Sunteți pe pagina 1din 16

Comunicarea – formă fundamentală a interacţiunii interpersonale

Tipuri de atitudine în comunicarea interpersonală

Termenul „a comunica” provine, din punct de vedere etimologic, de la verbul


latin „comunicare”1 care are sensul de a avea în comun, a face ceva în comun, a
împărtăşi ceva. Într-un sens foarte larg, comunicarea desemnează orice proces prin care
o informaţie este transmisă de la un element la altul.
În societatea contemporană, comunicarea a devenit o temă centrală de
dezbatere, iar literatura de specialitate cuprinde o mare diversitate de lucrări care
analizaează situaţiile, instrumentele, tehnicile de comunicare în vederea creării unor
condiţii optime pentru o comunicare autentică şi eficientă. În mod paradoxal, foarte
puţine cercetări vizează comunicarea interindividuală ca atare. Studiile dedicate
situaţiilor de schimb între doi indivizi aflaţi în relaţie directă sunt puţine. Din moment
ce comunicarea presupune a te exprima şi a te face înţeles, apare întrebarea, ce condiţii
i-ar permite individului să se exprime în situaţia interindividuală în modul cel mai
autentic cu putinţă. Elementul esenţial în asigurarea calităţii comunicării interpersonale
este tipul de relaţie dintre persoanele aflate în interacţiune, aceasta fiind rezultatul
atitudinilor fiecărui actor din cadrul procesului de comunicare.

COMUNICAREA INTERPERSONALĂ (INTERINDIVIDUALĂ)


În accepţiunea sa generală, comunicarea reprezintă un mod de manifestare al
gândurilor şi sentimentelor cu ajutorul vorbirii, scrierii, gesturilor şi mimicii, în scopul
de a te face înţeles. Prin definiţie, comunicarea interpersonală este „un mod
fundamental de interacţiune psiho-socială al persoanelor, realizat prin intermediul
simbolurilor şi a semnificaţiilor sociale, în vederea obţinerii stabilităţii sau a realizării
unor modificări de comportament individual sau la nivel de grup”2. Prin comunicare,
individul se umanizează, îşi ordonează comportamentele sub influenţa experienţei
sociale, îşi înţelege rolul şi locul printre ceilalţi, îşi formează şi dezvoltă personalitatea.

1
Valentina MARINESCU, „Introducere în teoria comunicării”, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 7
2
Ibidem, p. 60

1
În cadrul oricărui proces comunicaţional interpersonal, au loc simultan două
procese3: reprezentarea (prin intermediul căreia indivizii fac diverse afirmaţii despre
persoane, obiecte) şi prezentarea (modul în care oamenii prezintă anumite informaţii,
mod care va determina şi va defini modalitatea de relaţionare cu alţi semeni).
Pentru a analiza comunicarea interumană, este necesar să o concepem ca o
interacţiune socială a unor actori, prezenţi într-o situaţie. Aceşti actori se confruntă
mereu cu un anumit număr de probleme imediate sau pe termen lung, pe care le pot
rezolva prin comunicare. Aceste probleme, care reprezintă de fapt dimensiunile
fundamentale ale comunicării umane, pot fi considerate, în opinia lui Alex Mucchielli,
mizele procesului de interacţiune interpersonală4:
• Miza informativă – Orice comunicare aduce, în mod sigur, informaţii. Modelul
procesului de comunicare reprezentat prin existenţa unui emiţător şi a unui
receptor, reaminteşte faptul că, a comunica înseamnă şi a informa. Cu toate
acestea, comunicarea interumană nu poate să se limiteze a fi doar o modalitate
de informare, ea fiind un proces mult mai complex decât acesta.
• Miza de poziţionare – Prin comunicare, orice individ îşi asumă o identitate şi se
poziţionează în raport cu celălalt actor al comunicării. Modalitatea aceasta de
intervenţie comunicativă este legată de existenţa socială a oamenilor, deoarece
nu poţi exista fără să te defineşti în raport cu alţii, într-o societate. Astfel,
comunicarea este un instrument de poziţionare deţinut de fiecare persoană.
• Miza de mobilizare – Comunicarea este întotdeauna şi o tentativă de a influenţa,
de a convinge pe alţii, iar una dintre caracteristicile ei este aceea de a produce
efecte. Ea urmăreşte să-l determine pe celălalt să creadă, să gândească sau să
acţioneze conform convingerilor celeilalte persoane care participă la
comunicare. A comunica presupune, în mod obligatoriu, a interveni cu scopul
de a schimba starea situaţiei pentru celălalt (fie şi numai informaţia lui) şi de a
acţiona asupra lui (adică asupra sistemului său de reprezentări).
• Miza relaţională – Unul dintre fenomenele care are loc în cadrul unei
conversaţii este fenomenul de simpatie-antipatie. Astfel, orice comunicare
3
Peter HARTLEY, „Interpersonal communication”, ediţia a II-a, Editura Routledge, Londra, 1999, p. 37
4
Alex MUCCHIELLI, „Arta de a comunica”, traducere de Giuliano Sfichi, Gina Puică, Marius Roman,
Editura Polirom, Iaşi, 2005, pp. 79-87

