8
72
INTERACÞIUNE
ªI COMUNICARE
1. RELAÞIILE INTERPERSONALE ªI SOCIALE
2. INTERACÞIUNEA CA PROCES DE COMUNICARE
CE? DE CE?
este comunicarea, este importantã
care sunt dezvoltarea relaþiilor
obstacolele în interumane în
calea comunicãrii societatea
ºi ce rol ocupã contemporanã.
mijloacele de
comunicare în masã
în viaþa individualã
ºi socialã.
1. RELAÞIILE INTERPERSONALE ªI SOCIALE
Am nevoie de ceilalþi? Au ceilalþi nevoie de
mine? Ascult cu atenþie ce se spune într-un grup? Sunt
întrebãri care þin de interacþiune ºi de comunicare.
Una dintre caracteristicile umane o constituie
capacitatea de interacþiune interpersonalã. Ea se naºte
din nevoia de a comunica. Nu toþi comunicãm la fel.
Þine de personalitatea fiecãruia de a fi comunicativ,
a stabili un numãr mare de relaþii interpersonale sau
dimpotrivã a fi izolat, a comunica greu, a fi mai puþin
dispus spre dialog. Sunt elevi care doresc sã vinã la
ºcoalã pentru a se întâlni cu colegii, aºteaptã vacanþa
pentru a merge în tabãrã, iar sfârºitul de sãptãmânã
pentru a merge la discotecã. Aceste întâlniri cu membri
ai grupului favorizeazã comunicarea. Alþii,
dimpotrivã, preferã sã citeascã, sã priveascã la
televizor, sã vizioneze un spectacol. ªi aceºtia
realizeazã comunicare, dar de un alt tip.
Diversificarea mijloacelor de comunicare, deºi a creat
un real avantaj de creºtere a numãrului de relaþii in-
CUM?
sã identificaþi ºi sã
internalizaþi valorile prin
procesul de interacþiune
socialã ºi cum sã
manifestaþi încredere în
forþele proprii ºi în ceilalþi
ca rezultat al procesului
de comunicare.
terpersonale, acestea izoleazã individul în sensul cã
prezenþa celuilalt nu este directã. Comunicarea „face
to face” oferã avantajul transmiterii mesajului nu
numai prin viu grai, ci ºi prin mimicã, gesticã º.a.
„Organul de simþ special, ochiul, are o funcþie
socialã unicã. Unitatea ºi interacþiunea indivizilor
se bazeazã pe priviri reciproce. Aceasta este poate
cea mai directã ºi cea mai purã reciprocitate care
existã…” spunea G. Simmel.
Ce îi face pe oameni sã aibã astfel de comporta-
mente? Capacitatea de interacþiune þine de personali-
tatea fiecãruia, de abilitatea socialã care depinde
atât de cunoaºterea intereselor grupului, a mediului
de provenienþã, a status-ului social-economic cu care
se intrã în relaþie, cât ºi de capacitatea de anticipare
a reacþiilor celuilalt. Ea se formeazã prin educaþie ºi
autoeducaþie ºi devine strategie comportamentalã în
funcþie de orientarea moralã a personalitãþii.

În relaþia de comunicare, individul îndeplineºte
un dublu rol:
– subiect cunoscãtor;
– obiect al cunoaºterii (pentru ceilalþi).
Cunoaºterea de sine ºi cunoaºterea celuilalt
devine o componentã indispensabilã vieþii moderne.
Relaþiile sociale ºi interpersonale s-au diversificat,
ca ºi mijloacele de comunicare. Astfel, telefonul,
poºta, telegraful, internetul sunt mijloace de comu-
nicare la distanþã care uºureazã stabilirea unor con-
tacte chiar ºi între persoane care nu se cunosc, dar
care au interese comune.
Comportamentul interpersonal, interacþiunea
omului cu omul, cel mai complex factor al mediului
de viaþã, este un indicator al maturizãrii sociale. Ea
include pe lângã dimensiunea interpersonalã ºi
capacitatea individului de a cunoaºte, acþiona ºi
influenþa prin decizii personale, tendinþele ce se
manifestã la nivel microsocial.
