedere poate fi ţinută de
aderenţii la o religie care apreciază iertarea în şi a sinelui, şi care cred că iertarea va
transforma infractorul la fel de bine ca şi pe cel iertat). În revederea condiţiilor pentru
iertare, intermediatorul poate ajuta părţile să considere dacă una sau mai multe acţiuni
care au avut loc merită o scuză:
Recunoaşterea şi proprietatea unei greşeli specifice comise de el de către un autor,
sau a rolului său în ceea ce s-a întâmplat şi a consecinţelor negative sau a răului
care a rezultat
O cerere directă pentru iertare şi o explicaţie posibilă legată de motivul pentru
care este dorită
242
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Declaraţii voluntare sau acte care pot ajuta partea ofensată să obţină integritatea
psihologică
Pagina originala 342
Nivelurile de eforturi voluntare si adecvate pentru a compensa material partea
ofensată pentru inconvenienţa, pierderile sau dauna sau actele pentru a face
întregul părţii (restituirea)
Auto-negarea voluntară a ceva ce este valoros pentru o persoană care cere
iertarea, ca o indicare a dorinţei sale de a-şi asuma responsabilitatea pentru răul
făcut celeilalte părţi
Dorinţa de a accepta o consecinţă impusă de partea ofensată
Demonstraţiile palpabile legate de faptul că partea ofensată s-a schimbat într-
adevăr şi nu va acţiona din ou într-o manieră inacceptabilă
În al treilea rând, mediatorul poate nota câtva beneficii posibile care pot fi
câştigate cerând sau dând iertare. Pentru persoana care solicită iertare, însuşi actul poate
fi eliberator. Acesta recunoaşte proprietatea unui rău care a fost făcut, implică o scuză,
cererea iertării şi de asemenea poate include o metodă verbală sau palpabilă pentru a
îndrepta răul (precum despăgubirea). A face o cerere de iertare ajută de obicei pe autor să
simtă că a făcut totul pentru a îndrepta răul, şi că acum se află în puterea celeilalte părţi să
decidă ce trebuie făcut.
Beneficiile pentru cei care iartă pot fi atât terapeutice, cât şi tangibile. Iertarea
unei alte persoane poate împiedica pe cineva să devină „o persoană crudă şi plină de
resentimente” (Kushner, 1996). Eliberarea mâniei, care poate rezulta în timpul procesului
discutării subiectelor dureroase şi mergând spre iertare, poate fi de asemenea un beneficiu
terapeutic şi psihologic. Părţile care iartă pot de asemenea să găsească un anumit confort
în istorisirea poveştii lor despre ceea ce s-a întâmplat; ştiind că s-a aflat în sfârşit
adevărul, exprimat şi cunoscut; ştiind că autorul a auzit despre asta şi a recunoscut
durerea care a fost provocată. De asemenea iertătorii pot găsi libertatea de a-şi continua
viaţa şi să nu rămână prinşi în trecut.
În al patrulea rând, mediatorul poate explora împreună cu părţile în particular sau
împreună dacă iertarea condiţionată sau necondiţionată este ţelul. Iertarea condiţionată
înseamnă că o scuză este contingentă pentru partea care spune sau face ceva înainte ca o
scuză să fie acordată – adică, partea care iartă trebuie să primească ceva în schimbul
absolvirii. Dacă iertarea este condiţionată, intermediatorul poate ajuta părţile să identifice
ce acţiuni (pagina originala 343)sau schimbări vor fi necesare pentru a obţine acest nivel
de iertare. De exemplu, un client într-o mediere cu o pretenţie mică se afla în conflict cu
proprietarului unei atelier de reparaţii auto. Clientul pretinde că a fost victima unui limbaj
şi comportament abuziv din partea proprietarului atelierului, incomodat de firmă care i-a
ţinut maşina timp de o săptămână şi care nu a terminat treaba la timp, şi că l-a taxat cu
200 de dolari în plus pentru reparaţie faţă de cât fusese estimat a costa. Proprietarul
atelierul a trecea prin nişte momente foarte grele – un număr de clienţi în scădere, o cifră
de afaceri mare pentru lucrările mecanice şi un număr de alte plângeri la unitatea de
protecţie a consumatorului a procurorului districtual. Acesta doreşte cu adevărat să
păstreze clienţii, să păstreze renumele bun al atelierului său, să evite alte reclamaţii pe
viitor şi să nu mai aibă de a face niciodată cu biroul procurorului. Acesta propune să
scadă cei 200 de dolari din factura respectivă, este de acord să scadă preţul total pentru
243
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
reparaţie pentru a compensa proprietarul maşinii pentru timpul pierdut şi promite să dea
certificate pentru un schimb gratuit de ulei şi o reglare de performanţă în viitoare – toate
acestea în schimbul iertării şi un acord al clientului că nu va vorbi de rău despre afacerea
sa. Proprietarul maşinii respinge oferta ca fiind nepotrivită şi spune că o înţelegere
individuală şi iertarea este posibilă numai după o scuză pentru limbajul abuziv şi o
promisiune că proprietarul atelierul va încerca să trateze viitorii clienţi cu mai mult
respect şi să-i contacteze dacă factura lor va depăşi mai mult de 50 de dolari peste costul
estimat pentru reparaţii. Mediatorul cântăreşte scuza care este necesară legată de limbajul
şi promisiunea de a-şi schimba comportamentul, lucrează în întruniri pentru a găsi modul
în care acestea vor fi menţionate clientului. Declaraţia corectă la momentul potrivit duce
la o declaraţie de iertare.
Împăcarea este deseori un termen confuz şi contradictoriu. Împăcarea poate
însemna să se ajungă la o înţelegere cu o situaţie acceptabilă sau mai puţin decât cea
dorită, precum în „Înţeleg ce s-a întâmplat şi-mi displace, dar acum va trebui să mă împac
cu mine pentru a suporta consecinţele”. Împăcarea poate însemna de asemenea o
schimbare pozitivă în relaţiile părţilor aflate în dispută, astfel încât acestea să poate
interacţiona pozitiv şi productiv şi cu încredere şi respect pe viitor.
Ambele forme de reconciliere pot fi importante pentru obţinerea unei încheieri
psihologice în mediere. Există unele cazuri când un intermediar trebuie să lucreze cu o
parte pentru a accepta şi să trăiască cu un rezultat mai mic decât cel dorit, sau pentru a
recunoaşte că ceea ce s-a întâmplat în trecut nu poate fi schimbat,(pagina originala 344)
indiferent cât de mult va încerca partea. Vorbind despre probleme, interese şi percepţii şi
sentimente de vină, frustrare sau mânie poate deseori ajuta o parte să se împace şi să le
ajute să accepte circumstanţele. De asemenea mediatorii pot ajuta părţile să descopere o
explicaţie acceptabilă sau raţională pentru ceea ce s-a întâmplat care le va oferi puţină
linişte sufletească. Astfel, rezultatul psihologic mai puţin dorit al unei dispute, această
formă de împăcare este uneori cea mai bună care poate fi obţinută.
Este important să se analizeze împăcarea în cel de-al doilea sens, acela al
schimbării relaţiilor, mai în detaliu. Trebuie observat faptul că împăcarea este mai mult
un proces decât o stare finală definibilă. Aşa cum a observat Lederach (1997, 1999),
împăcarea implică o întâlnire între persoanele aflate în conflict sau între grupuri să se
discute trecutul şi să-şi împartă trauma, durerea şi furia, fără a se încurca în ceea ce s-a
întâmplat înainte. Este un proces de cunoaştere, recunoaştere şi validare a experienţelor
şi sentimentelor celorlalţi. Întâlnirea concentrată este primul pas din procesul de
împăcare.
În plus faţă de examinarea şi discutarea trecutului, participanţii la dispută trebuie
să dezvolte o viziune pozitivă comună pentru relaţiile lor viitoare. Acest lucru implică
întrevederea unor relaţii noi şi redefinite, forme şi forumuri diferite şi pozitive pentru
interacţiune, schimburi reciproce şi benefice în comun, şi dezvoltarea unor aşteptări
comune şi acceptate reciproc.
A închide uşa unui conflict vechi de relaţii apăsate şi a deschide uşa unora
pozitive în viitor nu este un lucru uşor; acesta cere părţilor să echilibreze cu grijă şi să
reconcilieze patru componente sau ţeluri interrelaţionate care acţionează în tensiune unul
cu celălalt şi de care depinde reconcilierea: (1) adevărul, care necesită divulgare,
transparenţă, recunoaştere şi claritate a ceea ce s-a întâmplat în trecut; (2) milă, care
determină „acceptarea iertării, susţinere, compasiune şi vindecare”; (3) dreptate, care cere
244
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
„egalitate, relaţii corecte, a îndrepta lucrurile, şi restabilire”; şi (4) pace, care este
caracterizată de „armonie, unitate, bună stare, securitate şi respect” (Lederach, 1977, p.
30).
Împăcarea necesită echilibrarea nevoilor părţilor aflate în conflict pentru
satisfacerea fiecăreia dintre aceste patru componente şi pentru a adresa contradicţiile
inerente rezultate din obţinerea uneia pe socoteala alteia. De exemplu, într-o dispută între
membrii unor grupuri etnice şi rase diferite, în care grupul minoritar a suferit ani de
discriminare, (pagina originala 345)conflictul prezent legat de oportunitatea egală de a
avansa spre o organizaţie este doar cea mai nouă manifestare a diferenţelor existente.
Părţile minoritare şi majoritare trebuie să aprecieze şi să reconcilieze tensiunile dintre
scopurile sau rezultatele dorite ale adevărului, milei, dreptăţii şi dorinţa de pace. Cât
adevăr şi recunoaştere a răului vor dori ei să se întâmple legat de comportamentul mai
puţin complementar atât din partea lor cât şi a celorlalţi, faţă de a da dovadă de milă şi a
cere ajutor pentru susţinere în vederea cruţării sentimentelor tuturor celor implicaţi şi să
înceapă noi relaţii? Câtă dreptate, egalitate şi restituire îşi doresc aceştia, dacă se ajunge
la preţul păcii, respectului şi armoniei în relaţiile viitoare sau perpetuarea relaţiilor
adverse? Cum se leagă spunerea adevărului şi obţinerea dreptăţii de scopul pe termen
lung de a da dovadă de milă şi de a obţine pacea?
Dezvoltarea procedurilor practice pentru adresarea şi rezolvarea tensiunilor dintre
aceste patru elemente ale împăcării nu este marginea tăişului unei practice de rezolvare a
disputei şi este critică ajutarea părţilor să obţină o finalizare psihologică. Câţiva autori au
dezvoltat procese mai elaborate şi mai lungi pentru a începe adresare acestor tensiuni
(Blake şi Moulon, 1984; Kelman, 1991; Lederach, 1997; Rothman, 1992, 1997), dar
preocuparea noastră aici este ce poate face un mediator în scurta perioadă de timp în care
acesta lucrează cu părţile aflate în dispută pentru a începe procesul de reconciliere. Există
un număr de strategii scurte de intervenţie care pot ajuta la promovarea reconcilierii,
unele fiind au fost descrise. Altele includ crearea:
Unui forum sigur şi a unui mediu unei părţile se simt libere să vorbească despre
sentimentele lor, despre punctele lor de vedere, despre percepţiile şi părerile lor
legate de ceea ce s-a întâmplat în trecut şi să descrie deschis impactul pe care
evenimentele l-au avut asupra lor, a prietenilor, colegilor lor şi a identităţii
membrilor grupului
Posibilităţile de recunoaştere şi a înţelegerii demonstrate de celelalte părţi că au
auzit corect experienţele, sentimentele şi impactul pe care l-a avut conflictul
asupra altora
Proprietatea comună a rolurilor şi responsabilităţii pentru ceea ce s-a întâmplat
Timpul pentru a identifica şi discuta experienţele de curmare, interesele,
activităţile, relaţiile sau afilierile pe care părţile le au în comun
(pagina originala 346)
Posibilităţile de a discuta succesele individuale şi comune în reconcilierea
diferenţelor de care fiecare parte este mândră
Vederi pozitive despre relaţiile noi şi noile metode de a interacţiona
Timpul de a identifica şi discuta ce a făcut corect fiecare „parte” în relaţiile lor
anterioare, precum şi lucrurile pe care le-au făcut care sunt problematice
245
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Multe dintre aceste activităţi pot fi sau sunt încorporate în faze ale procesului de
mediere. Altele pot avea nevoie de o perioadă de timp structură şi mai extinsă pentru
executare, dar pot foarte bine contribui în mod substanţial la procesul de reconciliere.
ABORDĂRI CULTURALE
Dacă una sau mai multe dintre aceste consideraţii sunt prezente, cum poate
răspunde un mediator într-un mod cultural sensibil sau corect? La această întrebare nu
246
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
există răspunsuri uşoare. Un prim pas este să se discute cu părţile cum are loc finalizare
psihologică în cultura lor. A-i face pe participanţii la dispută să povestească cum alţii, sau
ei înşişi, au putut renunţa la un conflict poate indica modul atât spre reconcilierea
individuală, cât şi culturală. O altă abordare este ca mediatorii să povestească întâmplări
(adevărate sau fabule) care ilustrează finalitatea psihologică şi să le folosească pentru a
antrena părţile în dialogul despre cum pot ei începe să avanseze spre această direcţie.
Pagina originala 348
Capitolul Paisprezece
Obtinerea Acordului
sau a Intelegerii Formale
INCHEIEREA PROCEDURALA SI
IMPLEMENTARE SI MONITORIZARE
Implementarea se refera la pasii procedurali pe care partile in disputa sau mediatorii ii fac
pentru a operationaliza un acord substantival si pentru a incheia o disputa (Coser, 1967).
Acesti pasi implica ajutarea partilor in a obtine o incheiere substantivala, procedurala si
psihologica sau de relatie. In functie de situatie si de cultura, formalizarea acordului se
poate realiza inainte sau dupa dezvoltarea planului de implementare si monitorizarea.
Implementarea este discutata aici ca o faza specifica a negocierii si ca un set separat de
interventii ale mediatorului pentru ca pune probleme critice care trebuie depasite daca
acordul urmeaza sa fie executat, si daca este necesar, sa dainuie in timp. Succesul unui
acord substantival depide in mod frecvent de puterea planului de implementare sau de
procesul care este pus in practica pentru a operationaliza schimburile sau
comportamentele tangibile.
In anumite ocazii, partile pot esua in a obtine acordul substantival pentru ca acestea nu
pot concepe cum va fi implementat. (pagina originala 349) De asemenea, partile pot
esua mai tarziu sa adere la un plan de implementare prost conceput. O considerare
insuficienta acordata implementarii poate determina acorduri care sa creeze precedente
devastatoare, care pot avea ca rezultat impotrivirea unei parti de a negocia sau de a se
tocmi cu cealalta parte pe viitor. Alte rezultate posibile sunt relatiile interpersonale
deteriorate si pierderile de bani, timp sau resurse. Din aceste motive mediatorii trebuie sa
asiste partile cu atentie la intocmirea unor proceduri de implementare rezonabile,
eficiente si efective.
Exista doua tipuri de proceduri pentru executarea acordurilor substantivale „Un acord cu
auto-executare este unul care fie: (1) este indeplinit in totalitate la momentul acceptarii,
sau (2) este formulat astfel incat masura in care jucatorii adera la termenii sai va fi auto-
evidenta. Un acord fara auto-executare, pe de alta parte, este unul care necesita o
247
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
248
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Probabilitatea de neconformitate a uneia sau a mai multor parti creste in proportie bruta
cu (1) numarul si complexitatea aspectelor disputate, (2) numarul partilor implicate; (3)
gradul de tensiune psihologica si neincredere si (4) perioada de timp in care obligatiile
acordului trebuie sa fie indeplinite. Acest lucru nu inseamna ca partile vor incalca acordul
in mod intentionat, ci ca variabilele structurale pot face incalcarea mai probabila.
Acordurile negociate sau mediate nu sunt inerent mai inclinate spre neconformitate decat
alte forme ale proceselor de rezolvare a disputelor. De fapt, cercetarea indica ca
acordurile mediate au o rata mare de conformitate (Cook, Rochl, si Shepard, 1980;
Pearson, 1984; Bingham, 1984). Totusi, pentru ca acordurile negociate sunt adesea
conduse pe baza ad-hoc, sunt mai susceptibile de incalcare decat abordarile de rezolvare a
conflictului cu proceduri de implementare strict definite, cum ar fi hotararea judiciara sau
legislativa.
Pentru a atenua aceasta slabiciune inerenta, mediatorii incurajeaza in general partile in
disputa sa defineasca cu grija atat criteriile cat si pasii de folosit pentru implementarea
deciziilor lor. Mediatorii cred in general ca gradul in care sunt definite criteriile de
conformitate si pasii determina in mod semnificativ modul in care pot fi evitate disputele
substantivale sau procedurale datorate unei proaste interpretari a acordurilor. Bineinteles,
pasii de implementare pot fi de asemenea strict definiti ca sa impiedice mai mult decat sa
ajute, si partile pot folosi acorduri bine definite pentru a crea probleme una alteia.
Infractiunile minore se pot transforma intr-un alt conflict la scara larga sau in reclamatii
de neconformitate. Totusi, acest lucru nu pare a fi o norma.
Criteriile de evaluare a pasilor de implementare sunt similare celor folosite pentru a
evalua eficienta unui acord substantival. Pasii de implementare ar trebui sa fie (1)
eficienti din punct de vedere al costului; (2) destul de simpli pentru a fi usor de inteles,
totusi suficient de detaliati pentru a preveni portitele de scapare care cauzeaza dispute
procedurale mai tarziu; (3) realisti in ceea ce priveste pretentiile sau asteptarile partilor; si
(4) daca este necesar capabili sa inteleaga validarea publica a standardelor de
corectitudine.
Pagina originala 352
249
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Acordurile care trebuie sa fie indeplinite in timp necesita adesea proceduri si structuri de
evaluare continute in ele insele. De multe ori partile definesc cu strictete standardele si
programele de indeplinire, si intalniri periodice sunt tinute pentru a se revizui
conformitatea. Acordul de indeplinire poate di monitorizat de insasi partile, prin
intermediul unui comitet reunit compus din reprezentanti ai partii (in cazul disputelor
complexe, dintre mai multe parti), sau de o terta parte care in mod obisnuit nu este
mediatorul – de exemplu, o agentie guvernamentala, o terta parte respectata, un tribunal,
sau un comitet de monitorizare independent (Straus, Clark si Susskind, n.d.).
Intr-o disputa complexa implicand saptezeci de angajati ai guvernului orasenesc, partile
au stabilit un comitet permanent de monitorizare, pentru a se asigura ca toti participantii
respecta sarcinile, responsabilitatile, si un program de lucru care a fost stabilit.
A fost stabilita o intalnire anuala, in care toate partile trebuiau sa raporteze progresul
obtinut si sa ia decizii aditionale pe masura dezvoltarii de noi aspecte.
