IMAGINE ŞI COMUNICARE ÎN

ORGANIZAŢII
SUPORT DE CURS

COMUNICAREA INTRAPERSONALĂ

În cazul acestui tip de comunicare emiţătorul şi receptorul sunt indiscernabili. Ea este

consilierea individului uman cu sine însuşi, atunci când ascultă “vocea interioară”. Astfel, se
cunoaşte şi se judecă pe sine. Se întreabă şi răspunde. Gândeşte, analizează şi reflectează.
Evaluează decizii sau repetă mesajele destinate altora. Este necesară pentru echilibrul psihic şi
emoţional. Deşi nu presupune existenţa unor comunicatori distincţi, dialogul interior pe care îl
purtăm cu noi înşine reprezintă un autentic proces de comunicare, în care îşi află locul chiar şi
falsificarea informaţiei în vederea inducerii în eroare a interlosutorului (de exemplu, situaţia
destul de frecvent întâlnită, a oamenilor care se mint sau amăgesc pe ei înşişi). Spre deosebire de
toate celelalte tipuri de comunicare, cel intrapersonal nu presupune cu necesitate codificarea şi
decodificarea mesajelor, întrucât ele nu trebuie să străbată un spaţiu fizic, ci exclusiv unul
mental, adimensional şi subiectiv. Cu sine însuşi, omul poate sta de vorbă şi fără cuvinte, ceea ce
nu înseamnă că verbalizarea gândurilor nu este un fenomen destul de frecvent.

COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

Comunicarea interpersonală ocupă un loc aparte în ierarhic tipurilor de

comunicare, deoarece prezintă, mai mult decât oricare dintre acestea, calitatea de a
influenţa opiniile, atitudinile şi credinţele oamenilor.Panoplia mijloacelor non-
verbale, precum şi armele inefabile ale magnetismului personal cunosc aici terenul
ideal de desfăşurare.
Obiectivele comunicării interpersonale sunt următoarele:

a) persuadarea interlocutorului;
b) autocunoaşterea: presupune dirijarea interacţiunii cu partenerii de comunicare în
aşa fel încât să-i determine să ne destăinuie constatările pe care le-au făcut în
legătură cu trăsăturile şi manifestările noastre ce scapă propriei capacităţi de
observare;
c) descoperirea lumii exterioare: cunoştinţele noastre despre lume provin din multe
alte surse, schimbul de informaţii cu interlocutorii umani direcţi ocupând, din
acest punct de vedere, un loc destul de modest, dar nu este mai puţin adevărat că
ele se fixează devenind parte a personalităţii noastre, în mare măsură sub influenţa
convorbirilor purtate cu cunoscuţii pe temele respective;
d) stabilirea şi menţinerea de relaţii semnificative cu alte fiinţe umane: William
Schutz afirmă că printre factorii ce determină comportamentul nostru
comunicaţional se numără şi aşa numitele “nevoi interpersonale”. – Prima este
nevoia de incluziune care se manifestă sub forma aspiraţiei de a obţine de la
 ceilalţi recunoaşterea valorii proprii. Dorim să fim acceptaţi într-un anumit grup
de referinţă, dar nu oricum, ci pe baza măcar a unei calităţi care să ne distingă de
ceilalţi. Nevoia de incluziune ne împinge să ne comportăm în aşa fel încât să ne
remarcăm, să ieşim în relief. A doua nevoie interpersonală este nevoia de control,
expresie a dorinţei de a impune celorlalţi voinţa noastră, de a-i conduce ori măcar
influenţa, pe faţă sau din umbră. Contrar aparenţelor, nu există o corelaţie
obligatorie între nevoia de incluziune şi cea de control. Nu rare sunt cazurile în
care cineva preferă rolul de “eminenţă cenuşie” puterii exhibate în văzul lumii,
ceea ce denotă coexistenţa unei slabe nevoi de incluziune cu o foarte pronunţată
nevoie de control. Dimpotrivă, unele persoane se străduiesc să ajungă în poziţii de
comandă nu pentru a exercita controlul, ci din dorinţa de a se afla în atenţia
celorlalţi. A treia este nevoia de afecţiune. Unii oameni sunt calzi şi prietenoşi în
toate relaţiile lor, chiar şi în cele cu totul pasagere. Ei aşteaptă un comportament
asemănător şi din partea celorlalţi, deoarece nevoia lor de afecţiune e mai mare
decât a altora. Când această nevoie este mai estompată, avem de-a face cu
persoane care preferă să îşi ţină semenii la distanţă, evitând intimitatea, ceea ce
poate să le creeze renumele de oameni încrezuţi, orgolioşi sau snobi. O atare
atitudine provoacă interlocutorului o stare de disconfort, care îngreunează
considerabil comunicarea. O anumită deschidere afectivă se dovedeşte, astfel,
necesară bunei desfpşurări a unui dialog autentic, fără ca aceasta să însemne că nu
putem să comunicăm cu succes decât cu parteneri pe care îi iubim.
e) Ajutorarea semenilor reprezintă motivaţia şi obiectivul unei clase bogate de
comunicări interpersonale. Poţi ajuta pe cineva sfătuindu-l bine, consolându-l într-
un moment greu, acordându-i asistenţă profesională etc. Comunicarea în scopul
ajutorării face obiectul unor profesiuni distincte, precum cea de medic, preot,
consilier etc.
f) Jocul şi distracţia implică şi ele o comunicare interpersonală. Aparent marginal şi
frivol, jocul ocupă în viaţa omului şi a omenirii un loc mult mai important decât
consimte să-i acorde opinia comună.
O trăsătură specifică a comunicării interpersonale este importanţa retroacţiunii,
dată fiind promptitudinea răspunsului ce caracterizează acest tip de comunicare.
Chiar dacă nu îmbracă o formă verbală, replicile sunt aici, de regulă, imediate.
Mimica, privirea, gesturile, “aerul” receptorului îl informează pe emiţător cu
privire la efectul mesajelor sale şi îi îngăduie să-şi dirijeze discursul în aşa fel
încât să-I asigure maximum de eficacitate.

Un tip aparte de conexiune inversă îl reprezintă autofeedback-ul. Faptul că, atunci când
vorbim, ne auzim vorbind, iar când scriem, avem în faţa ochilor rândurile redactate anterior
creează condiţii pentru ajustarea pe parcurs a diverşilor parametri ai comunicării, de la cei vocali
(tonul, volumul, înălţimea glasului, ritmul vorbirii, acurateţea pronunţiei etc.) sau vizuali
(caligrafie, ortografie), până la aspecte de conţinut (claritatea ideilor, logica argumentării etc.).
 COMUNICAREA DE GRUP

Comunicarea de grup este o formă reglemetată de interacţiune între indivizi cu obiective şi

scopuri comune. Comunicarea de grup are o puternică aplicabilitate în mediul instituţional, astfel
putem aminti câteva caracterisitci ale comunicării de grup:
1. De regulă, obiectivele principale sunt de a identifica diferite probleme, de a construi
strategii de rezolvare sau ameliorare a diferitelor probleme şi de a monitoriza modurile d
eimplementare a acestor strategii.
2. Este o formă de comunicare organizată; există câteva principii fundamentale legate de
modul de desfăţurare a comunicării de grup, astfel accentul se pune pe cantitate, şi nu pe calitatea
informaţiilor; se adună o cantitate cât mai mare de păreri, idei şi opinii, care sunt analizate
ulterior.
3. Participanţii nu trebuiesc inhibaţi, iar exprimarea lor trebuie să fie aproximativ echitabilă
din punct de vedere al timpului de care beneficiază în prezentarea propriilor puncte de vedere.
4. În context instituţional, are un rol deosebit în legătură cu asumarea responsabilităţilor;
asumarea individuală a responsabilităţilor este indezirabilă şi periculoasă; indezirabilitatea se
referă la limitarea participării în decizie, fapt ce conduce la o lipsă de motivaţie în desfăşurarea
activităţilor; de asemenea, asumarea individuală a responsabilităţior oferă posibilitatea ca
persoana în cauză să fie trasă la răspundere şi sancţionată aspru.
5. Comunicarea de grup oferă contextul responsabilităţii colective; în această situaţie eşecul
este asumat de întregul grup profesional, iar repercusiunile se manifestă doar la nivelul urmărilor
negative pe care o decizie incorectă le poate genera.
6. Acest context comunicaţional asigură şi stimulează o bună comunicare între membrii
aceluiaşi mediu instituţional, contribuie astfel la intensificarea coeziunii de grup, fenomen care
are de regulă urmări pozitive din perspectiva eficienţei activităţilor profesionale.
7. Reglementează relaţionarea indivizilor cu mediul instituţionalde care aparţin, având ca
obiectiv o imagine pozitivă s instituţiei şi activităţilor sale.
Comunicarea de grup este o altă ipostază a comunicării interpersonale, ce presupune mai
mult de doi participanţi. Limita superioară variază de la caz la caz, dar, în general, sunt
considerate tipice pentru această formă de comunicare grupurile zise “mici”, cu cel mult zece
participanţi, în care legătura interpersonală a fiecăruia cu fiecare nu este grevată de nici un fel de
îngrădiri. Când numărul membrilor creşte (mult) peste această valoare, grupul are tendinţa să se
fragmenteze în subgrupuri (bisericuţe), care, deşi rămân interconectate, îngreunează schimbul de
replici între oricare dintre participanţi. În genere, formarea grupurilor este urmarea dorinţei de
cooperare în vederea atingerii unui ţel comun, fie că e vorba de un proiect profesional, de o
acţiune de întrajutorare sau de un joc de societate. Proximitatea spaţială este şi ea o trăsătură
definitorie a grupurilor. Evoluţia tehnologică a permis însă şi reunirea într-un grup de lucru a
unor persoane aflate fiziceşte la mari distanţe una de alta, cum se întâmplă în cazul
teleconferinţelor.
Din motive lesne de înţeles, comunicarea de grup cel mai mult studiată în ultimele decenii
este cea din cadrul echipelor de profesionişti angajaţi într-un proiect comun. Modalităţile optime
de definire a problemelor de rezolvat, stabilirea criteriilor pentru evaluarea soluţiilor,
identificarea, selectarea şi testarea acestora fac obiectul unor cercetări amănunţite, având drept
scop prioritar eficientizarea grupurilor de lucru. O atenţie deosebită se acordă comunicării în
cadrul şedinţelor de brainstorming, prin care se urmăreşte producerea într-un timp scurt a unui
număr cât mai mare de idei noi, indiferent de valoarea aparentă a acestora, din care ulterior
urmează să fie alese cele efectiv realizabile. Concepută de prof. Alexander Osborn de la Buffalo
University, metoda constă în reunirea într-o încăpere special amenajată pentru a crea o atmosferă
destinsă, a unui grup format din 3-10 persoane, cărora li se propune să rezove o problemă cu
privire la care nu fuseseră informaţi în prealabil. Trăsăturile care deosebesc brainstorming-ul de
comunicarea din cadrul grupurilor de lucru sunt:
a) accentul cade pe cantiate (cu cât mai multe idei, cu atât mai bine!);
b) interzicerea strictă a emiterii oricărei opinii critice la adresa ideii unui alt participant;
c) înregistrarea şi reţinerea, în mod egal, democratic, a tuturor ideilor formulate, indiferent
dacă ele par judicioase, raţionale, realiste sau total trăsnite;
d) dreptul participanţilor de a asocia liber, în orice fel, ideile enunţate de colegiilor, cu
condiţia respectării regulii b.
Multe din succesele metodei sunt puse de analişti pe seama shifting-ului, adică a abordării de
către specialişti a unor probleme din afara domeniului lor de activitate. Privirea proaspătă a
outsider-ului se dovedeşte adesea aptă de a scoate la lumină aspecte ascunse pentru cunoscători
generate tocmai de prea îndelungata familiaritate cu subiectul.