Tipuri de comunicare
Diferenþierea formelor de comunicare se reali-
zeazã în funcþie de mai multe criterii:
1. Sursa de presiune în a comunica – în funcþie
de motivele pentru care individul este determinat
sã comunice. Leon Festinger distinge trei surse de
presiune de a comunica:
– presiuni spre uniformitate în grup, care pot exista
din diferite motive: individuale (dorinþa de identificare
cu grupul) sau sociale (presiunea grupului);
– presiuni pentru schimbarea poziþiei individului
în grup sau spre a trece de la un grup la altul. Aceastã
schimbare poate fi generatã de diverse motive, printre
care: atracþia pentru un status social mai înalt;
– presiuni datorate unor stãri emoþionale.
Bucuria, furia, ostilitatea par sã producã presiuni de
a comunica.
Studiile lui Festinger (1948) asupra zvonurilor
într-o comunitate au pus în corelaþie semnificativã
uºurinþa comunicãrii cu intimitatea ºi prietenia.
2. Din punct de vedere al caracterului comuni-
cãrii se disting:
– comunicarea formalã realizatã în mod oficial
între indivizi plasaþi la nivele ierarhice diferite sau
între individ ºi instituþie;
– comunicarea informalã între indivizi situaþi
la acelaºi nivel ierarhic.
Psihologia ne învaþã cã fiecare avem „firi”
diferite, rezultate din combinarea unor trãsãturi na-
tive (înnãscute) cu cele dobândite prin procesul
educaþiei. Unii suntem deschiºi, dornici sã intrãm
în relaþii cu ceilalþi, sã comunicãm, sã ascultãm ºi
73
sã ne destãinuim, alþii, dimpotrivã, relaþionãm greu,
suntem tãcuþi, ne place singurãtatea.
Sociologia ne face sã credem cã ceea ce era
valabil în vremea lui Aristotel, care spunea cã omul
este o fiinþã socialã ºi cã nu poate trãi decât în asociere
cu ceilalþi, este valabil ºi astãzi. Uneori, realitatea
încearcã sã ne demonstreze altceva. Aparenþa de
comunitate, de „laolaltã” tinde sã devinã un ideal, o
utopie. Sunt atâtea motive care ne determinã sã
credem cã omul modern este un însingurat:
– tinde sã se izoleze ºi sã rãmânã multe ore din
zi în compania ziarelor, revistelor, televizorului;
– convieþuirea în bloc (ca tip de locuire mo-
dernã) îl amplaseazã într-un spaþiu laolaltã cu alþii,
din afara sferei sale de interese, preocupãri profe-
sionale, de timp liber, dar cu care nu comunicã di-
rect decât foarte rar, sau aproape deloc;
– condiþia materialã, preocuparea zilnicã de
asigurare a celor necesare traiului presupune cãu-
tãri, timp pierdut, stare de nervozitate ºi deci relativ
puþin timp ºi dispoziþie spre comunicare;
– existenþa unui cadru organizatoric la majoritatea
locurilor de muncã ce se bazeazã pe rezolvãri de
sarcini individuale ºi mai puþin pe lucrul în echipã;
– din raporturile de stratificare socialã rezultã
un sentiment – cel al mândriei – care înseamnã o
distanþã voit pusã între unul ºi altul, sentiment care
de asemenea izoleazã.
Obstacolele în calea comunicãrii þin de preju-
decãþi, anumite trãsãturi de personalitate ce se for-
meazã în raporturile interumane, ca de exemplu:
– credem cã cine are pãreri contrare cu cele
ale noastre sunt împotriva noastrã, ne sunt duºmani;
– dacã nu e posibil dialogul, alt argument nu
existã decât forþa (exemplu: actele de violenþã, rãz-
boaiele º.a.);
– nu avem un exerciþiu al comunicãrii ºi dialo-
gului. ªcoala – ca unicã instituþie socialã care face
în mod organizat educaþie – nu a aºteptat de la elevi
alte rãspunsuri, decât o repetare a celor scrise în
cãrþi sau spuse de profesori.
Dialogul ca metodã de rezolvare a problemelor
este invocat ca necesar în activitãþi care necesitã
soluþii (exemplu: patronat-sindicat, patron-angajat,
profesor-elev, state mari-state mici), adicã între cel
ce deþine puterea (autoritatea) ºi cel lipsit de aceasta
ºi care are nevoie de ceva (sindicatul solicitã salarii
mai mari pentru angajaþi, elevul – diploma, statele
mici – asigurarea securitãþii ºi independenþei). În
aceste tipuri de relaþii preþul negocierii este de cele
mai multe ori compromisul. Fiecare parte „cedeazã”
câte ceva pentru a ajunge la o înþelegere care sã fie
beneficã ambelor pãrþi. Obiectul negocierii poate
74
fi: salariul, un teren, o chirie, o subvenþie, o alocaþie,
adicã un bun material care poate fi disputat,
revendicat, împãrþit.