Daca o a treia parte independenta ar conduce monitorizarea efectiv, organismul de
monitorizare trebuie sa fie un individ sau un grup pe care partile in disputa sa-l respecte si
in care sa aiba incredere. Membrii sai ar varia in functie de tipul disputei. Disputele
comunitare pot necesita un comitet mai extins. Straus, Clark si Susskind (n.d.) recomanda
ca „un astfel de comitet sa includa leader-i proeminenti ai comunitatii, reprezentanti ai
agentiei, si consultanti tehnici angajati in consensul care a fost atins, si sa implementeze
termenii negocierii. Membrii unui astfel de comitet ar trebui sa fie aprobati de toate
partile de la negociere (si ar putea include unele din acestea)” (p.V-55).
In cazul disputelor mici interpersonale sau in conflictele intraorganizationale, cel care
monitorizeaza poate fi unul sau doi indivizi in care partile aflate in disputa au incredere.
De exemplu, un cuplu in divort isi poate desemna rude respectate reciproc pentru a
monitoriza respectarea termenilor de vizitare.
Daca monitorizarea este eficienta, partile trebuie sa-si defineasca clar standardele de
indeplinire prin care conformitatea va fi masurata, rolul celor care monitorizeaza si
limitele autoritatii tertei parti.
Pagina originala 353
O definitie atenta a acestor variabile minimalizeaza problemele mai tarziu prin
monitorizarea functionarii comitetului sau a individului.
Gradul de raspundere acordat comitetelor de monitorizare sau indivizilor, desemnati se
supravegheze implementarea variaza de la un caz la altul. Cei care monitorizeaza pot
doar reviziona progresul si pot confirma sau nega daca s-a produs conformitatea, sau ar
putea sa controleze de fapt implementarea acordului.
Un alt rol pentru cei care monitorizeaza este acela de a activa sau de a participa intr-un
proces viitor de rezolvare a disputei sau la o procedura de doleanta condusa de partile
propriu zise, sau de o terta parte. O procedura de doleanta este un proces la care partile in
disputa recurg atunci cand apar dezacorduri in timpul sau ca rezultat al implementarii
acordului. Stabilirea unei proceduri de doleanta acceptabile, corecte si eficiente este
adesea o cerinta prealabila functionala pentru acordul initial. Partile cred adesea ca daca
au o procedura de doleanta in functiune au posibilitatea de a indrepta noile probleme, de a
modifica un acord daca este necesar, sau de a evita abandonarea intregului acord din
cauza dificultatii de implementare a unei mici componente a acordului.
250
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
In multe medieri nord americane dintre membrii grupurilor etnice dominante, procedurile
de monitorizare si de implementare sunt considerate parte din negocierile imediate,si
acordurile obtinute cu privire la aceste aspecte sunt incorporate in acordul final. In alte
culturi, implementarea si monitorizarea pot fi vazute ca o alta negociere sau ca un proces
continuu de tocmire care urmeaza formalizarea unui acord initial, substantival, procedural
sau psihologic. De exemplu, in multe tari din Asia sau in negocieri care implica asiatici
(japonezi sau chinezi in particular), negocierea unor tipuri specifice de acorduri se poate
realiza in faze. O prima faza se poate incheia cu o afirmatie facuta de toate partile ca
exista o relatie pozitiva si cu un acord ca partile vor avea discutii viitoare. O intalnire
rituala ceremoniala sau o masa marcheaza adesea aceasta faza si toate fazele ulterioare. O
a doua faza a negocierilor se poate incheia cu un set de acorduri in principiu care vor
ghida relatia viitoare a partilor. A treia faza ar putea determina acorduri substantivale,
(pagina originala 354) dar cu putine detalii despre cum acestea vor fi implementate.
Aceasta faza este in general celebrata cu o ocazie sociala „oficiala” si cu o masa care
implica purtatorii de cuvant cheie sau demnitarii din diferite parti. Faza finala este
constituita adesea dintr-o serie de negocieri continue pentru a stabili detaliile si pentru a
modifica acordul existent in vederea intrunirii circumstantelor de modificare neprevazute.
Aceasta faza a negocierilor ar putea sa nu aiba un final formal, intrucat construirea
relatiei dintre parti este considerata parte din relatiile continue si din activitatile de zi cu
zi.
Asa cum indica aceste descrieri, asteptarile culturale sunt elemente cruciale pentru
implementare. De exemplu, daca negociatorii vestici si cei asiatici nu sunt familiarizati cu
asteptarile fiecaruia in ceea ce priveste continutul si fazele activitatilor de implementare,
pot aparea frustrari extreme sau conflicte aditionale. Cel din vest se va stradui sa obtina
un acord bine definit care sa includa un plan de implementare detaliat. Dupa ce acordul
este recunoscut formal, negocierile sunt considerate incheiate. Partea asiatica s-ar putea
astepta la o serie de negocieri, cu fiecare faza recunoscuta printr-un intalnire rituala;
acordul final va fi definit doar in general pentru ca detaliile vor fi construite pe durata
acordului. Astfel de diferente in ceea ce priveste asteptarile au determinat tensiuni grave
intre parti intr-un numar de afaceri comune internationale. De exemplu, in industria
automobilelor, Mazda si United Automobile Workers (UAW) au intampinat probleme in
implementarea noilor relatii de administrare a muncii datorita asteptarilor diferite cu
privire la programul de stabilire a detaliilor contractului de munca si datorita orientarii
japonezilor catre modificarea informala a acordurilor, pentru a obtine circumstante de
modificare (Fucini si Fucini, 1990). Chrysler a intampinat de asemenea dificultati in
China in ceea ce priveste fazele si timpul negocierilor; compania nu a inteles rolul
ocaziilor rituale care au recunoscut stabilirea unei relatii, afirmarea principiilor generale,
acordul substantival si mini-negocierile continue pentru a rezolva problemele de zi cu zi
(Mann, 1989).
Este de prisos sa spunem ca un mediator care lucreaza in negocieri interculturale trebuie
sa inteleaga asteptarile partilor si procedurile de implementare. In multe cazuri,
mediatorul poate actiona ca un interpret cultural intre parti, poate explica presupunerile si
abordarile lor diferite, si le poate ajuta sa lucreze impreuna pentru a implementa acordul.
251
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
252
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
medierea oferita de o persoana externa neutra. Pasul final obliga recurgerea la arbitraj
folosind o a treia parte externa.
Tribunalele de asemenea includ sau solicita proceduri similare de rezolvare a disputei,
pentru a rezolva problemele de conformitate intr-o varietate de cazuri. Unele tribunale
pentru familie privesc cu simpatie acordurile mediate care includ proceduri de rezolvare a
disputelor viitoare care ar putea aparea intre sotii in divort, care continua sa-si imparta
atributiile de parinti. Acest lucru ar putea implica includerea unei clauze de revenire la
mediere sau trimitere la o a treia parte neutra pentru a lua decizia, cum ar fi un arbitru.
Intr-un conflict interstatal cu privire la un acord legat de apa, aparut intre statele
Colorado, Kansas si Nebraska care se aflau sub jurisdictia Curtii Supreme a S.U.A.,
partile au dezvoltat un proces de rezolvare a disputei in mai multi pasi, care a inclus
medierea ca mijloc de rezolvare a disputelor viitoare. Aceasta procedura le-a permis un
mijloc oportun pentru rezolvarea diferentelor viitoare, si abilitatea de a rezolva nevoile
imediate de apa, si a oferit un mecanism care nu a solicitat partilor sa recurga la Curtea
Suprema pentru decizii cu privire la aspecte operationale. Acest proces de rezolvare a
disputei a facut parte din acordul stipulat de state prezentat tribunalului.
In cazuri de genul disputei Singson-Whittamore, partile vor trebui sa lucreze in vederea
dezvoltarii unui acord detaliat cu o perioada de implementare. Acestia vor dori probabil
sa includa(pagina originala 357) un mecanism de rezolvare a disputei cu optiunea de
revenire la mediere daca acordul este considerat nesatisfacator sau daca sunt necesare
modificari pentru obtinerea implementarii.
ACORDUL SUBSTANTIVAL SI
PROCEDURILE DE INDUCERE A ANGAJAMENTULUI
253
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
254
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
daca era implicat si un conflict familial mic sau intens. O parte din studii au urmarit
satisfacerea, respectarea si reintensificarea dupa mediere a disputelor familiale, de la
patru luni la doi ani dupa ce s-a tinut ultima sesiune. Intre patruzeci si saizeci la suta din
parti au fost satisfacute atat in urma procesului cat si a rezultatului medierii, si toate
studiile au descoperit rate mai mari de satisfactie decat in grupurile de control care au
folosit litigiul ca mijloc de rezolvare a diferentelor lor.
Satisfactia poate fi corelata in general cu conformitatea: - In plus mai multe studii au
observat ca o portiune substantiala de clienti, in gama 40 procente – 65 procente, au facut
modificari la termenii acordului lor prin consimtamant reciproc” ( Benjamin si Irving,
1995, p. 63). Autorii raportului au descoperit de asemenea ca ratele unui nou litigiu
printre cuplurile care au participat la mediere au fost destul de mici, si mult mai reduse
decat la familiile care au recurs la litigiu pentru a-si rezolva conflictele initiale. Benjamin
si Irving au concluzionat ca „acordurile mediate tind sa dureze si termenii si conditiile lor
sunt respectate in mod tipic” (p. 64)
255
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
256
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
257
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
legale si practica si apoi ar putea trimite documentul la tribunal sub forma unui acord
stipulat.
Un al doilea exemplu de supraveghere judiciara a acordurilor negociate este procesul
folosit pentru selectarea reprezentantilor la negocieri care vor afecta clase de oameni intr-
o disputa complexa. Straus, Clark si Susskind (n.d., pp. V-61-62) sugereaza ca ar putea fi
promulgata o legislatie care sa stabileasca „un proces prin care tribunalul sa supravegheze
selectarea de reprezentanti pentru a actiona ca agenti pentru interesele recunoscute,
raspandite. Aceasta este tocmai procedura folosita in prezent pentru numirea de
reprezentanti in procesele de clasa.” O procedura similara a fost folosita pentru a
desemna tutorele ad litem(pagina originala 364) pentru a reprezenta interesele unui copil
in disputele mediate ce implica abolirea drepturilor parintesti (Mayer, 1985).
Actiunea administrativa sau legislativa urmeaza uneori acordurilor negociate si serveste
la constrangerea respectarii. (Multe organisme administrative si legislative folosesc in
mod obisnuit procedurile de negociere in operatiunile lor zilnice, dar aici ma refer la
negocierile extraparlamentare). Acordurile negociate care implica un continut de
reglementare sau de politica, au fost recomandate in mod repetat pentru a fi incluse in
noile politici sau regulamente ale agentiilor sau in proiectele legislative. Un acord
negociat care este schitat intr-un proiect sau intr-o regula si devine lege poate fi decretat
de oficiali desemnati.
Actiunea executiva este de asemenea folosita in unele cereri de formalizare a acordurilor
negociate si obliga partile sa adere la ele. Aceasta se intampla in special in cazul cand un
executiv ales sau numit sponsorizeaza negocierile. Stabilirea conditiilor pentru emiterea
permiselor de excavare si umplere pe Insula Sanibel in Florida a fost negociata sub
supravegherea Corpului de Ingineri al Armatei S.U.A. si a fost ulterior aprobata si
implementata de acea agentie.
Stimulentele economice sau constrangerile sunt un alt mijloc structural care incurajeaza
aderarea la termenii unui acord. Doua abordari economice sunt obisnuite: acordul sau
despagubirea si obligatiile de indeplinire (Straus, Clark, si Susskind, n.d.).
Acordul pentru despagubire se refera la un angajament luat de parti in privinta sumei si
formei compensatiei, daca una sau mai multe parti nu reusesc sa indeplineasca termenii
acordului. Acordul pentru despagubire preseaza partile sa adere la acord pentru ca
costurile in cazul in care nu ar face acest lucru sunt specificate inainte de producerea
incalcarii contractului. Totusi, acest lucru se intampla numai atunci cand conditiile de
incalcare sunt usor de identificat sau de masurat. Un exemplu de acord pentru
despagubire poate fi intalnit in termenii acordului dintre dezvoltatorul unui nou centru
comercial si locuitorii din vecinatate, care au argumentat ca vor fi afectati in mod negativ
de prezenta mall-ului. Dezvoltatorul a fost de acord sa protejeze valorile terenului
posesorilor de proprietati rezidentiale garantand o vanzare a proprietatii la un pret al pietii
corect care urma sa fie determinat in urma unei evaluari facute inainte de constructia
mall-ului. Dezvoltatorul a fost de acord sa cumpere proprietatile sau sa plateasca
diferenta dintre pretul actual de vanzare si valoarea estimata daca pretul initial era mai
scazut. Aceasta oferta urma sa fie valabila cinci ani dupa construirea mall-ului (Baldwin,
1978).(pagina originala 365)
Obligatiile de indeplinire sunt cu un pas in spatele acordurilor pentru despagubire prin
aceea ca necesita ca o parte sa puna o obligatie sau sa rezerve o suma specifica de bani
pentru a se asigura ca subiectii sunt disponibili sa plateasca in caz de nerespectare.
258
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
259
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
ABORDARI CULTURALE
Cultura reprezinta adesea un factor semnificativ atunci cand sunt luate in considerare
abordarile pentru incheierea substantivala, procedurala si psihologica, pentru ca de obicei
fiecare cultura are norme, reguli si ritualuri previzibile sau necesare pentru terminarea
conflictului. Mesele rituale, cu meniuri speciale, discursurile simbolice, binecuvantarile
date de preoti, rugaciunile sau alte acte simbolice pot fi adecvate daca partile participante
le atasaza importanta. O incheiere rituala interesanta s-a petrecut intr-un caz recent in
(pagina originala 367)Thailanda, in care doua familii dusesera o lupta lunga si mortala
cu privire la drepturile asupra terenului si a vanzarii de cherestea. Dupa incheierea
negocierilor substantivale, mediatorul, un preot budist, a invitat partile sa participe la o
ceremonie rituala pentru a pune capat conflictului. Le-a cerut acestora sa aduca o arma
stricata pe care o vor preda in cadrul ceremoniei pentru a simboliza renuntarea la
mijloacele de violenta pentru a-si rezolva diferentele. La reuniune, armele au fost puse
intr-o cutie, si au fost stropite cu apa sfintita. Partilor li s-a cerut sa bea apa din cutie
pentru a simboliza terminarea disputei si obligatia lor reciproca. Preotul stia ca acest
ritual - care fusese indeplinit in trecut de un rege Thai – va avea un inteles aparte pentru
parti si va actiona asupra lor ca un stimulent puternic pentru a-si pastra angajamentele.
Pagina originala 370
Capitolul Cincisprezece
STRATEGII DE TRATARE
A SITUATIILOR SPECIALE
Capitolele anterioare s-au concentrat in cea mai mare parte pe strategii ale mediatorului
necontingente. Aceste interactiuni dintre mediator si o singura parte sau dintre mediator
si mai multe parti in disputa sunt in general indeplinite indiferent de tipul disputei, de
numarul sau varietatea problemelor, sau de numarul partilor.
Voi trece acum la strategiile si activitatile contingente - interventiile pe care le face un
mediator pentru a raspunde problemelor specifice sau neobisnuite puse de partile in
disputa sau conditiilor care nu sunt prezente la fiecare negociere (Smart, 1987). In
examinarea activitatilor contingente, voi discuta interventiile care se aplica disputelor
dintre doua parti sau dintre mai multe parti, echipele de negociere, si relatiile cu
constituentii si cu partile secundare.
260
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Intr-o intalnire separata, partile in disputa sunt separate din punct de vedere fizic si
comunicarea directa dintre parti este restrictionata intentionat (Moore, 1987; Bethel
1986). Intalnirile separate sunt initiate ca raspuns fie la fortele exterioare care afecteaza
negociatorii si situatia generala a conflictului, fie la problemele care deriva din
controverse, evenimente, sau dinamica sesiunii reunite.
Fortele externe – politice, economice, si presiunile sociale si culturale – toate acestea pot
determina modificari in timpul negocierilor. Mai usor de catalogat sunt dinamicile interne
dintre negociatori care ar putea necesita o intalnire separata. Exista trei categorii generale
de dinamici interne: (1) probleme cu relatiile dintre parti sau in cadrul unei echipe, (2)
probleme cu procesul de negociere, si (3) probleme cu controversele substantivale in
discutie.
Problemele numeroase in relatiile dintre membrii echipei sau oponenti pot conduce la
initierea unei intalniri separate. Partile sau mediatorul pot solicita o intalnire separata din
diferite motive: pentru a permite emotiilor intense sa fie eliberate fara a determina
diferente intre parti, pentru a clarifica perceptiile sau perceptiile gresite, pentru a schimba
comportamentul neproductiv sau negativ repetat, sau pentru a diminua si limita
comunicarile neajutatoare.
Problemele procedurale pot necesita de asemenea o intalnire separata. Partile sau
mediatorul ar putea tine o reuniune privata pentru a clarifica sau evalua procedura de
negociere folosita de una sau de toate partile; pentru a schita noi proceduri, fie pentru
negocieri in cadrul unui grup sau al unei echipe, fie pentru negocieri reunite; sau pentru a
sparge un model de proceduri negative. Intalnirile separate pot fi de asemenea solicitate
de parti sau de mediator pentru a explora aspectele substantivale cum ar fi definirea
intereselor, clarificarea pozitiilor, identificarea noilor oferte, sau cantarirea propunerilor
altei parti.
In plus, mediatorii pot recurge la o intalnire separata, pentru a:
Permite partilor (sau mediatorului) o pauza daca presiunea de a continua sesiunea
reunita este prea intensa si nu promoveaza un schimb productiv
Pagina originala 370
261
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Sincronizarea
Intalnirile separate pot fi tinute aproape oricand in timpul negocierilor. Daca sunt initiate
devreme, acest lucru se face de obicei cu scopul de a elibera emotiile, de a schita
procedurile de negociere, sau de a identifica problemele. Intalnirile separate tinute in
mijlocul negocierilor se concentreaza in mod tipic pe prevenirea(pagina originala 371)
angajamentului prematur intr-o pozitie, pe identificarea intereselor, pe generarea
alternativelor si pe testarea gamelor de negociere. Cele care se tin la sfarsitul negocierilor
sunt de obicei destinate sa depaseasca impasuri, sa dezvolte sau sa evalueze propuneri, sa
dezvolte o formula de acord, sau sa obtina un acord psihologic. In mod clar, nu exista un
moment propice pentru a convoca o intalnire separata pentru ca necesitatea sa depinde
mult de nevoile si abilitatile negociatorilor individuali si de mediator. In unele dispute, ar
putea exista numeroase intalniri separate, in timp ce in altele aceste intalniri separate ar
putea sa nu fie folosite deloc.
