Comunicarea Interpersonală

Ştim că medicina este o profesie unde contează foarte mult comunicarea, fiind unul dintre cei
mai importanţi indici ai pregătirii medicale.
(1) Comunicarea interpersonală constituie piatra de temelie a interacţiunilor sociale între doi
sau mai mulţi indivizi, este primul pas în stabilirea unei relaţii interpersonale şi facilitează şi sustine
transmiterea de informaţii sub formă de idei, opinii, emoţii. Comunicarea interpersonală are la baza
următoarele teorii:
-Teoria echilibrului intimităţii, elaborată de Dean J. şi Argyle M. în 1965 (2), spune că în cadrul
unei interacţiuni sociale, oamenii au tendinţa de a păstra un echlibru al intimităţii, însemnând
asigurarea unui raport agreabil între deschidere şi evitare. Deschiderea este determinată de necesitatea
aprobării externe, nevoia de a fi acceptaţi. Evitarea este definită de către teamă scoaterii la iveală a
unor trăsături şi trăiri personale care ar putea cauza prejudecăţi şi pot compromite poziţia în cadrul
grupului/ societăţii.
-Teoria schimbului social, elaborată de Kelly H. şi Thibaut J. în 1959 (3), explorează procesele
ce ajută reciprocitatea din punct de vedere al relaţiilor sociale între oameni. Conform acestei teorii,
indivizii sunt fiinţe ce calculează costurile, beneficiile şi riscurile şi pun în balanţă toate variantele
alternative de acţiune înainte de a efectua o decizie. În această situaţie, comunicarea devine un schimb
de beneficii şi costuri, în care se urmăreşte maximalizarea beneficiilor concomitent cu minimarizarea
costurilor.
-Teoria interdependentei, elaborată tot de Kelly şi Thibaut în timp de 20 de ani, din 1959 (4)
până în 1979, susţine că raporturile interumane care sunt stabilite de indivizi de-a lungul perioadei de
viaţă (cu prietenii, cu familia, cu soţul/soţia) sunt caracterizate de interdependentă, ceea ce conturează
că indivizii prin modalitatea în care aleg să interacţioneze, induc atât binele lor cât şi celor cu care intră
în contact.
Tipuri ale comunicarii interpersonale:

-Comunicarea directa, interpersonala, se refera la transmiterea continutului prin contact direct,

nemijlocit intre interlocutori, folosind un ansamblu de tehnici naturale, primare, caracteristice
interactiunii unamane directe. Cuvant, voce, gesturi, distante personale.
Din punct de vedere al rolului, scopul fundamental al comunicarii este cunoasterea
interpersonala. Mihai Dinu stabileste distinctia intre comunicarea interpersonala, comunicarea
interpersonala didactica si comunicarea de grup. Primul criteriu al acestei clasificari are la baza faptul
ca acest tip de comunicare (interpersonala) nu presupune transmiterea informatiei, ci prelucrarea
psihologica a acesteia. Comunicarea interpersonala didactica implica prezenta unor actori consacrati ai
procesului comunicarii, emitator, receptor, aflati dupa cum precizeaza F.Ortan “Intr-un amplu proces
de intercunoastere prin stabilirea unor relatii semnificative, schimb intens de informatie, elemente
emotionale numeroase, care se concentreaza in jurul intentiilor de a colabora si de a ajuta, dar si prin
joc si distractie”.

-Comunicarea de grup. Comunicarea reprezinta elementul de nelipsit pentru functionarea

corecta a oricarui grup social, indiferent de natura si marimea lui, un grup nu poate functiona decat
daca intre perticipatii acestuia exista comunicare ce se manifesta prin interactiuni sociale.
Preocupat de aspectele sociale si psihologice ale comunicarii, C. Hariuc prezinta clasificarile
grupurilor in functie de diverse criterii: tipurile de relatii dintre indivizi (personale, afective, formale,
contractuale), genereaza grupuri primare si secundare; tipul de normativitate implicata in organizarea
lor evidentiaza grupuri formale, nonformale si informale; numarul de membri ce permite diferentierea
intre grupurile mari si grupurile mari.
Totodata, studiul comunicarii de grup vizeaza formele de codificare a informatiei, modalitati de
construire a sensului, un enunt prin negocieri interpersonale si conditii de decodificare si recodificare a
semnificatiilor vehiculate. In concluzie, comunicarea este:
+Instrumentul ce regleaza relatiile interpersonale, ceea ce permite consolidarea si mentinerea
unui climat benefic executarii oricarei activitati
+Modalitatea eficienta de gestionare a neintelegerilor si a conflictelor interpersonale
+Elementul ce realizeaza coordonarea unitara a comportamentului in grup, eficient
+Schimbul continuu de interactiuni care dau nastere unei unitati de vederi si implicit de actiune
prin: sincronizarea cunostintelor privind scopurile, caile de actiune si mijloacele de a le atinge,
promovarea deprinderilor imperioase, armonizarea relativa a grupurilor sub aspect afectiv (sentimental
si emotional) si motivational (atitudini, convingeri, opinii, interese)

