TIPURI DE COMUNICARE

Comunicarea umană cunoaşte o diversitate de tipuri (forme, categorii,

modalităţi, mijloace sau genuri) de comunicare. În literatura de specialitate, în
raport de criteriul adoptat pentru clasificare, se disting mai multe tipuri de
comunicare:
 Criteriul relaţional (al partenerilor): intra-personal, interpersonal, de grup
şi de masă (publică);
 După direcţia transmiterii: ascendente, descendente, orizontale şi oblice;
 După transformările suferite: originale şi derivate;
 După frecvenţa utilizării: periodice (săptămânale, lunare, trimestriale
etc.) şi aperiodic (atunci când situaţia impune);
 După activitatea în care este implicată: instructivă, educaţională şi în
procesul muncii;
 După mijloacele (instrumentele) folosite: verbală şi nonverbală.
Aceste exemple ne conduc la concluzia că existenţa unui mare număr de
criterii de clasificare, generează o diversitate de tipuri de comunicare prin care se
realizează schimbul de mesaje.
Indiferent de criteriile de clasificare adoptate, considerăm mai importante
pentru activitatea noastră, criteriile relaţional şi al mijloacelor utilizate.

1. Comunicarea verbală şi nonverbală

1.1. Comunicarea verbală
Este comunicarea care se bazează pe cuvânt utilizând o limbă cu ajutorul
limbajului. Într-o zi obişnuită de muncă, în aproximativ 70% din timp o persoană
obişnuită comunică. În general, comunicarea verbală cuprinde: relatări privind
situaţii, întâmplări, fapte din viaţa cotidiană; sentimente şi reacţii la anumite
situaţii; opinii, atitudini, care exprimă poziţia unui individ într-o situaţie specifică.
Comunicarea verbală are două forme, orală (vorbită) şi scrisă (fixată pe un
suport material, care a evoluat de-a lungul istoriei de la piatră la hârtie şi la
suportul magnetic).

1.2. Comunicarea orală

1
 Analiza comunicării orale implică capacităţile generale de vorbire în care
sunt incluse dimensiunile şi caracteristicile personalităţii, precum şi calităţile
vocale.
Personalitatea este modul unic în care fiecare dintre noi reacţionează în
contact cu lumea, ca rezultat al percepţiei, al experienţelor, motivaţiei, atitudinilor.
La baza personalităţii umane stau cinci dimensiuni care au un rol deosebit în
construcţia strategiilor de comunicare. Aceste dimensiuni sunt repere generale în
jurul cărora se formează şi se structurează personalitatea.
Extroversiunea/introversiunea, constituie gradul în care cineva este sociabil
în opoziţie cu cel care este timid. Extrovertiţii se simt bine în situaţii sociale, în
mijlocul celorlalţi. Ei sunt liantul din grup şi au nevoie de ceilalţi pentru a-şi
rezolva problemele. Acestei dimensiuni i se pot adăuga spontaneitatea, rapiditatea
în reacţii. Opusul extrovertitului este introvertitul, cel care evită situaţiile publice.
Este mai retras, mai încet în reacţii, îşi face prieteni cu multă atenţie.
Stabilitatea emoţională este măsura în care o persoană are un control
emoţional corespunzător. Emoţia este o reacţie globală, intensă şi de scurtă durată
a organismului la o situaţie neaşteptată, însoţită de o stare plăcută sau neplăcută.
S-au studiat manifestările fiziologice ale emoţiilor:
 Modificarea ritmului cardiac şi respirator;
 Uscarea gurii;
 Transpiraţie;
 Paloarea şi roşirea feţei, precum şi repercusiunile asupra funcţiilor
mentale;
 Creşterea sugestibilităţii;
 Diminuarea controlului voluntar şi a comportamentului care le
provoacă (plâns, fugă, râs, panică, ţipăt etc.)
Emoţia se manifestă când persoana este surprinsă sau când situaţia depăşeşte
posibilităţile sale. Ea traduce dezadaptarea şi efortul organismului de a restabili
eclălibrul momentan rupt. Persoana tinde în tot ceea ce face să conserve plăcerea şi
să evite durerea sub toate formele.
Simpatizarea este măsura în care o persoană reuşeşte să fie în oclăi celorlalţi
prietenoasă şi abordabilă. Această dimensiune este esenţială pentru comunicare în
condiţiile în care respectiva persoană lucrează cu oameni şi pentru oameni.
Percepţia despre celălalt este forte importantă pentru individ şi stă la baza relaţiilor
interpersonale.
S-a constatat că oamenii au disponibilitatea de a ierta mai multe lucruri celor
pe care îi consideră simpatici sau simt ceva pentru ei. Agrearea unei persoane
atrage după sine sentimente pozitive şi dorinţa de a-l ajuta când acesta solicită