COMUNICAREA PUBLICĂ

Comunicarea publică implică prezenţa unui emiţător unic şi a unei multitudini de

receptori. Nici o altă formă de comunicare interumană nu s-a bucurat, de-a lungul timpului, de o
atenţie comparabilă cu cea acordată acesteia.

a) Teoria acţională, supranumită şi a “ţintei”, absolutizează rolul emiţătorului, afirmând că

succesul comunicării depinde exclusiv de abilitatea acestuia, receptorul jucând rolul unui simplu
receptacul pasiv. Oratorul este văzut ca un arcaş care, adăugând înzestrării naturale un
antrenament corespunzător, va lovi drept la ţintă, adică va obţine efectul dorit indiferent de
trăsăturile de personalitate, predispoziţiile aperceptive, ideile sau starea psihică a destinatarului.

b) Teoria interacţională sau a “ping-pong-ului” recunoaşte rolul interlocutorului. Se ia drept

punct de plecare observaţia că o trăsătură esenţială a comunicării este caracterul ei cooperativ.
Profesorul spaniol Jose Aranguren formulează explicit o condiţie: “Comunicarea este o
transmitere de informaţie la care se aşteaptă răspuns”. Alternarea replicilor, ce se prezintă ca
succesiuni stimul-răspuns, presupune inversarea necontenită a rolurilor de emiţător şi receptor,
proces care aminteşte de schimbul de mingi din partidele de tenis de masă, de unde şi denumirea
teoriei. Comportamentul comunicaţional al participanţilor depinde în fiecare moment de
răspunsul dat de interlocutor la replica precedentă, feedbacj-ul, total ignorat de teoria ţintei,
devenind astfel unul dintre factorii fără de care mecanismele comunicării ne-ar rămâne
incomprehensibile.

c) Teoria tranzacţională sau “a spiralei”. Aprofundarea, în ultimele decenii, a cercetărilor

privind comunicarea non-verbală a condus la o nouă schimbare de perspectivă. Odată cu
recunoaşterea valorii comunicative a comportamentului, nu se mai poate vorbi de asumarea
alternativă a rolurilor de emiţător şi de receptor, ci de două fluxuri informaţionale continue şi
simultane, orientate în sensuri contrare, ca în sistemul telegrafic duplex. Ipoteticului schimb de
acţiuni şi reacţiuni I se substituie acum ideea concomitenţei sistematice a “replicilor”,
descoperire cu urmări profunde, mai ales în ceea ce priveşte modurile de manifestare a
cauzalităţii.

Evoluţia concepţiilor despre comunicarea publică a urmat şi ea traseul schiţat mai sus. În raport
cu străvechea retorică, subordonată teoriei ţintei, noile cercetări pun un accent deosebit pe rolul
interacţiunii, pe contribuţia răspunsului, continuu şi pluriform, al auditoriului la succesul sau
eşecul comunicării. În ceea ce priveşte structurarea discursului, singurele contribuţii notabile ale
teoriei moderne a comunicării publice privesc speciile alocuţiunii informative (prelegeri, cursuri,
conferinţe, comunicări ştiinţifice, rapoarte, dări de seamă). Multe dintre problemele pe care le
ridică acestea, ca, de pildă, cele legate de modalităţile de îmbinare a comunicării verbale cu
recursul la surse audiovizuale (diapozitive, postere, proiecţii, înregistrări pe bandă magnetică)
nici nu aveau cum să se pună pentru creatorii retoricii. În plus, obiectivul lor principal nu era
transmiterea cu maximă acurateţe şi obiectivitate a unei informaţii corecte dintr-un domeniu dat,
ci persuasiunea, câştigarea publicului pentru o teză, poate nu întotdeauna ireproşabilă sub
raportul valorii ei de adevăr.

Referitor la temeiul pus pe memorie în alegerea formei de prezentare a comunicării publice,

teoreticienii actuali, clasifică metodele de expunere tocmai în funcţie de apelul mai amplu sau
mai redus la formule dinainte pregătite şi fixate, fie prin memorizare, fie prin notarea pe un
suport material. Ei disting astfel:

- metoda “manuscrisă”, ce presupune lectura întocmai a unui text redactat în prealabil; ea

este recomandată oamenilor politici, în declaraţiile ce privesc probleme delicate, unde orice
ambiguitate, scăpare sau afirmaţie necontrolată pot avea consecinţe dintre cele mai grave;
procedeul prezintă avantajul că la elaborarea textului poate participa un întreg colectiv de experţi
şi că, în cele din urmă ceea ce se spune este strict ceea ce s-a dorit;

- metoda “memorării”, asemănătoare precedentei prin preexistenţa textului, numai că de

data aceasta el este învăţat pe de rost şi redat cuvânt cu cuvânt, simulându-se, pe cât posibil,
spontaneitatea prezentării libere;

- metoda “impromptu-ului” se situează la polul opus: vorbitorul nu se pregăteşte în nici un

fel pentru intervenţia sa; recurgem la aceasta în situaţii obligate, când trebuie să luăm cuvântul
într-o chestiune ce ne-a fost adusă la cunoştinţă cu numai câteva momente înainte de a ni se cere
părerea despre ea. Sunt nenumărate circumstanţele în care nu putem evita “impromptu-ul”
(examene, mese rotunde, şedinţe de expertizăsau de brainstorming, interviuri), ceea ce nu
înseamnă însă că nu există modalităţi de a ne îmbunătăţi prestaţia în acest domeniu.

- metoda “improvizaţiei”; termenul , corespunzând anglo-saxonului extemporaneous

method, nu este întru totul fericit, deoarece procedeul cu pricina are numai în parte caracter de
improvizaţie; el constă în pregătirea temeinică a alocuţiunii şi memorarea atât a ideilor principale
cât şi a unor fraze cheie, printre care cvasiobligatoriu a celor introductive şi finale, rezultatele
obţinute prin aplicarea acestei metode sunt apreciate drept cele mai bune, întrucât se asigură
interacţiunea optimă cu auditoriul şi conduita cea mai naturală a emiţătorului; acesta se poate
adapta la situaţia de fapt, zăbovind mai mult asupra punctelor pe care publicul dă semne că nu le-
a pătruns suficient, e liber să-şi aleagă cuvintele în conformitate cu reacţiile sălii; e drept că
există riscul ca stilul să fie mai puţin îngrijit decât în cazul textelor dinainte pregătite şi că fluenţa
expunerii poate fi afectată de lapsusuri.

Comunicarea publică este cea mai veche formă de transmitere în masă a mesajelor de
interes colectiv. Comunicarea publică reprezintă modalitatea directă de adresare a mesajelor
către un public cît mai numeros.Nu implică obligativitatea folosirii tehnologiei.Comunităţile
umane au simţit nevoia difuzării informaţiilor publice din cele mai vechi timpuri.De acest lucru a
depins întotdeauna acţiunea colectivă şi evoluţia socială.Mult timp, c.publică afost cea mai
importantă formă de informare a maselor..Odată cu apariţia comunicării de masă,c.publică a
pierdut poziţia de cea mai importantă modalitate de comunicare a informaţiilor de interes
public.Totuşi, c.publică e tot mai căutată de către cei care doresc trensmiterea eficientă a
mesajelor.Aceasta, pentru că legătura directă dintre transmiţător şi receptor garantează
înţelegerea şi interiorizarea mesajului în mai mare măsură decât în forma impersonală a
informaţiei mass-media.

OBIECTIVE ALE COMUNICĂRII PUBLICE:

1. Cel mai important obiectiv îl reprezintă implementarea unor modele atitudinale şi

comportamentale la nivelul societăţilor umane. De acest lucru depinde succesul şi evoluţia
socială.Datorită puterii pe care o oferă coordonarea maselor acest deziderat a făcut, deseori,
obiectul unor abuzuri în istoria umanităţii.Aceste abuzuri au efecte sociale negative.

2. Informarea societăţii reprezintă, de asemenea, un aspect deosebit de important.Sunt

situaţii în care informarea corectă asigură securitatea populaţiei.Cum ar fi , de exemplu cazurile
unor calamităţi naturale, războaie sau alte evenimente extreme.

3. Educaţia cetăţenească reprezintă cunoştinţele pe care un bun individ trebuie să le aibă şi

să le manifeste în relaţiile cu mediul social de care aparţine.De acest lucru depinde, de asemenea,
evoluţia social.

4. Pe baza informaţiilor de interes public se realizează procesul stratificării sociale.

Informaţiile publice se impun la nivel social. Atâta timp cât sunt acceptate de majoritatea, ele
devin legi şi norme sociale.

5. Prin procesul de informare publică se perpetuează şi se transmite bagajul cultural şi

tradiţiile specifice unei societăţi.Aceste lucruri contribuie semnificativ la identitatea indivizilor şi
la sentimentul de coeziune socială.
EFECTELE COMUNICĂRII PUBLICE

În perioada apariţiei mijloacelor mass-media(cinematografie, presă scrisă, televiziune,

radio) c.publică a intrat într-un con de umbră.În perioada de început a implementării tehnologiei
mass-media, impactul la nivel social a fost sufficient de puternic pt. a garanta obţinerea efectelor
dorite asupra unui mediu social.De asemenea, perioada de început a implementării tehnologiei
mass-media s.a caracterizat prin fenomenul exclusivităţii, în sensul că numărul instituţiilor mass-
media era foarte mic în comparaţie cu ceea cee se întâmplă astăzi.O dată cu creşterea masivă a
formelor şi numărului instituţiilor mass-media a apărut fenomenul de saturaţie.Informaţia mass-
media este pretutindeni şi media este pretutindeni şi cantitatea informaţională depăşeşte
posibilităţile de percepţie ale indivizilor.

Aceste aspecte au generat o rutină în relaţia societăţii cu informaţia de masă.Fenomenul

de rutină slăbeşte intensitaea atenţiei cu care individul percepe informaţia transmisă prin mass-
media.Acest lucru face ca efectele c.de masă să slăbească.Acesta este contextul în care revine
intresul pentru comunicarea publică, deoarece aceasta pune accentual pe eveniment, fapt pentru
care putem să o numim comunicare eveniment. Asocierea c.publice cu un anumit eveniment este
necesară pt.a beneficia de un public cât mai numeros.Divertismentul reprezintă o motivaţie a
percepţiei umane iar acesta este încă un motiv pt.asocierea c.publice cu crearea unui context
eveniment.În zilele noastre evenimentul reprezintă, de multe ori, un concert de muzică sau
spectacole artistice de alte genuri.Contextul eveniment combate posibilitatea unei relaţii rutinate
între societate şi communicator, în cazul c.publice.Acest fenomen asigură o eficienţă sporită în
egătură cu captarea atenţiei, înţelegerea mesajului şi interiorizarea acestuia.

Un alt avantaj al c. publice îl reprezintă faptul că aceastase desfăşoară pe două nivele :

1.Comunicarea directă sau distribuirea direcă a informaţiei ce se realizează prin interacţiunea

direct dintre communicator şi public.Interacţiunea direct are ca avantaj feedback-ul în timp real
pe care comunicatorul îl poate obsrva din partea publicului.Astfel, transmiterea mesajelor poate
fi efectuată în funcţie de capacitatea de înţelegere şi de receptivitate a publicului.

2.Comunicarea indirectă sau transmiterea indirectă a mesajelor. În acest context participanţii la

comunicarea direct devin inermediari. Aceştia vor retransmite informaţiile publice către o parte
mai mare sau mai mică din indivizii ce alcătuiesc reţelel lor sociale.Reţeaua socială reprezintă
totalitatea cunoştinţelor, prietenilor, colegilor de service, familiei etc. cu care un individ intră în
contact şi interacţionrază în mod constant.

Transmiterea indirectă a mesajelor depinde în mare măsură de intensitatea cu care evenimentul a

fost perceput.Cu cât influenţa emoţională a evenimentului este mai mare, cu atât creşte
disponibilitatea participanţilor de a-şi împărtăşi experienţa şi informaţia primită cu cât mai mulţi
membri ai reţelei sale sociale.
Totodată, modul în care este perceput evenimentul de cătr participant va influenţa
disponibilitatea acestuia de a interiorize informaţiile publice care însoţesc evenimentul.

TEORII LEGATE DE EFECTELE COMUNICĂRII PUBLICE

1.Teoria acţională sau teoria ţintei pune accent pe calităţile oratorice pe care le are
comunicatorul. De asta depinde intensitatea efectului mesajelor transmise.Teoria acţională nu ia
în considerare aspecte legate de public, de contextul social,de dispoziţia în care se află indivizii
sau condiţiile în care se desfăşoară comunicarea publică.

2.Teoria interacţională sau teoria ping-pong –ului ia în considerare interacţiunea dintre

communicator şi public precum şi feedback-ul transmis de public.

3.Teoria tranzacţională sau teoria spiralei pune accent pe valoarea comunicativă a

comportamentului. Conform acesteia nu există o asumare alternativă a rolului de emiţător şi
receptor ci, mai degrabă, în cazul c.publice avem de-a face cu două fluxuri informaţionale
continue şi simultane, orientate în sensuri contrare.Se pune astfel accentul pe concomitenţa
sistematică a replicilor.

Importanţa comunicării publice în procesul de elaborare a imaginii publice este legată de

eficienţa acestui tip de comunicare în implementarea unor modele atitudinale şi
comportamentale. Această eficienţă se explică pri realizarea unei relaţionări directe, prin evitarea
fenomenului de rutină în comunicare şi prin utilizarea modelului comunicării în doi paşi.

Comunicarea în doi paşi reprezintă una dintre mparadigmele de bază ce studiază efectele
comunicării de masă. Pune accent pe rolul liderului de opinie în procesul de înţelegere şi
interiorizare a mesajului transmis.În concluzie, putem spune că acest tip de comunicare prin
modaliatea sa de desfăşurare este unul complex, îmbinând efectele relaţionării directe cu efectele
retransmiterii mesajelor pe fondul percepţiilor emoţionale cauzate de desfăşurarea unui
eveniment.

