Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
Warren Bennis (profesor la Universitatea California de Sud), Liderii, ed. Businness
Tech Internaţional Press, 2000
2
Richard Nixon, Lideri, Ed. Universal Dalsi, 2000
3
Charles De Gaulle, The Edge of the Sword, ed. Greenwood Press, New York, 1975
1
Privind conducătorii (liderii) aceştia se pot clasifica în:
- Liderii strategici (conducătorii de state sau de guverne ai marilor state,
proprietarii marilor companii multinaţionale, conducătorii unor
organizaţii internaţionale, liderii spirituali ai marilor curente reliogioase
etc);
Privind calităţile care trebuie să le aibă un lider strategic, potrivit aprecierilor generalului
De Gaule (în plus faţă de cele clasice: voinţă puternică, capacitate de a conduce4 şi de a
inspira autoritate, inteligenţă, curaj, hotărâre, hărnicie, tenacitate, judecata limpede, spirit
de toleranţă, devotamentul faţă de o cauză măreaţă):
- mister
- caracter
- grandoare
Preşedintele Nixon a mai adăugat: “Un lider trebuie să fie dispus să-şi asume un anumit
risc, dar bine calculat. Şi are nevoie şi de noroc........ Dacă un lider are cele trei calităţi
poate să dobândească prestigiu. Dacă poate dobândi prestigiu, cu carisma poate să-şi
întărească autoritatea. Iar dacă la aceste calităţi se adaugă clarviziune, liderul devine un
lider transformator.” 5
“Nu poate exista prestigiu fără mister, pentru că familiaritatea dă naştere la
dispreţ. Toate religiile îşi au altarul lor şi niciun om nu este erou în ochii valetului său.”6
Privind mitul şi misterul pe care un mare lider trebuie să-l cultive, acest fapt
conduce spre o profesionalizare a comportamentului, politicianul, la fel ca actorul sau
cineastul, ştie că dacă îşi plictiseşte publicul îl pierde.( Cea mai înţeleaptă politică va eşua
dacă cel care o promovează nu reuşeşte să ajungă la nivelul emoţional al oamenilor.)
4
Putem defini capacitatea de a conduce ca acea capacitate care îi oferă unei organizaţii o
viziune şi abilitatea de a transforma această viziune în realitate.
5
Richard Nixon, Lideri, Ed. Universal Dalsi, 2000
6
Charles De Gaulle, The Edge of the Sword, ed. Greenwood Press, New York, 1975
2
Un lider autentic îşi alege subalterni cu caracter, chiar dacă aceştia nu sunt şi cei
mai comozi. ”Cei mai buni slujitori ai Statului, indiferent dacă sunt soldaţi sau
politicieni, sunt rareori oamenii cei mai maleabili. Este cea mai proastă soluţie să excluzi
din funcţie oameni cu caracter puternic numai pentru simplu motiv că sunt persoane
dificile. Relaţiile plăcute sunt foarte bune atunci când lucrurile merg bine, dar în
momente de criză s-ar putea să ducă la dezastre. ” 7 Este tot atât de adevărat că, un lider
lipsit total de caracter nu ar suporta pe lângă el subalterni cu caracter.
De asemenea, liderul trebuie să aibă o mare capacitate de toleranţă. Un lider are
nevoie de adepţi şi mulţi dintre cei de care are el nevoie au idei cel puţin nerealiste. Dar
prin arta conducerii liderul trebuie să creieze o legătură mistică între el şi popor.
Liderul nu are voie să fie arogant, el trebuie să-i tolerze şi să-i respecte şi pe cei mai
puţin dotaţi.
- să conducă o tară mare (sau cu poziţie strategică mare) sau cel puţin o
ţară de dimensiuni medii;
Un lider puternic cu o cauză slabă poate învinge un lider slab cu o cauză puternică.
Paradoxul constă în faptul că, de multe ori aprecierea cauzei depinde de faptul dacă
liderul şi cauza lui câştigă sau pierd.
Nu întodeuna oamenii aclamaţi ca mari conducători sunt în mod obligatoriu şi
oameni buni (în accepţiunea largă a cuvântului) - vezi Iulius Cezar, Alexandru cel Mare
7
idem
3
sau Napoleon, care s-au evidenţiat în primul rând prin cuceririle lor şi doar în plan secund
prin arta de a-şi conduce propriul popor. De aceea, oamenii îi iubesc sau îi urăsc în
acelaşi timp pe marii conducători, rare ori se întâmplă să fie indiferenţi faţă de ei.