262
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Locatia
Pentru ca intalnirile separate sa fie cat mai eficiente, acestea trebuie sa separe partile in
mod real. Acest lucru inseamna de obicei camere separate in care partile nici nu se vad
nici nu se aud, si unde se simt in siguranta sa discute aspectele sau problemele in mod
sincer. Mediatorii responsabili pentru alegerea locului unde se vor tine negocierile ar
trebui sa aleaga facilitati care au spatii pentru intalniri separate. Locurile neadecvate ar
putea necesita revenirea la sediul unei parti sau intr-un loc neutru unde poate fi asigurata
confidentialitatea.
Protocolul
Desi intalnirile separate sunt o tehnica utilizata in mod comun pentru a facilita
negocierile productive, exista putine standarde de implementare care se aplica in toate
situatiile. Aceste sarcini trebuie sa fie asumate de mediatorii care intiaza o intalnire
separata:
Educarea partilor cu privire la tehnica inainte ca aceasta sa fie folosita
Infrangerea rezistentei partilor de a separa intalnirile
A face tranzitia spre intalnirea separata
Hotaraste care parte merge mai intai la intalnirea separata
Determinarea duratei intalnirii separate
Determinarea a ceea ce se spune la intalnirea separata
Facilitarea revenirii la sesiunea reunita
Pagina originala 372
Desi intalnirea separata este familiara negociatorilor experimentati, novicii ar putea sa
nu-si dea seama de utilitatea ei. Mediatorii ar trebui sa explice la inceputul negocierii si in
declaratiile lor de deschidere ca intalnirile separate pot fi tinute la putin timp dupa
mediere, si ca fie partile fie mediatorul le poate initia.
Ocazional partile rezista intalnirilor separate cu un mediator. Aceasta rezistenta poate fi
asociata cu probleme legate de confidentialitate, frica de formarea unei coalitii intre
mediator si partea cealalta (Simmel, 1955) sau cu probleme politice legate de
circumscriptii electorale care pot rezulta din intalnirile private (Maggiolo, 1972).
Mediatorul nu doreste sa creeze bariere inutile intre el si una sau mai multe parti,
impingand partile in disputa sa foloseasca o tehnica acceptabila. Din acest motiv,
mediatorii ar trebui sa explice motivele generale ale intalnirii separate inainte de a folosi
tehnica si ar trebui sa permita partilor in disputa sa ia o decizie independent cu privire la
faptul daca sa se intalneasca in privat la un anumit moment cand ar putea fi necesara o
intalnire separata. Daca partile considera ca o intalnire separata nu este necesara,
mediatorul ar trebui sa consimta decizia lor. Totusi, daca mediatorul considera ca lipsa
unei intalniri separate ar duce eventual la un esec al negocierilor, acesta ar putea
determina partile sa se intalneasca separat.
263
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Progresul de la sesiunea reunita la intalnirea separata trebuie sa fie condus cu finete astfel
incat cursul negocierilor sa nu fie intrerupt. Partile pot initia intalnirile separate solicitand
formal timp pentru a se intalni in particular sau solicitand pauze informale. Mediatorii
folosesc aceleasi proceduri. Atunci cand se solicita intalniri separate in mod formal, se
decide de comun acord de obicei durata specifica a intalnirilor separate, sau este propusa
de mediator. Pentru a face aceasta tranzitie, mediatorul poate spune „Ati discutat acest
aspect impreuna de ceva timp. Consider ca ar fi de ajutor sa luati o pauza pentru a reflecta
asupra optiunilor disponibile in particular. In acest timp as dori sa vorbesc cu fiecare
dintre voi in particular, si as dori sa explorez daca mai este spatiu ramas pentru miscare.
Estimez ca voi vorbi cu fiecare dintre voi circa zece minute.”
Mediatorii pot folosi mai multe criterii informale pentru a determina cu care parte sa se
intalneasca mai intai. In intalnirile separate timpurii, de obicei mediatorul se intalneste
mai intai fie cu cel care a initiat disputa fie cu partea care a solicitat intalnirea separata.
Intalnirile separate tinute mai tarziu in timpul negocierilor urmeaza o regula diferita:”
Daca nici una din parti nu a aratat flexibilitate cu privire la pozitia lor de negociere,
(pagina originala 373) prima intalnire separata ar trebui sa fie tinuta cu partea care pare
cea mai inflexibila. In astfel de situatii este necesara o miscare daca negocierile vor urma
o linie fructificatoare” (Maggiolo, 1972, p. 53). Totusi, daca mediatorul percepe ca una
din parti este extrem de suparata sau arata o distanta emotionala sau ostilitate fata de
mediator, intervenientul ar putea alege sa se intalneasca separat cu aceasta parte mai intai.
Nu exista o regula generala in ceea ce priveste durata unei intalniri separate. Unii
mediatori argumenteaza ca intalnirile particulare ar trebui sa fie tinute atat cat este
necesar pentru a indeplini scopul dorit (Maggiolo, 1972), in timp ce altii sunt in favoarea
unor intalniri scurte, cu o durata specifica. Practica comuna si politetea dicteaza ca daca o
intalnire separata urmeaza sa tina mai mult de o ora, ar trebui sa fie solicitata o pauza
formala in negocieri pentru ca partea care nu participa la intalnirea separata sa nu fie
tinuta sa astepte.
Indiferent cat de mult dureaza o intalnire separata cu o parte, mediatorul ar trebui sa
discute cu cealalta parte inainte de a se reveni la sesiunea reunita. Intalnirea cu cealalta
parte demonstreaza un comportament echitabil si impartial si poate fi de asemenea o
ocazie pentru a testa optiunile care au fost dezvoltate in prima intalnire separata.
Intalnirea cu cealalta parte poate facilita curiozitatea cu privire la ce s-a intamplat in
prima intalnire separata, poate mentine relatia de incredere dintre intervenient si parti, si
poate ajuta la educarea partilor in disputa cu privire la ce va trebui sa fie lasat sa transpire
cand se va reveni la sesiunea reunita.
Daca nu este specificat altfel, conversatiile dintre mediator si partile in disputa intr-o
intalnire separata, sunt considerate confidentiale. Confidentialitatea incurajeaza in general
partile sa fie mai sincere in conversatiile cu mediatorul si le permite sa exploreze
optiunile care prezinta un risc mai mare.
In intalnirea separata mediatorii pot juca roluri mai puternice ca aliati ai partilor si pot fi
mai sustinatori decat poate fi acceptat in sesiunile reunite. Acest lucru permite adesea
partilor sa progreseze si sa gaseasca optiuni acceptabile carora le-au rezistat in sesiunea
reunita. Trebuie insa sa se aiba grija sa nu se formeze o relatie foarte stransa cu o parte
pentru ca se pierde impartialitatea. In mod similar, mediatorul nu trebuie sa-si piarda
capacitatea de a se separa de parte si de a juca un rol multi-partial la urmatoarea sesiune
reunita.
264
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Mediatorii pot fi de asemenea mai fermi si mai directi si pot exercita o influenta mai mare
asupra unei parti care se afla la intalnirea separata decat la intalnirea reunita. Acestia isi
pot asuma testarea realitatii, pot propune optiuni ipotetice, si pot pune sub semnul
intrebarii rationamentul unei parti la o intalnire separata, fapt ce nu se poate intampla
intr-o sesiune reunita.(pagina originala 374) Pot proteja integritatea negociatorului
punand in acelasi timp intrebari de sondare si creand dubii cu privire la viabilitatea de a
adera la pozitii intransigente.
Informatiile impartasite mediatorilor in intalnirea separata sunt adesea cruciale pentru a
ajunge la acorduri. Totusi, bariera de confidentialitate poate inhiba ca aceste informatii sa
fie folosite cu cele mai bune efecte. Mediatorul poate urma mai multe strategii pentru a
depasi aceasta bariera. Mai intai, acesta poate obtine direct permisiunea partii de a
dezvalui informatii celeilalte parti explicand cum vor fi acestea folosite si ce beneficii ar
putea rezulta.
In al doilea rand, mediatorul poate explica ca el ar dori sa vorbeasca cu cealalta parte
despre informatiile discutate in intalnirea separata si poate intreba „Exista ceva din ce am
discutat ce nu ati dori ca eu sa dezvalui?” Acest proces permite partii sa identifice in mod
specific ceea ce aceasta ar dori sa ramana confidential si ofera mediatorului autoritatea de
a dezvalui alte informatii pe care aceasta le considera potrivite.
In al treilea rand, mediatorul ar putea lua o idee generata de o parte in disputa si ar putea
sa o atribuie siesi atunci cand vorbeste cu cealalta parte in disputa. Acest lucru ascunde
legatura propunerii cu partea care a inventat-o – facand-o sa fie poate mai acceptabila – si
permite mediatorului sa testeze un posibil acord fara a angaja vreuna din parti in el. Daca
ambele parti sunt de acord cu solutia dar nu realizeaza ca cealalta se afla in acord,
mediatorul trebuie sa decida atunci cine trebuie sa propuna solutia, si cum va fi aceasta
incadrata.
Este crucial ca partea care propune o solutie dezvoltata intr-o intalnire separata sa-si
asume titulatura asupra ei, si nu sa o prezinte pur si simplu pentru a face pe plac
mediatorului. Mai mult, partea trebuie sa fie capabila sa apere oferta in sesiunea reunita.
Acest lucru este adevarat fie ca mediatorul stie ca propunerea este acceptabila pentru
cealalta parte, fie ca nu. Mediatorul ar putea fi acuzat altfel ca forteaza propriile
preferinte asupra partilor in disputa.
In timpul intalnirilor separate cu partile, mediatorul ar trebui sa determine cum vor fi
aduse impreuna partile din nou intr-o sesiune reunita. Factorii care trebuie luati in
considerare sunt cum (1) sa explice scopul si rezultatele intalnirii separate, (2) cum sa
determine care parte ia cuvantul prima dupa intalnirea separata si (3) trebuie sa decida
cum vor fi aratate informatiile generate sau cum vor fi intocmite ofertele dezvoltate dupa
intalnirea separata. Multe din aceste chestiuni strategice trebuie sa primeasca un raspuns
in timp ce intalnirile separate sunt in sesiune(pagina originala 375) pentru ca mediatorul
sa poata pregati partile pentru miscarile lor urmatoare.
Desi nu exista reguli ferme pentru activitatile mediatorului si ale negociatorului care
rezulta dintr-o intalnire separata, exista totusi anumite criterii generale. Partile care detin
mai multa putere sunt adesea capabile sa faca prima miscare sau oferta dupa o intalnire
separata fara a-si pierde integritatea sau avantajul. Ar putea detine resurse mai multe si
prin urmare ar putea fi marinimoase, sau ar putea avea destula incredere in ele sau respect
suficient din partea celorlalte parti astfel incat sa nu-si piarda fata sau statutul facand
prima miscare. Partile care au oferte contingente asupra ofertei celeilalte parti ar trebui sa
265
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
vorbeasca numai dupa ce a fost facuta oferta partii adverse. Ofertele simultane (ambele
parti punand ofertele scrise pe masa in acelasi timp) sau ofertele mult alternante, in care
partile alterneaza prevederea beneficiilor pentru fiecare, pot fi folosite de asemenea.
Mediatorii ar trebui sa aiba grija sa ofere cuvantul pe rand vorbitorilor pentru a se asigura
ca ordinea prezentarii nu prejudiciaza interesele unei parti, si ca una din parti sa nu ofere
necugetat concesiuni premature.
Desi intalnirea separata este una din cele mai comune si eficiente strategii contingente, nu
duce lipsa de probleme. Intalnirile separate ofera mediatorilor cele mai mari oportunitati
de a manipula partile pentru a incheia un acord pentru ca partile in disputa nu au
avantajul de a comunica fata-in-fata pentru a testa acuratetea informatiilor schimbate.
Keltner (1965, pp. 74-75) observa:
Prin separarea partilor in timpul negocierilor mediatorul se stabileste pe sine ca fiind
canalul principal de comunicare intre parti. De exemplu, intr-o sesiune separata cu
compania mediatorul exprima indoieli ca oferta pe care este rugat sa o duca sindicatului
va fi acceptata, minimalizand astfel posibilitatea de acceptare. La scurt timp dupa aceea
se va intalni cu sindicatul si va maximiza oportunitatea de acceptare a propunerii. Acest
control si manipulare a canalului de comunicare si introducerea in el, prin urmare, a
materialului evaluativ, ii confera putere pentru a aduce partile mai aproape, spre o zona
de acord. (pagina originala 376)
Abilitatea de a controla, suprima sau accentua datele, sau de a introduce informatii
complet noi, ii ofera mediatorului o cantitate nemasurata de influenta asupra partilor.
Etica unui astfel de control si rolul propriu intermediarului sunt topici aprins dezbatute
printre mediatori (Stevens, 1963). Young (1972, p. 57) observa ca „este dificil pentru un
intermediar sa se angajeze in astfel de activitati manipulative fara a arata un anumit grad
de partialitate intre jucatorii originali, fie explicit fie implicit. Acest lucru implica o
varietate de probleme privind acceptabilitatea comportamentului partial din partea
intermediarilor. Si ar putea genera rigiditati tactice aditionale in interactiunile dintre
jucatorii originali, daca acestia isi fac griji cu privire la partialitatea actuala sau perceputa
din partea unui intermediar.”
O problema suplimentara in ceea ce priveste intalnirile separate apare atunci cand exista
tensiuni intre a impinge spre dezvaluire si a incuraja pastrarea de informatii. Majoritatea
mediatorilor trateaza comunicarile din timpul intalnirii separate ca fiind confidentiale.
Partile dezvaluie informatii ocazional mediatorului fapt ce-l poate plasa pe acesta intr-o
pozitie potential compromitatoare. De exemplu, un sot i-ar putea spune mediatorului ca
detine un cont bancar ascuns despre care sotia lui nu stie nimic, si pe care nu doreste sa-l
includa in acordul financiar. Sau o parte ar putea aduce la cunostinta mediatorului ca a
mintit sau ca a facut o reclamatie falsa in sesiunea reunita care va afecta in mod advers
rezultatul pentru cealalta parte. Aceste exemple ilustreaza modul in care mediatorul,
folosind o intalnire separata si asigurand confidentialitatea, se poate pozitiona ca o
legatura etica. Daca confidentialitatea ar fi cea mai inalta valoare a mediatorului, sau daca
dezvaluirea completa de informatii referitoare la un acord corect al disputei ar avea
intaietate? Probabil nu exista un singur raspuns corect la aceasta intrebare dar din cauza
problemelor create prin angajamentul de confidentialitate, multi mediatori folosesc cu
266
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
mare grija intalnirea separata. Unii mediatori spun partilor ceea ce doresc sau nu doresc
sa auda, si unde se termina limitele confidentialitatii. Mai multe coduri etice sau
standarde de model cer ca mediatorul sa dezvaluie limitele de confidentialitate la
inceputul sesiunii de mediere si descriu cu atentie situatiile in care mediatorii nu sunt
obligati de confidentialitate. Lipsa dezvalurii financiare complete, abuzul de copii, sau
pericolul fizic iminent, de exemplu, sunt motive legitimate pentru a renunta la
confidentialitate, conform Standardelor Model ale Asociatiei Familiei si ale Tribunalelor
de Conciliere (1984). (pagina originala 377)
Alti mediatori refuza sa asigure confidentialitatea in intalnirile separate si le folosesc pur
si simplu pentru a discuta aspecte fara tensiunea indusa de prezenta fizica a celeilalte
parti. Desi aceasta procedura constituie o exceptie, nu o regula, nu protejeaza mediatorul
de a fi plasat in pozitia de legatura descrisa mai sus.
Indiferent de susceptibilitatea cu privire la problemele de confidentialitate si manipulare,
intalnirea separata ramane una din strategiile principale contingente ale mediatorului. In
multe dispute acordul ar fi imposibil daca nu ar fi conduse intalniri separate.
În mod ideal, conflictele ar trebuie rezolvate de părţi prin dialog raţional şi eforturi de
bună-credinţă pentru a putea ajunge la acorduri acceptabile şi benefice reciproc. Totuşi,
lipsa de încredere, exerciţiul formelor distructive ale puterii şi influenţei şi dezechilibrele
de putere împiedică adesea dialogul productiv într-o serie întreagă de dispute. Părţile aleg
foarte des să-şi exercite puterea, mai ales pe cea coercitivă, pentru a stabili rezultatul
negocierilor, fără a lua în considerare eventualele drepturi şi interese care sunt implicate
(Ury, Brett şi Goldberg, 1988). Aceste decizii şi rezultate sunt adesea în detrimentul lor.
Puterea sau influenţa înseamnă capacitatea unei persoane sau a unui grup de a
modifica rezultatul unei situaţii – avantajele primite de celălalt şi costurile impuse, în
contextul unei relaţii (Thibaut şi Kelly, 1959). Capacitatea de a influenţa rezultatul pentru
altă parte depinde de exercitarea a diverse mijloace de presiune, convingere sau coerciţie
care fie descurajează fie încurajează posibilitatea unor opţiuni diverse.
Influenţa este de obicei concepută pentru a schimba punctul de vedere sau
condiţia celeilalte părţi. Mijloacele de influenţă pot fi în continuu ceea ce indică pârghiile
sau presiunea care se exercită pentru a încuraja modificarea şi gradul de hotărâre al
iniţiatorului. De obicei, hotărârea şi presiunea sunt corelate direct. Prin urmare, la un
capăt al continuului mijloacele de influenţă exercită o presiune mai mică pentru
schimbare iar persoanele care folosesc pârghiile nu sunt foarte decise.
Părţile folosesc o serie întreagă de mijloace pentru a se influenţa unele pe altele
(Mayer, 1987, 2000). Unele dintre ele au exerciţiul de:
Pagina originala 378
Autoritate oficială: responsabilitatea legală sau recunoscută de toată lumea care
este dată unei organizaţii sau unui individ pentru a acţiona
Prerogativă legală: legi, reguli, reglementări sau legea uzului care promovează
un mandat recunoscut şi legitim pentru o acţiune sau procese, decizii sau rezultat
specific
Informaţii: adecvate, precise, valabile şi adesea date acceptate de toţi referitoare
la problemele în discuţie sau posibili experţi care să asigure aceste informaţii
267
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
268
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Mediatorii vor să fie de obicei cât mai utili în asistarea părţilor pentru a prezenta cele
mai bune cazuri pentru interesele şi nevoile lor şi pentru a le ajuta să evite rezistenţa
inutilă din partea celeilalte părţi fie ascultându-le preocupările fie răspunzând pozitiv.
Ajutând părţile să identifice, să aleagă şi să decidă cum să-şi exercite cele mai bune
mijloace de influenţă, intermediarul poate contribui semnificativ ca ele să ajungă la un
acord. Mediatorii pot face acestea prin observarea comportamentului, ascultare şi punerea
de întrebări cu privire la mijloacele de influenţă preferate sau alese de ele. Această
activitate se poate desfăşura la întâlnirile dinaintea medierilor sau în discuţiile private.