Tipuri de atitudine in comunicarea interpersonala

Notiunea de atitudine se defineste ca fiind ,,starea mentală și neurofiziologică determinatăde
experiență și care exercită o influență dinamică asupra individului, pregătindu-l să acționeze într-un
mod specific unui număr de obiecte și evenimente".(8) Atitudinile sunt adoptarile de pozitie ale
oamenilor in raport cu o persoana, cu un obiect, cu un eveniment. Ele se exercita mai mult sau mai
putin deschis prin diferite simptome, indicatori, care pot varia foarte mult: elemente de vorbire, tonul
vocii, gesturi, actiuni sau chiar absenta gesturilor si a actiunilor. Atitudinea are in compozitie ceea ce
se crede ca se afla in spatele comportamentului, fiind construita din predispozitii in ceea ce tine de
modul de actiune dar si o cauza a comportamentelor.
In teoria comunicarii este foarte important de mentionat diferenta intre atitudine si comportament,
precizand totusi ca o comunicare armonioasa elimina orice conflict intre atitudine si comportament.
Astfel se poate afirma ca fata de o anumita persoana, un individ poate avea o atitudine binevoitoare sau
neutra si in consecinta va adopta un comportament care sa exprime atitudinea pe care o are sau pe care
o va disimula.
Atitudinile sunt totusi mai complicate, mai profunde, in timp ce comportamentele sunt observabile tot
timpul. Tipologia comportamentelor conversationale elaborata de Peretii, Legrand si Boniface este
realizata in raport cu atitudinile interioare ale interlocutorului fata de propria persoana si in raport cu
atitudinea acestuia fata de celalalt actor al comunicarii. Acesti teoreticieni schiteaza urmatoarele
comportamente: (9)
-comportamente directive: de decizie, de sprijin si de evaluare
-comportamente nondirective
-comportamente intermediare: de ancheta, de interpretare si de diversiune.

Atitudinea de interpretare consta in a formula, in a exprima pentru celalalt rationamente

ascunse care se afla la originea spuselor sau faptelor sale. Interpretarea impune existenta
interpretantului si interpretatului. Aceasta atitudine creeaza sau accentueaza o diferenta de statut intre
actorii interactiunii, creand o relatie ierarhizata in profitul celui care interpreteaza. Se cladeste astfel o
relatie de dependenta a interpretatului fata de interpretant. Cu cat se interpreteaza mai mult, cu atat
aceasta stare de dependenta creste. Natura acesteia este bazata pe relatia legata de cunoastere.
Interpretantul se prezinta ca detinator al unei presupuse conoasteri.
Atitudinea de evaluare consta in formarea unei aprecieri pozitive sau negative faa de ceea ce
afirma sau face cealalta persoana. Tipul de reactie creata este una dintre un evaluator si un evaluat. La
fel ca si interpretarea, si evaluarea creeaza sau accentueaza o relatie de dependenta, chiar daca cele
doua atitudini se bazeaza pe procese diferite.
Atitudinea de chestionare sau de ancheta se defineste prin adresarea de intrebari cu scopul de a-
i da celuilalt om ocazia sa se exprime. Aceasta atitudine are la mijloc obiectivul de a-l face si de al
ajuta pe celalat sa vorbeasca, sa se deschida, sa se exprime. Cel care adreseaza intrebari le alege si le
formuleaza, bucurandu-se de un statut privilegiat. Ca si celelalte atitudini prezentate anterior, aceasta
din urma creeaza sau accentueaza o diferenta de statut, o dependenta a celui caruia i se adreseaza
intrebarile fata de cel ce pune intrebarile mentionate.
Atitudinea de comprehensiune se refera la situatia in care un individ manifesta simptome de
interes, pentru a comunica celuilalt ca ceea ce spune este ascultat si incearca sa il inteleaga, nu sa il
judece. Se manifesta prin reformulare, interventie care presupune retransmiterea catre cealalta
persoana mesajul pe care acesta tocmai l-a exprimat, dintr-o grija pentru controlul intelegerii si pentru
stimularea exprimarii si a aprofundarii si a elaborarii. Tipul de relatie creeata este ca cel care
reformuleaza este total dependent de cel care se exprima, creandu-se o diferenta de statut,
comprehensiunea fiind singura atitudine care il privilegiaza in mod direct pe celalalt. (10)