Sunt însã ºi lucruri care nu se negociazã:
libertatea unui popor, principiile unui stat, drepturile
omului.
2. INTERACÞIUNEA CA PROCES DE COMUNICARE
Ca proces care implicã o relaþie socialã, prin
comunicare se exercitã o anumitã influenþã, pe de
o parte, a celui care transmite un mesaj ºi, pe de
altã parte, a celui care recepteazã mesajul. Influenþa
depinde de urmãtoarele elemente:
1. cine transmite mesajul;
2. situaþia sau contextul;
3. caracteristicile mesajului;
4. procesele solicitate receptorului (atenþia,
înþelegerea, acceptarea) care implicã anumite
efecte în plan comportamental.
În funcþie de aceste particularitãþi ale procesului
de comunicare, poate fi stabilitã o tipologie a proce-
selor de influenþã care genereazã anumite tipuri de
putere: recompensatoare, coercitivã, legitimã, pute-
rea specialistului, a expertului.
În relaþia de comunicare pot fi sesizate douã
tipuri de aºteptãri:
– ale celui care transmite (comunicatorul) care
încearcã sã exercite o putere de influenþã asupra
celuilalt (celorlalþi);
– ale receptorului care poate sã-ºi manifeste sau
nu disponibilitatea spre influenþã.
Acest comportament poate fi:
• de identificare, care rezultã din concordanþa
dintre opinia comunicatorului cu cea a receptorului;
• de acceptare a influenþei (conformarea) pentru
a obþine o recompensã sau a evita pedeapsa;
• de internalizare, prin asimilare, pentru cã recep-
torul resimte corespondenþa cu propriile sale valori.
Conformarea, ca proces de influenþã, are pro-
babilitatea cea mai scãzutã de a produce o comu-
nicare realã pentru cã depinde în mare mãsurã de
situaþia socialã.
De exemplu, într-o ºcoalã, relaþia profesor/elev
genereazã toate formele de influenþã descrise. Noua
paradigmã a învãþãrii, în care elevul devine partici-
pant activ în relaþia de comunicare profesor/elev,
Dacã acceptãm cã nu existã nicio problemã
umanã care sã nu poatã fi rezolvatã ºi cã stã în
puterea omului sã gãseascã soluþii, atunci trebuie
sã fim toleranþi, sã acceptãm argumente, dar nu
pentru orice, sã avem mãsurã în toate, sã vedem
dincolo de propriile interese, pe ale celorlalþi, sã
avem principii dupã care sã ne cãlãuzim în viaþã.
tinde sã deplaseze accentul de la conformare, ca
tip de acceptare pentru a evita pedeapsa, la
identificare ºi internalizare a sistemului de valori,
la care elevul aderã. Totodatã, democratizarea
relaþiei în care profesorul nu numai cã învaþã pe
elev, ci ºi de la elev, modificã procesul de influenþã.
Acesta este rezultatul tipului de relaþie ce se instituie
ºi este afectat de situaþia contextualã în care se aflã
cei doi membri ai relaþiei.
IPOTEZÃ: Indivizii sunt mai dispuºi sã þinã
seama de informaþiile ºi sfaturile venite din partea
celor pe care îi cunosc personal, pentru cã încre-
derea în ei este rezultatul unui îndelung proces de
comunicare. În urma lui s-au argumentat fapte, s-au
împãrtãºit impresii º.a.
Situaþiile sociale sunt diverse ºi complexe ºi este
dificil de identificat un anumit tip de putere ºi un
anumit caz de influenþã în diversele forme de
comunicare.
În concluzie, putem spune cã prin cunoaºtere
putem pune o oarecare ordine în aceastã diversitate
a formelor de comunicare pentru a putea înþelege
diferitele tipuri de influenþã ce se pot exercita în
relaþiile interumane.
Comunicarea de masã ºi spaþiul public
Mijloacele de comunicare în masã, presa,
radioul ºi televiziunea au devenit, indispensabile
vieþii noastre cotidiene. Ele constituie un element
de modernitate ºi de civilizaþie deoarece:
– permit aflarea în timp a informaþiilor referitoare
la problemele de interes public;
– uºureazã schimbul de idei, la timp ºi în
condiþii optime;
– pun la dispoziþia cetãþenilor mijloacele de
exprimare a unui drept: acela al libertãþii de expri-
mare ºi opinie.

