Referat

Student:Lungu Macsimus Grupa:IMC

Tema:Comunicarea-paradigma structural-expresiva a
fiintei umane

1.Comunicarea se consideră primul instrument spiritual al existenței

omului în societatea umană. Comunicarea este o formă particulară a relației
de schimb între două sau mai multe persoane, care are ca scop schimbul,
transmiterea și receptarea diverselor informații. Orice cultură, orice act
individual care ține de comportamentul social implică, într-un sens explicit
sau implicit, comunicarea.
Comunicarea poate avea loc la cinci niveluri: 1. Comunicarea
intrapersonală; 2. Comunicarea interpersonală; 3. Comunicarea de grup; 4.
Comunicarea de masă; 5. Comunicarea publică sau mediatică. Despre
functiile comunicarii s-a scris foarte mult si s-au facut diferite clasificari.
Cateva functii ale comunicarii:Functia de informare, Functia de
interpretare, Functia instructiv-culturalizatoare, Functia de liant, Functia de
divertisment.
Insa, upa cel de-al doilea razboi mondial, cercetarile in domeniul
comunicarii s-au dezvoltat exploziv. Functiile comunicarii au devenit mai
nuantate, tinand cont de codul si canalul de transmisie. Spre exemplu:
Functia emotiva a comunicarii consta in evidentierea starii interne a
emitatorului, Functia conativa sau persuasiva sau retorica, Functia poetica
se refera in special la mesaj, Functia metalingvistica, Functia fatica a
comunicarii.

2. Termenul de comunicare a fost utilizat incepand cu secolul al XIV-

lea cu sensul de "a pune in comun", "a fi in relatie", "a impartasi", avand la
origine latinescul "communis"; in secolul al XVI-lea si mai cu seama in al
XVII-lea, odata cu dezvoltarea retelelor de drumuri, a postei si a
mijloacelor de transport, a comunica devine sinonim cu "a transmite",
pentru ca abia in a doua jumatate a secolului al XX-lea sa se asocieze
comunicarea principalelor media-presa, cinema, radio, televiziune. Cel mai
adesea, comunicare a fost redusa sa fie la un simplu schimb de informatii,
fie la stabilirea unei relatii intre persoane, cu sensul de actiune de
comunicare ori rezultat al acestei actiuni (ceea ce este comunicat are forma
materiala-documente, date etc. sau imateriala-idei, sentimente etc.) O
abordare relativ recenta sustine ca in cazul comunicarii este vorba mai
degraba de un proces, deci de o interventie complexa ce implica
transformari la nivelul celor ce intra in relatia comunicationala.

Intr-o alta ordine de idei, majoritatea teoriilor comunicarii au fost

fondate de modelul codului (un emitator codifica un mesaj si un receptor
decodifica mesajul, intre cei doi interpunandu-se un "mijloc" de
comunicare), deci comunicare egal codificare, respectiv decodificare de
mesaje. In opozitie cu aceasta interpretare, cercetatori ca Paul Grice si
Davis Lewis ne propun un model inferential,4 potrivit caruia a comunica
echivaleaza cu a produce si a interpreta "indici"/semne .

Conceptul de comunicare a fost abordat, în timp, din multiple

perspective, iar acest lucru adeterminat o proliferare spectaculoasă a
definițiilor. Atunci când ne referim la comunicare,majoritatea ne gândim la
”a aduce la cunoșțînță” sau la ”a informa”. Dacă ne vom uită într-un
dicționar explicativ vom găși menționate trei semnificații ale
cuvântuluicomunicare. Este vorba despre: înștiințare sau aducere la
cunoștință, contacte verbale îninteriorul unui grup, prezentare sau ocazie
care favorizează schimbul de idei sau relațiilespirituale.