Comunicarea interpersonală este comandată de nevoia speciei umane de a-i înţelege mai bine
pe ceilalţi şi de a ne face înţeleşi de către restul oamenilor. Aceasta are mai multe etape de înţelegere
şi, respectiv învăţare. Un proces important este reprezentat de deprinderea unor abilităţi de comunicare
care solidarizează procesul de formare profesională a unui medic. Conform studiilor efectuate în
ultimii ani, reiese că evoluţia comunicării medic-pacient este influenţată în mod direct de actul
medical, de cât de satisfăcut este pacientul şi scăderea numărului de procese de malpraxis. Din
nefericire însă, în şcoli şi licee educaţia formală prin comunicare nu mai este aşa fructificata că în
anumite centre universitare care ajută studenţii medicinişti să se pregătească pentru viitoarea lor
carieră.
Din această cauză, apar des neînţelegeri între ce a dat medicul de înţeles şi ce a înţeles
pacientul, chiar dacă aceasta nu ar trebui să existe deoarece fiecare mic detaliu este foarte important
pentru orice act medical, de la o simplă măsurare a tensiunii până la psihoterapie. Oamenii de ştiinţă
care au supus la analiza aceste discrepanţe de comunicare susţin că există o eroare de supraevaluare a
doctorilor asupra actului de comunicare, dar şi o creştere a pretenţiilor pacientului. Un studiu făcut de
Statele Unite ale Americii a dezvăluit că, în timp ce 75% din doctori considera că au comunicat plăcut
cu pacienţii lor, doar 21% dintre pacienţi susţin acelaşi lucru. Pe lângă toate aceste statistici,
necesitatea de a comunica este evidentă, la fel ca dorinţele contemporane ale pacienţilor de a afla mai
multe lucruri despre problemele lor. De aceea, medicii nu se mai pot baza doar pe o comunicare
neformală, ci depind de o comunicare mai ştiinţifică cu pacienţii. Acest lucru ţine cont de cunoştinţe,
de capacitatea de a obţine informaţii de la bolnav, abilitatea de relaţionare între persoane pentru a
înţelege şi a corespunde grijilor ai trăirilor afective ale pacienţilor. (5)
Cum îi ajută pe pacienţi o bună comunicare? Bună comunicare facilitează pacienţii sau clienţii
să se simtă în largul lor. Este un fapt cunoscut că persoanele care au nevoie de asistenţă medicală sau
de punerea la dispoziţie a unor servicii medicale de urgenţă devin axioase, speriate, stresate sau mai
ales dacă de-a lungul tratamentului starea generală de sănătate degenerează, acest lucru poate duce la
trăiri afective de nesiguranţă, irascibilitate, agresivitate (depinzând de tipul de urgenţă pe care persoană
o prezintă). Pacientul, indiferent de nivelul de gravitate a tratamentului, dispune sentimentul de nevoie
de a fi ajutat, înţeles, dar mai presus decât toate, să i se asigure revenirea la starea de confort, dacă
situaţia clinică să înrăutăţeşte. O bună comunicare reduce factorii de stres enumeraţi mai sus,
favorizează căpătarea încrederii în personalul medical cu care acesta interacţionează şi îl face să se
simtă în largul său.
Bună comunicare face ca pacienţii să simtă că deţin controlul asupra situaţiei. Deseoripacientii
simt că renunţă la controlul propriei vieţi atunci când apelează la sistemul de sănătate, fiind în mâinile
unor persoane necunoscute. În situaţia în care aceştia sunt în spital, spre a exemplifica, chiar şi
lucrurile cotidiene îi apăsa deoarece în mod normal sunt puşi în faţa unui program prestabilit ce se
urmează independent şi indiferent de aceştia (cum ar fi: terapia, asistentă, tratamentul, orele de masă şi
de vizită). Pierderea controlului poate face oamenii să resimtă stări de neputinţă, neajutorare, fapt ce
înrăutăţeşte şansele de recuperare conform planului. O bună comunicare ajuta la evitarea stărilor
prezentate anterior, redând încrederea şi controlul pacientului în ceea ce priveşte situaţia cu care se
confruntă.
Bună comunicare face ca pacienţii să se simtă valorosi şi apreciaţi. Într-un sistem ideal al
sănătăţii, lucrul cel mai important pe care îl putem oferi pacientului sau clientului este timpul alocat. În
momentul în care demonstrăm că suntem dispuşi să amânăm alte sarcini pentru a distribui timp
suplimentar unui pacient (cu scopul de a-l asculta, înţelege sau susţine) vom comunica eficient cu
persoana în cauză. Probabilitatea de a comunica într-o cantitate mai mare, cu o calitate mai mare şi un
grad ridicat de eficienta ne ajută sacladim o relaţie directă cu pacienţii şi ne ajută să îi evaluăm
imparţial şi cât mai corect din punct de vedere al stării psihologice şi al stării de sănătate.