Cursul II
CULTURA ORGANIZATORICĂ
8
Niccolo Machiavelli, Principele, ed. Mondero,1997
4
I. Delimitări conceptuale.
Concept aparent amorf, cultura organizatională, a fost lasată de cele mai multe ori
în mainile celor de la resurse umane. Asta se întampla in cel mai bun caz, in cel mai rau...
este chiar neinteles de foarte multi dintre angajati. Noi studii arată cum cultura
organizatională joacă un rol definitoriu dacă organizaţia hotarăşte să se conducă într-o
manieră etică. Schimbarile legate de etica si cultura organiaztională nu pot aparea decat
de sus in jos, de la angajatori la angajţi. Şi trebuie să implice activ angajatii de la toate
nivelurile. important in orice demers de schimbare, indiferent de anvergura acestuia.
Orice organizatie poate fi privita ca o structura socială, formata dintr-un grup de
oameni care actioneaza impreuna pentru realizarea scopurilor organizatiei respective
(pentru ce exista acea organizatie). Succesul unei organizatii este conditionat de masura
in care personalul actiuneaza unitar pentru atingerea scopurilor acesteia. Un factor major
al influentarii unitatii de actiune a personalului il reprezinta asa numita "cultura
organizationala".
Cultura organizatională a devenit un subiect la moda in ultimii ani, un subiect
abordat frecvent atat in spatiul academic cat si in mediul economic. Importanta acesteia
se releva indeosebi prin impactul pe care il are asupra rezultatelor unei organizatii. Astfel,
indiferent daca vorbim de o institutie publica, de o societate comerciala sau de o fundaţie,
cultura organizationala reprezinta unul din principalii factori care poate determina
succesul sau insuccesul acelei organizatii - succes masurat prin gradul de satisfactie
oferit de organizatie celor interesati de rezultatele ei.
O cultura organizationala orientata spre calitatea reprezinta pentru orice organizatie
o garantie a supravietuirii si dezvoltarii continue, indiferent daca activeaza pe o piata
intens concurentiala sau intr-un mediu economic, social sau politic neprielnic. Aceasta
deoarece cultura organizationala, prin componentele sale, este cea care dicteaza anumite
norme de comportament ale angajatilor, orienteaza modul cum angajatii percep si isi
reprezinta realitatea, modul cum este "bine" sa reactioneze la schimbarile de mediu.
5
frecvent utilizată abordare este cea antropologică.
Alţi autori afirmă că, operaţional, cultura poate fi definită ca totalitatea principiilor
de bază care reunesc membrii unei comunităţi. Toate acestea, legate de calităţile psihice,
arată înţelegerea şi acordul dintr-un grup, modul în care se iau decizii şi se abordează
problemele. Cercetătorul american Edgar Schein9 şi-a formulat opiniile privind cultura
organizaţiei ca rezultat al consultanţei acordate mult timp firmelor. El elaborează o
definiţie complexă, cu şase puncte, potrivit căreia cultura poate fi - în fapt - delimitată
prin componentele ei, astfel: 1. regulile de comportament observate când oamenii se
întâlnesc, cumar fi: limbajul folosit şi modalităţile de exprimare a stimei şi respectului;
2. normele care se dezvoltă în cadrul echipelor de lucru;
3. valorile dominante adoptate de organizaţii privind produsele;
4. filosofia care călăuzeşte politica unei organizaţii faţă de propriii
angajaţi şi clienţi; 5. regulile statornicite în organizaţie pentru o funcţionare eficientă;
6. spiritul şi climatul prezente în firmă, exprimate prin design, confort şi
felul în care membrii organizaţiei iau contact cu cei din afara ei.
6
importantă în determinarea succesului relativ decât orice alt factor, inclusiv diferenţele de
strategie, care pot fi ele însele explicate parţial de cultură.
O definire sensibil mai cuprinzătoare a culturii organizatorice este utilizată de alţi
doi specialişti americani, M.J. Stahl şi D.W. Grigsby . În accepţiunea acestora, cultura
organizaţională desemnează un ansamblu de valori, credinţe şi sensuri majore partajate de
componenţii unei organizaţii
Noţiunea de „cultură organizaţională” este cercetată ca un mod de activitate a
subiecţilor uniţi într-un anumit tip de grup social – organizaţia, ea fiind inseparabilă de
practica dirijării proceselor sociale în toată varietatea lor.