2
fixează natura relaţiei pe care o avem cu interlocutorul, relaţie care se
cristalizează pe parcursul desfăşurării comunicării.
• Miza normativă – Comunicarea nu se poate derula, fără ca interlocutorii să se
poziţioneze într-un sistem de reguli împărtăşite şi acceptate de ambii. Aceste
reguli care caracterizează condiţiile desfăşurării actului comunicaţional, preexistă
sau sunt construite reciproc în timpul acestuia de către partenerii de comunicare.
Problema eficienţei comunicării interpersonale a fost tratată din mai multe
perspective, printre care: perspectiva umanistă, pragmatică sau cea a schimbului social.
Reprezentanţii abordării umaniste sunt A. Maslow, G. Allport şi C. Rogers, care pun
accent pe ideea de deschidere, empatie, suportivitate, sinceritate, reacţie onestă 5 în
cadrul procesului de comunicare.

CONCEPTUL DE ATITUDINE
Noţiunea de atitudine se defineşte ca fiind „starea mentală şi neurofiziologică
determinată de experienţă şi care exercită o influenţă dinamică asupra individului,
pregătindu-l să acţioneze într-un mod specific unui număr de obiecte şi evenimente”6.
Atitudinile sunt luări de poziţie ale unui individ în raport cu un obiect, cu o persoană.
Ele se exprimă mai mult sau mai puţin deschis prin diferite simptome sau indicatori
foarte variabili: vorbire, tonul vocii, gesturi, acţiuni, absenţa gesturilor sau a acţiunilor.
Atitudinea este constituită din ceea ce se crede că se află în spatele comportamentului,
fiind predispoziţii acţionale, dar şi o cauză a comportamentelor.
În teoria comunicării, este foarte importantă distincţia între atitudine şi
comportament, cu precizarea că o comunicare armonioasă exclude orice conflict între
atitudine şi comportament. Astfel, se poate afirma, că faţă de o anumită persoană un
individ poate avea o atitudine binevoitoare sau de neutralitate şi în consecinţă va adopta
un comportament care să exprime atitudinea pe care o are sau care o va disimula.
Atitudinile sunt mai complexe, mai profunde, pe când comportamentele sunt oricând
observabile. Tipologia comportamentelor conversaţionale elaborată de Peretti, Legrand
şi Boniface este realizată în raport cu atitudinile interioare ale interlocutorului faţă de el

5
Irena CHIRU, „Comunicarea interpersonală”, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, pp. 15-16
6
Jean-Claude ABRIC, „Psihologia comunicării”, traducere de Luminiţa şi Florin Botoşineanu, Editura
Polirom, Iaşi, 2002, p. 36

3
însuşi şi în raport cu atitudinile acestuia faţă de celălalt participant la comunicare.
Aceşti teoreticieni schiţează următoarele comportamente7:
• Comportamente directive: de decizie, de sprijin şi de evaluare
• Comportamente nondirective
• Comportamente intermediare: de anchetă, de interpretare şi de diversiune
După cum s-a putut observa, atitudinile joacă un rol esenţial în conturararea
comportamentelor individuale. Acelaşi rol primordial îl deţin şi în cadrul situaţiei de
comunicare. Pentru a înţelege mai bine importanţa acestora, este necesar să precizăm
funcţiile8 pe care atitudinile le îndeplinesc în comunicare:
Funcţia cognitivă se referă la faptul că atitudinile organizează percepţiile.
Această caracteristică se deduce din situaţia conform căreia, dacă indivizilor li se
prezintă ansambluri de cuvinte (mai ales ambigue), cel mai bine cunoscute şi percepute
de aceştia, nu sunt cuvintele cu frecvenţa cea mai mare în limbă, ci acelea care
corespund valorilor dominante ale individului (adica cele care corespund atitudinilor
sale) sau care se raportează la acestea.
Funcţia energetică (tonică) înseamnă că atitudinea determină natura şi
intensitatea motivaţiilor.
Funcţia reglatoare se referă la atitudinile care unifică opiniile unui individ, care
generează şi guvernează coerenţa internă a opiniilor şi a comportamentelor individului.
Atitudinile interindividuale constituie un aspect determinant al climatului
relaţional, influenţează decisiv relaţia care se stabileşte între actorii comunicării.
Numeroase cercetări şi studii au demonstrat că perceperea unor atitudini similare este
un element puternic al atracţiei interpersonale. Atitudinea adoptată de interlocutori
influenţează în mod direct tipul relaţiei sociale care se stabileşte, intervenind în
definirea statutului fiecărui individ în cadrul procesului comunicaţional şi determinând
calitatea şi natura elementelor ce urmează a fi exprimate.