Ascultarea şi atenţia. Ascultarea merită amintită drept o metodă de comunicare, deşi unii
oameni nu o iau în considerare. Pentru unii indivizi ascultarea şi atenţia sunt deseori elemente neglijate
în contextul comunicării interpersonale, chiar dacă acestea sunt vitale. În domeniul medical, este foarte
importantă participarea activă în procesul de comunicare chiar dacă uneori realizarea acestui fapt
constă şi doar în metoda ascultării pur şi simplu.
Comunicarea interpersonala in medicina

Comunicarea este o aptitudine fundamentala, care o data pusa in parctica eficient, faciliteaza unitatea
medicala cu o relatie de inredere intre personalul medical si pacient. Pe langa compententa
personalului medical, facilitatile aflate la dispozitia medicului, bunavointa manifestata in timpul
consultarii si atentia sunt oferite pacientului. Felul in care cadrul medical raspunde la nevoile
pacientului este un element de baza care optimeaza performanta unei clinici. (14)

Comunicarea interumana poate sa fie influentata de mediul in care aceasta are loc, dar si de
caracteristici socio-demografice. Factori precum varsta, etnia, sexul si educatia pot afecta comunicarea
dintre client si furnizor. In plus, intimitatea, timpul alocat intalnirilor, confortul, curatenia clinicii,
precum si tratamentul oferit pacientilor de la intrarea in clinica pana la prima intalnire cu furnizorul
medical, pot promova interactiunea dintre client si furnizor. O comunicare efecienta ajuta determinarea
unui diagnostic si tratarea pacientului, conferindu-i un sentiment de siguranta si incredere.
Comunicarea optima pe termen lung duce nu numai la imbunatatirea diagnosticarii pacientilor, dar si
la prevenirea/ reducerea ratelor de mortalitate. (11)
O comunicare interpersonale eficienta trebuie sa aiba cinci obiective : 1. pacientul trebuie sa comunice
suficiente informatii despre conditia sa medicala pentru tratarea diagnosticului ; 2. medicul trebuie sa
gaseasca un tratament acceptabil pentru client ; 3. pacientul este capabil sa isi inteleaga afectiunea si
tratamentul prescriptionat; 4. furnizorul si clientul stabilesc un raport pozitiv; 5. atat medicul, cat si
clientul isi indeplinesc responsabilitatile pe durata tratamentului.
Dialogul in doua sensuri este necesar pentru o comunicare reusita. Clientul si furnizorul vorbesc si sunt
ascultati, fara a fi intrerupti. Amandoi isi exteriorizeaza opinia, pun intrebari si schimba informatii
intre ei. Acestia trebuie sa formeze un parteneriat prin respect reciproc. Furnizorul preia un rol activ si
il incureajeaza pe client sa puna intrebari. Pacientul trebuie sa informeze cadrul medical despre
afectiunea sa, in timp ce furnizorul o interpreteaza si vine cu un diagnostic corect. Rolul doctorului
este de a explica conditia medicala si de a prezenta optiunile de tratament. Pacientul trebuie sa fie
dispus sa faca eforturi si, daca este necesar, sa se adapte la un nou stil de viata. Atat comunicarea
verbala, cat si cea nonverbala pot sa-i signaleze pacientului faptul ca este ingrijit. Contactul vizual,
adresatul de intrebari si rabdarea il fac pe pacient să simtă că sănătatea sa este o prioritate pentru
medic. Daca medicul il bruscheaza pe pacient, pare ocupat sau distras , pacientul ajunge sa capete o
stare de anxietate.
Factorii socia-culturali pot face oamenii sa simta ca fac parte din clase sociale diferite si sa creeze o
distanta sociala intre acestia. Educatia, economia , etnia si statutul pot influenta relatia dintre doua
persoane. Cu toate astea, distanta sociala nu trebuie sa afecteze comunicarea dintre furnizor si client.
Practicianul trebuie sa se straduiasca sa sudeze orice distanta sociala cu clientul printr-un dialog
deschis, iar clientul trebuie sa fie la randul sau comunicativ.
Retelele sociale pot avea de asemenea un efect asupra intelegerii si a respectarii sfaturilor
profesionale. Spre exemplu, in anumite societati, mamele au un rol cheie in luara de decizii intr-o
familie extinsa, astfel aceasta trebuie sa fie informata cu privire la medicatia copiilor lor.
Comunicarea verbala este un alt element care poate duce la o comunicare interumana de succes.
Jargonul medical este folosit pentru a descrie simptome si tratamente cu termeni exati. Cu toate astea,
folosirea acestor termeni poate sa fie confuzionanta pentru pacient, astfel medicul este nevoit sa
explice o afectiune prin intermediul unui limbaj simplu si usor de inteles.
Comunicarea nonverbala transmite de asemenea un mesaj si joaca un rol foarte important in relatia
dintre furnizor si client. Gesturi care pot signala o atitudine nepasatoare , precum preluarea unui appel