Noţiunea de “cultură”, atunci când se aplică unei organizaţii, a ajuns să semnifice
sistemul predominant de convingeri şi valori pe care le profesează membrii organizaţiei
respective. Schein defineşte astfel noţiunea de “cultură”:Un tipar de premise elementare
inventate, descoperite sau elaborate de un grup dat pe măsură ce acesta învaţă să facă
faţă propriilor probleme de adaptare la exterior şi de integrare pe plan intern care a
funcţionat suficient de bine pentru a fi considerat valabil şi, ca urmare, pentru a fi
asimilat de noii membri ai grupului ca modalitate corectă de a percepe, a gândi şi a
simţi în legătură cu problemele respective.
O caracteristică fundamentală a definiţiei lui Schein este faptul că se concentrează
mai degrabă pe premise, adică pe comportamentul implicit, decât pe comportamentul
explicit sau afişat în mod public.
Cultura poate fi definită şi ca un set dublu sau bicategorial de valori, norme şi
convingeri împărtăşite în cadrul unei organizaţii. La suprafaţă se află cultura explicită,
care se manifestă în chiar modul de structurare a conducerii organizaţiei şi în retorica
buletinelor, notificărilor etc. emise de aceasta, iar în adâncime se află o cultură implicită,
mai apropiată de realitate, care rezidă în ipotezele formulate de conducere şi de angajaţi
în legătură cu ceea ce este realmente important. Afirmaţia poate fi ilustrată cu ajutorul
următoarelor două exemple.
O cultură puternică este aceea în care premisele implicite se armonizează cu cele
explicite. O cultură slabă este aceea în care dimensiunea implicită se află în divergentă cu
cea explicită. Schein vine cu o afirmaţie extrem de interesantă:
Funcţia culturii în viaţa grupului se schimbă odată cu maturizarea acestuia, adoptând
deci, atunci când discută despre modul cum evoluează cultura, ideea de ciclu de viaţă.
Aşa cum spune chiar el: “Forţele care pot să dezgheţe o cultură dată sunt şi ele
susceptibile să varieze, în funcţie de diversele stadii de evoluţie a organizaţiei.
Conform opticii sale, orice organizaţie parcurge trei perioade majore pe durata ciclului
său de viată:
- naştere şi dezvoltare iniţială sau timpurie, urmată de o fază de succesiune;
- vârsta sau perioada de mijloc a existenţei organizaţionale;
- maturitatea organizaţională, urmată de una dintre cele două alternative posibile:
transformare sau destrămare.
Cultura unei organizaţii poate adesea să ia naştere în primul rând pe baza premiselor şi
atitudinilor pe care le manifestă proprietarii sau directorii organizaţiei. Jeff Farnham
propune o clasificare a organizaţiilor în funcţie de doi parametri esenţiali:
- tipul capitalului (public sau privat)
- orientarea (profit-venituri sau bunăstare socială).
În sinteză, ce este cultura organizaţională ?
7
- cultura organizaţională este “personalitatea” organizaţiei;
- cultura organizaţională este un ansamblu de tradiţii, valori, proceduri, concepţii şi
atitudini care creează contextul a tot ceea ce facem şi gândim în cadrul
organizaţiei.
Cultura organizaţională poate fi exprimată prin simboluri de profunzime şi simboluri de
suprafaţă:
- simbolurile de suprafaţă sunt acele instrumente concepute special pentru a crea
organizaţiei o anumită imagine;
- simbolurile de profunzime oferă un indiciu cu privire la felul în care se lucrează în
organizaţia respectivă.
8
grupuri profesionale existente in organizatie. De asemenea, functionarea organizatiilor
care au filiale sau divizii in alte tari, implica si existenta pentru fiecare unitate a unei
culturi proprii. Atat la nivelul unitatilor care sunt filiale sau divizii ale unor organizatii,
cat si nivelul diverselor subdiviziunilor organizatorice ale aceleiasi unitati, convingerile,
aspiratiile si modul de comportament organizational prezinta anumite elemente specifice
ce reflecta caracteristicile si conditiile definitorii ale activitatilor realizate in cadrul lor.
1) Stiluri Constructive
9
organizatii sunt incurajati sa obtina satisfactie din munca lor, sa se
autodezvolte, sa urmareasca mereu activitati noi si interesante. Chiar daca
organizatiile care au ca specific autodezvoltarea pot fi destul de greu de
inteles si de controlat, acestea au tendinta de a fi inovative, ofera produse
si servicii de buna calitate, ii atrag si ii dezvolta pe angajatii care se
remarcă.
• Cultura de tip aprobare descrie organizatiile in care sunt evitate conflictele iar
relatiile interpersonale sunt amiabile cel putin la nivel superficial. Angajatii simt
ca trebuie sa fie de acord si sa obtina aprobarea celorlalti precum si sa fie placuti
de acestia. Acest mediu de lucru poate limita eficacitatea organizatiei, descurajand
contradictiile constructive si exprimarea lor.