Iată unele dintre întrebările care se pun frecvent înaintea folosirii unor mijloace specifice
de influenţă:
După ce părţile sunt în sesiune comună şi au început să-şi exercite puterea şi influenţa
una asupra celeilalte , una din sarcinile mediatorului este să le ajute să evite iniţierea sau
continuarea strategiilor de influenţare care nu sunt eficiente şi care creează rezistenţă.
Intermediarii ar trebui să caute şi căile de coordonare abordările de convingere ale
părţilor astfel încât să se poată îndrepta către un acord. Ar trebui observat faptul că părţile
pot să răspundă mai bine sau mai rău la diferite strategii de influenţare şi că mijloacele
folosite pentru a realiza schimbarea (pagina originala 381)unei părţi ar putea să nu fie
aceleaşi cu cele pe care le preferă sau de care au nevoie celelalte părţi. Mediatorii pot
269
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
ajuta părţile să exercite o influenţă eficientă şi să-şi inhibeze rezistenţa faţă de un acord
cu ajutorul unor strategii de abordare şi de punere a întrebărilor:
270
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
în discuţie. Şirul neîntrerupt este obişnuit în disputele de familie. Lucrarea lui Coogler
(1978) ilustrează finalul mai autoritar al şirului iar discuţia lui Stulberg (1981a) se
situează probabil la capătul opus.
Mediatorii pot modifica aşezarea fizică pentru a încuraja părţile să se aşeze. Dispunerea
scaunelor, forma mesei, mărimea camerei, disponibilitatea spaţiului de discuţie,(pagina
originala 383) şi scoaterea negocierilor de pe scena conflictului pot afecta rezultatele.
Intermediarii care sunt foarte autoritari pot folosi una sau mai multe din aceste activităţi
pentru a influenţa soluţionarea.
Autoritatea
271
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Mulţi oameni în conflict au o relaţie de mult timp în care s-au stabilit modelele de rutină
a obiceiurilor Colegii de serviciu, avocaţii, profesorii, studenţii şi soţii cu toţi au relaţii
bazate pe rutină care, la bine şi la rău, sunt acceptate ca normale.
Mediatorii pot apela de multe ori la obiceiurile personale pentru a ajunge la
soluţionare. De exemplu, părţile în dispută la serviciu pot fi deschise pentru continuarea
practicilor de contabilitate stabilite; soţii care divorţează pot conveni ca amândoi să
contribuie financiar proporţional pentru sprijinirea copilului. Acordul de ratificare a unor
elemente ale status quo-ului este adesea prima decizie la care pot ajunge părţile.
Dubiile părţilor
Probabil că nu se va ajunge niciodată la un acord negociat fără îndoieli din partea părţii
că părţile ar fi putut obţine o soluţionare mai bună dacă ar fi fost mai ferme, ar fi negociat
mai mult sau ar fi urmat ale căi de soluţionare a disputei. Îndoiala, totuşi, a fost
raţionamentul lor pentru a urmări soluţionarea disputei. Dacă ar fi fost sigure că ar fi
putut ajunge la un acord mai satisfăcător negociind altfel sau urmărind o altă abordare a
pentru soluţionarea disputei, probabil că ar fi făcut-o. (pagina originala 385)
Mediatorii folosesc adesea de îndoială pentru a influenţa părţile spre soluţionare.
Îndoiala despre viabilitatea unei poziţii sau opţiunii de soluţionare poate fi ridicată şi
explorată în sesiunea comună, în care ambele părţi trebuie să sufere eventualele
consecinţe negative; dar cel mai adesea, mediatorul induce îndoiala uneia dintre părţi sau
părţilor în discuţiile private. Prin punerea de întrebări privind rezultatele posibile care ar
putea să le displacă părţilor, mediatorul poate modera adesea poziţia părţii şi să o îndrepte
272
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Cum credeţi că veţi câştiga la curte (sau altă instituţie publică, cum ar fi o comisie
sau în legislativ)?
Cât de sigur sunteţi? 90%? 75%? 50%?
Ce riscuri sunteţi dispuşi să vă asumaţi?
Şi dacă pierdeţi?
Cum va fi viaţa dv. după aceea?
Ce impact credeţi că va avea câştigarea dv. la tribunal (sau altă arenă) asupra
relaţiilor viitoare cu cealaltă parte?
Veţi mai putea lucra vreodată cu ea?
Cine ar mai putea fi afectat?
Ce vor crede despre poziţia dv.?
Veţi fi mândru să anunţaţi public eveniment?
Cei pe care îi respectaţi cred că este rezonabil?
Dacă aţi fi fost în locul celeilalte părţi şi vi s-ar fi făcut această propunere , aţi fi
acceptat-o?
Aţi putea să o acceptaţi pe termen lung?
Mediatorii pot ajuta adesea părţile să ajungă la acorduri făcând apel la cinste, moralitate
sau valori comune. Acestea pot fi valori individuale, de grup, organizatorice sau ale
societăţii pe care părţile le pot deţine în comun sau că sunt de părere că este corect.
Pagina originala 386
Despre această abordare de influenţare a vom mai vorbi într-un capitol viitor despre
abordările pentru medierea disputelor care implică valori puternice.
273
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
părţile este adesea numai recompensa pozitivă pe care o pateu oferi în negocieri. Dacă
părţile în dispută acordă valoare acestui lucru, el sau ea se poate comporta astfel încât să
încurajeze mediatorul să continue răspunsurile pozitive.
Un alt mijloc indirect de recompensare a unei părţi este identificarea beneficiilor
pe care partea le poate primi ca urmare a soluţionării şi o ajute să-şi imagineze ce ar
însemna ca această dispută să fie soluţionată. Mediatorii pot proiecta verbal rezultatul
benefic. Dacă părţile percep viziunea mediatorului de recompensă ca adecvată pentru
soluţionare, ele se îndreaptă către acord.
Influenţa coercitivă
Personalitatea mediatorului
274
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Mediatorii au influenţe foarte mari asupra părţilor datorită faptului că sunt cine sunt,
trăsăturilor de personalitate pe care le afişează şi relaţiile sau legăturilor care s-au format
între intermediar şi (pagina originala 388)părţile în dispută (Bowling şi Hoffman, 2000).
Cercetarea convingerii a constatat că plăcerea sau dorinţa de a fi asociat pozitiv cu o
persoană sau cu o organizaţie care este iubită sau respectată este o influenţă puternică
(Cialdini, 2001). În general, ne plac oamenii (1) care ne plac; (2) care sunt la fel cu noi;
(3) care au cooperat cu noi pentru a ne ajuta să realizăm scopurile proprii sau pe cele
comune, (4) cu care avem asocieri plăcute (Oren, 2001). Prin cultivarea respectului,
ascultării, încrederii, preocupărilor şi având grijă de relaţia cu părţile, mediatorii pot
dezvolta o mare capacitate de a le influenţa. Mediatorii pot folosi acest mijloc de
influenţare pentru a ajuta părţile să-şi evalueze corectitudinea ofertelor sau acordurilor
celeilalte părţi sau cu acestea, să testeze realitatea şi dacă este necesar să reducă
aşteptările nerealiste, să exploreze BATNA sau să încurajeze eforturile mari de ajungere
al un acord.
Conflictele nu apar din neant. Întotdeauna există părţi care ştiu despre sau sunt
preocupate de rezultat sau care pot influenţa şi sunt mobilizate pentru a influenţa părţile
în dispută. Unele persoane folosesc influenţa asociativă a părţilor în dispută în măsura în
care opiniile şi acţiunile afectează atitudinile sau comportamentul părţilor. Asociaţii
includ prieteni, colegi, membri ai familiei, alţi membri ai unui grup în dispută. Mediatorii
ar trebuie să evalueze când aceşti asociaţi ar trebui incluşi sau excluşi din negocieri
pentru a induce soluţionare. Cuvintele pline de încredere a unui coleg, examinarea atentă
a unui terapeut, implicarea unui părinte vitreg sau a bunicilor în negocierile de familie,
opinia unui membru al clerului, sau opinia unui înalt funcţionar guvernamental pot fi tot
ce este necesar pentru a schimba dinamica unei dispute şi înclina părţile către soluţionare.
Mediatorul poate conduce forma şi efectul influenţei asociaţionale şi să ajute părţile să
decidă dacă şi când să se implice celelalte părţi.
Experţii
Mediatorii pot influenţa adesea părţile pentru soluţionare prin implicarea persoanelor cu
experienţă deosebită sau cu cunoştinţe în negocieri. Mediatorul poate juca un rol mai
mult sau mai puţin autoritar(pagina originala 389) în identificarea nevoii de participare a
experţilor în proceduri sau psihologilor; în încurajarea folosirii lor; şi în propunerea
procedurilor pentru alegerea lor. Adesea, părţile doresc să aleagă experţii împreună astfel
încât să evite dinamica combaterii experţilor aleşi de cealaltă parte.
Puterea nu este o caracteristică a unei organizaţii sau a unei persoane ci este atributul unei
relaţii. Puterea unei părţi este direct legată de puterea părţii adverse. Relaţiile de putere
apar în general sub două forme: nivele de influenţă simetrice sau egale şi asimetrice sau
inegale (Bagozzi şi Dholakia, 1977).
275
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
276
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Schimbarea percepţiilor despre putere, mai ales când părţile au o relaţie simetrică,
se înfăptuieşte prin crearea unui mecanism precis de evaluare a puterii sau prin
modificarea condiţiilor astfel încât puterea să devină fără importanţă. În prima metodă,
mediatorii pot încuraja în particular o parte să-şi întocmească o listă cu propriile surse sau
baze de putere şi apoi să identifice costurile şi beneficiile exercitării lor (Fisher, 1969;
Bellows şi Moulton, 1981).(pagina originala 391) Partea poate fi apoi încurajată să
folosească aceiaşi procedură pentru a evalua puterea părţii opuse. Procesul se poate
repeta, dacă este necesar, cu cealaltă parte. Trimiterea la costuri şi rezultatele posibile în
relaţiile de putere simetrice va determina părţile să recunoască asemănările capacităţii lor
de a se influenţa reciproc.
A doua tehnică presupune ca părţile să-şi deplaseze concentrarea de la relaţiile de
putere simetrice la interese. Prin atragerea atenţiei asupra procesului prin care nevoile să
fie satisfăcute, mediatorul poate convinge adesea părţile să evite să nu mai scoată în
evidenţă modul în care ar putea forţa la supunere partea adversă.
Deşi relaţiile de putere simetrică par să fie relaţii opţionale pentru o negociere eficientă,
acest tip de relaţie nu este o normă. Părţile diferă în general din punct de vedere al formei
şi cantităţii de putere sau influenţă pe care le au în relaţiile reciproce.
Mediatorii din disputele în care părţile au relaţii asimetrice sau relaţii de putere
asimetrică se confruntă cu 2 tipuri de probleme: (1) probleme de percepţie ( situaţii în
care partea mai puternică este convinsă că partea mai slabă are o putere egală sau în care
partea mai slabă are un punct de vedere exagerat asupra propriei puteri); şi (2) relaţiile
extrem de asimetrice (situaţiile în care o parte este într-o poziţie mult mai slabă şi ambele
părţi ştiu acest lucru).
Mediatorii pot lucra atât cu partea mai puternică cât şi cu cea mai slabă pentru a
reduce efectele negative ale puterii inegale (Kelly, 1995, Roubana şi Korper, 1996;
Gewurtz, 2001). În situaţia unei echilibru inegal de putere în care partea mai slabă îşi
mistifică puterea iar partea mai puternică acceptă cacealmaua, mediatorul ar trebui să se
întâlnească cu partea care-şi mistifică puterea pentru a o informa despre posibilele
costuri. Descoperirea de către cealaltă parte a decepţiei poate duce la deteriorarea
relaţiilor şi la răzbunare dacă victima cacealmalei este partea mai puternică.
Dacă partea poate fi convinsă că preţul cacealmalei este prea ridicat, mediatorul şi
partea ar trebui să caute împreună o cale de retragere din cacealma sau de reducere a
importanţei dinamicii puterii în contextul negocierilor. Retragerea din cacealma sau
reducerea efectelor cacealmalei se pot obţine(pagina originala 392) prin încetarea
declaraţiilor de ameninţare sau a promisiunilor false sau prin justificarea plauzibilă a
schimbării poziţie.
În situaţiile de putere în care părţile par să aibă o relaţie asimetrică şi baze diferite
de putere , mediatorul poate încerca să reducă rezistenţa sau influenţa ambelor părţi. Pot
urma această strategie pentru a crea îndoiala despre puterea reală a părţilor punând
întrebări despre precizia datelor, infailibilitatea experţilor, capacitatea şi costurile de
mobilizare a puterii coercitive sau gradul de sprijin din partea persoanelor cu autoritate.
Aceste tehnici pot împiedica părţile să-şi stabilească echilibrul de putere. Dacă una dintre
277
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
părţi în mod absolut că are mai multă putere decât cealaltă, nu se simte liberă să
manipuleze sau să exploateze un oponent fără constrângere.
De departe cele mai dificile probleme cu care se confruntă negociatorii cu privire
la relaţia de putere este discrepanţa uriaşă în ce priveşte forţa mijloacelor de influenţare a
părţilor (Kelly, 1995). Mediatorul independent, datorită angajamentului lui de
imparţialitate este blocat din punct de vedere etic să fie avocatul părţii mai slabe dar este
obligat din punct de vedere etic să sprijine părţile să ajungă la un acord acceptabil şi de
durată.
Wall (1981) consideră că principala sarcină a mediatorului este să stăpânească
relaţia de putere dintre părţi. Într-o relaţie de putere inegală, mediatorul poate încerca să
echilibreze puterea: „ pentru a ajunge la un echilibru, mediatorul asigură obţinerea puterii
necesare pentru negociatorul mai slab – informaţii, sfaturi, prietenie – sau le reduce pe
cele ale părţii mai puternice” (p.164).
Dacă se adoptă această strategie, mediatorul poate sprijini partea mai slabă să-şi
recunoască şi să-şi mobilizeze puterea pe care o are. Totuşi, mediatorul nu ar trebui să
acţioneze direct ca organizator pentru mobilizarea sau crearea unei noi puteri dacă nu a
obţinut aprobarea părţii mai puternice. Pentru a acţiona ca un avocat secret , există riscul
ca imparţialitatea şi eficienţa mediatorului să fie puse la îndoială.
Acţiunile de împuternicire pot include:
Wall (1981) observa că părţile puternice sunt adesea de acord cu implicarea mediatorului
în echilibrarea puterii. Mediatorul poate sprijini partea mai slabă care nu este organizată
şi nu este capabilă să negocieze la pregătirea unui schimb productiv care să fie benefic
pentru ambele părţi. Acest rol de organizator al mediatorului a fost practicat în disputele
soţ-soţie (Haynes, 1981)., conflictele management-muncitori (Perez, 1959), disputele din
comunităţi (Lincoln , 1976), contestaţiile de mediu (Dembart şi Kwartler,1980) şi în
disputele inter rasiale (Kwartler, 1908).
Mare parte din gândirea despre mediere din prezent şi punctele de vedere ale multor
practicanţi, afirmă că medierea este un proces care vede în viitor, unul care nu tinde să
blameze pentru un trecut negativ sau evenimente periculoase ci unul care tinde să
soluţioneze imediat disputa astfel încât interesele părţilor şi relaţiile viitoare să fie
satisfăcute pozitiv şi redefinite. Totuşi, în realitate, mediatorii şi părţile trebuie să
278
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
răspundă incidentelor, evenimentelor şi conflictelor care au avut loc, au loc şi vor avea
loc în 3 perioade timp diferite: trecut, prezent şi viitor (Lederach, 1999).
Marile strategii se referă la deciziile luate de părţi sau un intermediar cu privire la
abordare, evidenţiere şi succesiunea răspunsurilor la cauzele conflictelor care au avut loc
în diferite perioade. Să studiem aceste perioade mai detaliat şi apoi să examinăm cum ar
putea fi succesiunea în iniţiativele de soluţionare a disputelor.
Trecutul poate fi fie prezentul apropiat sau se poate întoarce în timp cu mulţi ani
şi peste multe generaţii. Uneori, controversele apărute în trecut domină atât de mult viaţa
uneia sau mai multor părţi aşa încât în prezent nu poate avea loc nici un progres(pagina
originala 394) pe calea acordurilor şi nu se pot crea viziuni alternative pentru viitor până
când problemele din trecut nu au fost recunoscute, discutate sau adresate.
Prezentul se referă la evenimente care au loc în prezent. Caracterul imediat al
evenimentelor poate duce la sentimente care sunt puternice şi intense. Adesea, părţile
cred că acest caracter imediat le forţează să prezinte problemele urgente şi să-şi
redefinească relaţia.
Viitorul este un timp care urmează în care părţile vor sau ar trebui să prezinte
unilateral sau în comun noi controverse, probleme sau conflicte. Dezvoltarea atât a unei
viziuni pozitive cât şi a căilor de stăpânire a diferendelor sunt foarte importante pentru ca
părţile să ajungă la un acord atât pe problemele curente cât şi pe cele din trecut.
Succesiunea se referă la ordinea în care problemele din trecut , prezent şi viitor
sunt sau vor fi prezentate de către părţi în timpul procesului de mediere. Ordinea
discutării acestor probleme este o chestiune de strategie. Unele controverse, interese,
relaţii sau stări psihice ale părţilor pot dicta ordinea în care se prezintă trecutul, prezentul
sau viitorul iar o succesiune poate fi eficientă decât alta. Câteva succesiuni posibile
pentru tratarea problemelor sunt:
Prezentul fără relaţie în trecut sau viitoare. De exemplu, medierea victimă-
contravenient , în care părţile nu au avut nici o relaţie în trecut, conflictul prezent
este pentru deteriorarea proprietăţii şi nu există dorinţa sau ocazia pentru
interacţiuni viitoare între părţi. Mediatorul se concentrează numai pe soluţionarea
problemelor şi sentimentelor din conflictul imediat.
Prezent, cu relaţie în trecut şi fără relaţie viitoare. De exemplu, un cuplu care
divorţează după o căsnicie furtunoasă de 5 ani, fără copii. Ambii doresc dezbateri
psihologice şi divorţul şi nu vor să se mai întâlnească niciodată. Mediatorul ajută
părţile să analizeze trecutul , să exploreze posibilele apologii şi apoi lucrează cu
părţile asupra problemelor de divorţ din prezent.
Prezent fără trecut şi cu potenţial pentru o relaţie prezentă şi viitoare. De
exemplu, într-o suburbie din vecinătate s-au mutat vecini care nu au animale de
companie. Ei nu avuseseră nici un conflict cu foştii vecini dar au acum cu noii
vecini al căror câine latră toată noaptea. (pagina originala 395)
Nu avuseseră înainte nici o problemă cu câinii care latră. Ei doresc să rezolve
problema prezentă şi construiesc o relaţie pozitivă cu stăpânii câinelui. Nimeni nu
vrea să se mute. Mediatorul se concentrează pe transmiterea problemei prezente
(câinele care latră) , analizează ce probleme ar putea apărea în viitor , îi ajută la
crearea unor proceduri simple de soluţionare şi ajută părţile să comunice mai pozitiv
şi să îmbunătăţească relaţia cu vecinii.