telefonic in timpul consulatiei, trebuie sa fie evitate. Zambind si ascultand cu atentie, medicul îi poate
dovedi pacientului faptul că este interesat de starea lui de sănătate. Cu toate astea, trebuie sa fie luat in
considerare faptul ca limbajul corporal poate sa varieze de la cultura la cultura. In timp ce contactul
vizual direct este perceput drept respect in anumite culturi, in altele poate sa fie considerat indecent si
agresiv, in special cu persoanele de sex opus. Un alt exemplu este contactul fizic, care in unele culturi
este vazut drept un semn de afectiune, dar in altele poate fi perceput drept neadecvat. Astfel, gesturi
simple care nu necesita mult efort, precum o intrebare sau un salut prietenos creeaza o atmosfera
placuta pentru pacient si pot spori comunicarea dintre el si medicul sau.(15)
 În studiul practic, se poate observa că pacienţii prefera vorbitul face-to-face, comunicarea fiind
realizată frontal şi să explice problemele cu care se confruntă. Acest lucru reafirma nevoia oamenilor
de a se face înţeleşi prin comunicare. Această metodă are la baza atenţia specială faţă de bolnav. Se
recomandă ca, atunci când pacientul/clientul a terminat de a-şi exprima îngrijorarea faţă de propria
bunăstare, medicul să ceară un feedback referitor la ce a înţeles din spusele pacientului, pentru a
asigura că informaţia a fost transmisă şi receptata corespunzător, realizându-se astfel o comunicare
interpersonală corectă. (11)
Studiile ultimilor ani au arătat că o bună comunicare intre medic şi pacient poate duce la un
impact benefic asupra stării de sănătate a pacientului , precum şi asupra creşterii gradului de siguranţă
şi satisfacţie a pacientului.
Comunicarea între medic şi pacient constitue un aspect fundamental cu care se ocupă
psihologia medicală. Conform P.Popescu-Neveanu, psihologia medicală este “ştiinţa care studiază
psihologia bolnavului şi a relaţiei sale cu ambianţa, legăturile sale subiective cu pesonalul medico-
sanitar şi cu familia; ea priveşte bolnavul nu numai din punct de vedere al organismului dereglat, ci şi
din punct de vedere al subiectivităţii sale, al naturii sale umane”.
Legătura terapeutică intre pacient şi medic este decisivă şi afectată de către foarte mulţi factori,
ce pot fi individuali sau de natura socio-culturală. Precum pacientul reacţionează în faţa afecţiunii sale
în raport cu propia sa personalitate, medicul reacţionează în fata pacientului printr-o conduită
conştientă sau inconştientă ce ţin de personalitatea acestuia sau de către istoria lui.
În vremea noastră, pacientul nu mai este un personaj pasiv al actului medical, care să
supravegheze consecințele hotărârilor luate de medici pentru el. Pacientul se documenteaza și devine
membru activ al sistemului de îngrijire. Din nefericire, nu putem spune că toți medicii au înțeles să
trateze bolnavul ca pe o parte activă a deciziei medicale, de aceea în lucrarea “Ghid de comunicare şi
comportament în relaţia cu pacientul” redactată de S. Fica şi L. Minea se pune accentul pe ideea că în
relaţia medic-pacient, medical trebuie să deţină un set de abilităţi obligatorii pentru a facilita această
comunicare cum ar fi: înţelegerea, compasiunea, abilitatea de autocontrol, de bun ascultător, de a
influenţa şi a negocia etc. Abilitatea de comunicare în această relaţie vastă între doctori şi pacienţii săi
are o importanţă deosebită pentru că este în joc stabilirea unui diagnostic fie el un diagnostic uşor ori
greu de acceptat care este interdependent de calitatea tratamentului şi de capacitatea medicului de a
aborda situaţia aşa cum este precizat mai sus, mai concis însăşi situaţia vieţii unui pacient.(12)
 Un alt punct de vedere asupra procesului relaţional medic-pacient este elaborate de M. Balint,
în lucrarea “Medicul, pacientul şi boala să” unde sunt descrise procesele psihologice inconştiente ce
intervin în această relaţie, lucrurile ce ajută la vindecarea sau care pot duce la situaţii conflictuale şi
erori de tratament. Ca relaţia medic-pacient să aducă beneficii de ambele părţi, este necesar să fie
concentrată asupra controlului şi înţelegerii reacţiilor emoţionale ale medicului faţă de pacient. Dacă
medicul reuşeşte să-şi înţeleagă şi să-şi controleze propriile emoţii, este capabil de a înţelege şi ascultă
cu o rată de succes mult mai mare pacientul, reuşind să dezvolte această relaţie şi să fructifice datele
importante despre pacient pe care le poate utiliza în procesul de vindecare sau de determinare al unui
diagnostic. Din acest punct de vedere, se poate afirma că incapacitatea doctorului de a răspunde