7
Irena CHIRU, op. cit., pp. 78-79
8
Tim O’SULLIVAN, John HARTLEY, Danny SAUNDERS, Martin MONTGOMERY, John FISKE,
„Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale”, traducere de Monica Mitarcă,
Editura Polirom, Iaşi, 2001, pp.45-46

4
TIPOLOGIA ATITUDINILOR INTERPERSOANLE
Într-o situaţie de comunicare interindividuală, orice individ poate să dezvolte
cinci mari tipuri de atitudini. Orice tip de atitudine creează un anumit tip de relaţie.
Atitudinea de interpretare9 constă în a formula, în a verbaliza pentru celălalt
raţiunile ascunse care se află la originea spuselor sau faptelor sale.
Tipul de relaţie creată: interpretarea presupune existenţa interpretantului şi a
interpretatului. Această atitudine creează sau accentuează o diferenţă de statut între
actorii interacţiunii, creând o relaţie ierarhizată în profitul celui ce interpretează. Se
construieşte astfel, o relaţie de dependenţă a interpretatului faţă de interpretant: cu cât
interpretezi mai mult, cu atât dependenţa creşte. Natura acesteia se bazează pe relaţia
faţă de cunoaştere: interpretantul se prezintă ca deţinător al unei presupuse cunoaşteri.
Consecinţe posibile asupra exprimării celuilalt:
• Reacţia celuilalt la relaţia de dependenţă poate lua forma unui refuz de a
accepta această situaţie. Este reacţia de contradependenţă, printre ale cărei forme este
şi agresivitatea.
• Blocarea exprimării celuilalt presupune existenţa a două situaţii de interpretare:
corectă sau greşită. Dacă este greşită, este de la sine înţeles că poate produce blocarea
comunicării. Când verbalizăm o interpretare greşită riscăm ca celălalt să se oprească
din exprimare. Când interpretarea e corectă există, în mod paradoxal, riscul de a se
produce blocajul maxim. Formularea unei interpretări corecte va declanşa, în
majoritatea cazurilor, mecanisme de apărare cu atât mai importante cu cât
interpretarea este mai pertinentă.
Indiferent dacă este corectă sau greşită, folosind atitudinea de interpretare, ne
asumăm un risc considerabil de a declanşa un blocaj. Acesta nu este neapărat un tip de
atitudine negativă, dar depinde foarte mult de situaţia în care se declanşează. Poate juca
rol pozitiv, cu condiţia să fie forumlată într-un moment în care celălalt să o poată
înţelege, să o accepte şi să şi-o asume. Din acest motiv, atitudinea de interpretare nu
trebuie exclusă definitiv din situaţia de comunicare, dar trebuie utilizată cu atenţie.
Urmările posibile ale interpretării (contradependenţa, deteriorarea climatului şi a
comunicării, blocajul, întreruperea exprimării, canalizarea discursului celuilalt)

9
Jean-Claude ABRIC, op. cit., pp. 38-39

5
demonstrează că aceasta poate fi o metodă performantă de manipulare 10. Dacă se
doreşte ca discursul celuilalt să fie orientat într-o anumită direcţie, forumlarea unei
interpretări poate incita interlocutorul să reacţioneze în raport cu aceasta.
Acest tip de atitudine poate induce, la începutul conversaţiei, un sentiment de
neînţelegere, însoţit eventual de încercări de rectificare a interpretării sau de reacţii de
iritare, apoi de dezinteres şi de evitare a comunicării. La polul opus al acestei reacţii,
aceeaşi atitudine poate determina apariţia unei reacţii de supunere şi de dependenţă.
Atitudinea de evaluare11 constă în formularea unei judecăţi pozitive sau
negative în raport cu ce afirmă sau ce face celălalt.
Tipul de relaţie creată: evaluarea presupune existenţa unui evaluator şi a unui
evaluat. Atitudinea se bazează pe o diferenţă de statut între interlocutori sau instituie o
astfel de diferenţă. La fel ca interpretarea, şi evaluarea creează sau accentuează o relaţie
de dependenţă (de la evaluat la evaluator), chiar dacă cele două atitudini se bazează pe
procese diferite.
Consecinţe posibile:
• Blocarea comunicării în urma unei judecăţi negative. Pentru individul
care doreşte să se exprime, evaluarea negativă creează un climat relaţional
nefavorabil, îi reduce motivaţia de a se exprima şi îl determină să nu mai
verbalizeze informaţiile sau sentimentele pentru că riscă să fie judecat negativ.
Astfel, o judecată negativă perturbă comunicarea şi o poate bloca complet.
• Orientarea prin selecţie a discursului celuilalt poate constitui riscul
major al unei evaluări pozitive care se manifestă prin procesul în care un individ
ce recepteză o judecată pozitivă este motivat, în majoritatea cazurilor, să
selecteze dintre opiniile, informaţiile sau sentimentele sale, acele elemente care
îi permit să continue receptarea evaluărilor pozitive.
Dacă un individ emite sistematic judecăţi evaluative în cadrul unei conversaţii,
chiar dacă acestea nu se adresează receptorului cu care vorbeşte, se naşte, în mod firesc,
în mintea receptorului bănuiala că şi afirmaţiile sale sunt judecate cu aceeaşi
intransigenţă şi că spiritul critic manifestat de evaluator la adresa altora se va exercita şi