10
deciziile se iau centralizat, iar angajatii sunt determinati sa faca doar ce li se spune si sa
verifice orice decizie cu superiorii. Slaba performanta este data de lipsa initiativei
individuale, a spontaneitatii, a flexibilitatii si a luarii deciziilor potrivite.
• Cultura de tip competitiv este cea in care este valorizat succesul iar angajatii sunt
reco-mpensati pentru performanta dintre ei insisi. Oamenii din asemenea
organizatii lucreaza intr-un m ediu de tip „castig-pierdere” siconsidera ca pentru a
firem arcati trebuie sa lucreze (mai degraba) impotriva colegilor decat impreuna.
Exagerarea competitivitatii poate impiedica eficacitatea, reducand cooperarea si
incurajand standarde de performanta nerealiste (fie prea slabe, fie prea ridicate).
11
• Cultura de tip perfectionist caracterizeaza organizatiile in care sunt valorizate
straduinta, efortul depus si atentia la detalii. Angajatii simt ca trebuie sa
preintampine toate gre-selile, sa aiba totul sub control si sa lucreze mult pentru a
atinge obiective foarte precise. Desi o usoara orientare de acest tip ar putea fi
utila, o prea mare accentuare a perfectionismului ii poate determina pe angajatii
organizatiei sa piarda imaginea scopului in ansamblu, sa se piarda in detalii, sa
manifeste simptome de stres. Acest lucru tinde sa intarzie rezolvarea problemelor.
Intr-un material vitor vom analiza cateva dintre conse-cintele pe care cultura
organizationala le imprima la nivel de angajati (motivatie, satisfactie, retentie) , de
echipe de lucru (colaborare) si pentru intreaga organizatie pe termen mediu si
lung.
Íntre aceste realităţi ale vieţii organizaţionale există legături deosebite. Liderii de
succes îşi exercită influenţa deosebită prin intermediul culturii manageriale şi
organizaţionale. Totodată, ei ajută ca aceaste culturi să se modeleze, să se transforme. La
rândul lor, cultura organizaţională va modela atitudinile şi comportamentele managerilor
şi salariaţilor din cadrul firmei.
.
Conform lui Jacues Clement10 ,,leadership-ul este —procesul prin care o
persoană stabileşte un scop sau o direcţie pentru una sau mai multe persoane şi-i
determină să acţioneze împreună cu competenţă şi deplină dedicare în vederea realizării
lor.’’
Nicolescu şi Verboncu11 desemnează prin ,, leadership capacitatea unui lider, a unui
cadru de conducere, de a determina un grup de persoane să conlucreze cu acesta în
realizarea unui obiectiv pe baza puternicei lor implicări afective şi operaţionale“.
10
Clement, J., Executive Leadership, Casai Hall, Arlington, 1991
11
O. Nicolescu, I. Verboncu – Fundamentele managementului organizatiei, Ed. Tribuna Economica,
Bucuresti, 2001
12
rezistenţă destul de mare a managerilor, a culturii manageriale faţă de asemenea
iniţiative.
Leadershipul este tot mai mult văzut nu numai ca o caracteristică individuală a
unei persoane, cât şi o condiţie decisivă a culturii; aceasta înseamnă că leadershipul este
rezultatul unor acţiuni specifice, bine planificate de către unul sau mai mulţi lideri ce
doresc să creeze o cultură managerială puternică, caracterizată prin armonie internă în
jurul unei viziuni, a unor valori pe care aceştia le au şi reuşesc să le transmită şi
susţinătorilor. Íntr-un fel, sarcina liderilor este aceea de a forma o comunitate, de a da un
înţeles şi o direcţie pentru mai mulţi indivizi, în vederea atingerii unor obiective comune.
O organizaţie se dezvoltă atunci când liderii reuşesc să-şi transmită valorile, iar
acestea sunt acceptate şi însuşite de către ceilalţi salariaţi ca fiind modalitatea corectă de
gândire şi acţiune. Este important ca între liderii şi susţinătorii lor să se stabilească
legături sincere, de încredere, bazate pe o serie de valori reciproc împărtăşite.
Leadershipul devine un rezultat al colaborării dintre lider şi stakeholderii săi, în condiţiile
în care acesta reuşeşte să stabilească o viziune care să-i motiveze pe stakeholderi să-i
accepte punctele de vedere, să şi le însuşească şi să le susţină.
Una dintre întrebările pe care cineva şi le poate ridica este aceea a cauzelor, a
motivelor, ce determină una sau mai multe persoane să facă ceea ce altcineva doreşte.