imediat şi potrivit la durerile pacientului, fie ele din cauza bolii ori de alt tip, are un impact grav asupra
stării pacientului, acesta simţindu-se singuratic, neavând capacitatea să exprime în cuvinte emoţiile.
Cercetătorul K. Floyd defineşte emoţiile ca o reacţie a fiecărui om asupra unor evenimente fie ele
plăcute ori neplăcute care întăresc scopurile acestuia. Acesta afirma că emoţiile pot fi încadrate cu
uşurinţă în 3 categorii mari:
-emotii de bucurie şi afecţiune
-emotii care manifesta intenţii agresive
-emotii de tristeţe sau anxietate
Dacă doctorul, în viaţa lui de zi cu zi la locul de muncă trebuie să ştie să-şi gestioneze emoţiile
personale cum ar fi cele de bucurie ori de tristeţe, atunci pacientul, în rolul său de om care suferă de o
boală fie ea uşoară sau incurabilă, prezintă un spectru mare de emoţii cum ar fi: tristeţe, durere,
anxietate etc. Doctorul va trebui să deprindă obligatoriu abilităţi de gestionare a propriilor emoţii,
pentru o înţelegere mai profundă cu pacientul care poate trece prin mai multe etape emoţionale:
suferinţa, negarea, mânia, depresia, acceptarea şi frică, aceste etape fiind întâlnite frecvent în practică
medicală. Multor oameni le este provocată o stare de frică sau jena în prezenţa unor doctori din cauza
lucrurilor pe care le pot auzi de la aceştia cum ar fi diagnosticarea cu o boală incurabilă sau frică de o
operaţie mai amplă care se desfăşoară cu anestezie sau fără ori frică de comunicare cu personalul
specializat din cadrul unui spital, care are loc de obicei din cauza insecurităţilor unor pacienţi.
Astfel, doctorii sunt sfătuiţi de specialişti să-şi formeze şi să-şi dezvolte abilităţile de
gestionare a emoţiilor, pe care cercetătorii le-au denumit generic inteligenta emoţională. Inteligenta
emoţională, după cum spune D. Goleman este modul cum ne controlăm emoţiile “capacitatea omului
de a se motiva şi de a persevere în fata frustrărilor” (Goleman, 2018, p.77). În lucrarea sa “Creierul şi
inteligenta emoţională: noi perspective” , autorul descrie componentele de bază ale inteligenţei
emoţionale: autocontrol, empatie, motivaţie, creativitate şi conştiinţă de sine.
Rolul social al doctorului coinicide cu rolul de pacient al oamenilor de rând, în momentele
în care medicul da un diagnostic sau confirmarea acestuia la un diagnostic prestabilit de pacient. Legat
de aceste roluri a consemnat şi F. Tudose(2003) “Doctorii nu au timpul şi nici înclinaţia de a-şi asculta
pacienţii şi de a lua în considerare sentimentele acestora”, “ei nu au destule cunoştinţe despre
problemele emoţionale şi problematica socio-economica a familiei. De asemenea, se constată că
medicii provoacă teamă, dând explicaţii într-un limbaj prea tehnic”. Relaţia medic-pacient este o
relaţie între roluri, care nu prezintă o simetrie anume, doctorul având o poziţie superioară şi este
componenta activa comunicării, iar pacientul este componenta pasivă, cel ce recunoaşte puterea
medicului. Aceasta, după D. Cosman(2010) suferă o serie de schimbări în tot procesul stabilirii unui
diagnostic şi, respectiv, tot ce ţine de vizită pacientului la medic, D. Cosman prezentând 3 etape
importante: “etapă de apel-pacientul se prezintă plin de suferinţă şi incertitudine; etapa de obiectivizare
a relaţiei terapeutice-interventia tehnologiei de investigare; etapa de personalizare-dupa stabilirea
diagnosticului, conturarea aşteptărilor ambilor protagonist ai alianţei terapeutice”.
În zilele noastre, nu se mai pune problema necesităţii informării pacientului despre boala
de care acesta suferă, însă “informând pacientul şi interacţionând cu acesta, este extrem de important
să se cunoască imaginea lăuntrică/spirituală a bolii pacientului, deoarece numai în baza caracteristicilor
individuale ale personalităţii sale şi starea sa emoţională, actul de comunicare se poate desfăşura
correct şi, în acelaşi timp, să se conformeze principiului de bază al Jurământului lui Hipocrate:a nu
face rău” (Троицкая et al., 2013, p. 51). O boală schimba viaţa celui care o are, de aceea medicul mai
are o responsabilitate în plus, pe lângă cea de a trata boala respectivă, restabilirea stării pacientului şi
adaptarea acestuia la un nou trai.(13)
Relatiile dintre medici si pacienti implica numeroase impresii contrarii, pornind de la
idealizarea romantica pana la disperarea cinica. Dupa modul in care fiecare parte isi joaca rolul, bazat
pe diverse asteptari , se pot forma premizele, fie pentru o relatie satisfacatoare si eficace, fie pentru alta
suspicioasa cu frustrari si dezamagire.