10
Alex MUCCHIELLI, op. cit., p. 223
11
Jean-Claude ABRIC, op. cit., pp. 40-41

6
faţă de el. De aceea, teama îl va determina să îşi cenzureze cuvintele şi să adopte „o
atitudine circumspectă, puţin favorabilă unei comunicări sincere”12.
Atitudinea de ajutor sau consilierea13 se referă la situaţia în care un individ
propune altuia soluţii sau elemente ale unor soluţii în funcţie de ceea ce acesta a
exprimat, fiind o atitudine care reprezintă a priori manifestarea interesului pentru
celălalt.
Tipul de relaţie creată: această atitudine implică existenţa unui consilier şi a
unui consiliat (susţinător şi susţinut) şi se construieşte pe o diferenţă de statut, care dacă
nu există se creează. Cu cât consiliez mai mult pe cineva, cu atât îl ajut mai mult şi cu
atât dependenţa lui faţă de mine creşte.
Consecinţe posibile:
• Riscul major este acela de a induce o superficialitate a discursului celuilalt.
Această atitudine vizează luarea celuilalt sub tutelă, asumarea problemelor sale şi
oferirea unui ajutor sau a unui sfat. Astfel, apare situaţia de substituire a subiectului,
reducându-i posibilităţile de a-şi rezolva singur problemele. Într-o situaţie de
comunicare, această atitudine implică o centrare a exprimării de soluţii în
detrimentul centrării pe analiza problemei în sine. Iniţiativa în căutarea soluţiilor
provine din partea consilierului şi nu a consiliatului.
• Orientarea comunicării în sensul soluţiilor propuse de consilier. Recurgând în
repetate rânduri la atitudinea de consiliere se poate canaliza, orienta şi manipula
exprimarea celuilalt.
• Transformarea atitudinii de consiliere într-o atitudine liniştitoare pe care oricine
o poate dezvolta destul de uşor şi de spontan (ex.:”Hai să nu dramatizăm!”,”Nu-i
chiar aşa de grav!”,”Te vei descurca!”14). Este fără îndoială una dintre cele mai
nerecomandabile atitudini de ajutor. Ea este, în realitate, expresia unei neglijări a
experienţei trăite de celălalt. Acest tip de formulare nu face decât să provoace
perceperea de către celălalt a lipsei noastre de înţelegere sau a unei neglijări, a unei
neascultări reale a spuselor sale. În majoritatea cazurilor, atitudinea liniştitoare
evoluează, fie spre agresivitate, fie spre blocajul comunicării.

12
Mihai DINU, „Fundamentele comunicării interpersonale”, Editura All, Bucureşti, 2004, p. 80
13
Jean-Claude ABRIC, op. cit., pp. 41-44
14
Viorica Aura PĂUŞ, „Comunicare şi resurse umane”, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 111

7
Acest tip de atitudine poate induce acceptarea-supunere şi dependenţa faţă de
soluţia propusă. Aceasta se traduce printr-o oarecare neglijenţă a consiliatului şi poate
crea impresia de respingere sau neînţelegere, atunci când soluţia este impusă.
Atitudinea de chestionare sau de anchetă15 se defineşte prin adresarea de
întrebări cu scopul de a-i permite celuilalt să se exprime.
Tipul de relaţie creată: această atitudine are ca obiectiv să îl ajute pe celălalt să
vorbească, să comunice. Natura relaţiei pare a se baza pe preeminenţa celui care se
exprimă (există persoane care chestionează şi persoane chestionate). Cel care adresează
întrebări, le alege şi le formulează, bucurându-se de un statut privilegiat. Ca şi celelalte
atitudini prezentate, aceasta din urmă creează sau accentuează o diferenţă de statut, o
dependenţă a celui chestionat faţă de cel care chestionează.
Consecinţe posibile:
• Superficialitatea persoanei anchetate – dinamica proprie a chestionării este una a
superficialităţii, generând demobilizarea cognitivă a celuilalt, care se focalizează pe
aşteptarea următoarei întrebări în detrimentul dezvoltării sau aprofundării spuselor
sale. Cu cât se pun mai multe întrebări, cu atât informaţiile obţinute vor fi mai axate
pe fapte şi comportamente, şi nu pe sentimente şi motivaţii, care presupun o
activitate internă mult mai importantă şi mai complexă din partea individului.
Chestionarea se bazează pe asumarea explorării detaşate a celuilalt, ceea ce nu
asigură o implicare profundă.
• Canalizarea şi manipularea deliberată a celuilalt prin intermediul chestionării este
un istrument foarte des utilizat. Pot fi folosite numeroase surse de inducţie16, cele
mai frecvente fiind:
Inducţia prin selectarea întrebărilor – formularea unei întrebări rezultă întotdeauna
din alegerea efectuată (conştient sau nu) dintr-un ansamblu de întrebări posibile.
Alegerea întrebărilor permite anchetatorului să orienteze discursul celuilalt într-o
anumită direcţie sau să evite abordarea unei teme.
Inducţia prin formularea întrebării presupune ca aceeaşi întrebare construită diferit
să aibă ca rezultat răspunsuri semnificativ diferite. Utilizarea anumitor cuvinte este
susceptibilă, de exemplu, de a declanşa anumite reacţii afective sau ideologice (ex.:
15
Jean-Claude ABRIC, op. cit., pp. 45-48
16
Peter HARTLEY, op. cit., pp. 51-54