Imaginea publică, în general, reprezintă o modaliate de permanentizare a comportamentelor

sociale. Experienţele sociale contribuie la consolidrea unor modele comportamentale.Costurile
apartenenţei sociale reprezintă o îngrădire a libertăţilor personale.Romii nu sunt integraţi social
pentru că nu renunţă la libertăţile personale şi individuale.

Imaginea publică – reprezintă un mijloc de construcţie durabilă a modelelor comportamentale şi

atitudinale ale unui individ.

IMAGINEA PUBLICĂ ŞI MEDIUL INSTITUŢIONAL

Încă din vremurile îndepărtate ale civilizaţiilor antice se pune problema imaginii şi definirii
acesteia, pe fondul preocupărilor legate de înţelegerea omului ca fiinţă socială şi a mecanismelor
de înţelegere şi comunicare a acestuia. Chiar dacă termenul de imagine are conotaţii deosebit de
complexe şi de variate, care ţin în principiu de domeniul semanticii şi cel al semioticii, a rămas
valabilă şi generală asocierea imaginii cu reprezentarea. Această tendinţă s-a impus încă de la
începuturile preocupărilor legate de imagine şi o putem întâlni bunăoară în scrierile lui Platon,
care defineşte imaginea ca „umbre şi reflexe care se văd în ape sau la suprafaţa corpurilor opace
lustruite sau strălucitoare, şi toate reprezentările de acest fel”. De asemenea îndemnurile Bibliei
de a nu îţi face chip cioplit sau prezentarea omului ca fiind conceput după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu sunt şi ele dovada asocierii dintre imagine şi reprezentare. Dincolo de ceea ce
exprimă imaginea trebuie înţeleasă modalitatea de percepţie a acesteia.

Un important analist al imaginii, E. Fulchignoni prezintă cele câteva ipostaze în care prezentarea
imaginii poate fi întâlnită:

• Ipostaza exemplului concret, în care imaginea este înţeleasă sub forma unui model şi de
regulă are rolul de a argumenta raţiunile atitudinilor şi comportamentelor umane;

• Imaginea ca metaforă, simbol sau expresie artistică;

• Fenomenul fiziologic de persistenţă senzorială, imaginile de pe retină;

• Imaginile intuitive studiate de psihologi şi înţelese ca senzaţii intermediare între imagine

şi percepţie, adică reprezentări mentale spontane care nu au o legătură concretă cu realitatea.
Acestea pot fi fantasmele, ecoul mintal, rezonanţe de gândire.

Fulchignoni face distincţia între imaginile obiective, care provin din date senzoriale produse de
ochi în urma percepţiei directe a lumii exterioare şi imagini subiective, adică acele reprezentări
subiective despre lume provenite din procesul imaginaţiei.

RETORICA IMAGINII (ROLAND BARTHES)

Barthes are meritul de a elabora o metodologie de studiere a imaginii publicitare, pornind

de la ideea că imaginea publicitară este destinată unei lecturi publice şi conţine desigur o intenţie.
Analiza publicităţii făcute pastelor italiene Panzari, Barthes pune în evidenţă trei tipuri de
semnificaţii:

• Semnificanţi iconici, adică ansamblul obiectelor determinate socio-cultural, care în cazul

de faţă sunt tomatele, cutia cu brânză, paste etc;

• Semnificanţi lingvistici, manifestaţi prin sonoritatea italiană a numelui;

• Semnificanţi plastici, definiţi de mesajul transmis prin intermediul culorilor în cazul de

faţă culorile roşu, alb şi verde (culorile steagului italian).

În articolul său „Retorica Imaginii”, Barthes demonstrează că imaginea publicitară este compusă
din două nivele pe care noi le percepem simultan: nivelul denotaţiei, prin care se furnizează
mesajul necodat şi se înregistrează în funcţie de specificul percepţiei indivizilor sau grupurilor.
Pentru descifrarea imaginii la nivelul denotaţiei avem nevoie de o experienţă perceptivă şi
culturală minimă. Nivelul conotativ trimite la codificare şi interpretare în funcţie de
semnificaţiile socio-culturale pe care imaginea le exprimă. Nivelul conotativ este cel care are
capacitatea de a influenţa şi de a conduce percepţia indivizilor. Denotaţia stă la baza conotaţiei.

Umberto Eco dezvoltă un model interpretativ al imaginii, determinând mai multe niveluri
de codificare a acesteia:

Nivelul iconic, la care se înregistrează datele concrete ale imaginii şi care, conform
recomandărilor lui U. Eco, nu trebuie luat în considerare în analiza semiologică a mesajului,
deoarece percepţia la acest nivel este prea ambiguă.

Nivelul iconografic, care se constituie din două tipuri de codificări, istorice şi publicitate.

Nivelul tropologic este un echivalent vizual pentru imaginile retorice.

La nivelul argumentării imaginii publicitare, Eco mai adaugă nivelul topicii (cadre generale de
argumentare) şi cel al entimemei (raţionamente declanşate prin imaginea publicitară).

COMUNICAREA DE MASĂ

Comunicarea de masă presupune prezenţa obligatorie a gate-keeper-ului. El se prezintă ca

un producător instituţionalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuţi. Deşi îmbracă
forme dintre cele mai variate (producţie de carte, presă scrisă, transmisii de radio sau televiziune)
acest tip de comunicare se caracterizează în toate cazurile printr-o slabă prezenţă a feed-back-
ului, incomplet şi mult întârziat comparativ cu cel din domeniile comunicării interpersonale sau
publice. Există, fireşte posibilitatea unei conexiuni inverse (poşta redacţiei, telefoanele puse la
dispoziţia publicului9, dar amploarea şi impactul retroacţiunii rămân modeste. În plus,
persoanele care se adresează organizaţiilor mass-media nu sunt, adesea, cele mai reprezentative
pentru preferinţele şi opiniile masei de consumatori, ci pur şi simplu, cele care dispun de cel mai
mult timp liber. Dintre cele mai importante funcţii ale mass-media pot fi menţionate următoarele:

- funcţia de informare, ce satisface o incontestabilă nevoie umană, dar şi provoacă

receptorului prins în joc o veritabilă bulimie informaţională, al cărei efect poate fi estomparea
discernământului, ce poate duce la instalarea unei forme de pasivitate, de apatie, de paralizie a
voinţei de a înţelege şi acţiona pe care Paul Lazarsfeld şi R. K. Merton au denumit-o “disfuncţia
de narcotizare”.

- Funcţia de interpretare, ce se manifestă atât explicit, prin producţii jurnalistice de genul

editorialului sau al comentariului, primul exprimând punctul de vedere oficial al organului de
presă, pe când al doilea face cunoscute publicului numai opiniile personale ale autorului său, cât
şi într-o manieră implicită, dar nu mai puţin eficace, constând în selectarea informaţiei transmise
şi în stabilirea unor priorităţi, percepute de receptori drept adevărate ierarhii de importanţă.
- Funcţia instructiv-culturalizatoare se referă atât la furinizarea explicită de cunoştinţe
cultural-ştiinţifice, ca în cazul unor filme documentare sau pagini de popularizare a ştiinţei din
publicaţiile periodice, cât şi la promovarea, într-o formă mai puţin evidentă, dar cu atât mai
persuasivă, a valorilor, normelor, modelelor de comportament ce ţin de paradigma culturală a
societăţii, la a cărei stabilitate contribuie astfel, într-o măsură deloc neglijabilă.

- Funcţia de liant derivă din precedentele, căci indivizii care posedă un bagaj de informaţii
asemănător, sunt preocupaţi de aceleaşi probleme ale actualităţii şi împărtăşesc valori morale şi
culturale comune se vor simţi mai apropiaţi unul de celălalt şi se vor solidariza, la nevoie,
dincole de frontierele naţionale, religioase, politice sau rasiale, mobilizându-se în favoarea unor
cauze nobile, percepute drept ale întregii umanităţi.

- Funcţia de divertisment, răspunzând dorinţei de relaxare a omului stresat de solicitările

profesionale, dar şi setei de evadare într-un univers imaginar a neadaptatului, a invadat până
într-atât conţinutul mass-media încât tinde să devină o a doua natură a acestora. Nu numai că,
procentual, emisiunile sau paginile dedicate relaxării şi amuzamentului sunt în continuă creştere,
dar, mai mult decât atât, se constată o orientare tot mai marcată către tratarea în termeni de
spectacol a tuturor subiectelor abordate de mijloacele de comunicare în masă. Televiziunea, dar
şi alte organizaţii mediatice transformă în show orice situaţie pe care o înfăţişează. Primejdia de
ordin moral a unei atari atitudini rezidă în riscul de a cultiva la receptor o anume “detaşare
estetică” în raport cu problemele grave ale realităţii, nepercepute în dimensiunile lor veritabile
tocmai din pricina prezentării lor pe coordonatele spectacolului, modalitate ce tinde să estompeze
graniţele dintre realitate şi ficţiune.

INFLUENŢA COMUNICĂRII DE MASĂ ASUPRA MENTALITĂŢII COLECTIVE

Epoca dominaţei mass media asupra opiniei publice

În perioada imediat premergătoare războiului s-au pus bazele unor studii intensive asupra
propagandei şi a influenţei pe care mas media o poate exercita la un moment dat asupra opiniei
publice. Primele teorii legate de această chestiune puneau accentul pe forţa de influenţare a mas
media şi pe efectele imediate şi directe pe care le are mesajul de masă. Acest prim set de
convingeri au ajuns să fie cunoscute ca modele paradigmatice sub denumirea de „teoria glonţului
magic”, „teoria acului hipodermic” sau „teoria curelei de transmisie” sugerând astfel impactul
imediat al mesajului transmis prin intermediul mas media, care este preluat de individ şi
transformat în act comportamental sau atitudinal. De asemenea uniformitatea intensităţii cu care
indivizii acceptă şi înţeleg informaţiile mediate reprezintă un alt aspect specific acestor tipuri de
teorii. Prin uniformitatea amintită şi prin alinierea fiecărui membru la nivelul grupului majoritar
se asigură transmiterea unor stimuli care declanşază reacţii imediate şi directe.

Teoria glonţului magic este în mare măsură argumentată şi de teoriile ştiinţifice legate de
evoluţia omului, care puneau un accent deosebit pe ereditate ca fiind hotărâtoare în conturarea
calităţilor fizice şi psihice ale omului. Prin urmare o serie de aspecte legate de atitudinile şi
comportamentele indivizilor pot fi explicate tocmai pe baza acestui fenomen al eredităţii. Acest
lucru presupune la rândul său că personalitatea şi formele de exprimare a acesteia se bazează în
principal pe procese iraţionale, pe mecanisme instinctive de tip stimul – răspuns. Mijloacele de
comunicare de masă transmit stimuli puternici care sunt preluaţi de mase în mod uniform, iar
aceşti stimuli declanşază dorinţe interioare, emoţii şi alte procese asupra cărora individul are
foarte puţin control voluntar. În tot acest context revenim la caracteristicile societăţii de masă ţi
la urmările în plan social a acestor caracteristici. Societatea de masă generează relaţii interumane
artificiale astfel încât legăturile sociale nu sunt destul de puternice pentru a bruia mecanismele de
influenţare pe care mas media le exercită la nivelul populaţiei.

Trebuie precizat că teoria glonţului magic s-a bazat în mare măsură pe o concepţie
populară legată de efectele propagandei şi amplificată de teama că un demagog de tipul lui Hitler
ar putea ajunge să preia puterea în Statele Unite în urma folosirii propagandei ca mijloc de
convingere şi determinare a comportamentului electoral. Pentru a contracara aceste fenomene
nedorite s-a înfiinţat chiar un institut de cercetare menit să desconspire intenţiile ascunse în
mesajele propagandiste. Este vorba de Institutul pentru Analiza Propagandei, înfiinţat sub
conducerea socio-psihologului Hadley Cantril în anii 30, care a desfăşurat o campanie masivă de
educare a poporului american în legătură cu tehnicile de propagandă şi efectele lor.

Etapa dominaţiei relativea mass media asupra opiniei publice

Începând cu perioada imediat premergătoare celui de al doilea război mondial orientările

legate de influenţa comunicării de masă asupra opiniei publice şi a sructurării modelelor
comportamentale s-a modificat semnificativ. Aceste schimbări au fost însoţite şi argumentate de
cercetări sistematice asupra fenomenului de condiţionare ţi influenţă a opiniei publice.
Sociologul american Paul Lazarsfeld este cel care a condus o serie de studii semnificative în
această direcţie, arătând pe această cale că votul reprezintă mai degrabă o experienţă de grup
decât una individuală. Campania electorală şi acţiunea de votare reprezintă un potenţial de
socializare stimulând dezbaterile şi analizele publice. Indivizii care aparţin aceloraşi grupuri
sociale regăsesc probleme comune care implică luarea unei decizii dimensionate funcţional prin
consecinţele ei, fapt ce stimulează participarea. Studiile lui Lazarsfeld Pune în evidenţă faptul că
preferinţele de vot se distribuie uniform la nivelul diferitelor publicuri considerate din
perspectiva celor mai eficienţi factori de coeziune socială. În acest context eficienţa mas media,
de influenţă asupra comportamentelor şi atitudinilor, este relativizată datorită eficienţei relaţiilor
interpersonale.