Actul de a face anumite lucruri comune se realizează prin schimbul de

gânduri, idei șisentimente. Așadar, comunicarea reprezintă un schimb – dai
și primești. Este un procesbidirecțional la care iau parte atât vorbitorul cât
și ascultătorul. Participanții la procesulde comunicare trebuie să aibă o
înțelegere comună a sensului cuvintelor și al sunetelor, algesturilor,
expresiilor, simbolurilor și contextului folosite în comunicare.

3. Comunicarea este de mare importanță în formarea psihicului uman,

dezvoltarea acestuia și formarea unui comportament cultural rezonabil. Prin
comunicarea cu oameni dezvoltați psihologic, datorită posibilităților largi
de învățare, o persoană își dobândește toate abilitățile și calitățile cognitive
superioare. Prin comunicarea activă cu personalitățile dezvoltate, el însuși
se transformă într-o personalitate.
Dezvoltarea personalității în copilărie are loc sub influența diferitelor
instituții sociale: familie, școală, instituții extrașcolare, precum și sub
influența mass-media și a comunicării directe, directe a copilului cu alte
persoane.În comunicare mai întâi prin imitație directă, iar apoi, prin
instructiuni verbale, se dobandeste experienta de viata de baza a copilului.
Oamenii cu care comunică sunt purtătorii acestei experiențe pentru copil și
în nici un alt mod decât comunicând cu ei, această experiență poate fi
dobândită. Intensitatea comunicării, diversitatea conținutului acesteia,
scopurile și mijloacele sunt cei mai importanți factori care determină
dezvoltarea copiilor.

Toate instituțiile sociale acționează asupra dezvoltării individului nu direct,

ci prin grupuri mici, din care copilul este membru, prin comunicarea cu
persoanele care îl înconjoară pe copil în aceste grupuri. Aceștia sunt
membrii familiei, colegii de clasă, colegii de casă, indivizii cu care copilul
intră în contact.

Această dezvoltare poate decurge în mod normal doar cu relații suficient de

favorabile în care se creează și funcționează un sistem de sprijin reciproc,
încredere, deschidere, o dorință sinceră a oamenilor care comunică între ei
de a se ajuta reciproc, de a contribui la dezvoltarea reciprocă ca indivizii
este dezvăluit. În cazul relațiilor proaste, dimpotrivă, apar obstacole în
calea îmbunătățirii personale a unei persoane, deoarece oamenii încetează
să aibă încredere unii în alții, se manifestă unul față de celălalt în principal
din partea negativă și nu manifestă dorința de a se ajuta unii pe alții.

4. Potrivit schimbărilor care au loc în comunitatea prezentă, se

evidenţiază o nouă viziune asupra succesului profesional şi în viaţa de zi cu
zi a managerilor grupelor de copii (educatorilor) şi nu numai, pe lângă
inteligenţa mentală (generală, cognitivă şi academică), sau IQ, care era
considerată drept factor fundamental, care preîntâmpină reuşita
profesională, iar ulterior pe lângă abilităţile cognitive se conştientizează
necesitatea deţinerii la un nivel înalt şi a inteligenţei emoţionale sau IE,
care ar permite cadrelor didactice, deţinerea profesionalismului la un nivel
înalt, deoarece un factor de succes al managerilor grupelor de copii este cu
siguranţă inteligenţa emoţională care este considerată un predictor de
încredere al succesului (ce se datorează în marea majoritate a cauzei,
stăpânirii şi manifestării emoţiilor, a sentimentelor, trăirilor interioare etc.)
atât profesional cât şi personal.

A fi inteligent din perspectiva secolului XXI, nu înseamnă doar

inteligenţă academică, ci inclusiv şi deținerea la un nivel înalt a inteligenţei
emoţionale şi a aptitudinilor de comunicare - ce asigură dezvoltarea optimă
a personalităţii, şi integrarea în comunitate.