279
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
O serie de autori şi specialişti mai ales cei care susţin ceea ce se numesc „ateliere de
soluţionare a problemelor”, încurajează intervenienţii să înceapă cu trecutul sau să
exploreze nevoile care stau la bază şi relaţiile din trecut şi prezent care sunt la baza
conflictelor cu rădăcini adânci şi apoi să îndrume părţile să abordeze prezentul şi viitorul
(Fisher, 1997; Kelman, 1991, 2001; Saunders, 1999 şi Rothman, 1992, 1997). Raţiunea
care sprijină această succesiune se bazează pe analiza că:
Părţile sunt atât de prinse în sentimentele despre trecut încât nu pot discuta
situaţia prezentă sau nu pot imagina nici o relaţie pozitivă în viitor
Problemele cu privire la ce s-a întâmplat întrecut sunt la bază sau sunt cauza
conflictului curent
280
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Părţile nu mai au mult din relaţia prezentă şi mai puţin dacă există o problemă în
prezent
Părţile încearcă o reconciliere după un hiat de lungă durată a relaţiei lor
Soluţionarea posibilelor probleme viitoare sau problemelor de relaţie le vor face
să revină mai uşor şi să trateze toate problemele care există în prezent.
Nu începeţi cu trecutul
281
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
După ce au lucrat asupra prezentului, se trece la problemele şi relaţiile din trecut dacă:
282
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
După ce au lucrat asupra viitorului, trec la problemele şi relaţiile prezente sau trecute,
dacă:
Prezentul sau trecutul trebuie prezentat sau „curăţat” înainte de a intra într-o nouă
relaţie viitoare aşa cum vor stabili părţile
Implementarea viitoarelor acorduri este condiţionată sau neprevăzută de
soluţionarea acceptabilă a problemelor şi relaţiilor curente sau din trecut.
Încă o abordare a marilor strategii pentru a reacţiona la problemele şi relaţiile din trecut,
prezent şi viitor este să se înceapă cu o anume perioadă şi apoi trecerea la una sau mai
multe perioade şi problemele care depinde de probleme şi de voinţa părţilor. De exemplu,
în unele dispute este posibil să se soluţioneze probleme curentă , să se sară la viitor şi să
se prezinte modul în care conflictele care pot apare trebuie soluţionate,(pagina originala
400) să se sară în trecut pentru o apologie şi să revină la prezent şi să se prezinte altă
problemă curentă.
Folosind această abordare, mediatorii pot crea acorduri sau pachete integrate, chiar dacă
nu sunt de manieră liniară. Această abordare este foarte obişnuită printre mediatori şi de
fapt poate fi norma în culturile care nu separă tratarea problemelor în funcţie de
momentul în care a avut loc conflictul sau în culturile care se angajează într-un cerc sau o
buclă (discuţie pe o problemă cu diversiuni multiple pentru a explora alte teme) şi nu au o
abordare liniară pentru tratarea problemelor.
Din abordările şi succesiunile care au fost descrise, este clar că nu există nici o strategie
măreaţă care să fie întotdeauna valabilă şi de succes pentru a putea răspunde problemelor
şi relaţiilor dintre părţi. Mediatorii, din discuţiile cu părţile şi folosindu-şi propria
judecată privind abordarea care pare să aibă cel mai mare succes, ar trebui să stabilească
o succesiune pe care să o încerce. Dacă are succes în ajutarea părţilor să prezinte
problemele , cu atât mai bine. Dacă nu, mediatorul ar putea spune: „ Să lăsăm trecutul
deoparte puţin şi să observăm care sunt problemele care vă preocupă acum. Ne vom
283
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
întoarce mai târziu la trecut , după ce vă prezentaţi nevoile imediate” sau „ Acum veţi
multe probleme curente pe care am început să le discutăm. Dar mă întreb dacă ar fi de
folos să facem un pas în viitor şi să vorbiţi despre cum ar putea arăta relaţia dv. în viitor
dacă totul merge bine. Această părere ne-ar putea ajuta să ne informăm şi să stabilim
nişte standarde şi criterii privind maniera în care să soluţionăm problemele curente.”
Disputele pe valoare, care sunt denumite uneori , conflicte morale (Pearce şi Littlejohn,
1997) sau o formă de conflict de nerezolvat (Kriesberg, Northruo şi Thorson, 1989) sunt
chiar foarte obişnuite în relaţiile interpersonale şi sociale mai largi. Se ştie foarte bine că
aceste conflicte pe valori sau disputele în care convingerile puternice joacă un rol
important, sunt foarte greu de rezolvat. Unii autori au mers mai departe şi au spus că
diferenţele puternice pe valori nu pot fi conciliate(pagina originala 401) şi în plus că
părţile în dispută sau intermediarul nu fac prin prezentarea acestor diferende decât să
încurajeze un schimb de informaţii despre convingerile care diferă, să încurajeze
înţelegerea şi toleranţa şi să confirme că nu este posibil nici un acord (Gordon, 1978).
Totuşi, această recomandare oferă puţin sprijin părţilor sau intermediarilor care sunt
prinşi în eforturile de rezolvare a diferendelor profunde, să ajungă la acorduri , să termine
altercaţiile costisitoare şi discutabile. Există nevoia de clasificare a posibilelor abordări şi
strategii la care ambele părţi şi mediatorii pot încerca să răspundă la dispute cu
componente ale valorii puternice. Înainte de a le examina, este important să înţelegem
foarte bine care sunt aceste valori.
Valorile
Valorile sunt standarde sau convingeri interne liber alese pe care oamenii le folosesc
pentru a judeca dacă problemele, atitudinile sau evenimentele sunt bune sau rele., corect
sau incorecte, morale sau imorale, cinstite sau necinstite, juste sau injuste. Oamenii
folosesc valorile atât ca standarde cât şi ca hărţi pentru a le ghida comportamentul în
interacţiunile sociale. Dezvoltarea valorilor este rezultatul unui proces de socializare
complex în care părinţii, fraţii şi surorile , educaţia , religia , munca, asociaţiile şi
apartenenţa etnică şi naţională joacă toate un rol. Rezultatul final, sistemul de valori al
unui individ sau grup este un set elaborat de convingeri care s-au dezvoltat în timp.
Aceste valori de bază, rareori se schimbă dramatic pe parcursul vieţii unui individ sau
grup iar dacă se produce schimbarea , aceasta nu se face decât după o perioadă de timp
mai mare, introspecţie, un incident sau eveniment întâmplător care a schimbat viaţa în
mod semnificativ sau la o presiune externă foarte mare. Natura relativ stabilă şi
permanentă a valorilor înseamnă că disputele care implică ciocnirea unor sisteme de
convingeri puternice are nevoie de luni şi de ani pentru reconciliere, dar nu se
soluţionează deloc.
Totuşi, nici o valoare specifică nu poate fi susţinută aceiaşi fervoare sau să fie la
fel de importantă când se compară cu a altă valoare. Cei mai mulţi oameni au o ierarhie a
284
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Stilul de viaţă: „familia mea s-a stabilit în această fermă din Kansas în anii 1890
şi de atunci este în familia şi sângele meu pentru totdeauna. Este identitatea mea.
M-am născut fermier şi o să mor fermier”.
Clasa: „Tatăl meu a făcut parte din clasa muncitoare, ca şi tatăl său. Şi eu la fel.
La noi , este sindicat tot timpul!”
Sexualitatea: „Sunt homosexual şi sunt mândru de asta!”
Natura: „ Sălbăticia este biserica mea şi nu poate fi înlocuită!”
Permisiunea de a tăia pădurile este total incompatibilă cu conservarea sălbăticiei
şi spiritul acestui loc!”
Convingeri politice: „Am participat la mişcarea pentru drepturi civile, pentru
egalitate rasială şi să fiu al dracului dacă o să-i las să mă trateze astfel numai
datorită culorii mele!”
Apartenenţa etnică: „ Indienii meu au vânat şi au pescuit pe aceste pământuri şi
ape din vremuri imemoriale. Cine sunteţi voi să-mi spuneţi mie că nu pot să pun
capcane, să vânez sau să caut hrană?”
Naţionalitatea: „ Sunt francez, trebuie să spun mai mult?”
Religie:” Este de la Dumnezeu şi bun în fiecare, să faci rău cuiva slăbeşte puterea
individului, comunităţii şi zeităţii”.
285
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Exemplele pentru acest tip de valori sunt standardele individuale şi ale grupurilor asupra
modului în care se aşteaptă să acţioneze oamenii:
Aşteptările pentru o atitudine corespunzătoare când iau masa cu alte persoane.
„Nu mânca cu gura deschisă sau cu mâinile!”
Cinstea: „Omul cinstit este plăcut lui Dumnezeu”
Nivelele şi tipurile de zgomot sau muzică acceptabile: „ Nu suport muzica rock,
mai ales atât de tare”!
Aşteptările pentru ce înseamnă să mergi la timp la o întâlnire, prezentarea de
rapoarte sau sosirea la lucru:” Opt fix este opt fix”!
Convingerile despre obligaţiile de a plăti datoriile:” Trebuie să-ţi plăteşti datoriile,
în totalitate şi la timp”!
Ce este şi ce nu este un limbaj ofensator:” Întotdeauna înjuri la fiecare cuvânt?”
Economie: „ Un ban economisit este un ban câştigat”!
Promisiune:”promisiunea este promisiune!”
Norme generale despre spunerea adevărului: „ Să spui întotdeauna adevărul; nici
minciunile nevinovate nu se acceptă”
Preferinţele cu privire la calitatea vieţii:” N-aş conduce niciodată o maşină ca
asta; nu se potriveşte cu stilul meu de viaţă şi niciodată n-aş face camping cu ea”
Estetică: „Culoarea aceasta este urâtă!”
Când o valoare operaţională este încălcată de cineva care nu se conformează valorii sau
aşteptărilor altcuiva, acesta din urmă ar putea spune:” N-a fost corect”!, „ Ea nu înţelege
cum procedăm noi aici”, „ Limbajul este ofensator”, „ Sunt snobi” sau „ N-ai gust”.
Ar trebui observat că ierarhia poate exista în cadrul fiecărei categorii de valori
(operaţionale, terminale sau auto-definite) astfel încât dacă este forţat să facă o alegere un
individ poate alege să satisfacă una dintre aceste valori în detrimentul alteia, în mai mare
măsură cu cât este mai puţin importantă. De exemplu, un pensionar în vârstă poate avea
valori operaţionale despre a traiul independent în propria (pagina originala 404)casă
mare care a fost cumpărată imediat după pensionare şi să aibă toate moştenirile de familie
şi obiectele pe care le-a colecţionat expuse. Totuşi, vârsta, mobilitatea, costul tot mai
ridicat al vieţii, întreţinerea proprietăţii şi curăţarea tuturor obiectelor pe care le-a adunat
pot să-i schimba valoarea operaţională şi să accepte că traiul într-un cămin de pensionari,
unde ar fi îngrijit , ar fi mai uşor, mai ieftin şi mai confortabil. În această situaţie, valorile
care înseamnă, asistenţă, confort şi cost pot fi mai importante şi decât a fi proprietarul
unei case mari în care să-ţi expui obiectele.
Aşa cum se poate vedea, valorile individului sau grupului diferă ca importanţă şi cât de
mult sunt ataşaţi de ele. Valorile auto-definirii şi terminale sunt în general mult mai
importante decât valorile opţionale. Conflictele care implică valorile operaţionale sunt de
obicei mult mai uşor de soluţionat, diferenţele sunt acceptate spre deosebire de cele care
implică valorile terminale sau de auto-definire.
De ce sunt acestea din urmă atât de greu de soluţionat? Trei motive posibile sunt
că aceste tipuri de conflicte de valori pun sub semnul întrebării identitatea indivizilor sau
286
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
În unele dispute, valorile părţilor sunt articulate clar şi se pot cerceta şi prezenta direct. În
altele, pentru că valorile sunt adesea foarte individualizate sau personale şi sunt purtate în
interiorul indivizilor sau membrilor grupului, ele nu pot fi articulate clar. Ceea ce aud şi
văd celelalte părţi sau mediatorul sunt comentarii verbale şi atitudine, care sunt conduse,
dar nu sunt neapărat clar articulate sau demonstrate, de valorile de bază care le
motivează. Dacă valorile nu sunt declarate clar şi direct de părţile dintr-o dispută, cum
pot identifica oamenii rolurile pe care le joacă într-un conflict? Creighton (1983) a
identificat 3 indicatori de comportament care indică prezenţa unor valori puternice într-o
dispută iar eu l-am adăugat pe al 4-lea: (1) prezenţa semnificativă şi folosirea limbajului
încărcat cu valoare, (2) predicţia consecinţelor, (3) evaluarea surselor venerabile şi (4)
caracterizarea altor indivizi sau părţi implicate.
Limbajul încărcat de valoare implică prezenţa sau folosirea de cuvinte care
exprimă valori sau judecăţi (necinstit, incorect, iraţional, rău) sau cuvinte care exprimă
sentimente puternice (frustrat, jignit, neîncrezător, ofensat). De obicei, declaraţiile
valorilor implică o judecată a atitudinilor şi comportamentului unei părţi de către o altă
parte („Acest tip de divizare a proprietăţii este înfiorător…nu este corect”).
Predicţiile despre consecinţe se referă la rezultatul posibil sau de care ne temem
dacă se urmăreşte o anume soluţie sau strategie pentru o problemă. Exemplele se pot
constata într-un divorţ („ Soluţia aceia o să mă lase într-o sărăcie cruntă!”), în conflictele
asupra resurselor naturale („O să treacă secole până o să vedem crescând un alt copac de
dealul acela”!) , într- o altercaţie angajat – angajator („ Dacă acordăm acestui angajat
acest privilegiu toţi ceilalţi din fabrică o să aibă aceleaşi cereri”) şi într-un proces
comercial sau de asigurări ( „Acest tip de cerere ar închide societatea”).
Evaluarea surselor venerabile sunt apelurile la documente sau oameni pe care
solicitantul le consideră demne de încredere, credibile şi în afara oricărui dubiu şi pe care
le vor folosi pentru a încerca să convingă cealaltă parte de „adevărul” poziţiei lui.
(pagina originala 406)
287
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
„Biblia, Coranul sau Talmudul spun …”, „Constituţia acordă…” , „Legea Publică 404
prevede că…”. Aşa cum spunea Abraham Lincoln…”, „ Şeful nostru crede…” sunt
exemple de apeluri la o sursă venerabilă pentru a susţine o poziţie.
Caracterizarea se referă la judecăţi asupra opiniilor, valorilor sau capabilităţilor
unei alte persoane sau ale unui grup „De ce este iraţional?” (sau incompetent, sau
incorect sau nu are simţul realităţii?) sau „E nebună” (sau un ecologist înverşunat, sau un
părinte iresponsabil, dar un director dictator şi altele).
Prezenţa unuia sau mai multor indicatori de acest tip informează mediatorul sau
celelalte părţi că sunt în joc valori şi că la baza cuvintelor exprimate de părţi şi a
comportamentului verbal şi non-verbal stau convingeri puternice.
Înainte de a analiza modalităţile de răspuns şi de conducere a diferenţelor din
disputele care implică valori puternice, este important să se observe că nu toate disputele
de valori pot, ar trebui să fie sau sunt soluţionate. De exemplu, într-o dispută în care este
vorba de diferende religioase semnificative, dacă una dintre persoane este creştin
fundamentalist, oponenta sa este un musulman fundamentalist şi fiecare vrea să o
convertească pe cealaltă, probabilitatea este foarte mică ca vreuna dintre ele să vrea să-şi
modifice convingerile religioase de bază. (Excepţia ar putea fi dacă vor să se
căsătorească, iar dragostea ce şi-o poartă şi presiunea familiei sau dorinţele sunt mai
puternice decât aderarea părţilor la convingerile sau practicile religioase).
În alte cazuri, este important să nu se încerce reconcilierea valorilor. De exemplu,
există unele valori care sunt incompatibile cu păstrarea sau creşterea demnităţii umane,
securităţii personale sau vieţii. Nevoia de siguranţă şi valoarea unei soţii ar trebui
întotdeauna să cântărească mai greu decât convingerea şi valoarea unui soţ abuziv că
soţia este proprietatea sa personală şi că ar trebui să o trateze după bunul plac. În acest tip
de caz, este poate important că o valoare – siguranţa – este mai importantă de cât celelalte
– libertatea personală de a face ce vrei.
În sfârşit, este important să ne reamintim că oamenii nu trebuie să aibă aceleaşi
valori pentru a trăi într-o armonie şi o fericire relativă. Soţii şi soţiile trăiesc în căsnicii
lungi şi fericite deşi nu deţin aceleaşi valori în fiecare sferă a vieţii lor.
Pagina originala 407
Comunităţile inter-religioase pot trăi împreună în pace , ca în timpul epocii de aur din
Spania 750-1000 D.C. când musulmanii, creştinii şi evreii au împărtăşit o cultură comună
şi au trăit unii alături de alţii fără să se omoare (Menocal, 2002).
Conflictele care implică valori puternice, mai ales auto-definirea şi valorile
terminale, au devenit cele mai dificile şi de netratat când una sau mai multe părţi şi-au
văzut valorile excluse reciproc; insistă că numai ale lor pot fi adevărate; simt că
identitatea lor individuală şi colectivă bazată pe valoare este ameninţată; cred că oamenii
care au convingeri diferite puternice, greşesc; sau cred că oponentele lor ar trebui ă fie
convertite, neutralizate sau marginalizate sau chiar eliminate total. Acesta este tipul de
dispută în care părţile trebuie să ajute la tratarea diferenţelor lor de valori şi să reducă
durerea sau prejudiciile pe care şi le pot aduce.
288
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Cu cât disputa sau conflictul implică identitatea unui individ sau a unui grup şi sunt
legate de valorile terminale şi operaţionale şi convingeri, cu atât mai mult se simte mai
ameninţată dacă valorile îi sunt schimbate sau dacă li cere să le schimbe în mod
semnificativ. Prin urmare, ce se poate face pentru a prezenta, dilua şi împiedica
escaladarea conflictelor care implică diferenţe ale valorilor de identitate, terminale sau
operaţionale?
Există multe abordări pentru a răspunde la disputele de valori (pe care le vom
explora ulterior). Fiecare abordare necesită un nivel de variaţie a schimbării a identităţilor
şi valorilor celor implicaţi. Unele abordări încearcă să prezinte componentele conflictului
fără să prezinte tensiunile legate de valorile care stau la bază. Altele au nevoie de
modificarea convingerilor.
Oricare dintre aceste abordări poate fi sau nu adecvată pentru conflictul dat. Sunt
eficiente numai dacă sunt folosite individual sau în combinaţie cu o altă abordare. Părţile
şi intermediarii pot experimenta sau încerca una sau mai multe abordări înainte de a găsi
una sau mai multe care să ajute părţile în dispută să conducă eficient sau să-şi prezinte
eficient diferenţele.