Această schimbare de perspectivă faţă de modul în care comunicarea de masă

influenţează comportamentul indivizilor se datorează câtorva factori ce au contribuit decisiv la
elaborarea acestor noi modele teoretice. În primul rând este vorba de modul în care era tratată
problema influenţelor generate de mesajul public înainte de 1930 şi după. Datorită implicaţiilor
şi rolului activ pe care comunicarea de masă l-a jucat pe toată durata primului război mondial,
interesul stârnit de acest fenomen a generat o serie de investiţii şi interes public, economic şi
politic sporit pentru problema rolului comunicării de masă în societate. Prin urmare s-au
dezvoltat strategiile de cunoaştere de tip ştiinţific, fenomenul în cauză fiind tratat meticulos, cu
mijloace metodologice din ce în ce mai perfecţionate menite să asigure atât obiectivitatea cât şi
studierea completă a celor mai importanţi factori care intervin în procesul de consolidare a
opiniei publice. În al doilea rând semnalăm şi nevoia de reacţie la o perspectivă îngrijorătoare, şi
anume aceea care susţinea perspectiva manipulărilor masive prin intermediul mijloacelor de
comunicare. În cazul conştientizării activităţilor manipulatorii şi a efectelor implacabile pe care
proiectele informative, campaniile de presă şi propaganda le au asupra comportamentului uman,
apărea riscul ca societăţile umane să dezvolte sentimente refractare, temătoare şi de respingere în
relaţiile cu autorităţile politice şi administrative care reprezentau principalii beneficiari ai
acţiunilor de manipulare. În felul acesta însăşi ideea de participare socială sau cea de acţiuni
civice apăreau ca fiind compromise sau cel puţin ameninţate, oamenii fiind mai degrabă dispuşi
să renunţe în a se implica la nivelul unor acţiuni promovate public care pot oricând ascunde
scopuri şi motive nemărturisite.

Pe de altă parte nu numai instituţiile politice erau interesate de modalităţile de optimizare

a relaţiilor cu opinia publică. În aceeaşi măsură depindeau de modul în care relaţionează cu
publicurile o mulţime de alte instituţii sociale şi ne referim în principal la organizaţiile
economice a căror activitate, indiferent de domeniu, depinde în mod direct de consum, deci de
comportamentul unui anumit public. Cu cât publicul respectiv este mai numeros cu atât
activităţile organizaţiei sunt mai eficiente şi poziţia acesteia pe piaţă este mai puternic
consolidată. Este normal aşadar ca interesul pentru comportamentul colectiv să fi fost dezvoltat
din mai multe direcţii. Ceea ce trebuie precizat este faptul că modalităţile de influenţă asupra
comportamentului uman sunt asemănătoare, daca nu chiar identice, din perspectiva modelelor de
realizare şi a efectelor produse.

Concluziile desprinse în urma acestor studii sociale se evidenţiază în principal prin

introducerea a doi factori hotărâtori în înţelegerea procesului de cristalizare a atitudinilor şi a
modelelor comportamentale. Pe de o parte este vorba de importanţa relaţiilor sociale şi a
grupurilor de apartenenţă în adoptarea unui model comportamental. În studiul efectuat în oraşul
Erie, statul Ohio, Lazarsfeld, Berelson şi Gaudet au dorit să pună în evidenţă impactul campaniei
electorale pentru alegerile prezidenţiale asupra alegătorilor. Ei au fost interesaţi de modul în care
membrii diferitelor categorii sociale au selectat informaţiile legate de acest context politic.
Pentru prima oară s-a folosit o metodă de studiu ce s-a dovedit deosebit de ingenioasă pentru că
permitea analiza comparativă între diferitele unităţi temporale şi în acelaşi timp surprinderea
direcţiilor de evoluţie a diferitelor fenomene sociale. S-a selectat astfel un eşantion de 600 de
persoane care a fost intervievat în mod repetat, o dată pe lună pe o perioadă de şase luni. Au fost
intervievate şi eşantioane suplimentare de câte 600 de subiecţi pentru a se vedea daca
modificările constatate în atitudinile electorale ale indivizilor nu se datorează tocmai activităţilor
de intervievare. Nu s-au constatat diferenţe semnificative între eşantioane care să conducă la
concluzia alterării datelor din cauza activităţii de cercetare .
Percepţia selectivă şi influenţa mas media asupra deciziei politice

În istoria cercetărilor legate de influenţa comunicării de masa asupra opiniei publice si a

comportamentului colectiv, conceptul de percepţie colectiva a fost utilizat intr-o multitudine de
sensuri, ceea ce este de altfel specific teoriei sociale. Lazarsfeld a prezentat percepţia selectivă ca
manifestându-se după următorul principiu: „În ciuda invaziei de propagandă şi contrapropagandă
asupra posibilului votant, acesta va lua o parte foarte mică din ea. Şi când vom examina ce
anume a luat el din aceasta propagandă, vom constata că potenţialul votant a ales să se expună la
propaganda cu care el este deja de acord şi de asemenea a ales să se sustragă de la propaganda cu
care este în dezacord.” (Lazarsfeld, Berelson, Gaudet 1968, p.147) . Ideea percepţiei selective a
fost confirmată de alte câteva studii celebre asupra efectelor comunicării de masă. Amintim în
acest context modelul efectelor limitate dezvoltat de Joseph Klapper care pune accent pe faptul
că mas media nu poate reprezenta o cauza suficientă a efectelor asupra audienţei, ci funcţionează
alături de alţi factori, alcătuind un ansamblu argumentativ care afectează în cele din urmă poziţia
diferiţilor indivizi asupra problemelor de interes colectiv. Klapper elaborează astfel o „lege a
consecinţelor minimale” care se bazează în mare parte pe procesele selective ale consumului
informaţiei de masă şi pe rolul liderului de opinie în formarea atitudinilor şi exprimarea
comportamentală. Toate acestea conduc spre ideea că efectele comunicării de masă sunt limitate.

Teoria percepţiei selective a fost testată în repetate rânduri de către diverşi cercetători,
astfel ca modelul referenţial legat de aceasta problema a ajuns la un nivel rafinat de prezentare.
În acest fel s-a ajuns la punerea în evidenţa a trei faze în procesul percepţiei informaţiei
transmisa prin mijloace de masa:

1. Prima fază o reprezintă decizia legată de preferinţa comunicării, adică la ce mijloace de

comunicare şi la ce mesaje doreşte receptorul să se expună. Această preferinţă se realizează fie în
totalitate, fie doar intr-o anumită măsură, fiind denumită proces de expunere selectivă.

2. A doua fază este dată de momentul înţelegerii informaţiilor transmise de mijloacele de

comunicare de masă, fiind cunoscută sub denumirea de percepţie subiectivă.

3. A treia etapă este dată de însuşirea informaţiei şi identificarea cu conţinutul acesteia,

adică este vorba despre memoria selectivă.

Acest întreg proces de percepţie a informaţiilor transmise de mas media se datorează nevoii de
menţinere a unor atitudini anterioare şi de asemenea el are rolul de a elimina îndoielile de
judecată şi frământările inutile. Multe studii de psihologie socială legate de aceasta problemă au
pus în evidenţă nevoia individului de a păstra o anumita constanţă în atitudini şi comportament,
precum şi eforturile depuse în momentele în care este obligat să îşi modifice percepţiile.
De exemplu Atkin în 1971 a condus un experiment în care a folosit opt pagini de început de la
opt numere dintr-o revistă a unei universităţi. Paginile ziarelor conţineau articole pe teme
politice. Subiecţii au fost rugaţi să aleagă articolele cu care sunt de acord. Majoritatea
suporterilor republicani şi democraţi au ales acele articole care corespundeau orientării lor
politice. Contactul vizual cel mai îndelungat sau insistenţa asupra textului s-a constatat atunci
când erau implicate titluri neutre, care nu părtineau nici una din formaţiunile politice.

Într-un studiu panel realizat de Sweeny şi Gruber în 1984, s-a constatat că suporterii lui Nixon în
1973 s-au expus la informaţii considerabil mai puţine despre afacerea Watergate decât
simpatizanţii lui George McGoven. Şi alte cercetări asupra cititorilor de presă, conduse la
Institutul Allensbach au confirmat manifestarea fenomenului de percepţie selectivă în
comportamentul natural al cititorilor. În America, 44% dintre cei care aprobau acţiunile militare
americane din Vietnam, au citit un articol care favoriza ideea războiului. În cealaltă parte, doar
26% din cei care nu erau de acord cu politica americană au citit articolul respectiv.

Tendinţe actuale în interpretarea influentelor comunicării de masă

După 1960 interesul asupra efectelor comunicării de masă asupra comportamentului

oamenilor şi asupra opiniei publice, s-a materializat printr-un număr tot mai mare de studii care
au pus în evidenţă aspecte şi fenomene din ce în ce mai variate şi mai nuanţate despre acest
fenomen. A devenit astfel imposibil de determinat un curent dominant al elaborărilor teoretice,
perspectivele din care a fost interpretată comunicarea de masă ca fenomen social fiind uneori
greu de comparat. Dintre perspectivele teoretice create un aspect consistent îl constituie
preocuparea pentru studierea efectelor comunicării de masă din perspectiva satisfacţiei pe care o
generează în rândul publicurilor cărora li se adresează. În această direcţie s-a pus accentul pe
câteva subiecte, cum sunt legătura dintre aşteptările publicului şi mas media, funcţiile
comunicării de masă în societate, sau cercetarea participării active a auditoriului.

Analizând efectele comunicării de masă din perspectiva aşteptărilor şi motivaţiilor pe

care oamenii le dezvoltă în procesul interacţiunilor pe care le au cu informaţia publică, se poate
constata că aceste motivaţii şi aşteptai sunt formate în mare parte pe baza experienţelor trăite de
indivizi, a modurilor în care realitatea percepută este analizată şi interpretată într-un proces de
armonizare cu punctele de vedere semnalate din partea reţelei sociale a individului. Informaţia de
masă contribuie la cristalizarea şi argumentarea unor poziţii atitudinale ale individului, atâta timp
cât informaţia publică este concordantă cu aşteptările şi motivaţiile acestuia.

Pe de altă parte interesul studiilor sociale s-a concentrat asupra nevoilor psiho-sociale pe
care le poate satisface comunicarea de masă şi a funcţiilor acesteia în raport cu mediile sociale.
Umanitatea are, printre caracteristicile ce o evidenţiază ca formă unitară de exprimare
existenţială, tendinţa naturală de a alterna experienţele afective, emoţionale şi comunicaţionale
prin modele succesive ce depind de contextul social al vremii. Comunicarea de masă are rolul de
a surprinde tendinţele manifestate în evoluţia modelelor comportamentale ce se evidenţiază la
nivelul comunităţilor umane. Tot prin intermediul mas media aceste tendinţe sociale sunt
promovate şi analizate, fapt ce oferă legitimitate publică instituţiei de presă şi îi garantează
evoluţia în scopul realizării unui spaţiu de adresabilitate din ce în ce mai larg.

Şi nu în ultimul rând s-a semnalat în cercetare interesul pentru diferitele forme de

participare a publicului la procesul de construcţie a semnificaţiilor ce definesc lumea şi realitatea,
semnificaţii şi interpretări care fac obiectul analizei şi dezbaterilor mediate de instituţiile de
presă. Valorile comune, deosebit de importante în definirea identităţilor sociale ca factori coezivi
ai omogenităţii grupurilor umane, pentru a fi acceptate şi însuşite trebuiesc cunoscute şi
analizate, cu alte cuvinte trăite, cel puţin la nivel simbolic. Mas media, prin faptul că se
constituie ca o scenă a dezbaterilor publice, reprezintă un instrument social care stimulează şi
susţine procesul de formare şi perpetuare a valorilor sociale . Într-o societate democratică aceste
valori sociale se definesc printr-un proces natural, generat din interior, deci ca produs al
comunităţilor umane şi nu impuse din exterior pe baza unor argumente coercitive. Maniera
impersonală de gestionare din partea comunicării de masă a problemelor sociale are desigur
efecte asupra raporturilor dintre individ şi mediul social de care aparţine, dar în acelaşi timp
generează un fenomen de omogenizare accelerată a societăţii din perspectiva acceptării valorilor
comune şi a autodefinirii identităţilor pe baza apartenenţei la un grup social.