8
folosirea verbului „a interzice” în locul termenului „a nu autoriza” atrage după sine
o scădere importantă a adeziunii).
Inducţia prin ordinea întrebărilor – Subiectul care răspunde la întrebări se
străduieşte să respecte unele reguli sociale nescrise, dar foarte influente: cea a
consistenţei, a coerenţei cognitive sau ideologice. Această regulă îi interzice să
formuleze un răspuns în contradicţie flagrantă cu ceea ce a enunţat anterior. Când o
persoană va răspunde la întrebări va ţine cont, de cele mai multe ori, în mod
inconştient, de ceea ce a răspuns la întrebările anterioare.
O comunicare eficientă necesită limitarea la maxim a chestionării, nu
suprimarea acesteia, deoarece în cadrul procesului de interacţiune umană sunt necesare
întrebările. Atitudinea de investigare poate conduce la impresia de indiscreţie şi implicit
la „reacţii de rezistenţă şi de blocaj sau disimulare” 17 în situaţia comunicaţională.
Aceasta duce la pierderea scopului principal al discuţiei: clarificarea problemei şi
acordarea sprijinului pentru luarea deciziei. De cele mai multe ori, o astfel de atitudine
provoacă inhibiţie, închidere, sau reacţie violentă. O altă situaţie posibilă18, cu urmări
negative asupra comunicării, este perceperea atitudinii unui individ ca fiind de
chestionare, chiar dacă, în realitate, nu este aşa; soluţia, pentru ca procesul
conversaţional să nu se încheie, este ca, pe parcursul unei discuţii, persoana să fie atentă
la conţinutul dialogului, iar dacă evoluează într-o direcţie ce ar putea fi percepută drept
anchetare, să scimbe cursul conversaţiei, pentru ca aceasta să nu se blocheze.
Atitudinea de comprehensiune19 se referă la situaţia în care un individ arată
celuilalt că îl interesează ce spune şi că ascultă pentru a încerca să îl înţeleagă, nu
pentru a-l judeca. Se manifestă prin reformulare, intervenţie care presupune
retransmiterea către celălalt a ceea ce acesta tocmai a exprimat, dintr-o preocupare
pentru controlul comprehensiunii şi pentru stimularea exprimării şi a aprofundării.
Tipul de relaţie creată: cel care reformulează este total dependent de cel care se
exprimă, creându-se o diferenţă de statut (relaţia de dependenţă a anchetatorului faţă de
celălalt), comprehensiunea fiind singura atitudine care îl privilegiază, în mod efectiv, pe
celălalt.

17
Alex MUCCHIELLI, op. cit., p. 225
18
Mariana POPA, „Comunicarea: aspecte generale şi particulare”, Editura Paideia, Bucureşti, 2006, p. 38
19
Jean-Claude ABRIC, op. cit., pp. 48-49

9
Consecinţe posibile:
• Crearea unui climat relaţional care facilitează exprimarea, acesta fiind semnul care
dovedeşte existenţa unui interes real pentru celălalt, reducând mecanismele de
apărare, deoarece interlocutorul nu se simte judecat, interpretat sau interogat.
• Aprofundarea exprimării are loc datorită faptului că, prin atitudinea de recentrare
asupra persoanei celuilalt, se creează un climat pozitiv, iar atitudinea de
comprehensiune îi permite să-şi continue reflecţia şi să îşi dezvolte opiniile,
sentimentele.
• Riscul de interpretare apare deoarece există o dificultate majoră în a rămâne centrat
exclusiv pe persoana celuilalt şi asupra a ceea ce exprimă, fără a căuta să se
determine raţiunile după care acesta se comportă în acel fel. A înţelege nu înseamnă
a interpreta, ci doar a decoda afirmaţiile persoanei cu care se comunică.
Există situaţii, în care interlocutorul face confidenţe, cu speranţa că partenerul
de discuţie îl va consola, îi va împărtăşi necazurile sau bucuriile; în aceste cazuri,
adoptarea unei atitudini de neutralitate este nerecomandabilă, deoarece acea persoană
nu are nevoie de „obiectivitatea rece a observatorului imparţial” 20, ci de sprijinul,
înţelegerea unui alt seamăn. De asemenea, adoptarea unei asemenea atitudini de
comprehensiune poate avea două tipuri de reacţii posibile21: acceptarea sprijinului, ceea
ce duce la crearea unei dependenţe (aşteptarea unei îndrumări, consolări, încurajări) sau
iritarea, ceea ce determină o stare de contra-dependenţă şi o opoziţie faţă de afirmaţiile
şi relaţia cu cel care a oferit acest tip de atitudine.