Medicii lucreaza cu oameni bolnavi si nu cu sindromuri patologice, iar persoanele bolnave aduc
in conexiunea doctor-pacient o influenta complexa intre factorii biologici, conditiile sociale si fortele
psihologice.

Empatia reprezinta capacitatea de a intelege exact ceea ce spune pacientul si sa ii faci cunoscut
faptul ca ai inteles ce a transmis acesta.

Empatia este un fel de sesizare. Nu reprezinta o etapa emotionala de simpatie sau parere de rau pentru
oricare. Nu este nici apropiat cu compasiunea, fiindca compasiunea poate fi cea care va dirija la
empatie fata de pacientul dumneavoastra, empatia nu constituie compasiune.

Arta empatiei consta in a te educa sa conversezi cu pacientii astfel incat sa poti obtine cat mai multe
informatii si cat mai exacte asupra propriile lor sentimente si ganduri. Exista o multitudine de metode
in a reactiona intr-o conversatie, pentru a-l face pe pacient sa inteleaga faptul ca ii intelegeti.(17)
Empatia depășește cu mult mediul medical, simptomele și indicatorii fizici ai unui pacient. Depășește
un diagnostic clinic și un curs de acțiune. Empatia este capacitatea de a vă conecta și de a înțelege o
altă persoană la nivel de suflet, corp și minte. Comunicarea bazată pe empatie este extrem de puternică
și de succes în sporirea încrederii pacienților, reducerea anxietății și îmbunătățirea rezultatelor
sănătății. Potrivit cercetărilor, compasiunea și empatia sunt legate de un raspuns imbunatatit la
tratamentul medicamentos, de o scădere a reclamațiilor de malpraxis, de mai puține erori și de o mai
mare satisfacție a pacientului. Pacient dupa pacient, comunicarea empatică crește umanismul în
asistența medicală.(18). Conform lui Nezlek et al, empatia ar trebui privită atât ca o trăsătură (o calitate
a caracterului care definește capacitatea cuiva de a înțelege, simți și răspunde la sentimentele
celorlalți), cât și o condiție (măsura în care cineva empatizează cu ceilalți într-un anumit eveniment
intr-un anume moment). Hojat a avut o perspectivă similară, crezând că empatia este o interacțiune
complexă a elementelor, inclusiv evoluția, predispozițiile genetice, dezvoltarea individuală, educația și
experiențele personale, mai degrabă decât o trăsătură foarte fixă sau o condiție care se schimbă ușor.
Prin urmare, se crede că abordarea acestor elemente ar putea ajuta la schimbare și la crearea empatiei.
(19).