Momentul prezentării sau încercării abordărilor este de asemenea foarte important. Unele
dintre primele abordări care vor fi prezentate pot fi adecvate(pagina originala 408)
pentru cazurile în care interacţiune a fost foarte redusă, conflictul a fost foarte intens şi în
care încrederea , comunicarea pozitivă, înţelegerea cognitivă reciprocă sau empatia
emoţională sunt minime sau inexistente.
Alte abordări pot fi mai potrivite după ce s-au stabilit unele elemente ale relaţiei pozitive,
gradul de comunicare a crescut şi există o deschidere mai mare pentru cercetarea
diferenţelor de valori dintre părţi. Cu aceste avertisment în minte , să examinăm unele
dintre posibilele abordări pentru rezolvarea diferenţelor de valori şi conflictele.
289
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
290
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Un alt nivel de schimbare implică unele aspecte ale relaţiilor viitoare dintre părţile în
conflict şi nu punerea sub semnul întrebării sau căutarea de a transforma valorile lor
fundamentale (Susskind şi Field, 1996).s Presupunerea din spatele acestei strategii este
aceea că dacă relaţia dintre părţi se îmbunătăţeşte – respectul sau toleranţa cresc prin
modificări de comportament sau atitudine – părţile pot să interacţioneze, să lucreze sau să
trăiască împreună în apropiere făfă să deţină aceleaşi valori (Cialdini, 2001). Iată cele 3
strategii şi exemple de cazuri care le ilustrează.
Pagina opriginala 411
1. Modificarea comportamentului părţilor , nu a valorilor lor. În cazul discriminării la
angajare sau în disputele care implică valori puternice despre hărţuirea sexuală sau
aşteptarea pentru un tratament egal, părţile sau mediatorii pot evita confruntarea directă a
controverselor şi să se concentreze în schimb pe modificarea comportamentală a părţilor
în dispută. De exemplu, la nivel interpersonal , mediatorul din cazul de reclasificare ar fi
putut să ceară fiecărei părţi, separat sau în comun, să identifice declaraţiile sau
comportamentele celeilalte părţi pe care le-a perceput pentru a indica sau exprima
atitudinile sau comportamentul rasist. Aceste declaraţii au putut fi împărtăşite şi discutate
de părţi şi fiecare dintre ele a fost de acord să se abţină de a le mai spune sau face în
viitor. Această schimbare de comportament poate (dar nu neapărat) să ducă la schimbarea
valorilor. Totuşi, pot preveni declaraţiile sau comportamentul în viitor care să ducă la o
ciocnire directă a convingerilor puternice.
2. Modificarea atitudinii părţilor unele faţă de altele şi nu a valorilor lor.
Atitudinile sunt convingeri, dar nu sunt la fel de profunde şi importante ca valorile
fundamentale. Atitudinile sunt legate de multe ori de faptul dacă ţi place sau nu cineva
sau ceva (Cialdini, 2001). Mai sunt legate şi de preferinţe.
O strategie pe care părţile şi mediatorul o pot folosi pentru a răspunde diferenţelor
de valori dar nu încercând să le schimbe, este îmbunătăţirea relaţiei părţilor şi creşterea
simpatiei unora faţă de altele. De exemplu, un cuplu conservator din punct de vedere
social a constatat că fiica lor necăsătorită trăia cu bărbatul ei „un altul semnificativ”.
Părinţii au fost şocaţi când au aflat. Coabitarea în afara căsătorie încălca valorile lor şi i-
au spus acest lucru foarte clar când aceasta i-a vizitat. Părinţii au hotărât să facă fiicei lor
şi „ginerelui în afara legii” o primire rece. Au refuzat să-i viziteze în apartamentul lor din
alt oraş şi când au dat telefon au dorit să vorbească numai cu fiica lor. După un an şi
291
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
ceva, timp în care fiica şi prietenul ei au continuat să locuiască împreună, fiica şi-a invitat
mama într-o vizită. După multe ezitări, a acceptat o vizită de o săptămână în timpul căreia
şi-a cunoscut ginerele în afara legii.
292
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
tratament egal şi respectuos a creat cadre noi pentru interacţiunile dintre oamenii din
diverse medii etnice şi rasiale. Umbrela legii care interzicea atitudinea discriminatorie a
încurajat interacţiunile sociale pozitive şi nu a pus sub semnul întrebării valorile de
identitate ale afro-americanilor sau albilor sau indiferent ce alte valori pe care fiecare
grup le avea despre rasă. Abordări similare pot fi folosite şi la locul de muncă. Se pot
stabili reguli şi norme de comportament care să fixeze un cadru nou pentru dezvoltarea
acordurilor mediate referitoare la comportamentul aşteptat. Deşi modificarea structurilor
nu schimbă direct valorile, în timp, poate crea noi norme comportamentale şi căi de
interacţiune care vor schimba apoi convingerile.
Modificarea structurilor, poate însemna şi modificarea forumului şi activităţilor în
care se angajează diferite părţi cu valori diferite. Modificarea structurală poate implica
separarea părţilor cu încărcătură negativă, limitarea interacţiunii lor, şi crearea sferelor de
interes în care valorile fiecăruia să fie dominante. Vom vorbi mai târziu despre această
abordare. Mai înseamnă şi crearea de forumuri în care construirea interacţiunilor pozitive
şi a relaţiilor să poată fi posibile.
293
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
294
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
295
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
296
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
3. Crearea disonanţei cognitive între valorile deţinute de una sau mai multe părţi
pentru încurajarea stabilirii priorităţilor sau schimbării valorilor. Indivizii deţin mai
multe valori în acelaşi timp, iar unele dintre ele pot fi în conflict cu altele. De exemplu,
un individ apreciază cumpătarea şi economia pentru zile negre dar are valori diferite
legate de cheltuirea banilor pentru cumpărarea unei maşini care să-i demonstreze situaţia
şi să-i ofere un transport confortabil. Între a economisii banii şi a-şi cumpăra o maşină,
individul trebuie să-şi rezolve disputa valorilor interioare şi să stabilească care valoare
este superioară şi care este cea subordonată.
Strategia de negociere sau de mediere pentru crearea disonanţei cognitive
(Festinger, 1962) sau tensiunea dintre 2 convingeri conflictuale (şi acţiunile aferente)
porneşte de la presupunerea că în general oamenii tind (sau li se poate induce) să-şi facă
convingerile sau acţiunile să semene şi că nu se simt bine când valorile sau convingerile
lor se contrazic. Negociatorul sau mediatorul care urmează această abordare concepe o
situaţie în care una dintre părţi este pusă să aleagă o valoarea superioară sau mai
importantă în comparaţie cu alta care este mai puţin semnificativă.
Această abordare este ilustrată de negocierile de un caz de custodie a copilului.
Tatăl fusese foarte afectat de divorţul de soţia sa. Soţia avusese o altă relaţie la finalul
căsniciei (evenimentul care declanşase divorţul) . Datorită acestui fapt, tatăl dorea
custodia copilului şi considera că mama era „ incapabilă”, imorală” şi „nepotrivită” ca
părinte. Tatăl, care avea custodia temporară, i-ar fi permis copilului să-şi viziteze mama
dar nu-i permitea să stea peste noapte de teama că fiul va fi martorul „sexului ilicit”.
Pagina originala 420.
Mediatorul a hotărât să exploreze valorile soţului pentru a vedea care sunt priorităţile
valorilor sale. Într-o discuţie privată, mediatorul a descoperit că soţul acorda o mare
valoare autonomiei şi libertăţii acţiunii individuale. Nu dorea să fie controlat de soţia sa.
Mediatorul a decis să exploreze valorile soţului pentru a vedea dacă valoarea sa despre
autonomie şi independenţă ar fi fost mai importantă decât valorile sale despre morala
sexuală. Dialogul a început:
297
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Soţul: Ei bine, nu cred că este cea mai bună idee, dar dacă ar fi cineva aş avea
grijă de asta şi ar face parte din familie, ar putea să fie bine.
Mediatorul: Deci ar putea sta peste noapte?
Soţul: Da.
Pagina originala 421
Mediatorul: Ce s-ar întâmpla dacă soţia dv. ar spune că este inacceptabil şi că nu aveţi
dreptul să faceţi asta?
Soţul: De ce, aş spune că este o violare a intimităţii mele. Dacă suntem divorţaţi ,
nu are dreptul să-mi controleze viaţa…viaţa sexuală sau altceva.
Mediatorul: Deci ca principiu general , oamenii care nu mai sunt căsătoriţi nu ar avea
dreptul să controleze viaţa fostului soţ şi nu aţi vrea să aveţi nişte limite
impuse de Bobbie.
Soţul: Nu.
Mediatorul: Pare să fie o valoare destul de importantă pentru dv. , una care ar trebui să
fie un ghid important pentru viitoarea dv. relaţie cu Bobbie. Ştiu că vă
preocupă faptul că fiul dv. este acasă la Bobbie când vine prietenul ei.
Soţul: Da.
Mediatorul: Nu este important că acelaşi principiu care aţi dori să vi se aplice –
libertatea şi independenţa de acţiune – ar trebui să fie valabil pentru
amândoi deci să existe un standard cinstit care să fie universal?
Soţul: Ba da, dar faptul că-l implică în toate relaţiile ei?
Mediatorul: Bine, se pare că doriţi expunerea lui limitată la relaţiile ocazionale, dar
dacă ar fi o persoană deosebit de importantă în viaţa lui Bobbie aţi fi de
acord.
Soţul: Bine, nu e prea confortabil, dar cred că mă pot obişnui cu asta.
Mediatorul: Să mergem să ne întâlnim din nou cu Bobbie. Poate că îi puteţi face noi
propuneri subliniind că doriţi să acordaţi o libertatea şi o independenţă mai
mare în luarea deciziilor şi stilul de viaţă personal dar că doriţi să reduceţi
contactul fiului dv. cu o posibilă relaţie sexuală pe care dv. sau Bobbie le-
aţi putea avea.
Soţul: Bine.
298
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Soluţia procedurală este angajamentul ambelor părţi de a căuta soluţii care să prezinte
valorile diferite.
Să examinăm o situaţie reală ţi câteva soluţii care s-ar putea elabora. În Canada,
era o dispută în desfăşurare cu privire la cerinţa ca bicicliştii să poarte cască. Agenţiile
guvernamentale, forţele de poliţie şi societăţile de asigurări au susţinut puternic purtarea
căştilor. Totuşi, unii au obiectat vehement. La prima vedere, părea o dispută de valoare
asupra siguranţei şi libertăţii de a alege sau de a se exprima. Dar disputa canadiană avea
şi o altă încurcătură. Unii dintre cei mai puternici opozanţi aparţineau unui grup religios,
Sikh, care fusese fondat şi care a apărut pentru prima oară în nordul Indiei şi Pakistan,
care cerea ca bărbaţii şi tinerii să poarte turban. Ei au susţinut că legea căştii le încălca
drepturile religioase. Bărbaţii şi tinerii fie că refuzau să poarte căştile sau luau în
continuare bicicleta. Ce se putea face?
Mai întâi, fiecare parte a fost de acord să respecte valorile celeilalte: scopul de a
promova siguranţa pentru biciclişti şi şoferi care ar fi putut să-i rănească şi libertatea
religioasă şi de exprimare. În al doilea rând, părţile au putut elabora o gamă de opţiuni
care să satisfacă valorile contradictorii: confecţionarea unor căşti mai mari care să se
pună peste turban, confecţionarea unui turban care să se poată folosi ca şi cască,
recunoaşterea de către guvern că multiplele înfăşurări ale turbanului ar putea funcţiona ca
şi cască; posibil (în cazuri extreme) exonerarea legală de răspundere a şoferilor care
rănesc un biciclist fără cască şi aşa mai departe.
5. Compensarea pentru valorile pierdute. Oamenii au ierarhii de valori; uneori
vor să negocieze satisfacerea unei valori pentru o lata; la fel şi cu interesele care pot fi
satisfăcute. De exemplu, cetăţenii care locuiesc lângă o viitoare carieră de pietriş se opun
dezvoltării şi exploatării proiectului minier de 3 ani pentru că le încalcă valorile pe care
au despre pace şi linişte şi calitatea vieţii.
Pagina originala 423
Pe de altă parte, societatea şi oficialii ei evaluau prosperitatea şi dezvoltarea economică şi
(deşi nu subestimau calitatea vieţii) locul şi mai puţin valorile vecinilor în ierarhia lor de
priorităţi. La prima vedere, se părea că disputa se baza pe valorile total incompatibile;
pace, linişte şi calitatea vieţii, faţă de câştigul financiar individual şi dezvoltarea
economică. Totuşi, dacă societatea recunoaşte valorile proprietarilor de case care trăiesc
în apropierea minei propuse şi recunosc că ar putea suferi un impact negativ asupra
calităţii vieţii în timpul celor 3 ani de exploatare, ar putea ajuta la identificarea
compensaţiilor acceptabile pentru valorile pierdute. De exemplu, dacă societatea se
oferea să reducă potenţialul de impact prin montarea unor panouri fonice, redirecţionarea
traficului de camioane, asigurarea unui peisaj tampon şi reciclarea minei şi construirea
unui lac şi a unui parc după încheierea lucrărilor de exploatare , atunci proprietarii ar
putea lua în considerare o compensare pe termen lung pentru pierderea valorilor legate de
calitatea vieţii pe termen scurt suficientă pentru sacrificarea nevoilor lor imediate printr-
un câştig pe termen lung.
Compensarea pentru valorile pierdute poate lua mai multe forme (Pruitt, 1981):
299
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
programului într-o altă zonă. De fapt, se pot construi mai multe asemenea terenuri
decât cele pierdute, prin urmare creşte satisfacerea valorii mediului.
Negocierea unui element în acelaşi domeniu dar sub o altă formă. De exemplu, 2
surori şi un frate împart proprietatea părintelui decedat. Fiecare vrea să aibă o
amintire de familie, ceasul bunicului; mama lor avea ceasul de mai mult timp. Era
de o valoare sentimentală mare pentru că avea legătură cu ea şi stătuse
întotdeauna într-un loc important din casa familiei. Este o legătură permanentă cu
trecutul familiei şi valora şi mult din punct de vedere financiar. După o discuţie
despre motivele pentru care fiecare aprecia ceasul şi ce însemna pentru ei (simţul
familiei, continuitatea, dragostea mamei lor, siguranţa înălţării căminului lor), cad
de acord ca una dintre fiice să-l primească.
Pagina originala 424
Au mai convenit că dacă mai era un alt obiect care aparţinuse mamei cu valoare egală cu
cel al surorii, sora care luase ceasul să se dea la o parte şi să lase unul din ceilalţi copii să-
l primească.
Perechea finală de abordări ajută părţile să-şi integreze sau reconcilieze diversele valori
sau să creeze alte noi pe care le sprijină toată lumea.
1. Căutarea valorilor super ordonate. Valorile super ordonate sunt convingerile comune
împărtăşite de oamenii în conflict. Părţile dintr-o dispută îşi consideră adesea valorile,
interesele şi necesităţile ca fiind reciproc exclusive. Kriesberg (1973) denumea acest tip
de dispută ca fiind conflict pur. Totuşi, conflictele pure sunt relativ rare. În multe
conflicte, părţile împărtăşesc una sau mai multe valori care fac punte peste diferenţele
dintre ele. Prin accentuarea valorilor super ordonate , părţile pot fi încurajate să lucreze
împreună pentru a-şi soluţionare diferendele. Riscul sacrificării valorii super ordonate
pentru atingerea unor valori mai mici forţează părţile să înceapă soluţionarea prin
cooperare.
Un exemplu pentru această strategie a avut loc într-o organizaţie urbană mare a
unei asociaţii a profesorilor. Organizaţia era în dezacord cu organizaţia de stat asupra
tipului şi cantităţii de servicii care erau asigurate de biroul central asociaţiei locale. Au
apreciat egalitatea schimbului – datorate de organizaţie pentru cantitatea măsurată de
servicii. Organizaţia a ameninţat că părăseşte asociaţia dacă relaţia de schimb datoriilor
pentru servicii nu era modificată astfel încât organizaţia să primească mai multe beneficii
pentru contribuţia sa. (pagiana originala 425)Mediatorul a explorat cu ambele părţi
300
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
valorile lor. Ambele organizaţii doreau condiţii de lucru cât mai bune pentru profesori,
nici un grup nu dorea să împartă inutil profesia iar ambele grupuri ar fi putut beneficia
foarte mult de capacităţile şi resursele membrilor celuilalt grup. După identificarea
acestor valori super ordonate în întâlniri private cu părţile, mediatorul i-a adus într-o
şedinţă comună pentru a-şi discuta convingerile. Valorile super ordonate mari au moderat
poziţiile părţilor asupra problemelor mai puţin importante şi le-a permis să facă
compromisurile necesare pentru ca grupurile să rămână parte a aceleiaşi asociaţii.
Organizaţia a acceptat mai puţine servicii directe în schimbul unor servicii mai bune în
tot statul de care ar fi beneficiat toate organizaţiile de sindicat. Setul de valori mai mici a
fost sacrificat de ambele părţi pentru binele comun sau sistemul de convingeri.
2. Crearea de noi valori care să fie comune. Părţile care au valori diferite trebuie să
lucreze uneori împreună şi-şi pot atinge scopurile comune numai după ce găsesc o cale
fie pentru reconcilierea convingerilor lor sau pentru a crea unele noi, comune. Aderarea
la un sistem de valori pe seama altuia poate fi slăbită pentru părţile implicate.
Cu această situaţie se confruntă corporaţiile internaţionale care adună mai multe
companii sau părţi din companii din lumea întreagă. Membrii diverselor grupuri culturale
sau etnice au valori specifice culturii care pot fi în conflict cu sau incompatibile cu cele
ale directorilor şi angajaţilor din alte ţări şi culturi. Cum se pot reconcilia aceste
diferenţe? Efortul lui Levi Strauss demonstrează una din abordări. Levi a organizat o
forţă interculturală reprezentativă pentru a identifica valorile care ar putea ghida munca
corporaţiei în toată lumea. În timp ce era sensibilă la şi aprecia diversitatea , societatea s-
a gândit să creeze valori super ordonate care să fie cultivate pretutindeni în corporaţie.
Aceste valori ar ghida activităţile generale ale societăţii şi în acelaşi timp ar permite şi
valorile locale, care nu erau în conflict cu cele de punte, pentru a coexista şi a fi
dominante în diferite ţări. De exemplu, una din valorile cheie la care s-a gândit corporaţia
era să mărească respectul pentru şi dezvoltarea profesională a tuturor angajaţilor. Dar
cum se va realiza şi cum se va implementa a fost lăsat la latitudinea directorilor şi
angajaţilor din organizaţiile naţionale şi culturale.