O perspectivă particularizată asupra efectelor televiziunii a fost formulată de cercetătorul

american George Gerbner şi dezvoltată sub forma teoriei cultivării, care a avut un puternic
impact asupra înţelegerii efectelor comunicării de masă. Teoria cultivării porneşte de la ideea că
televiziunea a devenit instrumentul cultural central al societăţii americane. Pentru telespectatorii
pasionaţi, care petrec mai mult de patru re în faţa micului ecran, televiziunea monopolizează şi
înlocuieşte toate sursele de informaţii, idei şi conştientizări proprii ale indivizilor expuşi acestei
forme de difuzare a informaţiei de masă. Pe de altă parte, desfăşurarea generală a jurnalismului
televizat se realizează după anumite modele globale, fapt care generează tipuri de informaţii şi
modalităţi de abordare asemănătoare, dintr-o perspectivă comparativă la nivelul programelor
disponibile. De asemenea se poate constata fenomenul repetabilităţii mesajelor de masă în
funcţie de importanţa subiectului dezbătut şi de specaculozitatea acestuia. Efectul expunerii la
aceleaşi mesaje produce ceea ce cercetătorii au numit fenomenul cultivării, adică învăţarea unor
concepţii, viziuni despre lume, roluri şi valori comune.

Teoria cultivării se aplică în exclusivitate şi este orientată asupra consumatorilor de

televiziune deoarece acest mijloc de distribuire a informaţiei de masă are câteva caracteristici
care influenţează activitatea de consum a mesajului mediat, dar şi conţinutul acestuia. Aceste
aspecte particulare ale televiziunii ca mijloc de distribuire a mesajelor de masă se datorează în
mare parte suportului tehnologic prin care se realizează difuzarea mesajelor, ceea ce îi conferă un
statut aparte în comparaţie cu celelalte mijloace mas media. În primul rând consumul informaţiei
de masă prin intermediul televiziunii se realizează într-un climat confortabil cu un minim de
efort depus. Imaginile însoţite de sunet sunt mult mai sugestive şi mai complete decât informaţia
scrisă care are şi dezavantajul stilului personal al jurnalistului şi modalităţilor sale de percepere a
realităţii care nu sunt întotdeauna concordante cu modelele de interpretare şi de înţelegere ale
publicului. Desigur că amprenta personalităţii jurnalistului se regăseşte şi în cazul mesajelor
transmise prin televiziune, dar pe de o parte punctele sale de vedere pot fi cu mai multă uşurinţă
înţelese de către consumatorul mesajului şi pe de altă parte, datorită contextului bogat de
difuzare, chiar în situaţia în care receptorul nu surprinde sensul dorit de transmiţător, există
posibilitatea recodificării contextului comunicaţional pe baza unor interpretări personale şi
redirecţionări de sensuri concordante cu propriile păreri şi posibilităţi de înţelegere. În cazul
presei scrise sau chiar a radioului receptarea şi interpretarea mesajelor de masă presupune
eforturi suplimentare, ceea ce determină consumatorul să îşi limiteze timpul de analiză a
mesajului. Pe de altă parte însuşi suportul tehnic al informaţiei nu permite desfăşurarea unui
registru atât de larg de mesaje ca şi în cazul televiziunii. Dincolo de spaţiile publicitare şi cele
destinate informaţiilor legate de bunuri, servicii şi probleme de administraţie, presa scrisă
dispune de un spaţiu limitat în care îşi poate desfăşura mesajul ce urmează a fi transmis.

Pe de altă parte întorcându-ne la modalitatea în care se desfăşoară receptarea mesajului în

cazul televiziunii şi gândindu-ne la funcţiile pe care le are comunicarea de masă televizată,
surprindem câteva diferenţe majore faţă de informaţia publică transmisă prin alte canale
mediatice. Facilitatea recepţionării mesajului televizat, precum şi argumentul imagistic al
modului de transmitere apropie televiziune de imaginea unui instrument folosit în cea mai mare
parte pentru divertisment. Mesajul televizat a devenit tot mai accesibil şi din punctul de vedere al
suporturilor tehnice care au ajuns sa fie din ce în ce mai ieftine şi mai perfecţionate. Succesul
televiziunii prin cablu s-a bazat tocmai pe aspectul divertismentului căutat de cea mai mare parte
a publicului în consumul de informaţie televizată. Desigur că satisfacerea nevoilor de
divertisment la costuri accesibile nu acoperă alte nevoi ale oamenilor, cum ar fi nevoia de
informare, dar momentul consumului de mesaj informativ, desprins din realitatea socială actuală
în care trăieşte consumatorul, este ales de subiect, atâta timp cât mesajele informative sunt
disponibile aproape tot timpul. Acest lucru presupune pe de o parte o accentuare a atenţiei
datorită disponibilităţii individului pentru acest gen de mesaje, dar şi un proces de înţelegere mai
faci, datorită modalităţilor de prezentare a mesajelor informative.

RELAŢII PUBLICE ŞI COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ

Înţelegerea termenului de "relaţii publice"

Domeniul relaţiilor publice a devenit nu de multă vreme un subiect de larg interes,

întâlnit din ce în ce mai des în discursul ştiinţelor sociale din România. S-au scris cărţi şi multe
articole, s-au organizat conferinţe, s-au ţinut prelegeri orientate spre tema relaţiilor publice. Din
ceea ce ne arată experienţa, domeniile prioritare ale ştiinţelor sociale nu sunt întâmplătoare.
Dimpotrivă, putem spune că interesul pentru o anumită temă este corelat cu nevoile societăţii în
care se manifestă. Astfel că, dacă s-ar realiza un inventar al subiectelor abordate în ultimii ani
prin intermediul studiului social, probabil că în România pe locurile fruntaşe s-ar situa studiile
legate de problematica sărăciei, a corupţiei sau a dificultăţilor legate de integrarea socială a
diferitelor categorii de populaţie. În acest timp, ştiinţele sociale din Statele Unite au abordat cu
mai mare intensitate problemele legate de disoluţia familiei sau cele din sfera problemelor
imigranţilor. Ceea ce dorim să arătăm aici este că interesul ştiinţific pentru o anumită temă poate
constitui la un moment dat un indicator pentru genul de probleme cu care se confruntă societatea
respectivă.

În acest context întrebarea firească este ce aspecte funcţionale sau mai puţin funcţionale
pot fi corelate cu interesul pentru domeniul relaţiilor publice? Este acest interes într-adevăr
justificat de problemele cu care se confrunta societatea româneasca, sau mai degrabă el
reprezintă un subiect monden din perspectivă internaţională?

Edward L. Bernays, considerat alături de Ivy Lee (părintele relaţiilor publice moderne), unul
dintre întemeietorii relaţiilor publice mărturisea că, în 1923 a scris prima carte consacrată acestui
domeniu, este vorba de „Crystalizing Public Opinion” („Cristalizarea opiniei publice”). Astăzi,
în bibliografia de relaţii publice există mai mult de 16.ooo de titluri. În mod frecvent, apare
confuzia dintre relaţii cu publicul şi relaţii publice – ele fiind activităţi total diferite, sau dintre
marketing şi relaţii publice, publicitate şi relaţii publice, manipulare şi relaţii publice ş.a.m.d.

Revista profesională Public Relations News: „(...) funcţie de conducere care evaluează atitudinile
publicului, apropie politicile şi procedurile unui individ sau ale unei organizaţii de interesele
publicului, planifică şi execută un program de acţiune pentru a câştiga înţelegerea şi acceptarea
publicului”. Există de asemenea, definiţii bazate pe efectele relaţiilor publice. Dintre acestea, în
lucrările de specialitate, întâlnim frecvent definiţia dată de James E. Grunig şi T Hunt (pe care o
considerăm motto-ul cursului de faţă, şi o vom dezvolta de-a lungul lui), precum şi pe cea a lui S.
M. Cutlip şi a colaboratorilor săi: „(....) relaţiile publice reprezintă o funcţie managerială, care
stabileşte şi menţine legături reciproc benefice între o organizaţie şi publicul de care depinde
succesul sau falimentul său.”.

Official Statement of Public Relation, adoptată în 1982 de către Public Relation Society of
America (cea mai mare asociaţie profesională de profil) defineşte funcţia managerială a relaţiilor
publice prin următoarele tipuri de activităţi:

a. analizarea, interpretarea şi anticiparea opiniei publice, adică a acelor atitudini şi valori

care ar putea influenţa, în bine sau în rău, activitatea organizaţiei.

b. consilierea conducerii organizaţiei (la toate nivelele ei) în ceea ce priveşte deciziile;

c. studierea, conducerea şi evaluarea permanentă a programelor de acţiune şi de

comunicare, pentru a informa publicul şi de a-i permite înţelegerea obiectivelor organizaţiei;

d. planificarea şi implementarea acţiunilor organizaţiei referitoare la influenţarea sau

schimbarea politicilor publice;

e. gestionarea resurselor necesare îndeplinirii obiectivelor de mai sus.

James E. Grunig şi Todd Hunt consideră că realizarea acestor obiective presupune:

– luarea în considerare a relaţiilor organizaţiei cu mediul, a legăturilor dintre unităţile de

management şi staful operaţional şi a eventualelor conflicte care le separă;

– dezvoltarea unor soluţii inovative în problemele organizaţionale; specialiştii în

comunicare acţionează în diferite medii organizaţionale ale căror percepţii, atitudini şi opinii sunt
apreciate empiric, cantitativ şi, nu de puţine ori, considerate ca aparţinând altor domenii
manageriale; în concluzie, managementul comunicării trebuie orientat spre inovare, atât în ceea
ce priveşte comunicarea soluţiilor, cât şi în ceea ce înseamnă înţelegerea şi acceptarea nivelurilor
manageriale;

– gândirea strategică; specialistul în comunicare trebuie să cunoască misiunea, obiectivele

şi strategiile organizaţiei;

– rezultatele procesului de comunicare trebuie măsurate prin aceleaşi tehnici comune

tuturor sistemelor de management: managementul prin obiective (MBO), managementul prin
obiective şi rezultate (MOR) şi prin tehnici de evaluare şi cercetare (PERT);

– dezvoltarea unui proces de comunicare eficient este determinată de cunoaşterea funcţiilor

organizaţiei şi a structurilor ierarhice, a proceselor, a regulilor de luare a deciziei şi a
procedurilor organizaţiei, a feedback-ului şi a mecanismelor formale şi informale de evaluare.

Una dintre cele mai importante dificultăţi cu care ne confruntăm în tratarea unui
asemenea subiect este faptul că termenul de „relaţii publice” este întâlnit adeseori sub forma unor
accepţiuni ambigue şi exagerat de generalizate, aşa încât ne apropiem uneori de situaţia extremă
de a confunda relaţiile publice cu orice proces de comunicare. În lucrarea coordonată de S.
Cutlip, A. Center şi G. Brown se arată că ideea de „relaţii publice” desemnează funcţia
managerială care identifică, stabileşte şi menţine relaţii reciproc avantajoase între o organizaţie şi
diversele categorii de public, relaţii de care depinde succesul sau eşecul organizaţiei respective .
Analizând această definiţie am desprins câteva concluzii menite să sugereze şi să argumenteze
locul şi rostul acestui concept:

1. În primul rând credem că trebuie specificată ideea legăturii dintre mediul instituţional şi
activităţile specifice domeniului relaţiilor publice, în acest fel făcând o diferenţiere clară între
aceste activităţi şi celelalte tipuri de comunicare. Instituţiile moderne se caracterizează printr-o
reţea complexă de legături cu alte instituţii, iar de funcţionalitatea acestor relaţii depinde
performanţa instituţiilor. Acesta este motivul dezvoltării departamentelor de relaţii publice.

2. Atâta timp cât departamentele de relaţii publice reprezintă medii profesionale specializate
în crearea unui climat relaţional propriu între organizaţie şi diferitele categorii de public, se poate
afirma că relaţionarea propriu zisă se desfăşoară pe mai multe nivele. Putem astfel vorbi despre
un nivel intern al relaţiilor publice (unde se urmăresc relaţiile dintre persoanele care ocupă
diferite funcţii într-o organizaţie), dar şi de un nivel extern de relaţii publice (gândindu-ne la
relaţiile pe care le susţine organizaţia cu beneficiarii serviciilor sau a bunurilor pe care le oferă.
Dintr-un alt punct de vedere, gândindu-ne la rolul pe care îl au în activitatea organizaţională,
putem vorbi de relaţii publice instituţionale (specializate pe legăturile ce trebuiesc susţinute cu
alte instituţii) şi relaţii publice neinstituţionale (specializate pe relaţiile organizaţiei cu persoane
fizice, având calitatea fie de beneficiari, fie de angajaţi).