STRUCTURA OPTIMĂ DE COMUNICARE


Situaţia optimă de comunicare desemnează situaţia „în care cel ce se exprimă nu
se simte judecat, analizat, interpretat, ghidat de sfaturi, manipulat, hărţuit prin întrebări,
ci el se simte pur şi simplu ascultat”22. În situaţiile în care oamenii se simt realmente
ascultaţi, ei se exprimă cel mai bine, adică cel mai autentic. Cel care doreşte să
faciliteze exprimarea celuilalt trebuie să manifeste o atitudine comprehensivă şi să-şi

20
Mihai DINU, op. cit., p. 82
21
Alex MUCCHIELLI, op. cit., p. 224
22
Jean-Claude ABRIC, op. cit., p. 49

10
controleze reacţiile spontane. Ascultarea este caracteristica fundamentală a unei
comunicări eficiente.
În analiza situaţiei optime de comunicare, se pot distinge cinci principii care
stau la baza definirii acestei structuri:
Principiul non-interpretării23 se poate deduce din examinarea atitudinii de
interpretare şi presupune că dacă un individ doreşte să îi permită interlocutorului său să
se exprime în mod autentic, el trebuie să evite interpretarea. Cu cât acesta interpretează
mai mult, cu atât se diminuează posibilitatea celuilalt de a se exprima personal şi într-
un mod caracteristic acestuia.
Principiul non-evaluării24 corespunde atitudinii de evaluare şi afirmă că, cu cât
o persoană evaluează mai mult o altă persoană, indiferent dacă este o evaluare pozitivă
sau negativă, cu atât îi îngustează şi micşorează posibilitatea de exprimare, conform
propriilor credinţe, sentimente, opinii.
Cel de-al treilea principiu este cel al non-consilierii sau al non-ajutorului25
care menţionează că o consiliere sau un ajutor oferit cuiva diminuează şansa acestuia de
a se exprima în mod real. Acest principiu nu trebuie înţeles greşit: nu se afirmă faptul
că este total interzis orice sfat sau ajutor, dar propunerea unor astfel de idei trebuie să
vizeze ca solicitantul să-şi poată exprima şi expune în mod optim problemele sau
cererile. Dacă partenerul de comunicare va avea posibilitatea de a se exprima, iar
consilierul va asculta cu atenţie afirmaţiile acestuia, el va deţine mai multe elemente
pertinente pentru a-l putea ajuta şi sfătui. Acest ajutor treebuie să fie perceput, nu ca o
propunere de soluţii, ci ca o asigurare a condiţiilor pentru dezvoltarea internă şi externă
a reflecţiei şi expresiei solicitantului. Toate acestea vor determina, într-un final,
asumarea de către subiect a problemelor sale.
Următorul principiu este cel al non-chestionării sistematice26 care presupune
utilizarea minimală a întrebărilor, iar atunci când se dovedesc indispensabile, ele
trebuie formulate, într-o manieră cât mai deschisă. Adresarea multor întrebări
determină micşorarea şansei celuilalt de a se exprima într-un mod liber şi profund.