Răspunsul ar putea îmbrăca cel puţin două forme:
• pentru că oamenii împărtăşesc aceleaşi nevoi, ei cred sau sunt convinşi de lider că
urmând calea propusă de el îşi vor atinge obiectivele;
• oamenii sunt constrânşi sub diferite forme să se mişte în direcţia dorită de lider.
Aceasta este o zonă periculoasă pentru că se bazează în special pe motivare negativă, pe
aspecte punitive; personalul nu numai că nu crede în acţiunile propuse de lider ci chiar
poate să le perceapă ca o ameninţare la adresa intereselor şi a statusurilor lor. Cultura este
o forţă puternică, iar un lider ştie asta şi încearcă săo folosească. Cultura organizaţională
acţionează ca nişte paradigme, ca modele intelectuale şi emoţionale. Aceste modele
conduc la crearea unei identităţi pentru un individ sau colectivităţi ce generează
sentimentul de apartenenţă, de membru al unei anumite societăţi. Elementele anterioare
nu trebuie să ne conducă însă la ideea că managerii vor genera o nivelare a aşteptărilor şi
a comportamentelor salariaţilor, deoarece aceasta ar însemna o stagnare şi chiar declin.
Din contră, ei trebuie să asigure un climat care să încurajeze acceptarea diferenţelor
individuale, să stimuleze creativitatea şi spiritul de iniţiativă.
Toate acestea, sprijinite printr-o comunicare continuă, totală, la toate nivelele
ierarhice, atât sun forma unor mesaje explicite, cât şi implicite. Crearea şi menţinerea
unei culturi organizaţionale şi manageriale competitive este o problemă de leadership, ce
îşi are originea chiar în fondatorii unor firme şi ulterior în succesorii acestora. Ei trebuie
să creeze acel mediu fizic, psihologic şi emoţional, care să determine angajaţii să
dorească să-i urmeze, să se înscrie pe direcţia dorită, participând cu toate resursele de
care dispun.
Influenţa fondatorilor a liderilor —carismatici“ se face simţită, în primul rând,
asupra culturii manageriale, care preia, păstrează şi transmite ca pe o moştenire culturală,
ansamblul de valori, atitudini şi comportamente, considerate a fi corecte din punct de
vedere etic, cât şi generatoare de performanţă. Ín acest sens, este recomandabil ca liderii
să aibă o capacitate mare de empatie cu susţinătorii lor, să-i poată înţelege şi să se facă
înţeles.
13
Sursa importantă a capacităţii de persuasiune a liderului, a puterii sale, o
constituie propria sa bază culturală; sistemul de credinţe, valori, atitudini şi
comportamente în care el crede cu putere şi care îi marchează decisiv acţiunile. O sursă
suplimentară provine şi din coaliţiile de sprijin pe care el reuşeşte să şi le creeze rapid şi
şă le utilizeze ca platforme pentru promovarea viziunii sale. Fără îndoială că între
leadership, cultura managerială şi cea organizaţională există o serie de influenţe
reciproce, ce ajută la progresul fiecăreia.
Leadership-ul cultural
Un element care este bine de avut în vedere este acela al unicităţii culturii. Fiecare
cultură organizaţională, fiecare cultură managerială reprezintă o construcţie socială cu
propria identitate, asemănătoare indivizilor. Ín cadrul acestora, salariaţii desfăşoară o
serie de activităţi, comunică şi interacţionează pentru atingerea obiectivelor stabilite în
strategii şi politici. Managerii din organizaţiile moderne se confruntă tot mai des cu
provocarea integrării unor elemente culturale ce provin de la persoane aparţinând
diverselor naţionalităţi, cu diferite nivele de pregătire, diferite obiceiuri, tradiţii,
comportamente etc. Impactul direct şi imediat este asupra culturii manageriale. Aceasta
trebuie să fie deschisă, să permită cuprinderea şi integrarea unor simboluri, valori, norme
ce nu reflectă baza culturală a majorităţii personalului. Diversitatea culturală este una
dintre temele cel mai des abordate în teoria şi practica organizaţională. Ea încearcă să
ofere o serie de explicaţii cu privire la modul în care indivizii şi grupurile sunt diferite,
dar şi la modalităţile prin care —zestrea culturală“ poate fi utilizată de către manageri,
lideri, pentru o dezvoltare a capacităţii de acţiune a organizaţiilor.