3. Nu în ultimul rând considerăm importante câteva scurte consideraţii despre domeniile în

care activităţile de relaţii publice se regăsesc. Putem cu uşurinţă constata că de fapt serviciile de
relaţii publice sunt adaptabile oricărui domeniu şi oricărei instituţii sociale. Acest fenomen este
însă foarte important din perspectiva consecinţelor pe care le presupune în plan social. Atâta
timp cât relaţia cetăţenilor cu instituţiile publice reprezintă un fenomen cotidian suntem
îndreptăţiţi să concluzionăm că modalităţile de desfăşurare a acestor relaţii vor influenţa într-o
mare măsură conduita socială, gradul de implicare în problemele publice şi spiritul civic de care
dau dovadă membrii unei colectivităţi.

Ipoteza pe care o formulăm şi pe care o supunem analizei este faptul că există un anumit specific
de desfăşurare a relaţiilor dintre membrii unei comunităţi umane şi instituţiile sociale de care
depind nemijlocit. La rândul lor aceste instituţii sociale, fiind organisme cu structuri formale,
sunt obligate într-o oarecare măsură să îşi construiască strategii de relaţionare şi implicit de
comunicare cu categoriile sociale pe care le deservesc. Buna organizare a acestor activităţi
depinde de o viziune corespunzătoare specifică domeniului relaţiilor publice, care să impună
soluţii specifice menite să optimizeze relaţiile instituţiei cu beneficiarii serviciilor pe care le
oferă.

Din partea beneficiarilor de servicii publice, în măsura în care acestea sunt bine implementate şi
corespund intereselor celor ce apelează la serviciile instituţiei sociale, se va constata o atitudine
pozitivă faţă de organizaţia în cauză, fapt ce va conduce la crearea unei imagini favorabile pe
care instituţia o are în conştiinţa publică. Dimpotrivă, daca modalităţile de relaţionare şi
serviciile oferite nu corespund standardelor impuse de beneficiari şi intereselor acestora,
imaginea instituţiei sociale, indiferent de ce natură este ea, va cunoaşte o evoluţie descendenta,
care poate culmina cu discreditarea şi pierderea autorităţii.

ACTIVITĂŢI ŞI FUNCŢII ALE RELAŢIILOR PUBLICE

Complexitatea rolului relaţiilor publice a făcut ca Societatea Relaţiilor Publice din SUA (PRSA)
să definească paisprezece activităţi ce se asociază în general cu relaţiile publice:

(1) informarea publică,

(2) comunicarea,
(3) afacerile publice,

(4) managementul problemelor,

(5) relaţiile guvernamentale,

(6) relaţiile publice financiare,

(7) relaţiile comunitare,

(8) relaţiile cu industria,

(9) relaţiile cu minorităţile,

(10) publicitatea,

(11) activităţile agentului de presă,

(12) activităţile de promovare,

(13) relaţiile cu presa,

(14) propaganda.

CARACTERISTICILE RELAŢIILOR PUBLICE

a. relaţiile publice sunt o funcţie a conducerii organizaţiei (reprezentând un factor esenţial în

succesul unei organizaţii, ele trebuie să fie o preocupare a conducerii acesteia); în acest context,
misiunea specialiştilor (manageri) în relaţii publice este de a concepe şi implementa programe
referitoare la momentul şi formele în care trebuie desfăşurate acţiunile de comunicare;

b. relaţiile publice sunt o activitate planificată; acţiunile de comunicare urmează un calendar

şi o sumă de strategii conforme cu obiectivele şi valorile organizaţiei;

c. ele nu pot fi eficiente fără apelul la cercetarea publicului şi la teoriile şi metodele din
ştiinţele sociale (motiv pentru care în cele ce urmează le vom analiza în amănunt); numai prin
aceste pârghii se poate înţelege specificitatea publicurilor şi a problemelor cu care organizaţia se
confruntă;

d. relaţiile publice se bazează pe comunicarea bilaterală (respectiv, comunicarea nu

înseamnă numai să transmiţi publicului mesaje referitoare la organizaţie, ci să identifici mesajele
publicului şi să le faci influente în sânul organizaţiei);

e. ele implică o responsabilitate socială, un rol constructiv în viaţa socială, dimensiunea

etică fiind foarte importantă în practicarea acestei profesii.
COMUNICAREA INSTITUŢIONALĂ - DESPRE PROMOVAREA IMAGINII
INSTITUŢIEI PUBLICE

Comunicarea instituţională are ca obiect promovarea imaginii unei instituţii, ea trebuie – prin
diferite instrumente: publicitate, relaţii cu media, relaţii publice, Internet, etc. – „să facă să se
ştie”. Discursul ei, prin instrumentele amintite, dar nu numai trebuie să fie o expresie a
identităţii, a filosofiei (valorilor) proprii instituţiei în cauză şi să sporească capitalul de încredere
şi simpatie al cetăţenilor (dacă ne referim, în primul rând, la comunicarea publică). Observăm
totuşi anumite nuanţe în felul în care autori consacraţi precum Pierre Zémor, Martial Pasquier,
Thierry Libaert etc. definesc comunicarea instituţională.

Comunicarea în general (lat. communicare însemna punerea în comun a unor lucruri de

indiferent ce natură, Mihai Dinu, p.), şi cea publică în particular (se defineşte prin conceptele de
legitimitate şi responsabilitate) înseamnă mai mult decât a informa sau a se informa, înseamnă de
fapt, a acţiona asupra cetăţeanului, scopul ei fiind cel de a convinge şi de a obţine adeziunea
conştientă a cetăţeanului, cu privire la deciziile publice adoptate, la politicile instituţionale.
Considerăm că specificul comunicării publice constă în caracterul cooperativ al ei, cetăţeanul nu
trebuie să fie receptacol pasiv, ci dimpotrivă trebuie să acţioneze în calitate de co-constructor al
mesajului, apoi al deciziilor, programelor instituţionale. Acest fapt reiese din majoritatea
definiţiilor consacrate în domeniu, pe care le amintim la rândul nostru.

Comunicarea publică este definită de Martial Pasquier drept: „ansamblul activităţilor instituţiilor
şi organizaţiilor publice ce vizează transmiterea şi schimbul de informaţii cu scopul principal de
a prezenta şi explica deciziile şi acţiunile publice, de a promova legitimitatea, de a apăra valorile
recunoscute şi de a ajuta la menţinerea liantului social.”(Martial Pasquier, 2011, p. 43)

Pierre Zémor: „Comunicarea publică este comunicarea formală, care tinde către schimbul şi
împărtăşirea de informaţii de utilitate publică şi spre menţinerea liantului social, a căror
responsabilitate revine instituţiilor publice” p. 27, 2003

FUNCŢIILE CENTRALE ALE COMUNICĂRII ÎN INSTITUŢII

Funcţiile centrale ale comunicării publice decurg în principiu de la obligaţia de legalitate/legală

atribuită unei instituţii sau organizaţii publice. Avem în vedere ansamblul legilor în virtutea
cărora administraţia publică îşi desfăşoară activitatea, în mod special Legea nr. 544 din 12
octombrie 2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, Legea nr. 52 din 21
ianuarie 2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică

Astfel, după Martial Pasquier putem distinge patru funcţii principale: informarea publicului,
explicarea şi însoţirea deciziilor, apărarea valorilor şi promovarea de comportamente
responsabile şi asigurarea dialogului între instituţii şi cetăţeni.
Funcţiile complementare se disting de cele centrale, după Pasquier, nu pentru că ar fi mai putin
importante pentru comunicarea publică, ci pentru că nu se realizează pe baze legale explicite. Ele
decurg dinspre o concepţie modernă despre instituţia publică şi este vorba despre: primire,
ascultare, promovarea legitimităţii organizaţiilor şi acţiunilor publice, contribuţia la menţinerea
liantului social.

După Pierre Zemor: „Funcţiile comunicării publice sunt acelea de a informa (a aduce la
cunoştinţă, a da seama şi a pune în valoare), de a asculta (aşteptările, întrebările şi dezbaterea
publică), de a contribui la asigurarea relaţionării sociale (sentimentul de apartenenţă colectivă,
luarea în considerare a cetăţeanului în calitate de actor) şi de a însoţi schimbările
comportamentelor şi pe cele ale organizării sociale.” P. 27, 2003. După B. Miege:

SPECIFICUL COMUNICĂRII PUBLICE

Specificul comunicării publice apare uşor la suprafaţă din definirea ei atât faţă de comunicarea
privată, cât şi faţă de cea politică. Astfel, dacă instrumentele sunt aceleaşi şi pentru comunicarea
publică şi pentru cea privată (relaţii cu media, publicitate, relaţiile publice, Internet, etc.), regulile
pe care acestea trebuie să le respecte sunt diferite în măsura în care comunicarea publică trebuie
să aibă un emiţător clar identificat şi clar/ferm separat de mizele electorale, astfel încât el să fie
cât mai obiectiv posibil, evitând orice formă de discriminare a destinatarilor. Aceste reguli sunt
importante şi trebuie respectate, în scopul de asumare a funcţiilor comunicării publice (amintite
anterior), cum sunt informarea publicului, explicarea şi însoţirea deciziilor, apărarea valorilor sau
susţinerea coeziunii sociale.

De asemenea, cum subliniază Dominique Mégard (La communication publique et territoriale,

2012, p. 9) comunicarea publică se distinge de alte tipuri de comunicare industriale şi
comerciale, nu prin tehnici şi limbaje (de la publicitate la marketing, de la jurnalism la TIC şi
audio-vizual, media şi inclusiv hors-media) pe care la rândul ei le utilizează larg, ci prin
obiectivele şi mizele sale: cele ale interesului general, ale serviciului public şi ale guvernării.
Acestea sunt cele ce duc la dezvoltarea durabilă, progresul unei regiuni sau oraş, de la sănătatea
publică la amenajarea unui teritoriu, de la acţiunea socială la transformarea urbană, cerând celor
care le creează şi le poartă rigoare, etică şi sens du service. Autoarea reliefează în acelaşi sens
faptul că acest tip de comunicare constituie cea mai mare parte a comunicării non-comerciale. –
vezi coperta

O altă distincţie pertinentă/de care trebuie să ţinem cont este cea realizată de Martial Pasquier, şi
anume: comunicare activă vs. comunicare pasivă. Prin comunicare activă înţelegem ansamblul
activităţilor de comunicare planificată şi realizată prin instituţiile şi organizaţiile publice şi
destinate populaţiei sau unor grupuri definite de persoane, în timp ce comunicarea pasivă
corespunde informaţiei trimise de către administraţie la cererea unei persoane în cadrul
drepturilor cu privire la accesul la informaţie. Aceste drepturi sunt codificate în legi – accesul la
informaţie, legea asupra transparenţei....legile.

TIPURI DE COMUNICARE PUBLICĂ

Pierre Zemor descrie (2003, p. ) cinci forme de comunicare publică: punerea la dispoziţie a
datelor publice, relaţia serviciilor publice cu utilizatorii, promovarea serviciilor oferite
publicului, campaniile de informare de interes general şi valorizarea instituţiilor publice.

După Martial Pasquier comunicarea publică regrupează diferite forme de comunicare precum:
comunicarea guvernamentală, informarea cetăţenilor, comunicarea instituţională, comunicarea de
projet/ de proiect, comunicarea asupra serviciilor, comunicarea de criză.

A. Comunicarea guvernamentală

În ţările democratice guvernul este obligat/est tenu prin constituţie, legile votate de către
parlament sau dreptul jurisprudenţial să informeze populaţia, să întreţină/nourrir dialogul cu
aceasta şi să dea seama /rendre compte de activităţile sale. Prin urmare, el trebuie să comunice şi
în acest sens serviciile dispun în numeroase ţări de resurse umane şi financiare ridicate. În
general, comunicarea guvernamentală îndeplineşte patru funcţii, a căror importanţă variază
considerabil de la o ţară la alta.

a. Informarea cu privire la acţiunea guvernului

Guvernul trebuie să raporteze aux elus, celor care i-au ales (mediei, populaţiei) toate informaţiile
utile cu privire la intenţiile, deciziile şi acţiunile sale. Înţelegerea acestei sarcini face obiectul
unor practici foarte diferenţiate. În anumite ţări, serviciul ataşat guvernului se concentrează pe
transmiterea informaţiilor importante cu privire la deciziile şi activităţiile guvernului prin
comunicate de presă, organizarea de conferinţe de presă, punerea la dispoziţie a acestor
informaţii pe siter-uri Internet, sau în documente oficiale (jurnale, magazine). În alte state, acest
serviciu intră în responsabilitatea şefilor de campanii de comunicare, incluzând şi organizarea de
evenimente, difuzarea de publicitate plătită şi utilizarea unei largi palete de mijloace de
comunicare. De ex. în Franţa, în cadrul reformei pensiilor guvernul a cheltuit 17 milioane euro
cu un voleu/oblon important în direcţia funcţionarilor (Paillon, 2008).

b. Etre a l ecoute du public – serviciile ce se ocupă de informarea guvernului cu privire la

nevoile, aşteptările şi preocupările populaţiei, precum şi la ce spun media străină, sondajele
dinspre populaţie, anchetele calitative.

c. Coordonarea activităţilor de comunicare – aceste servicii sunt încărcate de asemenea, de

coordonarea activităţilor de comunicare ale ansamblului administratiei, numarul informatiilor nu
incetează să crească. Se disting trei tipuri de coordonare. Mai întâi coordonarea tematică, apoi
coordonarea temporală şi cea financiară.

d. Consilierea serviciilor de administraţie

În funcţie de competenţele şi de mijloacele lor, serviciile de comunicare guvernamentală pot

consilia ansamblul serviciilor administraţiei, ex. P 72

Serviciile de informare guvernamentală se caracterizează prin trei elemente. Mai întâi ele depind
direct de autoritatea şefului guvernului, apoi emiţătorul este clar identificabil ca fiind
instituţional (cu menţiunea ecrite et les logos correspondants, vezi p. 73). De asemenea,
comunicarea acestor servicii nu se concentrează doar asupra unui domeniu al politicilor publice,
precum sănătatea sau securitatea, ci asupra ansamblului activităţilor guvernului, asupra
valorizării acestora.