23
Ibidem, p. 40
24
Ibidem, p. 41
25
Ibidem, p. 44
26
Ibidem, p. 48

11
Comprehensiunea27, cu mecanismele pe care le utilizează (non-canalizare,
invitaţie la aprofundare, climat relaţional favorabil) este cel de-al cincilea principiu.
Toate aceste principii caracterizează structura optimă de comunicare, dar în
acelaşi timp, definesc atitudinea, iniţiată şi dezvoltată de C. Rogers, numită atitudine
de ascultare activă sau „orientare non-directivă”28. A fost iniţial elaborată într-un
context terapeutic, dar şi-a dovedit aplicabilitatea şi în cadrul comunicării
interpersonale.
Relevanţa ascultării în planul comunicării este susţinută de studiile29 consacrate
receptării care au concluzionat asupra faptului că receptorul reţine doar o treime din
ceea ce doreşte emiţătorul să transmită. Procesul de ascultare are cinci etape30, care
deţin roluri diferite în relaţia de comunicare:
• A auzi – este actul automat de receptare a undelor sonore generate de cel care
vorbeşte către destinatar.
• A înţelege – este actul de identificare a conţinutului informativ comunicat,
recompunerea sunetelor auzite în cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii.
• A traduce în sensuri – este un act care implică memoria şi competenţa
lingvistică şi culturală a ascultătorului.
• A atribui semnificaţii informaţiei receptate – este un act ce se realizează în
funcţie de nivelul de operaţionalizare a limbii, a vocabularului şi în funcţie de
performanţele lingvistice.
• A evalua – desemnează actul care implică efectuarea de judecăţi de valoare,
urmat, eventual, de adoptarea unei atitudini din partea ascultătorului.
Ascultarea activă implică receptare şi înţelegere, fiind punctată de întrebări,
parafraze şi repetiţii care facilitează transferul de la ceea ce înţelege receptorul la ceea
ce a intenţionat să comunice interlocutorul. De cele mai multe ori, „pe lângă
participarea mentală, trebuie să existe şi o anumită mobilizare fizică, de natură să
faciliteze menţinerea interesului pentru spusele interlocutorului”31.

27
Ibidem, p. 49
28
Alex MUCCHIELLI, op. cit., p. 220
29
Mariana POPA, op. cit., p. 42
30
Irena CHIRU, op. cit., pp. 49-50
31
Mihai DINU, op. cit., p. 87

12
Ca instrumente ale ascultării active, se pot evidenţia, întrebările şi
reformulările. Întrebarea32 vizează obţinerea de informaţii complete (atenţia acordată
vorbitorului îl stimulează să continue discuţia şi să ofere cât mai multe date),
dinamizarea conversaţiei, încurajarea partenerului de discuţie, ameliorarea relaţiei cu
ceilalţi (interlocutorul este încurajat să vorbească despre fapte, idei, sentimente
reprimate), manifestarea înţelegerii şi acceptarea punctelor de vedere ale
interlocutorului. Reformularea, conform cercetărilor lui C. Rogers, nu implică
repetarea informaţiilor auzite de la partenerul de comunicare, ci este o tehnică de
îmbunătăţire a conversaţiei, mult mai complexă. Aceasta îi oferă vorbitorului siguranţa
că este înţeles de către cel cu care comunică. În opinia teoreticianului mai sus
menţionat, există cinci forme de reformulare33: reformularea-reflectare (constă în
repetarea celor spuse de interlocutor, păstrând cuvintele cheie şi limbajul său),
reformularea-sinteză (presupune rezumarea unei părţi din exprimarea spontană a
interlocutorului sau în corelare cu ceea ce a spus anterior), reformularea prin inversarea
raporturilor figură-fond (nu adaugă şi nici nu scade ceva din datele problemei
prezentate de vorbitor, dar introduce o viziune nouă asupra ansamblului, având ca efect
inducerea unei conştientizări), reformularea-clarificare (constă în a formula lucrurile
resimţite în mod clar de interlocutor, dar care trebuie exprimate într-un mod confuz) şi
reformularea paralimbajului (presupune exprimarea anumitor sentimente, poziţii, reacţii
ale interlocutorului).
Acelaşi autor a ajuns la concluzia, că în vederea dezvoltării unei structuri
optime de comunicare (care implicit presupune ascultarea activă sau orientarea non
directivă) este esenţial să se creeze un climat relaţional particular, care are la bază patru
componente34:
• Acceptarea necondiţionată a celuilalt presupune refuzul oricărei judecăţi cu
privire la ceea ce exprimă celălalt şi consimţirea la o eventuală tăcere din partea
acestuia, acceptarea spuselor lui, a manierei în care le-a exprimat sau a faptului
că nu doreşte să exteriorizeze un anumit sentiment.