Pagina originala 426
În unele dispute cu privire la valoare – mai ales în cele în care este nevoie să se creeze un
precedent universal sau în care convieţuirea cu sisteme de valori contradictorii este
inacceptabilă din punct de vedere social sau în care nu s-au elaborat alte mijloace de
reconciliere a valorilor – prezentarea unei componente de valoare unui decident imparţial
şi acceptat de ambele părţi pentru eliminarea impasului poate fi o cale de dorit pentru
depăşirea acestuia şi este posibil să fie şi singura cale.
În mod frecvent, problemele legate de valori sau problemele care se învârt în jurul
unui principiu legal sunt numai o parte din dispută. După ce terţa parte a dat o decizie
asupra problemelor legate de valoare, părţile pot negocia în detaliu cum să implementeze
decizia.
301
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
NEGOCIERILE ŞI ECHIPELE
Echipa de negociere este un grup compus din 2 sau mai multe persoane care împărtăşesc
experienţe, interese, plăceri, neplăceri sau sentimente similare. Oamenii formează echipe
pentru a negocia problemele de interes pentru mai multe motive. O echipă poate fi o
coaliţie de părţi mai slabe care încearcă să-şi intensifice influenţa. (pagina originala
428)O echipă poate fi formată din oameni care doresc să prezinte verbal un punct de
vedere mai larg sau să includă o diversitate de opinii sau să experimenteze cazul cu un
singur negociator. În sfârşit, echipa poate fi aleasă pentru negociere pentru că membrii nu
au încredere ca o persoană să negocieze în numele intereselor lor.
Când i se cere mediatorului să participe la dispută, părţile şi-au format deja
echipele. Mediatorul trebuie să lucreze cu oamenii pe care i-au ales echipele. Uneori,
mediatorul poate interveni în dispută înainte de formarea echipelor când s-a elaborat
procedura pentru soluţionarea disputei publice sau când s-a convenit echipa care va
rezolva problema organizatorică. În acest caz, mediatorul poate ajuta părţile în dispută să-
şi formeze echipele de negociere eficiente.
Deşi mediatorul nu poate şi nu ar trebui să aleagă membrii echipelor de
negociere , pot sugera criteriile de alegere. Un membru al echipei ar trebui să înţeleagă
problemele în dispută, să fie capabil să-şi articuleze şi să-şi identifice propriile interese şi
pe cele ale membrilor echipei şi să reprezinte preocupările membrilor, dacă există.
Ceilalţi membrii ai echipei şi membrii reprezentaţi ar trebui să aibă încredere în fiecare
membru al echipei astfel încât acordul la care s-a ajuns la masa negocierilor să fie
credibil şi acceptabil pentru cei reprezentaţi de echipă (McSurely, 1967). Raportul,
credibilitatea şi capacitatea de a trata cu oameni care sunt în echipa adversă sunt de
asemenea criterii posibile. O echipă care nu este capabilă să negocieze sau care nu este
acceptată de cealaltă parte este inutilă. Nu are nici un sens pentru negocieri să fie
întrerupte pentru întrebarea cine este implicat dacă interesele conflictuale sunt problemele
principale care separă părţile.
302
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
303
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
304
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
305
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
MODELE DE REPREZENTANŢI
Negocierile care au 2 sau mai multe echipe îşi structurează comunicarea la masa
negocierilor prin intermediul reprezentanţilor. Aceştia sunt persoane care reprezintă
oficial şi susţin interesele echipei lor în negocierile cu cealaltă parte.
În general, există 2 tipuri de reprezentanţi oficiali. Primul implică un individ care
este singura voce pentru echipa lui. Această persoană începe negocierile, construieşte
raportul cu cealaltă parte, prezintă problemele şi interesele şi negociază soluţia. Ceilalţi
membrii ai echipei se angajează în negocieri dat fac acest lucru prin participarea la
negocierile din cadrul echipei. În general ei nu se adresează „peste masă” celeilalte
echipe. Punctele tare al acestui model sunt că echipa vorbeşte pe o singură voce, echipa
transmite numai foarte puţine mesaje confuze iar cealaltă echipă ştie cu cine să
vorbească. Unele dintre punctele slabe ale acestui model sunt că reprezentantul nu poate
stabili un raport pozitiv sau nu este credibil pentru cealaltă parte; trăsăturile personale sau
idiosincraziile pot periclita negocierile pozitive; reprezentantul poate să nu cunoască sau
să articuleze toate problemele în discuţie; nu poate merge prea departe (sau să treacă
peste)(pagina originala 434) faţă de ceea ce a convenit echipa; reprezentanţii pot lua
decizii unilaterale privind procesul, ofertele de esenţă sau concesii pentru care are
sprijinul minim al echipei.
Al doilea model de reprezentant este cel al reprezentantului care facilitează.
Acesta este cel care susţine punctul de vedere al echipei sale, dar care fac acest lucru prin
includerea şi coordonarea implicării membrilor echipei multipartite în negocieri la masă
cu cealaltă parte. Reprezentantul care facilitează se coordonează cu membrii echipei ca şi
cu cel care va vorbi despre problemă, ce va spune şi câtă autoritate să se acorde
membrului individual pentru a ajunge la un acord sau la încheierea problemei date. În
unele cazuri, autoritatea totală va fi delegată unei persoane sau mai multor membri ai
echipei. În alte situaţii, autoritatea replicii rămâne în sarcina reprezentantului. Punctele
tari ale acestui model includ implicarea intensă a membrilor echipei în negociere şi luarea
deciziei, utilizarea mai bună a cunoştinţelor şi experienţei echipei şi o probabilitate mai
mare pentru sprijinul echipei şi deciziilor care sunt luate. Unele dintre punctele slabe ale
acestui model sunt problemele de coordonare internă a echipei, posibilitatea de a
transmite mesaje amestecate şi confuze, neclarităţi pentru echipa cealaltă privind
persoana căreia să i se adreseze pe o problemă dată (sau cine are autoritatea să decidă) şi
membrii care pot depăşi ceea ce a stabilit echipa.
Uneori, mediatorii pot fi implicaţi împreună cu părţile în alegerea unui model
adecvat de reprezentant. În aceste situaţii, intermediarul ar trebui să discute cele 2
modele, să ajute părţile să analizeze punctele tari şi slabe ale fiecăruia în funcţie de
dispută şi să-i ajute să se decidă şi să implementeze abordarea preferată. Dacă părţile aleg
modelul reprezentantului care facilitează, mediatorii lucrează cu aceste persoane pentru a
le ajuta să conceapă cele mai pune proceduri posibile.
306
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
NEGOCIERILE MULTIPARTITE
Negocierile multipartite pot avea mai multe forme şi urmează formate diverse. Pot fi între
2 echipe, între mai multe echipe sau un grup de indivizi care reprezintă interese diverse.
Pagina originala 435
Rolul şi funcţia mediatorului în echipa de negociere este de ajuta la comunicarea
coordonată şi soluţionarea problemei la masa negocierilor, între echipe, şi dacă este
necesar, cu o echipă. În negocierile multipartite fără echipe, rolul mediatorului este să
conceapă şi să faciliteze procesul care să permită indivizilor implicaţi să identifice şi să se
concentreze pe problema soluţionării ca un grup unitar. Mediatorii pot ajuta părţile să-şi
atingă scopurile propunându-le şi implementând forumurile adecvate pentru soluţionarea
problemei şi negocierilor. În multe dintre aceste locuri de întâlnire , intermediarul joacă
un rol direct şi proeminent de facilitare a procesului. Iată câteva dintre întâlnirile şi
formatele de negocieri:
Întâlniri oficiale pentru negocieri la masă între reprezentanţi, echipe sau mai
multe persoane. Când în negocieri sunt implicare mai multe persoane, acest
format este adecvat pentru prezentare, declaraţiile de deschidere, formularea
problemelor care să se discute , posibilitatea identificării intereselor sau
generarea unei liste a opţiunilor ce ar trebui avute în vedere şi formularea
acordurilor finale. Acest format nu este la fel de eficient ca cel al grupurilor
mici în ce priveşte dovedirea problemelor, identificarea intereselor, salvarea
reputaţiei părţilor în dispută, crearea unor tentative dea acorduri, reformularea
problemelor pentru a fi avute în vedere mai târziu de tot grupul sau stabilirea
limbii pentru acordul final. Aceste sarcini sunt mai bine îndeplinite în
grupurile mici. Vom vorbi despre aceasta mai târziu.
Negocierea de conciliere neoficială. Această abordare implică o persoană
care să abordeze neoficial un membru al celeilalte echipe, care să-şi cunoască
bine echipa şi să analizeze modul în care se pot prezenta problemele,
interesele, preocupările, opţiunile sau blocajele . Mediatorul încurajează
adesea aceste contacte neoficiale sau poate fi prezent când au loc.
Discuţiile private. Discuţiile private nu sunt pentru întâlnirile majore în care
echipele pot soluţiona diferendele dintre membrii şi să formuleze opţiuni
pentru a-i aduce la masă. Mediatorii pot chema şi participa la discuţii private
sau pot să dea sfaturi esenţiale care să fie de ajutor.
Echipele mixte sau grupul care lucrează cu interese mixte. Numărul de
participanţi la negocierea multipartită este uneori prea mare pentru ca grupul
să se angajeze în soluţionarea problemei analizate. (pagina originala 436)Prea
mulţi oameni vor să vorbească; pe masă sunt prea multe idei prost definite sau
neconectate ; sau grupul mai mare nu este capabil să se concentreze, să
genereze sau să găsească soluţiile general acceptabile. Desemnarea unui grup
de lucru mai mic cu reprezentanţi ai tuturor echipelor sau intereselor poate
ajuta grupurile mai mari să depăşească impasul. Ar trebui observat faptul că
dacă se folosesc grupurile mici, ele ar trebui să aibă un mandat clar şi limite
stabilite ale autorităţii lor de a lua decizii. Dacă trebuie să revină cu
307
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
308
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Adesea, membrii echipelor de negociere nu iau decizia finală într-o dispută. Echipele sunt
responsabile faţă de cealaltă parte care nu a fost prezentă la negocieri. În mod tipic,
indivizii sau grupurile care au autoritatea finală de a ratifica o decizie la care s-a ajuns
prin negociere formează o „componentă birocratică „ sau o „componentă orizontală”.
Componenta birocratică este formată din ierarhia decidenţilor care pot sau nu să
fie prezenţi la negocieri şi care trebuie să semneze un acord sau care să-şi dea aprobarea
finală înainte de a fi considerat valabil. Componentele birocratice sunt cele mai obişnuite
când una dintre părţi este o agenţie guvernamentală, o societate sau o industrie organizată
ierarhic sau o instituţie organizată birocratic ca de exemplu un spital.
Aprobarea finală a unei soluţionării de către o persoană care nu este prezentă
poate fi o condiţie legală sau oficială – sau o tactică de negociere pe care echipa o
foloseşte pentru a slăbi influenţa directă a părţii adverse (Cohen, 1980; Stevens, 1963).
Argumentul negociatorului că nu este împuternicit să ia decizia finală poate oferi pârghii
suplimentare echipei. De exemplu, o echipă poate reclama faptul că o autoritate
superioară nu aprobă soluţionarea propusă şi prin urmare adaugă concesii suplimentare
de le cealaltă parte. Un avantaj suplimentar ar putea fi câştigarea de timp suplimentar
care este necesar pentru analiza birocratică a aprobării; Acest timp poate fi folosit pentru
a susţine poziţia de negociere. A nu avea un decident autorizat la masă la masă poate
adăuga o presiune suplimentară pe negociator pentru a lua decizia finală la masa
negocierilor; în plus, poate împiedica dezvoltarea încrederii între echipe.
Componenta orizontală este un grup de decidenţi care nu este organizat în mod
ierarhic. Rudele, colegii de serviciu, grupurile de interes public, chiriaşii, sindicatele ,
prizonierii şi membrii asociaţiilor şi coaliţiilor industriale por fi consideraţi decidenţi pe
orizontală. Echipele de negociere care sunt responsabile pentru componenţele orizontale
trebuie să obţină de obicei aprobarea pentru soluţionarea negocierii cu ajutorul unor
forme de procese de ratificare.(pagina originala439) Votul este probabil procedura cea
mai des folosită, deşi se poate folosi şi consensul. Pentru vot sau consens, membrii
componentei trebuie să accepte cu toţii aprobarea soluţionării. Absenţa unei ratificări
309
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
acceptabile şi angajarea procedurii care să o asigure este una din cauzele principale ale
blocajelor din negocieri în care una dintre părţi este organizată atât pe orizontală cât şi
responsabilă faţă de componenta orizontală.
Lipsa de procedură pentru aprobarea componentei poate duce la dezastru. Unul
dintre numeroasele motivele pentru care negocierile dintre încarceraţi şi autorităţile
corecţionale din închisoarea Attica şi Statul New York au eşuat la sfârşitul anilor 1960 a
fost absenţa procedurii prin care încarceraţii puteau ratifica acorduri la care s-ar fi ajuns
(Comisia specială a statului New York asupra cazului Attica, 1972, Wicker,1975).
Această problemă este de obicei obişnuită între grupurile de interes public , când nu au
mijloace instituţionale de ratificare a soluţiilor negociate sau când ratificarea nu este
obligatorie şi nu angajează toţi membrii să adere la un acord. Problemele de ratificare a
componenţei nu sunt limitate la grupurile de interes public. În negocierile mediate
privind schimburile de informaţii şi prevederile privitoare la forarea de petrol şi gaze din
zonele federale de studiere a vieţii sălbatice, ecologiştii au pus sub senul întrebării
Independent Petroleum Association din Mountain States şi Rocky Mountain Oil şi Gas
Association, cei doi asociaţi industriali implicaţi , pentru a explica cum ar putea obţine
ratificarea individuală a societăţii şi angajamentul pentru orice fel de acord. Ambele
societăţi comerciale, deşi păstrau un personal organizat ierarhic au avut societăţi
componente organizate orizontal. Nici o organizaţie nu avea o metodă oficială pentru a
obţine aprobarea obligatorie a componentei sau angajamentul pentru soluţionare
negociată. Ca o ironie, grupul de ecologişti avea structuri de luare a deciziilor care erau
similare cu cele ale organizaţiilor industriale şi sa-u confruntat cu aceleaşi probleme.
Rolul primar al mediatorului este ca în general să nu lucreze cu componentele
unui negociator sau cu echipa de negociere. Totuşi, sunt necesare câteva eforturi în acest
domeniu pentru a ajunge la aprobarea soluţionării.
Mai întâi, mediatorii pot asista echipele de negociere să-şi identifice şi să-şi
organizeze componentele. Pot ajuta echipele să stabilească cui se subordonează şi cine ar
trebui să fie implicat în ratificarea finală şi luarea deciziei (Straus, Clark şi Susskind,
n.d.). Această sarcină poate fi relativ uşoară dacă echipele sunt(pagina originala 440)
bine organizate sau responsabile pentru componenta birocratică şi foarte dificilă când
echipa şi componentele sunt organizate orizontal. Sarcina poate fi extrem de complexă
când o organizaţie de negociere ale elemente din ambele modele. În unele sindicate, de
exemplu, comitetul executiv, preşedintele sindicatului şi membrii de sindicat trebuie să
aprobe toate acordurile la care s-a ajuns la negociere.
În al doilea rând, mediatorii pot ajuta mediatorii pot asista negociatorii
explicându-le constrângerile impuse de componentele lor birocratice sau orizontale şi
procedurile de ratificare care se vor folosi la momentul soluţionării. Anunţarea din timp a
ambelor proceduri care se vor folosi pentru aprobarea unei soluţionări şi timpul necesar
pentru obţinerea ratificării pot reduce conflictele inutile care pot apare din false aşteptări
procedurale.
În al treilea rând, mediatorii pot lucra cu echipele de negociatori pentru crearea
unor proceduri specifice pentru notificarea grupurilor componente despre viitorul
negocierilor. Grupurile constituente îşi aşteaptă reprezentanţii sau echipele de negociere
care să le aducă înapoi pentru aprobare o soluţionare care să fie similară cu poziţia de
deschidere a echipei. Aceasta este o aşteptare nereală. În cazul în care componentele nu
sunt ţinute la curent cu opţiunile sau modificările din timpul negocierilor, ele îşi pot
310
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
311
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Acest capitol detaliază câteva din aceste activităţi aşa cum s-au întâmplat în
America de Nord, precum şi în alte ţări din lume.
ASOCIAŢII ŞI CONFERINŢE
312
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
313
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
314
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
315
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
316
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
317
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
318
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
2. Programe de instruire cu o durată mai mare (câteva zile până la una sau mai multe
săptămâni) despre procesele generale de mediere sau despre subiecte particulare
oferite de publicul experimentat sau de practicienii particulari de mediere,
organizaţii şi firme
3. Programe care certifică managementul conflictului compuse din mai multe cursuri
oferite de un număr de colegii şi universităţi şi programe de continuare a formării
Pagina originala 453
4. Cursuri în cadrul şcolilor profesionale
5. Programe de titluri universitare în teoria conflictului, analiză şi practică
6. Programe de monitorizare în care viitori practicienii învaţă deprinderile medierii
şi practică în calitate de ucenic pentru mediatorii experimentaţi
În general cursurile de scurtă durată sunt potrivite pentru prezentarea
generalităţilor despre domeniul de management al conflictului şi despre practica de
mediere, introduceri în noi domenii de practică şi tratament în detaliu al subiectelor
avansate. În general, acestea nu sunt potrivite, pentru a pregăti participanţii să fie
mediatori.
Programele mai lungi, care durează cel puţin 40 de ore, despre procesul de
mediere şi subiectele particulare de soluţionare a disputei sunt în prezent cel mai obişnuit
mod de instruire formală. De la mijlocul anilor 80, s-a dezvoltat o gamă de cursuri şi au
fost organizat în mod regulat de un număr de organizaţii non-profit şi profit de renume.
Câteva din aceste cursuri sunt prezentate de personalul programelor comunitare de
mediere; altele sunt conduse de firme profesioniste de management al conflictului şi de
mediere. Deseori programele sunt combinate cu posibilităţi de pregătire sau mediere
voluntară, astfel încât cei instruiţi să facă mai uşor punerea în practică. Aceste programe
variază semnificativ în ceea ce priveşte calitatea şi profunzimea şi experienţa
instructorilor. Viitorii consumatori ai unor astfel de programe trebuie să întrebe: „Practică
instructorii medierea?”. În general, seminariile de calitate superioară sunt predate de
persoane care sunt mediatori experimentaţi, precum şi buni educatori.
La sfârşitul anilor 80, câteva colegii şi universităţi au început să ofere programe
certificate în domeniul managementului conflictului şi al medierii. În acest context,
certificarea înseamnă finalizarea satisfăcătoare a unui număr de ore de curs prescrise şi
nu implică neapărat un nivel specific de competenţă ca mediator. Facultatea în aceste
programe pot fi mediatori practicieni din comunitatea locală care predau part-time, dar
pentru un număr de cursuri bazat pe universităţi sau şcoli profesionale descrise ulterior,
instructorii pot fi profesori cu puţină experienţă în practica reală de mediere.