B. Comunicarea cu privire/legată de drepturile şi obligaţiile cetăţenilor

Este vorba despre una dintre formele de bază ale comunicării publice şi regruprează pe de o
parte, obligaţia de a pune informaţia la dispoziţia mediei şi a populaţiei (principiul publicităţii)
iar pe de altă parte, reamintirea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor şi invitaţia de a participa la
viaţa politică (informarea civică). Aceste sarcini sunt încredinţate în anumite ţări serviciului de
informare guvernamental şi în alte ţări serviciilor specializate. În România.....Vezi ex. P. 75 în
Franţa

C. Comunicarea în calitate de instrument al politicilor publice

Comunicarea este de asemenea un instrument al politicilor publice..p 76. Pentru a preveni

anumite comportamente (de pildă, să nu conducem sub influenţa alcoolului), pentru a sensibiliza
la diferite atitudini, pentru a invita la acţiuni concrete (de a ne vaccina) sunt create site-uri
Internet, sunt distribuite jurnale gospodăriilor/aux menages si întreprinderi, campanii de
publicitate la televizor, afişaj, organizare de concursuri, invitarea unor personalităţi etc.

D. Comunicarea cu privire la servicii/prestations – promovarea serviciilor, Zemor

Comunicarea legată de servicii nu este o măsură de politică publică, ci un obiectiv al informării

asupra serviciilor propuse de administraţie. Informaţii clare asupra serviciilor, asupra condiţiilor
de acordare a lor, procedurilor de urmat, documentelor de adus, timpului necesar pt a obţine un
răspuns, decizie, mijloacelor de recurs, preţuri şi posibilităţi de plată, orele de deschidere etc.
uşurează mult viaţa cetăţenilor. Aceste aspecte sunt cu atât mai importante cu cât, în sectorul
public calitatea percepută pentru un serviciu nu poate fi judecată sur la prestation elle meme, ci
sur les elements care înconjoară producerea serviciului. Informaţia şi atitudinea personalului sunt
aşadar elemente determinante a acestei calităţi percepute.

E. Comunicarea de proiect
Una dintre particularităţile sectorului public este existenţa numeroaselor proiecte ce necesită o
comunicare specifică din mai multe raţiuni. Proiecte mari sau mai mici, toate implică numeroşi
actori publici şi privaţi care au nevoie să fie informaţi asupra avansării proiectului, dificultăţilor
tehnice şi financiare întâlnite, consecinţelor şi oportunităţilor etc. Apoi, un proiect are un cadru
temporal definit (început şi sfârşit clar, etape importante). În final, asemenea proiecte constituie
realizările unei generaţii, simboluri naţionale sau teritoriale. Ex, le tramway de Bordeaux, p 79

F. Comunicare internă – colaboratorii reprezintă principala resursă a administraţiei, principalii

vectori de comunicare ai ei.....e foarte importantă şi totuşi neglijată (în România foarte puţine
instituţii publice realizează audit al comunicării interne).

G. Comunicarea de criză – o problemă de relaţionare cu instituţiile politice, o criză prezentare

defaillante/jignitoare, criza internă. Marele public nu distinge cu claritate între un serviciu
furnizat de o organizaţie şi imaginea sa globală.

H. Comunicarea instituţională

O parte - în creştere - a activităţilor de comunicare este consacrată promovării instituţiilor şi

organizaţiilor publice. Nu este vorba de a pune în valoare activităţile acestor entităţi, ci
organizaţia aşa cum e ea, ca scop în sine. „Il ne s’agit pas de mettre en valeur les activites de ces
entites mais l’organisation en tant que telle.” P.77, 2011

Există mai multe raţiuni ce explică această nevoie: mai întâi, noile entităţi (de exemplu, Curtea
de conturi în cantonul Geneve, 2005, în Franţa) vor să se facă cunoscute publicului pentru a-şi
putea asuma corect misiunea. Apoi, pentru a facilita accesul la serviciile administraţiei, sau
pentru a întări legitimitatea lor, ele dezvoltă măsuri (ellles developpent moult mesures allant de):
organizarea zilelor porţilor deschise, realizarea de broşuri, invitaţii pentru jurnalişti în scopul
realizării de reportaje însoţite de un interviu. În cele din urmă, indiferent de motiv – recrutare de
colaboratori, comercializarea de prestation/serviciilor, atragerea de întreprinderi, rezidenţi, turişti
– organizaţiile au nevoie de a se poziţiona şi a de a-şi construi o imagine pozitivă care-i ajută în
atingerea obiectivelor.

Acest tip de comunicare înglobează de asemenea, ansamblul informaţiilor cu privire la viaţa

organizaţiei precum numirea persoanelor în funcţii (la nomination de personnes), schimbările
organizaţionale şi mai ales raporturile de activitate. Dacă, în optica clasică a organizării
birocratice, administraţia nu avea personalitate juridică, ci doar se limita la exercitarea regulilor
şi procedurilor prevăzute în textele juridice, constatăm că este din ce în ce mai important, ca ea
să fie cunoscută de către marele public, să beneficieze de un nivel de încredere ridicat şi să dea
seama/să justifice cu regularitate de activităţile sale.....audit. p78
PUBLICUL

James E. Grunig deduce următoarele etape de evoluţie ale publicului:

1. public latent – grupul care, deşi este într-o situaţie fără soluţie, nu recunoaşte dificultatea
acesteia ca problemă;

2. public conştient – grupul care recunoaşte problema;

3. public activ –grupul care se organizează, încercând să acţioneze pentru rezolvarea acelei
probleme.

O altă clasificare a publicului utilizată, la rândul ei, ca suport în elaborarea strategiilor de

comunicare este următoarea:

public intern şi extern; şefi de birouri, compartimente, funcţionari, manageri, acţionari,

bordul de directori (constituie publicul intern al organizaţiei), iar publicul extern este reprezentat
de presă, guvern, clienţi, comunitatea locală, adică, acele categorii care nu sunt direct conectate
la organizaţie.

public primar, secundar şi marginal; publicul primar poate susţine foarte mult (sau din
contră) eforturile organizaţiei; celelalte două categorii sunt mai puţin, sau chiar deloc implicate
în susţinerea organizaţiei. Această clasificare nu este reprezentativă decât pentru anumite tipuri
de instituţii publice, cum sunt ministerele, agenţiile etc;

public tradiţional şi viitor; angajaţii şi cetăţenii actuali constituie publicul tradiţional, în

schimb, tânăra generaţie reprezintă publicul viitor; ambele categorii pot fi deosebit de importante
în succesul organizaţiei;

public oponent, neimplicat şi susţinător; o organizaţie (şi în special cea publică) vine în
contact cu reprezentanţi ai celor trei categorii menţionate anterior; pentru susţinători,
comunicarea trebuie să întărească credinţa în susţinerea oferită; în faţa oponenţilor, comunicarea
trebuie să capete accente de persuasiune; de cele mai multe ori, suportul oferit de masa celor
neimplicaţi este determinant.

MECANISMELE PROPAGANDEI

1. Etichetarea: Caracterizarea poate fi pozitivă sau negativă. O persoană poate fi numită

„înţeleaptă şi conştiincioasă” sau „un mincinos şi un escroc”.

2. Generalităţile răsunătoare: Multe cuvinte nebuloase pot fi folosite astfel (de pildă,
„grupuri de admiratori”).
3. Transferul: Acesta apare când o vedetă de cinema sau vreo altă celebritate face campanie
pentru un politician sau un produs, cu rezultatul că aura acestei persoane faimoase se va transfera
asupra politicianului sau produsului mai puţin cunoscut.

4. Mărturia: Aceasta reprezintă o garanţie efectivă, opusă astfel mecanismului de transfer. O

tehnică obişnuită în publicitate, ea presupune a pune nişte sportivi profesionişti sau alte
celebrităţi să încurajeze consumatorii să cumpere un produs, prin faptul că afirmă că ei îl
cumpără.

5. Oameni simpli: Favorita politicienilor, această tehnică implică utilizarea unui limbaj
casnic sau apeluri la grijile cotidiene pentru a convinge publicul că, în ciuda birourilor lor
impozante sau a aspiraţiilor către acestea, politicienii sunt încă „de-ai noştri”.

6. Curentul de opinie la modă: Acest mecanism de convingere este utilizat pentru a-i
influenţa pe cei indecişi să meargă în aceeaşi direcţie cu majoritatea, oricât de mică ar fi
diferenţa numerică între majoritate şi minoritate.

7. Măsluirea cărţilor: A spune doar o „parte a adevărului” presupune selectarea faptelor

astfel încât să prezinte un punct de vedere, lăsându-le pe celelalte în afară. Rezultatul: distorsiuni
şi proastă reprezentare.

8. Stereotipuri emoţionale: Se evocă mai multe tipuri de imagini, astfel expuse: „un bun
român”, „casnică”, „străin”, etc.

9. Tăcerea ilicită: Acest mecanism reprezintă o formă subtilă de propagandă, precum

insinuările, sugestiile sau presupunerile. Implică şi ascunderea unor informaţii care ar corecta o
impresie falsă.

10. Retorica subversivă: O variantă a măsluirii cărţilor o reprezintă şi acest mecanism de

discreditare a motivaţiilor unei persoane pentru a discredita o idee care poate fi bună şi utilă.

COMUNICAREA ORGANIZAŢIONALĂ. FUNCŢIILE LIMBAJULUI

După Roman Jakobson structura comunicării cuprinde: emiţătorul, mesajul (textul), contextul,
canalul, codul, receptorul; lor le corespund cele şase funcţii ale limbajului.

1. Funcţia emotivă constă în autoproiectarea emiţătorului în text şi mai precis prezenţa

identificabilă a emiţătorului în text (de pildă, am fost bucuros că am văzut expoziţia „Lumini şi
umbre – patru secole de pictură franceză”). Într-o poezie lirică ponderea funcţiei emotive e mai
mare decât într-o poezie etică sau într-un tratat de istorie.
2. Funcţia poetică constă în autoreflexivitatea textului, centrarea textului asupra lui însuşi, ceea
ce duce la faptul că textul nu mai poate fi ignorat în procesul de receptare, că e văzut şi ca text. S.
Langer vorbeşte de simboluri prezentative faţă de simboluri reprezentative – cuvinte folosite în
mod obişnuit. Se ştie că, spre deosebire de limbajul ştiinţific, pentru care ceea ce contează cu
precădere este despre ce se vorbeşte, limbajul poetic pune accentul pe cum se spune. Cel dintâi
privilegiază semnificatul, cel de-al doilea semnificantul. Îndărătul cuvintelor dintr-un text
ştiinţific se văd înţelesurile pe care ele ni le dezvăluie, pe când cuvintele unui poem sunt, în mare
măsură, opace, ele reţinând atenţia cititorului asupra aspectului lor concret, ceea ce face ca orice
încercare de a le înlocui cu sinonime să distrugă poeticitatea textului.

3. Funcţia referenţială se referă la faptul că limbajul trimite la o realitate exterioară, la altceva

decât la sine. De exemplu, mă duc la librărie ca să cumpăr ultimul roman scris de Umberto Eco.

4. Funcţia metaligvistică constă în faptul că textul conţine în el indicaţii de cod; câteodată aceste
indicaţii sunt explicite. De pildă, fraza: semnul – în accepţia lui Ferdinand de Saussure – este
conexiunea intrinsecă dintre semnificant şi semnificat. De cele mai multe ori indicaţiile sunt
implicite. Ele orientează decodajul. Perifrazele explicative care precizează accepţiunea în care
trebuie înţeles un termen, gesturile sau tonul ce indică receptorului cheia în care trebuie
decodificat mesajul aparţin sferei metalingvisticului.