De felul cum exprimăm emoţiile, sentimentele depinde şi

comunicarea socială şi umană, după cum afirmă J. Cosnier, în cartea
Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor „Fără emoţii nu
există comunicare şi fără comunicare nu există viaţă socială” . Fiind extrem
de importante, emoţiile asigură supravieţuirea, luarea deciziilor, stabilirea
limitelor, comunicarea, chiar şi atunci când trebuie să modelăm hotărârile
şi acţiunile, emoţiile şi sentimentele contează în egală măsură, uneori mai
mult decât gândurile, deoarece raţionalul sau ceea ce măsoară inteligenţa
(IQ), poate să nu mai aibă nici o importanţă atunci când emoţiile şi
sentimentele (inteligenţa emoţională) îi ia locul , fapt care îl concluzionează
şi D. Goleman în cartea „Inteligenţa emoţională în Leadership” .

După părerea psihologilor, abilitatea care asigură succesul în viaţa

atât profesională, personală, cât şi cea cotidiană este distinctă pe de o parte
de inteligenţa academică (teoretică), iar pe de altă parte, constituie un fel de
sensibilitate specific faţă de practică şi relaţiile interumane, definită ca o
nouă formă a inteligenţei - inteligenţa emoţională . Termenul de inteligenţă
emoţională, a fost propus pentru prima dată într-o teză de doctorat, de W.
L. Payne în 1985, în S.U.A şi, prin urmare, acest concept reprezenta
abilitate care implică o relaţionare creativă cu starea de teamă, durere şi
oboseală pentru reuşita în viaţă a individului .
 5. Orice eveniment, actiune sau atitudine umana - dar si modul in
care comunicam despre acestea - se defineste si se structureaza in functie
de trei elemente fundamentale: motivatie, contextualizare si impact. Cu
alte cuvinte, orice actiune, eveniment sau atitudine are o motivatie (mai
mult sau mai putin clara - de aici si nevoia de a clarifica aceste detalii si cu
ajutorul unui suport teoretic); ele nu pot aparea inafara unui context, iar
modificarea specificului acelui context duce si la schimbari (de suprafata
sau profunde) ale faptului respectiv; in sfarsit, niciun eveniment, nicio
actiune sau atitudine umana nu poate fi lipsita de sens si scop,
acestea determinand intotdeauna un impact asupra celor cu care intram in
relatii familiale, profesionale, de prietenie sau conjuncturale.

Cunoasterea inseamna in primul rand acumulare (de informatii, cunostinte,

idei, concepte) dar ea nu este relevanta decat in masura in care isi
demonstreaza utilitatea in practica - adica in viata de zi cu zi, in toate
situatiile cu care se confrunta fiinta umana.

Cunoașterea umană avansează prin diferite forme și metode cognitive:

generale, particulare și singulare, calitative și cantitative, empirice și
teoretice, întemeiate pe un suport bogat de noțiuni, concepte și inferențe
logice. Cert este că numai prin antrenarea întregii activităţi psihice
(senzaţii, percepţii, reprezentări, memorie, afectivitate, imaginaţie, gândire,
creativitate)  reflectarea capătă semnificaţie şi devine trăsătura dominantă a
omului.

Aptitudinile caracterizează latura instrumental-operaţională a personalităţii,

organizată în sisteme operaţionale  superior dezvoltate, relativ  stabile, care
mijlocesc performanţe  deasupra  mediei  în  activitatea teoretică, tehnico-
aplicativă, organizatorică, artistică sau sportivă. Prin fuzionarea şi
combinarea specifică a aptitudinilor, se  ajunge la talent  în  măsura în care
permit realizarea  de  produse originale cu o înaltă cotă de creativitate.

Aptitudinile sunt  condiţionate  de zestrea ereditară dar şi de mediul

educaţional în care se dezvoltă individul. Ele sunt diversificate şi
marchează profund destinul fiinţei umane, deoarece fiecare om porneşte în
viaţă cu o zestre ereditară singulară şi străbate o  traiectorie  socio-culturală
specifică.

Inteligenţa  poate fi privită ca un sistem unitar şi armonios de aptitudini

care se manifestă prin mecanisme de asimilare şi adaptare de natură
funcţională dar mai ales prin inovare şi creativitate.