Astfel, relaţia medic-pacient care are la baza bunăvoinţă, respectul reciproc şi sănătatea
pacientului(fiind primordială), îi aduce doctorului satisfacţie şi pacientului diverse beneficii, dintre
care putem afirma: pacientul se simte unic şi starea lui de bine revine la normal, în ciuda problemei pe
care o are, pacientul se simte apreciat de către oamenii din exterior deoarece doctorul poate reuşi să
ajute la recăpătarea încrederii în sine şi nu în cele din urmă, de a ajuta pacientul să deţină controlul
asupra la ce i se întâmplă.
De asemenea, pentru dezvoltarea încrederii de sine a pacientului şi stării de bine a acestuia,
trebuie ca întreg personalul medical să comunice cum trebuie şi să aibă o relaţie deschisă bazată pe
sinceritate, munca în echipă, respect reciproc şi colaborare. O asemenea relaţie este esenţială pentru a
crea un mediu confortabil pentru toţi pacienţii. Evoluţia acestei comunicări intre medic şi asistenţi, va
genera nenumărate beneficii, cum ar fi îmbunătăţirea serviciilor medicale, care vor fi cu siguranţă
observate de către pacienţii spitalului respective, dar şi îmbunătăţirea unităţii sanitare în sine prin
fidelizarea angajaţilor şi prin reclama pozitivă pe care o oferă pacienţii prin cunoştinţe sau pe diferite
platforme de socializare, privind tot procesul lor de tratare.
Cu toate acestea, cele mai multe dintre relaţiile între medici şi asistenţi prezintă mici tensiuni,
motivul cel mai întâlnit fiind faptul că medicii nu reuşesc să respecte în mod egal din punct de vedere
profesional asistentele lor, de cele mai multe ori considerându-i ca fiind doar nişte simplii subalterni.
Alte probleme sunt legate de lipsa de comunicare, programul lung de lucru asupra căruia intervine
stresul şi oboseala şi instalarea sindromului de burnout.
 De aceea, pentru a evita orice situaţie neplăcută, se pot susţine nişte criterii pentru fiecare om al
cadrului medical: asistenţii ar trebui să fie empatici faţă de sarcinile lor şi să aibă respect faţă de
medici, deoarece acesta de cele mai multe ori, doctorul este foarte aglomerat, făcând tranziţia de la un
pacient la altul, având o limită restrânsă de timp. Este important ca asistenţii să menţină un nivel de
eficienta ridicat pentru a reduce numărul problemelor într-un spital. De exemplu, când un asistent vrea
să comunice ceva ce a observat despre un pacient unui medic ar trebui să aibă deja făcută o foaie de
observaţii asupra acestuia de când a fost internat. O organizare bună conduce de la sine la o relaţie
medic-asistent de succes şi chiar la legarea unor relaţii interpersonale.
Pe de altă parte, o comunicare slabă poate duce la obiective nerealizate, o încărcătură afectivă
mult prea mare, stres, responsabilităţi multe şi o relaţie tensionată. Comunicarea trebuie să fie clară,
directă şi sinceră, mai pe scurt a se evita în proporţie mare scuzele şi vorbitul formal. În acelaşi timp,
trebuie comunicat un aspect negativ al comunicării de către partea care se simte fie jignită, fie
neînţeleasă. Comportamentul şi atitudinea sunt 2 elemente importante pentru cadrul medical, întrucât
pot avea un efect major asupra relaţiei profesionale. Antipatiile şi desconsiderarea pot afecta relaţia
medic-asistent şi pot aduce o dată cu aceasta un mediu de lucru ostil şi ineficient.
Pot apărea cazuri în care această relaţie este afectată din cauza unor probleme personale între
persoanele implicate, nefiind un motiv profesional. De notat însă că aceste probleme sunt în
detrimentul pacientului şi, din această cauză, trebuie adoptat un comportament cât mai professional
prin punerea de-o parte a problemelor de calitate personală la intrarea într-un spital.(16)
Conform celor explicate mai sus, important pentru cadrele medicale este să dispună de
abilitatea de a realiza o comunicare corectă deoarece domeniul medical/ al sănătăţii este un domeniu ce
se bazează indiscutabil pe relaţionarea interpersonală, fie ea medic-pacient, medic-asistent sau chiar şi
medic-medic. Compromiterea comunicării interpersonale adecvate poate duce la înţelegerea
incompletă a situaţiei pe care o prezintă pacientul, diagnosticarea greşită a bolnavului şip ana la
înrăutăţirea stării beneficiarului de ajutor medical, fie aceasta din punct de vedere mental, psihic sau
ambele.
În concluzie, atunci când vine vorba de vindecarea cât mai rapidă şi eficientă a pacientului,
comunicarea interpersonală este una din armele chintesenţiale din arsenalul personalului medical.
 (1): Articol comunicarea interpersonala de Onofrei Anca-Gabriela
(2) Arygle, M., & Dean, J. (1965). Eye contact, distance and affiliation. Sociometry, 28(3), 289-
304. 
(3): Kelley, H. H. & Thibaut, J .W. (1978). Interpersonal relations: A theory of
interdependence. Wiley-Interscience.
(4): Thibaut, N., & Kelley, H. (1959). The social psychology of groups. New York Wiley.
(5): Comunicarea medic pacient, BT Divizia pentru Medici
https://diviziapentrumedici.ro/utile/comunicarea-medic-pacient/
(6): Comunicare in asistenta medicala, Healthcare Communication, Corina Vâlceanu
https://farma.com.ro/articles/2016.1/PF_Nr-1_2016_Art-3.pdf
(7): Comunicarea in relatia medic-pacient, de Marilena Nicolae,
https://colegiulpacientilor.org/articol/comunicarea-in-relatia-medic-pacient
(8) Jean-Claude Abrig, Psihologia comunicării, traducere de Luminița și Florin Botoșineanu,
Editura Polirom, Iași, 2002, p. 36
(9) Irene Chiru. 2003, Comunicarea interpersonala, pp 15-16
(10) Comunicarea interpersonala –concept, forme, tipuri, Lect. Dr. Luminita Draghicescu,
Radu Ioana Andreea
(11) Nastasiu, S. „Comunicarea interpersonală medic-pacient: abordare
psihopedagogică”,studiu monografic, USMF „Nicolae Testemițanu”, Chișinău, CEP: Medicina, 2019,
196 p. ISBN 978-9975-82-124-7.
(12) Nastasiu, S. Secvențe metodologice de formare a competențelor comunicative la studenții
mediciniști. În: Revista științifică Studia Universitatis Moldaviae,Științe ale Educației,categoria B,
nr.9(109) 2017(pag.123-128) ,USM, ISSN 1857-2103.
(13) .Nastasiu S. Abordări conceptuale ale comunicării. Definiții și identitate. In: Revista
științifică Studia Universitatis Moldaviae,Științe ale Educației,categoria B, nr.9(119) 2018, USM,
ISSN 1857-2103.
(14) https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6101690/ (1)
(15) https://pdf.usaid.gov/pdf_docs/PNACE294.pdf (2)
(16) https://www.revistagalenus.ro/practica-medicala/relatia-medic-asistent-medical-perspectiva-
asistentului/
(17) https://www.esanatos.com/ghid-medical/psihologie/Aspecte-ale-comunicarii-cu-pac72944.php
(18) Jerry Stone https://blog.medicalgps.com/the-importance-of-empathy-in-healthcare/
(19) Nezlek JB, Schütz A, Lopes P, Smith CV. Naturally occurring variability in state empathy. Empathy
in Mental Illness. 2007;187–200.