Ín definirea leadership-ului cultural putem pleca de la următoarele premise:
• valorile şi practicile societale şi organizaţionale influenţează apariţia şi manifestarea
liderilor;
• liderii influenţează structurarea şi desfăşurea activităţilor, precum şi formele de
manifestare a culturii organizaţionale;
• personalul organizaţiilor este influenţat de structura şi practicile organizaţionale, de
cultura organizaţională şi de forţa de influenţă a liderilor;
• relaţiile strategice dintre mediu şi organizaţie sunt modelate de forţele culturale;
• performanţele individuale şi organizaţionale depind de capacitatea liderilor de a stabili
obiective realiste şi de a motiva personalul să participe la elaborarea şi realizarea
acestora.
Rolul liderului/managerului nu este unul uşor; el trebuie să creeze întâi o viziune bazată
pe un set de valori proprii, care să ţină seama de elementele culturale organizaţionale şi să
fie acceptate de către ceilalţi componenţi ai firmei. Este o activitate ce se desfăşoară mai
mult pe plan informal. Apoi, este necesar ca el să creeze un cadru formal în care
14
săinstituţionalizeze valorile declarate, să construiască structuri şi sisteme care să le
sprijine şi să le dezvolte.
15
intensitatea acestora, managerii dezvoltă o serie de mecanisme specifice
pentru a face faţă situaţiilor de acest gen. El oferă de multe ori posibilitatea
apariţiei unor lideri, a declaşării unor schimbări organizaţionale.
• Angajamentul - Obţinerea unui angajament ridicat din partea salariaţilor în
direcţia stabilită de lider este un semnal puternic al autorităţii acestuia. O
implicare mare a susţinătorilor are loc când acestora le sunt expuse valori
clare, obiective precise, modalităţi de acţiune, recompense pentru eforturile
depuse.
• Coeziune - Acest element provine din dorinţa oamenilor de a realiza ceva
împreună, de a-şi combina resursele individuale de care salariaţii dispun
pentru atingerea unor obiective care să le satisfacă atât propriile interese,
cât şi pe cele ale organizaţiei. Un grad ridicat de coeziune întâlnim în
organizaţiile în care salariaţii împărtăşesc în mare măsură un set comun de
credinţe, valori, atitudini şi comportamente. Cu cât coeziunea este mai
mare, cu atât gradul de impunere a valorilor grupului pentru noii veniţi este
mai mare, iar procesul de schimbare mai dificil.
• Íncrederea - Este un important element organizaţional. La fel ca pe câmpul
de luptă, salariaţii trebuie să creadă în comandanţii lor. Pentru aceasta este
nevoie ca liderii să-şi facă cunoscută cât mai clar poziţia şi prin atitudinile
şi acţiunile lor să se manifeste în consonanţă cu valorile declarate. Íntr-un
climat de încredere, salariaţii sunt mult mai deschişi şi dispuşi să-şi asume
riscuri. Dintre alte elemente ce au un impact semnificativ putem să
menţionăm:
• politicile organizaţiei;
• profesionalismul;
• proiectarea postului;
• complexitatea activităţilor;
• sistemul de pregătire/perfecţionare a personalului;
• sistemul de recompensare.
Liderii, prin calităţile lor înnăscute şi dobândite, pot crea adevărate punţi de legătură
între membrii organizaţiei, între obiectivele individuale şi cele de ansamblu ale firmei,
contribuind la armonizarea intereselor unor categorii diverse de stakeholderi şi la
satisfacerea într-un grad înalt a nevoilor şi intereselor acestora.
16
I. Importanţa rolul şi descrierea principiilor
17
mai valoroase ale unei organizaţii şi că buna administrare este cheia descoperirii,
dezvoltării şi managementul celorlalte bunuri.
Câteva din principiile cheie,ce trebuie urmate de un adevărat lider ( unele din
principii sun universal valabile- în lume şi societate altele sunt specifice doar vieţii
sociale) :
13
Pe frontispiciul templului din Delphi este scris: „ Cunoaste-te pe tine insuti si vei cunoaste intregul
Univers, cu energiile si fortele sale ascunse”
18
Sursa principală de probleme nesfârşite în multe companii şi culturi, este
paradigma14 socială dominantă de o abordare din afară – înăuntru.
Dacă însă proprietarilor sau managerilor le lipsesc caracterul şi competenţa ,ei nu
le vor acorda celorlalţi putere, profit şi recunoaştere. Dacă totuşi procedează astfel ei se
simt ameninţaţi. Trebuie să lucrăm asupra caracterului şi competenţei pentru a rezolva
problemele structurale şi sistemice, ei simt că riscă la nivel personal. Oamenii sunt cei ce
produc strategia, structura, sistemele şi stilurile organizaţiei.