Şcolile profesionale de drept, de afaceri, de asistenţă socială şi organizare urbană
au început de asemenea să organizeze cursuri de mediere şi alte tipuri de soluţionare a
unei dispute (Savage, 1989). Câteva dintre acestea sunt seminarii generale care educă
studenţii în ceea ce priveşte varietatea de proceduri de management a conflictului, în timp
ce altele se concentrează în mod special pe mediere. (pagina originala 454)Aceste
programe academice oferă un studiu profund a procesului de mediere. Unele şcoli au
înfiinţat clinici de mediere sau s-au asociat cu centrele de mediere ale comunităţii locale
ca o metodă de integrare a teoriei în practică. '
Un număr însemnat de colegii şi universităţi au început să ofere cursuri despre
soluţionarea disputelor şi mediere, iar un număr redus au programe cu un grad specializat
în analiza conflictului sau în managementul conflictului. Un studiu efectuat de
319
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
320
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
321
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
322
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Instructorii
1. Sunt instructorii mediatori practicanţi?
2. Câţi ai de practică au?
3. Îndeplinesc instructorii standardele stabilite pentru a fi membru în SPIDR,
asociaţia internaţională profesionistă pentru managementul conflictului? Aceste
standarde sunt că un membru trebuie să stabilească calificările în calitate de
persoană neutră sau imparţială cu cel puţin trei ani de experienţă esenţială:
Ca oficial sau angajat profesionist sau persoană care rezolvă conflictele într-o
agenţie sau corporaţie locală, de stat, provincială, federal guvernamentală sau
privată având ca scop principal să rezolve dispute. Conflictele pot fi în domenii
precum relaţii de muncă, de mediu, închisori sau facilităţi de sănătate mintală.
Munca candidatului poate de asemenea să implice soluţionarea disputelor
comunităţii, familiare/ interpersonale, garanţia proprietarilor/ alţi consumatori,
interguvernamentale, de reglare, educaţie/ student şi intra-corporaţii.
Ca un practician neutru angajat în primul rând soluţionarea disputelor.
Ca profesor pentru un curriculum direct legat de negociere, arbitrare, mediere sau
procese de conciliere.
4. Au rezolvat instructorii cazuri din domeniul (muncii, familiei, de mediu,(pagina
originala 459) personal, pretenţii de asigurare, fermier – creditor, comunitar şi aşa
mai departe) în care desfăşoară instruirea sau în alte domenii care sunt
asemănătoare ca şi conţinut sau ca şi complexitate?
5. Au instructorii cunoaştere individuală despre domeniul în care predau?
6. Dacă instructorii lucrează într-un domeniu individual care le este cunoscut, au
acces adecvat la persoanele individuale pentru resurse care îi pot educa pe ei
despre noile scenele pentru care îi instruiesc pe managerii de conflicte?
7. Au condus instructorii alte programe de instruire pentru soluţionarea disputelor în
domeniul acoperit de prezentul curs? Acolo unde se aplică medierea sau
facilitarea unei scene noi, această experienţă anterioară nu poate fi posibilă. În
323
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
acest caz, programele vechi pentru scene similare reprezintă indicatori buni pentru
performanţa instructorului şi pentru calitatea seminarului.
8. Au instructorii vreo instruire academică formală în ceea ce priveşte procedurile de
managementul conflictelor? Instruirea academică poate indica o înţelegere mai
puternică a conflictului şi a teoriei de managementul conflictului.
9. Au instructorii experienţă în lucrul în echipă, astfel încât conţinutul programului
să aibă continuitate şi există o interacţiune coordonată între instructori?
324
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
Programul
1. Prezintă programul participanţilor un cadru general pentru analizarea cauzelor
diverse de conflict? Conflictul este de obicei cauzat de factori multiplii, iar aceştia
trebuie înţeleşi de viitorul mediator.
2. Permite programul participanţilor să înţeleagă ce aduc ei – experienţa anterioară,
deprinderile, valorile şi prejudecăţile – în situaţia conflictului şi rolul pe care îl are
mediatorul? Oamenii sunt motivaţi să fie mediatori sau manageri ai conflictului
de o multitudine de factori – unii buni, alţii nu aşa buni. Un program de instruire
trebuie să însemne pentru un forum explorarea trecutului persoanelor instruite,
motivaţiile, forţele şi slăbiciunile în calitate de manageri de conflict.
3. Învaţă programul pe cei instruiţi despre teoriile, dinamica, strategiile şi tacticile de
negociere? Deoarece medierea şi facilitarea sunt extensii ale procesului de
negociere, (pagina originala 460)mediatorii şi persoanele care facilitează
procesul trebuie să înţeleagă presupunerile şi procedurile negocierii de poziţie şi
cele bazate pe interes.
4. Oferă programul demonstraţii, fie în direct sau înregistrate, ale procedurilor de
management a conflictului aşa cum sunt acestea folosite de practicienii ce
experienţă? De obicei persoanele instruite învaţă deprinderile de management a
conflictului urmărind negociatorii experimentaţi sau persoanele care facilitează
soluţionarea disputei. Demonstraţiile făcute de instructori sunt în general o
componentă superioară a programelor.
5. Prezintă programul de instruire un model inteligibil şi practicabil pas cu pas
pentru soluţionarea disputei? Persoanele instruite au nevoie la început de un cadru
procedural simplu pentru a le ghida eforturile de managementul conflictului.
6. Au persoanele instruite posibilitatea de a practica sarcini individuale sau faze ale
unui proces de managementul conflictului? Deprinderile sunt cel mai bine
învăţate izolând „piesele” sau comportamentele specifice şi să le practice până
când este obţinută performanţa.
7. Au persoanele instruite posibilitatea de a se angaja în interpretarea de roluri sau în
soluţionarea disputelor simulate? Au ei posibilitatea să joace rolul negociatorului
(participantului la dispută), mediatorului sau a persoanei care facilitează procesul
pentru o perioadă de timp potrivită şi să devină expert în deprinderile necesare?
Un studiu al mediatorilor a stabilit că rata lor de succes a crescut foarte mult după
ce au rezolvat cinci cazuri. Majoritatea deprinderilor de management a
conflictului sunt cel mai bine învăţate în practică. La câte cazuri de simulare
trebuie să participe o persoană care este instruită şi cât timp trebuie sta în rolul
managerului de conflict? Majoritatea programelor superioare cu o durată de 40 de
ore au de la 5 până la 10 ore de simulări.
8. Primesc persoanele instruite o conexiune inversă una la unu din partea
instructorilor sau a antrenorilor legată de performanţa lor? Procedurile şi
deprinderile de management a conflictului sunt cel mai bine învăţate în practică şi
conexiune inversă asupra performanţei. Calitatea seminarului este sporită foarte
mult dacă persoanele instruite primesc instruire individuală, decât să fie instruiţi
doar într-un grup mare.
9. Sunt persoanele instruite învăţate să folosească proceduri specifice pentru
managementul conflictului precum ascultarea activă, încadrarea, transmiterea de
325
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
PROMOVAREA DOMENIULUI ŞI
ASIGURAREA COMPETENŢEI ŞI A CALITĂŢII
326
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
327
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
1. „Care este contextul?” (mediul social şi cultural, relaţiilor părţilor una faţă de
cealaltă, valorile participanţilor la dispută, natura disputei, tipurile de proceduri
disponibile şi contextul programului)
2. „Cine este responsabil pentru asigurarea competenţei?” (practicienii,
consumatorii, administratorii programului, asociaţiile)
3. „Ce fac practicienii şi ce face programul?” (sarcinile practicianului pentru a
asigura asistenţa de procedură, individuală şi construirea relaţională şi sarcinile
programului pentru a oferi servicii cum este cazul evaluării şi numirii, instruirii şi
monitorizarea şi evaluarea practicienilor)
4. „Ce înseamnă să fi competent?” (cunoştinţa despre şi abilitatea de a aplica în mod
eficient conceptele de mediere şi abilităţile de a asista la prevenirea şi
managementul disputelor)
5. „Cum devin practicienii şi programele competente?” (indicarea unei varietăţi de
căi inclusiv abilităţile de viaţă, experienţa anterioară, instruirea formală, practica
în calitate de novice, supravegherea de grup, revizuirea egală şi titlurile
programelor)
6. „Cum este evaluată competenţa?” (evaluarea practicienilor şi a programelor de o
varietate de părţi implicate – practicieni, programe, organizaţii şi participanţi la
mediere – în diferite momente ale carierei unui practician sau din viaţa unei
organizaţii)
328
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
329
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
330
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
multiculturale: atacurile asupra turcilor din Germania şi a străinilor din Franţa; disputele
dintre membrii grupurilor tribale sau etnice din Africa de Sud; violarea teritoriului şi a
drepturilor apei ale nativilor americani, prima naţiune şi alţi aborigeni în mai multe ţări;
bătăile afro-americanilor de membrii altor rase şi de poliţiştii din Statele Unite;
conflictele dintre proprietarii de magazine coreeni şi tinerii afro-americani din New York
sau din Los Angeles; discriminare rasială la locul de muncă.
Anumite conflicte cu o componentă etnică au fost manipulate şi rezolvate într-un
mod creativ. Tranziţia relativ paşnică către democraţie în Africa de Sud şi munca
inovativă de mediere în cazurile de presupusă discriminare din mai multe ţări exemplifică
acest lucru. Totuşi, domeniul este încă la început şi are nevoie disperată de mai multă
cercetare, aplicaţii experimentale şi iniţiative agresive. Utilizarea efectivă a medierii, mai
ales atunci când este combinată cu proceduri pentru a stabili şi pentru a construi relaţii şi
pentru a dezvolta negocierea bazată pe interes, oferă promisiunea să ajute părţile adânc
înrădăcinate să se ocupe şi să rezolve conflictele care includ diferenţe etnice.
2. Barierele psihologice şi relaţionale la încheierea acordului. Strâns legată de
unele dispute etnice tocmai descrise este soluţionarea a ceea ce a fost numit dispute
dificile (netratabile) (Kriesberg, Northrup, şi Thorson, 1989). Acestea sunt conflictele în
care încrederea, respectul şi empatia cognitivă si înţelegerea între părţi lipsesc, iar
participanţii la dispută nu se pot îndrepta spre nici un, sau acord asupra, subiect
individual care îi desparte. Aceştia sunt blocaţi într-un cerc de intimitate negativă pe care,
fără asistenţă,(pagina originala 469) par a fi incapabili să-l rupă. Această dinamică apare
de obicei în contextul relaţiilor diplomatice, interacţiunilor grupurilor etnice, negocierea
muncă – patronat, relaţiile superior – subordonat, disputele comunităţii, divorţul şi o
gamă de alte confruntări de grup şi interpersonale. Până la dezvoltarea unor proceduri noi
pentru a rupe acest tip şi cerc al conflictului negativ, multe dispute vor rămâne atât
neadministrate, cât şi de nerezolvat. Acest subiect va fi un punct de concentrare critică
pentru cercetare şi un domeniu de experimentare pe viitor. Este probabil ca medierea, cu
o accentuare mai mare pe stabilirea şi construirea relaţiilor şi dezvoltarea empatiei
cognitive să poată contribui mult la deblocarea acestor dispute netratabile.
3. Conflictul violent. Din nou legat de punctele anterioare este nevoia de a găsi un
mijloc alternativ de reglare şi soluţionare a disputelor violente: abordări creative
pentru a diminua intensitatea violenţei potenţiale, trecerea la mijloace non-
violente odată ce violenţa a avut loc şi adresând traumele şi relaţiile post-violenţă.
Pe scena internaţională, cercetarea şi intervenţiile din diplomaţia preventivă
(Evans, 1993) şi dezvoltarea sistemelor acordurilor de pace care folosesc
medierea pe uscat (Moore, 1993) sunt paşi noi importanţi către controlul unui
conflict violent. Pe frontul domestic, acestea sunt potrivite prin iniţiativele de
prevenire a violenţei de bandă, lovirea soţiilor şi abuzul copiilor şi promovarea
reconcilierii între victime şi autori. Mai trebuie făcută multă muncă pentru a
explora rolurile terţelor părţi şi a medierii în astfel de contexte.
4. Educarea pentru un management al conflictului creativ. Dezvoltarea culturilor
non violente va necesita iniţiative educaţionale structurate pentru a învăţa oamenii
cum să-şi depăşească conflictele într-un mod mai eficient, mai productiv şi să se
rănească mai puţin reciproc. Aceste efort trebuie să înceapă cu cei mai tineri
dintre copii, dar trebuie prezentat în toate fazele de educaţie şi viaţă. Studenţilor
trebuie să li se prezinte principiile şi procedurile de mediere de timpuriu în
331
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
educaţia lor, astfel încât aceştia să le poată aplica în viaţa lor. Cursurile formale
suplimentare de instruire trebuie dezvoltate pentru liceeni, studenţi, absolvenţi şi
şcoli profesionale, iar seminariile publice trebuie asigurate pentru cei care nu sunt
la şcoală.
Învăţarea oamenilor din culturi diferite cum să rezolve conflictele într-un mod
mai eficient şi fără violenţă înseamnă de asemenea cercetare pe viitor despre cum diverse
culturi rezolvă cu succes disputele. (pagina originala 470)
Uneori procedurile pot fi împrumutate de la o cultură la alta, dar rareori soluţiile
prescriptive dintr-o societate pot fi transferate sau impuse în totalitate alteia. Trebuie
folosite mai multe abortări pentru cercetarea şi analizarea conflictului, în care oamenii
din diverse culturi sunt rugaţi să descifreze propriile modele de intensificare şi reducere a
disputei, precum şi managementul de succes şi metodele de soluţionare. Acest lucru va
asigura faptul că proceduri adecvate, eficiente şi acceptate cultural sunt dezvoltate şi
predate (Lederach, 1995).
5. Proiectarea sistemelor de dispută. Tendinţa de a proiecta sisteme de
soluţionare a disputei care includ medierea ca una din procedurile centrale, este deja un
mod important pentru o multitudine de dispute şi într-un număr mare de organizaţii
publice şi private. Sistemele care utilizează medierea au fost dezvoltate pentru a
administra un număr mare de dispute de angajare, taxe de discriminare, reclamaţii ale
consumatorilor şi controverse de mediu. Conducătorii organizaţionali, personalul şi
mediatorii vor aprecia din ce în ce mai mult efectul de înmulţire ale sistemelor care
canalizează disputele către proceduri adecvate şi intermediarii care facilitează
soluţionarea conflictelor multiple, în opoziţie cu medierea disputelor singulare pe baza ad
hoc. Pe viitor mulţi mediatori vor fi solicitaţi pentru a crea şi implementa sistemele de
management şi soluţionare a disputelor, la fel de bine cum le este cerut să medieze cazuri
individuale. Crearea unor astfel de sisteme poate creşte exponenţial numărul de conflicte
care sunt adresate şi soluţionate şi poate lărgi substanţial expunerea publicului la, şi
cunoaşterea despre, mijloacele cooperative de rezolvarea a diferenţelor.
6. Managementul conflictului şi guvernarea publică. Deşi se pare că există o tendinţă
în toată lumea spre o decizie democratică în cadrul organizaţiilor şi guvernelor (Huntington,
1991), se pare de asemenea că există un nivel în creştere al nemulţumirii atât în ceea ce
priveşte formele de participare care sunt prescrise sau permise, cât natura adversă şi deseori
ineficientă a proceselor de decizie. Cetăţenii, oficialii guvernamentali, colegii de muncă şi
managerii caută din ce în ce mai multe mijloace pentru a construi acorduri de consens pe care
le pot suporta un spectru larg de oameni şi să treacă dincolo de democraţia potrivnică
(Mansbridge, 1983). Aceasta este o scenă în care medierea are mult de oferit.
Medierea a fost folosită efectiv la construirea deciziilor de consens asupra unei
game de subiecte de politică publică, de reglementare, specifice locului şi de organizare.
(pagina originala 471)
Există toate motivele să credem că această tendinţă va continua în acest secolul
nou, şi că varietatea de candidaţi va deveni şi mai diversificată. Medierea are potenţialul
de a fi o alternativă la politicile de divizare pe mai multe scene şi să ajute la construirea
consensului social asupra problemelor critice de îngrijorare.
7. Managementul conflictului şi mediul global. Conflictele sociale sunt deseori
jucate în contextul unui mediu natural care trasează parametrii importanţi pentru ceea ce
este şi ceea ce nu este posibil. Cum cunoaşterea întregii lumi despre relaţiile de blocare
332
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
dintre lumea noastră socială şi cea naturală creşte, va exista un impuls mai mare să
explorăm cum mai multe societăţi sustenabile se pot dezvolta, la niveluri locale şi
globale. Medierea a fost o procedură eficientă pentru adresarea anumitor probleme critice
de mediu şi va fi folosită din ce în ce mai mult pentru a rezolva probleme majore precum
poluarea transfrontalieră a aerului, încălzirea globală şi resursele de apă limitate.
Problemele mari de mediu, dintre care multe transfrontaliere sau regionale, vor fi
potrivite pentru mediere, deoarece nici un actor internaţional nu are autoritatea sau
puterea să impună o decizie unilaterală.
Astăzi, oamenii din întreaga lume au nevoie de mijloace eficiente pentru a ajuta la
rezolvarea conflictelor în toate aspectele vieţii lor. Medierea s-a dovedit şi în trecut a fi o
unealtă ajutătoare în îndeplinirea acestui scop într-o varietate de situaţii şi culturi. Sper ca
elaborarea detaliată a procesului de mediere descoperit în această carte va ajuta atât
părţile cât şi intermediarii să dezvolte soluţii mai bune, mai creative şi mai acceptabile
pentru a uni problemele; să promoveze relaţii de muncă pozitive între oameni şi să creeze
o pace mai profundă în toate aspectele societăţii.
333
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
SCOP
RESPONSABILITĂŢI GENERALE
334
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
de persoane sau instituţii implicate în dispută, să fie disponibil în mod rezonabil când este
solicitat de părţi şi să fie sigur că părţile sunt informate de procesul în care sunt implicate.
335
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
INTERESELE NEREPREZENTATE
336
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
CADRUL ŞI CALIFICĂRILE
DIVULGAREA COMISIOANELOR
SUSŢINEREA PROFESIEI
În cazul în care este implicată mai mult de o persoană neutră în soluţionarea unei
dispute, fiecare dintre acestea are obligaţia de a informa pe ceilalţi de participarea sa în
caz. Persoanele neutre care lucrează cu aceleaşi părţi trebuie să păstreze cu fiecare o
relaţie deschisă şi profesională.
PUBLICITATEA ŞI SOLICITAREA
337
The mediation process , christopher w. moore , copyright limba romana
anumite rezultate sau promisiuni care implică favorizarea unei părţi în detrimentul
celeilalte în scopul obţinerii unei afaceri. Nu trebuie date sau primite de către persoana
neutră nici un fel de comisioane, reduceri sau alte forme similare de remuneraţie pentru
trimiterea clienţilor la o instanţă superioară.
338