32
Irena CHIRU, op. cit., pp. 53-54
33
Alex MUCCHIELLI, op. cit., pp. 234-235
34
Jean-Claude ABRIC, op. cit., pp. 51-53

13
• Neutralitatea binevoitoare nu reprezintă o atitudine pasivă şi nu se poate
construi pe refuzul anchetatorului de a se implica. Acesta trebuie să se angajeze
în comunicare, fără a judeca, iar angajarea lui trebuie să fie pozitivă şi bazată pe
atenţia acordată celuilalt, fiind un interes dezinteresat.
• Autenticitatea este o condiţie esenţială pentru dezvoltarea unui climat optim; pe
intervievator trebuie să îl intereseze cu adevărat ceea ce exprimă vorbitorul.
Autenticitatea interesului acordat celuilalt ne face disponibili pentru acesta,
pentru ceea ce spune. Este o condiţie sine qua non.
• Empatia poate fi privită atât ca o calitate, cât şi ca o aptitudine, ca o voinţă.
Este, probabil, cel mai greu de pus în aplicare pentru că presupune hotărârea şi
capacitatea de a-ţi controla propriile reacţii socioafective şi, astfel, de a deveni
disponibili pentru celălalt. Acest proces constă în a te scufunda în lumea
subiectivă a partenerului de comunicare, pentru a vedea situaţia cu ochii lui. Nu
este necesar să te transpui în situaţia acestuia, ci să simţi în acelaşi fel cu el.
Empatia se defineşte prin două componente: receptivitatea la sentimentele trăite
de celălalt şi capacitatea verbală de a comunica această comprehensiune.
Empatia are un rol important în „deschiderea sau blocarea comunicării”35.
Aceasta poate fi blocată de manifestările de dominare, tendinţa de manipulare, de
subminare sau de refuz al comunicării de către una dintre părţi. Plasarea mentală pe
poziţia interlocutorului ne permite să îi înţelegem mai bine mobilurile, obiectivele,
mentalitatea şi să reacţionăm în cunoştiinţă de cauză.
Este foarte important ca această empatie care caracterizează nondirectivitatea
într-o comunicare să nu fie confundată cu stilul „laissez-faire”, deoarece atitudinea
nondirectivă şi ascultarea comprehensivă sunt „poziţii active, care necesită din partea
celui care le utilizează o activitate interioară şi exterioară, verbală şi nonverbală
complexă”36.

CONCLUZII

35
Viorica Aura PĂUŞ, op. cit., p. 112
36
Jean-Claude ABRIC, op. cit., p. 54

14
Comunicarea interpersonală urmăreşte cunoaşterea, autocunoaşterea şi
intercunoaşterea. Relaţiile care se stabilesc între persoane presupun existenţa unei
comuniuni şi a unei angajări, ceea ce demonstrează că psihicul uman nu se îmbogăţeşte
fără comunicare. Situaţia de comunicare interumană poate fi uşor influenţabilă de
diverşi factori, printre care atitudinile interpersoanle, care ocupă un rol central în acest
proces susceptibil schimbării şi deteriorării relaţiilor care se construiesc între oameni
prin intermediul comunicării.
Scopul acestei lucrării a fost acela de a prezenta şi de a demonstra importanţa
atitudinilor interindividuale în procesul comunicaţional. Cu excepţia atitudinii de
comprehensiune, toate celelalte tipuri de atitudine pot duce la blocarea comunicării.
Tocmai din acest motiv, această atitudine trebuie întrebuinţată în interacţiunile umane,
deoarece se află la originea sentimentului de preţuire şi de recunoaştere persoanlă. În
acelaşi timp, favorizează schimburile comunicaţionale şi înţelegerea corectă, întrucât dă
naştere la sentimentul de încredere faţă de cel care o adoptă primul. Este un element
care are calitatea de a facilita comunicarea. Atitudinea comprehensivă presupune, în
mod implicit, adoptarea empatiei, care este un instrument indispensabil în crearea
situaţiei optime de comunicare.
Cunoaşterea acestor tipuri de atitudine şi modalitatea în care acestea pot
modifica relaţia comunicaţională care se stabileşte între indivizi, este esenţială într-o
societate în care comunicarea interumană constituie un liant între oameni, o condiţie
pentru dezvoltarea personalităţii şi afirmarea statutului acestora şi pentru construirea
unor relaţii interindividuale durabile şi cât mai autentice. Respectarea principiilor care
caracterizează structura optimă de comunicare reprezintă cheia succesului în vederea
construirii şi meţinerii unei comunicări şi a unei relaţii interindividuale îndelungate şi
eficiente.

BIBLIOGRAFIE

15
1. ABRIC, Jean-Claude, Psihologia comunicării, traducere de Luminiţa şi Florin
Botoşineanu, Editura Polirom, Iaşi, 2002

2. CHIRU, Irena, Comunicarea interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003

3. DINU, Mihai, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura All,


Bucureşti, 2004

4. HARTLEY, Peter, Interpersonal communication, ediţia a II-a, Editura


Routledge, Londra, 1999

5. MARINESCU, Valentina, Introducere în teoria comunicării, Editura Tritonic,


Bucureşti, 2003

6. MUCCHIELLI, Alex, Arta de a comunica, traducere de Giuliano Sfichi, Gina


Puică, Marius Roman, Editura Polirom, Iaşi, 2005

7. O’SULLIVAN, Tim, HARTLEY, John, SAUNDERS, Danny,


MONTGOMERY, Martin, FISKE, John, Concepte fundamentale din ştiinţele
comunicării şi studiile culturale, traducere de Monica Mitarcă, Editura Polirom,
Iaşi, 2001

8. POPA, Mariana, Comunicarea: aspecte generale şi particulare, Editura Paideia,


Bucureşti, 2006

9. PĂUŞ, Viorica Aura, Comunicare şi resurse umane, Editura Polirom, Iaşi, 2006

16