Toţi avem bătăliile noastre personale. Şi toţi avem şansa de a trăi până la capăt
bătălii noastre publice, în mintea noastră, înainte chiar provocările de a ajunge la ele
în realitate. Astfel putem de fapt să trăim până la capăt provocările din cursul zilei
înainte ca ele să apară.
14
Paradigma este o construcţie ideatică care oferă unei comunităţi, pe o perioada de timp relativ lungă, o
identitate de sine ( în societate, în domeniul ştiinţei, în viaţa publică etc.)
19
Puterea legitimă apare atunci când şi şi conducătorii şi subordonaţii cred tot mai
adânc în cauza sau scopul lor. Puterea legitimă scoate la lumină dorinţa subalternilor de
a risca făcând lucruri bune, pentru că liderul le preţuieşte.
Confucius15
15
(Kong Fu Zi sau Confucius). Confucianismul este astăzi o şcoală filozofică şi o ideologie cu tente
religioase, cu aproximativ 6.000.000 de adepti (majoritatea în China, Coreea, Vietnam, Japonia), fondata de
filozoful chinez Confucius (551-479.I.C), care se preocupa de principiile bunei conduite, intelepciunea
practica si relatiile sociale
20
"Omul instruit are în sine motive spontane de bucurie, omul omenos are pentru sine
eternitatea."
21
dreptatea, nu există în lumea sensibilă. În domeniul sensibil, al lucrurilor corporale, există
numai formele corupte ale Ideilor sau paradigelor (fie că este vorba de Ideea de Cetate,
fie de altele).
Aristotel –Politica
Cele opt cărţi ale Politicii, despre care nu se ştie dacă n-au fost redactate în
momente diferite ale vieţii lui Aristotel, tratează în general comunitatea politică şi
instituţiile sale. Aristotel se interesează de politică în calitate de naturalist, observator
care descrie, compară şi clasifică cetăţile pe care le cunoaşte identificând trăsăturile care
le sunt comune.
Ceea ce face ca un regim politic să fie bun nu este conformarea sa la o normă ideală, ci
adaptarea la datele concrete ale istoriei. Un regim neadaptat la realitate se găseşte în mod
necesar sancţionat pe termen lung prin tulburări sau revoluţii. Rezistenţa la timp este un
criteriu realist pentru definirea idealului politic: cele mai bune regimuri sunt în general şi
cele mai durabile. Cetăţile fiind diferenţiate prin date geografice, prin populaţie, prin
cultură şi istoria lor, nu se poate furniza un model universal de cetate ideală. Aristotel îşi
manifestă preferinţa pentru regimurile cumpătate care sunt în acelaşi timp cele mai drepte
şi mai puternice.
Politika lui Aristotel realizează o adevărată microsociologie a raporturilor de conducere,
dovedind o subtilă surprindere a fenomenelor specifice statului sclavagist al cărui Întrucât
Binele suprem se află dincolo de bunurile particulare, omul trebuie să se mulţumească cu
obţinerea a ce e mai bine posibil şi să nu pornească în căutarea unui absolut iluzoriu.
Fericirea rezidă, în ultimă instanţă, în activitate. Politica, prima dintre ştiinţe în concepţia
lui Aristotel, studiază omul ca zoon politikon (animal social [1] [2] - politikon provine de
la cuv. polis, "cetate" în limba greacă). Omul este destinat prin natura sa nu numai pentru
a trăi o existenţă biologică, ci şi pentru bine şi pentru fericire. Fericirea presupune o
independenţă maximă faţă de constrângerile materiale pe care individul este incapabil să
o obţină singur şi care nu este pe deplin realizată decât în comunitatea politică.
contemporan era.
Se pune problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul
este că ar trebui să fii şi una şi alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două
lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur
pentru tine să fii temut decât iubit.
Oamenii îşi schimbă bucuros stăpânirea în credinţa că vor avea alta mai bună, ceea
ce îi face să ridice armele împotriva celui care domneşte asupra lor; dar se înşală,
pentru că experienţa le arată apoi că starea lor a devenit de fapt mai rea.
Principele trebuie să se poarte în aşa fel cu supuşii lui, încât nicio întâmplare, nici
bună, nici rea, să nu-l facă să se schimbe
18
Niccolò Machiavelli (în italiana Niccolò di Bernardo dei Machiavelli)(Florenţa,3 mai 1469-Florenţa,21
iunie 1527) diplomat,functionar public,filiosof politic si scriitor italian.
22
Nu e altă cale de a te feri de linguşitori decît aceea de a le da oamenilor de înţeles
că adevărul rostit de ei nu are de ce să te supere.