În spaþiul public românesc în perioada de
tranziþie, presa, radioul ºi televiziunea au cunoscut
douã tendinþe semnificative:
1) creºterea spectaculoasã a numãrului de
publicaþii (ziare, reviste º.a.), a posturilor de radio
(naþionale ºi locale) ºi de televiziune (de stat ºi pri-
vate). Este suficient sã amintim ca exemplu, cã dacã
înainte de 1989 unicul post naþional de televiziune
emitea douã ore/zi, doar zonele de graniþã având posi-
bilitatea sã vizioneze posturi de televiziune strãinã
(iugoslav, bulgar, ungar, rus º.a.), în prezent existã
posibilitatea de a urmãri zeci de posturi, 24 de ore
din 24. Evidenþierea aspectelor cantitative nu
înseamnã neapãrat ºi întotdeauna urmãri exclusiv
favorabile în viaþa individualã ºi socialã;
2) diversificarea mesajelor informaþionale. De
la informaþii adesea vãdit distorsionate, pentru a in-
duce o anumitã atitudine ºi stare psihicã s-a ajuns în
prezent la o paletã largã de programe ºi informaþii
extrem de diverse.
De adevãrul informaþiilor cuprinse în progra-
mele informative depinde „încrederea” pe care o
are publicul în mass-media. Erodarea încrederii
publicului în anumite ziare sau posturi de televiziune
se datoreazã unor factori conjuncturali, unor depla-
sãri în ceea ce priveºte opþiunea politicã, þinuta mo-
ralã ºi competenþa profesionalã a ziariºtilor, repor-
terilor, specialiºtilor care lucreazã în aceste domenii.
Lecturã
Comunicarea în viaþa socialã are loc ca urmare
a anumitor nevoi ºi împrejurãri ºi între niºte limite
anume… Comunicarea ia o formã caracteristic
diferitã în contextul grupului primar, al organizaþiei
formale de muncã, al asociaþiei bazate pe loialitate,
clasã, interese, sau al unei activitãþi
instituþionalizate, ca politica sau religia. În general,
contextele menþionate implicã o ordine ascendentã
a scãrii sau dispersiei…
Printre factorii care faciliteazã sau generezã
comunicarea vom include: apropierea spaþialã,
apropierea socialã sau similaritatea, asocierea
însemnând forma de contact care apare prin
implicarea împreunã cu alþii în aceleaºi activitãþi
75
Studiile realizate pe problema încrederii acordate
diferitelor forme de comunicare în masã vizeazã cel
puþin douã repere:
1) calitãþile surselor – independenþa faþã de
autoritãþi, competenþa profesionalã, gradul de
obiectivitate, respectul faþã de valori.
2) principala sursã de informare (radioul, presa,
televiziunea). O diferenþiere se urmãreºte ºi în mani-
festarea încrederii în sursele: naþionale, locale sau
strãine.
Vocabular
Comunicare – proces social prin care se transmite un
mesaj într-o manierã codificatã unui destinatar în
vederea receptãrii.
Influenþã socialã – acþiune exercitatã de o entitate
socialã (persoanã, grup º.a.) orientatã spre
modificarea opþiunilor ºi manifestãrilor alteia.
Interacþiune socialã – acþiune reciprocã prin care se
influenþeazã condiþiile de manifestare ºi
performanþele obþinute de persoane, grupuri sau
colectivitãþi.
Relaþie socialã – legãturã, conexiune, raport între unitãþi
sociale, indiferent de structura acestora.
cotidiene, aºa cum sunt cãlãtoria, cumpãrãturile,
munca; cooperarea ºi colaborarea; conflictul, în
sensul cã relaþiile dintre pãrþile aflate în conflict fac
necesarã o formã de comunicare, dupã cum se poate
vedea în conflictele industriale, rãzboaie, acþiuni
poliþieneºti, ca ºi în disputele între indivizi. Toþi aceºti
factori vor avea consecinþe asupra structurii
comunicãrii, dar pentru cã aceste consecinþe depind
de nivelul ºi tipul de organizare socialã a contextului
specific în care acþioneazã, contextul va deveni
cadrul prim pentru discutarea ºi exemplificarea
formelor structurii comunicaþionale.
Denis Mc. Quail, Comunicarea, Institutul European,
Iaºi, 1999, pg. 104