5. Funcţia fatică sau de contact are în vedere caracteristicile canalului de comunicare şi controlul
bunei funcţionări a acestuia. „Alo”-ul cu care începem o convorbire telefonică nu exprimă nimic
privitor la noi, la interlocutorul nostru, la mesajul pe care dorim să-l transmitem şi nici măcar la
cod, căci, dat fiind caracterul internaţional al acestui cuvânt, cel care îl recepţionează nu se poate
baza pe el pentru a deduce în ce limbă dorim să-i vorbim. În schimb el ne ajută să stabilim
contactul, marchează deschiderea canalului. O funcţie similară o au gesturile sau formulele de
salut. Foarte multe semnale fatice însoţesc comunicarea interpersonală: jocul privirilor prin care
se reconfirmă mereu păstrarea contactului, mişcări ale capului, confirmări verbale, ş.a.m.d.

6. Funcţia conativă (nu are legătură cu conotaţia; provine din verbul latin conor, conari, conatus
sum=a se sforţa) e orientarea către destinatar şi se observă în reacţiile comportamentale imediate
ale acestuia. Este prezentă în mecanismele persuasive, în elementele de retorică. De exemplu,
preocuparea capitală a artei este de a convinge dincolo de argumente (Roman Jakobson
consideră că poezia nu coincide cu funcţia poetică; în poezie există această funcţie pe lângă alte
funcţii ale limbajului, iar funcţia poetică se poate găsi şi în alte enunţuri ce nu sunt ale unor
finalităţi poetice; noncoincidenţa funcţiei estetice cu poezia impune concluzia că distincţia dintre
estetic şi extraestetic este graduală, nu comportă graniţe precise). Pornind în mod special de la
această funcţie a limbajului, de la importanţa persuasiunii în relaţia unei organizaţii cu
publicurile sale – relaţiile publice sunt definite nu numai ca ştiinţă ci, în aceeaşi măsură, ca artă.
Forma verbală conativă prin excelenţă este modul imperativ. În calitatea sa de artă a construirii
discursurilor persuasive, retorica avea în vedere tocmai valorificarea potenţelor conative ale
comunicării interumane.
MANIPULAREA SI TEHNICILE DE MANIPULARE

Cu toţii am fost manipulaţi sau am manipulat, la rândul nostru. De la manipulările mici, existente
în orice relaţie diadică, până la cele cu o amploare deosebită, reprezentată de mijloacele de
propagandă şi care se adresează unor mase largi de indivizi. A deveni conştienţi de câteva dintre
aceste tehnici, înseamnă să devenim totodată mai puternici şi mai greu de influenţat.

Observându-i pe maeştrii influenţării – oamenii din publicitate, cei care strâng fonduri,
politicienii, personalul din vânzări, etc. – psihologii au iniţiat studii privitor la strategiile
eficiente pentru ca o cerere a noastră să fie urmată de comportamentul urmărit.

Toate strategiile de cerere sunt secvenţiale, în prima secvenţă întinzându-se o capcană şi toate
pornesc de la constatarea simplă că felul în care ceri ceva e mai important decât cererea însăşi.

Exemple : “dragul meu, cumpărăm rochia roşie sau pe cea neagră ? “ - eludând enunţul iniţial,
este de la sine înţeles că o să cumpărăm ceva şi dau senzaţia că alegerea îţi aparţine.

Tehnicile de manipulare pot fi clasificate. Astfel, conform profesorului P.Zimbardo de la

Universitatea Stanford, un criteriu ar fi amplitudinea modificărilor efectuate într-o anumită
situaţie socială. De exemplu, manipulările mici sunt obţinute prin schimbări minore ale situaţiei
sociale

(atenţie – efectele sau consecinţele pot fi ample ! )

Spre exemplificare redăm ( după B.Ficeac ) un experiment imaginat de către Scott Fraser şi
Jonathan Freedman. Într-un cartier li se cere proprietarilor, apelându-se la simţul lor civic să
permită instalarea pe peluza din faţa casei a unui imens panou cu inscripţia Conduceţi cu
prudenţă. Aproape toţi refuză. În altă zonă a cartierului proprietarii sunt rugaţi să semneze o
petiţie în favoarea unor reguli stricte de circulaţie preventivă. Toţi au acceptat. Două săptămâni
mai târziu, la semnatari se revine cu cererea instalării panoului, iar aceştia acceptă în proporţie de
75 %.

TEHNICI DE MANIPULARE

1. Tehnica piciorului în uşă – se originează în activitatea comis – voiajorilor care, dacă au

reuşit acest gest, atunci probabil vor reuşi să şi vândă ceva. Sigur, ea nu trebuie luată literal –
înseamnă a sparge gheaţa cu o cerere mică, pe care nu poţi să o refuzi.

Explicaţia se bazează pe teoria autopercepţiei şi a coerenţei comportamentale, conform căreia ne

inferăm atitudinea din propriile comportament şi tindem spre conservarea ei. Deci, fiind atraşi
într-un tip de comportament în faţa unei cereri minore, dar de acelaşi gen cu cererea mai mare
care urmează, ne facem o imagine despre noi înşine ca persoane cooperante, dotate cu simţ civic,
responsabile, adulte, etc. Confruntaţi cu o a doua cerere de acelaşi gen tindem să conservăm
imaginea de sine în virtutea necesităţii de constanţă şi coerenţă a noastră ca indivizi.

O altă tehnică de manipulare minoră a situaţiei sociale este :

2. Tehnica mingiilor aruncate la joasă înălţime – sunt mai uşor de prins.

Este una dintre cele mai oneroase tehnici, folosite mai ales în vânzări, în care influenţatorul se
asigură că te-a momit cu o primă ofertă şi după obţinerea acordului, creşte nivelul cererii
devoalând preţul ascuns.

Ex. Dealerul de maşini care ne arată toate avantajele maşinii, ne-a captat interesul, am bătut
palma, se duce să facă actele – şi se întoarce cu o mină tragică – nu are decât modelul cu aer
condiţionat, care costă în plus, etc. Având în vedere faptul că eşti deja setat să accepţi, că ţi-a
captat interesul este

probabil că nu vei refuza oferta a doua.

3. Tehnica uşii în faţă – este, din punct de vedere al secvenţelor comportamentale exact
opusul primeia, dar se bazează pe alte mecanisme psihologice.

Se face iniţial o cerere atât de mare încât e aproape imposibil să nu o refuzi. Apoi, se revine cu o
cerere rezonabilă, ceea ce, de facpt s-a urmărit de la început.

R.Cialdini – expert în influenţa .socială a fost manipulat de un puşti, care iniţial l-a rugat să
cumpere contra 10 dolari, două bilete la circ. După ce a fost refuzat, puştiul a revenit cu cererea
de a I se cumpăra două batoane de ciocolată – de 1 dolar fiecare. Fără să-I placă ciocolată,
Cialdini acceptă. Se hotărăşte să verifice această tehnică prin experimentare. Opreşte studenţii în
campus şi le cere să fie voluntari într-un program privitor la delincvenţii minori, două ore pe
săptămână, următorii doi ani. Toţi refuză. Apoi face cererea de a se implica în activitatea de a
merge cu minorii la Grădina Zoologică, 2 ore, în ziua următoare. Procentul de acceptare creşte
uimitor.

La explicarea mecanismului psihologic al acestei tehnici contribuie trei factori :

a. primul este de natură perceptivă – este vorba de fenomenul de contrast perceptiv – faţă de
prima cerere uriaşă, a doua pare nesemnificativă.

b. Al doilea factor este legat de felul în care ne privesc ceilalţi. Cu toţii ştim cât de greu ne
vine să spunem Nu căci nu ne place să apărem ca răuvoitori sau egoişti în ochii celorlaţi. E uşor
să refuzi o cerere uriaşă, e mult mai greu să refuzi o cerere rezonabilă, cu atât mai mult cu cât
după primul refuz ţii să-ţi îndrepţi imaginea de individ altruist. Să spui Nu de 2 ori la rând e
cumplit.
c. Al treilea factor ţine de ceea ce în orice negociere sau târguială, numim concesii
reciproce, astfel încât dacă celălalt şi-a modificat comportamentul, părând a ne face o concesie –
ne simţim obligaţi să îi facem şi noi una, ajungând la un soi de compromis.

ANALIZA TIPOLOGIEI MOTIVAŢIEI MUNCII (tipuri posibile de motivare a muncii).

Cea mai cunoscută tipologie a motivelor este elaborată în funcţie de raporturile lor cu
activitatea la care se referă. Sub acest unghi, este utilă distincţia între motivaţia extrinsecă
(sursa tensiunii fiind exterioară actului muncii avut în vedere) şi motivaţia intrinsecă (factorii
motivaţionali ţinând de însăşi natura muncii).

Motivaţia extrinsecă îmbracă, în mod obişnuit, forma unor tensiuni subiective generate de
factori sau stimuli exteriori muncii, cum ar fi competiţia, dorinţa de câştig sau de laudă, evitarea
mustrării sau a pedepselor etc. motivaţia se manifestă subiectiv prin trăiri emoţionale care pot fi
atât pozitive (reacţii de satisfacţie), cât şi negative (reacţii de aversiune). În consecinţă, motivaţia
extrinsecă este fie pozitivă (accentuat pragmatică, vizând dobândirea de beneficii sau utilităţi
rezultate din practicarea cu succes a muncii), fie negativă (manifestându-se prin reacţii de
aversiune faţă de consecinţele neplăcute ale unor sancţiuni administrative, penalizări economice
sau profesionale).

Extrem de puternică este motivaţia intrinsecă a muncii, în virtutea căreia munca nu mai
este doar un mijloc de dobândire a unor beneficii, devenind un scop al existenţei omului, o
valoare care mobilizează potenţialul uman, o trebuinţă care se constituie şi se dezvoltă în chiar
procesul satisfacerii ei.

De-a lungul timpului, a fost analizată cu insistenţă relaţia dintre motivaţie şi

performanţă. Încă de la începutul secolului s-a înţeles importanţa intesităţii motivaţiei,
admiţându-se că nici supramotivarea, nici submotivarea nu sunt productive, Yorkers şi
Dodson introducând ideea de optimum motivaţional, potrivit căreia există o intensitate optimă a
motivaţiei în funcţie de gradul de dificultate a sarcinilor. În principiu, cu cât creşte gradul de
dificultate a sarcinilor, cu atât descreşte intensitatea optimă a motivaţiei şi invers; altfel spus, cu
cât este mai greu să se realizeze o intensitate optimă a motivaţiei.

Din perspectiva conducerii organizaţiilor, corelaţiile practice dintre tipurile de motivaţie

şi performanţă se realizează astfel:

a) motivaţiile intrinseci conduc la performanţe mai mari şi mai stabile în timp decât motivaţiile
intrinseci;

b) motivaţiile extrinseci pozitive sunt mai eficiente productiv şi uman decât cele extrinseci
negative;
c) autocontrolul conştient şi permanent al persoanei are un rol important în producerea şi
menţinerea unei stări optime a motivaţiei;

d) totodată, trebuie avut în vedere că optimul motivaţional are o dimensiune personală şi una
grupală; performanţele în muncă tind să crească în condiţii de concordanţă a orientărilor
motivaţionale specifice membrilor unui grup de muncă.

BIBLIOGRAFIE

Nicolae, M., Seitz, V., Cheia succesului, Imaginea profesională, Humanitas 2008
Buzărnescu, Ştefan, Introducere în sociologia organizaţională şi a conducerii, Editura Didactică şi Pedagogică,
1995
Covey, Stephen R., Etica liderului eficient sau conducerea bazată pe principii, Ed. Alfa, 2000
Newsom Doug, Judy VanSlyke Turk – Totul despre relaţiile publice, Polirom, Iaşi, 2003
Chelcea, S. Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative. Bucureşti: Editura Economică,
2007
Chelcea, S., Ivan, L., Chelcea, A. () Comunicarea non-verbală: gesturile şi postura. Bucureşti: Editura
Comunicare.ro, 2005
Cismaru, D.M. Comunicarea internă în organizaţii. Bucureşti: Editura Tritonic, 2008
Hargie, O. & Tourish, D. Auditing Organizational Communication. New York: Taylor&Francis, 2009
Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iasi 1999
Ioan Drăgan, Paradigme ale Comunicării de Masă, Ed. Şansa, Bucureşti 1996
Vasile S. Dâncu, Cultură şi comunicare de masă. Prelegeri şi note de curs, Cluj-Napoca, 2000
Michael B. Salwen, Don V. Stacks, An Integrated Approach to Communication. Theory and Research, Lawrence
Erlbaum Associates, 1996
Septimiu Chelcea, Psihosociologia publicităţii: despre reclamele vizuale, Editura Polirom 2012
Philipe Cabin, Jean-Francois Dortier - Comunicarea, perspective actuale, Polirom 2010
Alain Joannes - Comunicarea prin imagini. Cum să îţi pui în valoare comunicarea prin intermediul dimensiunii
vizuale, Ed. Polirom 2009
Pasquier, Martial, Communication publique, Ed. De Boeck, Bruxelles, 2011
Zémor, Pierre, Comunicarea publică, Ed. Institutul European, Iaşi, 2003.