Omul înţelept trebuie să calce întotdeauna pe urmele oamenilor mari şi să-i imite
pe aceia care au fost desăvârşiţi
Diverse :
Principiul lui Peter este o teorie emisă de Dr. Laurence J. Peter. Teoria afirmă că
membrii de succes ai unei organizaţii ierarhice sunt, până la urmă, promovaţi până la
nivelul lor maxim de competenţă, după care, o promovare ulterioară îi ridică la un nivel
pentru care nu mai sunt competenţi. Termenul este o interpretare umoristică a teoriei
principiului plăcerii a lui Sigmund Freud.
Teoria a fost lansată, cu un stil plin de umor, în cartea The Peter Principle, publicată
pentru prima dată în 1969. Peter spune că tema cărţii sale este '"Ierarhiologia". Principiul
de bază, enunţat în carte, sună astfel:
Într-o ierarhie, fiecare salariat are tendinţa de urca până la nivelul său de incompetenţă
23
comportamentului lor. Descoperă că sunt reale şi identificabile, doar că ei nu-şi puseseră
niciodată problema în acest mod până atunci.
Ierarhia nevoilor, conform lui Maslow, are 5 nivele. Haideţi să vorbim pe scurt despre
ele.
1. Nevoi elementare biologice (fiziologice) : satisfacerea nevoilor de somn,
respiraţie, apă, alimente, căldură, adăpost, mişcare şi sex. Ele sunt cele mai puternice,
întrucât dacă sunt ameninţate, vor fi primele ce vor fi căutate pentru a fi satisfăcute. Sunt
nevoi ce ţin chiar de supravieţuirea noastră.
2. Nevoi de securitate, protecţie (casă, haine, unelte, siguranţă în caz de pericole).
De multe ori noi adulţii nu suntem foarte conştienţi de aceste nevoi (doar cand viaţa ne
este ameninţată sau în perioade de dezorganizare a vieţii). Însă copiii tind să dea deseori
semne de insecuritate şi au nevoie să se simtă în siguranţa.
3.Nevoi sociale, de apartenenţă la un grup : comuniune socială, comunicare,
implicare în rezolvarea problemelor sociale, participare la viaţa comunităţii al cărei
membru eşti, participarea la evenimentele sociale, nevoia de iubire şi afecţiune în cuplu şi
din partea celor apropiaţi
4.Nevoi de individualizare, de stimă şi recunoaştere : stima de sine, stima pe care o
primeşti de la alţii, nevoia de a fi ascultat şi înţeles, aprobarea şi recunoaşterea
competenţelor, meritelor şi valorii din partea altora ; uneori chiar nevoia de a fi
important, de putere, control, prestigiu, faima. Când ele sunt satisfăcute, persoana se
simte încrezatoare în sine şi valoroasă. Când aceste nevoi sunt ‘frustrate’, persoana se
simte inferioară, slabă, neputincioasă, lipsită de valoare.
5.Nevoia de auto-realizare : împlinirea visurilor şi scopurilor propuse, reuşită în
viaţă, hobby, activitatea de creaţie, conştientizarea rolului şi rostului nostru în lume,
relaxare, meditaţie, realizarea potenţialului maxim, crearea şi împlinirea destinului său
înalt.
Există o relaţie de dependenţă între aceste 5 trepte. Atâta vreme cât nu ţi-ai satisfăcut
nevoile inferioare ierarhic de pe treptele unu şi doi, nu vei putea accede la sistemul
motivaţional dat de treptele superioare trei, patru şi cinci. Perceperea şi satisfacerea
nevoilor sociale, de individualizare şi de auto-realizare sunt condiţionate de satisfacerea
mai întâi a nevoilor de bază biologice şi de siguranţă. Nu numai că satisfacerea treptei 3,
4 sau 5 sunt trecute pe plan secund, în aşteptare, până se satisfac nevoile treptelor
inferioare, dar aceste trebuinţe superioare nici măcar nu sunt percepute sau conştientizate
suficient. E clar că nu îţi arde de viaţă socială, recunoaşterea meritelor pentru cine ştie ce
proiect sau crearea înaltă a propriului destin atâta timp cât nu ai ce mânca, eşti bolnav, nu
ai casă sau o relaţie satisfăcătoare.
Un comentariu : piramida este valabilă în special pentru oamenii din societatea
occidentală, care duc o viaţă considerată ‘normală’. La orientalii tradiţionali (nu cei
occidentalizaţi), în afara primelor 2 nivele comune, cel mai important nivel este al 5-lea
(şi asta e valabil şi la persoanele religioase).
24