2
ajutorul. Din contră, neagrearea cuiva atrage după sine neimplicare, o reţinere sau
chiar o asprire în relaţiile cu persoana respectivă.
Conştiinciozitatea este dimensiunea care indică gradul în care o persoană
este responsabilă şi ghidată de o anumită etică. Oamenii conştiincioşi sunt de
nădejde şi se implică în mod real în problemele comune. Este persoana care îşi face
datoria.
Deschiderea la nou este măsura în care o persoană gândeşte flexibil şi este
receptivă la idei noi. Oamenii mai deschişi tind către creativitate şi inovare, iar cei
mai puţin deschişi sunt favorabili menţinerii stării convenabile. Deschiderea către
nou are efecte neaşteptate asupra rezolvării problemelor prin negociere, găsirea de
soluţii, dezvoltarea şi perfecţionarea oamenilor. Ea înseamnă o luptă continuă
pentru a găsi noi punţi în relaţia cu ceilalţi, pentru mai bine. Deschiderea către nou
este produsul unui efort conştient de a gândi şi de a te comporta în acest sens.
Această dimensiune îmbracă o arie largă de manifestări, de la curios, original şi
până la monoton şi lipsit de imaginaţie.
Psihologii împart cele cinci dimensiuni ale personalităţii în două mari grupe:
 primă grupă cuprinde acele dimensiuni care sunt date prin naştere, corecţia
lor în timpul vieţii fiind nesemnificative. Ne referim la extroversiune şi stabilitatea
emoţională. Ambele sunt legate de procesele metabolice fundamentale, excitaţii şi
inhibiţii;
 a doua grupă cuprinde dimensiunile care sunt învăţate, prin socializare, în
timpul vieţii, prin relaţionarea cotidiană dintre indivizi.
Convingerile sunt anumite adevăruri subiective, sub forma percepţiilor, care
determină comportamentul cotidian al unui individ, fiind în acelaşi timp difuzate
către ceilalţi, cu scopul de a le influenţa comportamentul şi a-i determina să se
conformeze. Cele mai importante convingeri sunt: controlul comportamentului,
adaptabilitatea şi încrederea în propria persoană.
Modul în care dimensiunile personalităţii şi convingerile asociate lor se
structurează, determină anumite caracterizări ale propriei noastre personalităţi care
sunt importante pentru comunicare.
Asupra calităţii comunicării verbale îşi lasă amprenta următoarele
caracteristici ale personalităţii:
 claritatea, redată prin simplitate în vorbire, folosirea unor expresii
uzuale înţelese de toată lumea şi prin pronunţarea corectă a cuvintelor.
Dacă aveţi greutăţi de pronunţare este bine să vă pregătiţi mesajul din
timp şi să vă asiguraţi că aveţi mijloacele tehnice necesare;
 empatia, se referă la încercarea vorbitorului de fi curtenitor şi
prietenos. Clăar dacă este nervos şi supărat, vorbitorul trebuie să
ascundă acest lucru. Stăpâniţi-vă emoţiile şi rămâneţi calm.

3
  sinceritatea, aici luată cu sensul de naturaleţe;
 relaxarea, corpul trebuie să fie destins şi să se mişte natural. Orice
încordare sau stres face mişcările corpului să fie incontrolabile. Poate
să apară tremuratul sau bâlbâiala.
În procesul de comunicare pot fi identificaţi o serie de stimuli de natură
internă sau externă care fac comunicarea să fie individualizată, specifică fiecărui
vorbitor.
Stimuli de natură internă: experienţele personale, mentale, fizice,
psihologice şi semantice; atitudinile personale; percepţia şi concepţia noastră
despre noi, despre interlocutori sau lume; propriile deprinderi de comunicare şi
nivelul de comunicare al interlocutorului.
Stimuli de natură externă: tendinţa de abstractizare, prin care se urmăreşte
deprinderea şi reţinerea doar a unei însuşiri şi a unor relaţii proprii unui fapt;
tendinţa deductivă de a aşeza faptele într-un raţionament care impune concluzii ce
rezultă din propuneri; tendinţa evaluării, de a face aprecieri.
Comunicarea orală reprezintă un instrument prin care putem avea acces la
studiul altor forme şi procese de comunicare. Principalul mijloc al comunicării
umane este limba vorbită, atât în sensul priorităţii istorice, cât şi pentru că este
forma de comunicare cel mai des utilizată şi care oferă modelul pentru alte forme
de comunicare.
O problemă importantă pe care o ridică comunicarea orală pentru a fi
eficientă şi eficace este legată de capacităţile generale de vorbire. Aici sunt
incluse stilul comunicării şi calităţile vocale. Fiecărui individ îi este caracteristic
un anumit stil de comunicare, care poartă pecetea propriei personalităţi.
Personalitatea este modul unic, în care fiecare dintre noi reacţionează în contact
cu lumea, ca rezultat al percepţiei noastre, al experienţelor, motivaţiilor,
atitudinilor.
Indiferent de stilul de comunicare utilizat, acesta trebuie să aibă
următoarele calităţi:
- claritatea - redată prin simplitate în vorbire, folosirea unor expresii
uzuale înţelese de toată lumea şi prin pronunţarea corectă a cuvintelor;
- concizia - presupune maximum de informaţie folosind minimum de
cuvinte, evitând redundanţa (umplutura), divagaţiile;
- precizia - utilizarea numai a acelor cuvinte şi expresii necesare pentru
înţelegerea mesajului;
- accesibilitatea - cuvintele rostite trebuie să poată fi înţelese de receptor
în sensul dorit de emiţător;
- puritatea - are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de
vocabularul limbii române literare; empatia - se referă la încercarea vorbitorului de
a fi curtenitor şi prietenos;
4
 - sinceritatea - constă în exprimarea firească, fără afectare, fără o căutare
forţată a unor cuvinte sau expresii neobişnuite, de dragul de a uimi auditoriul;
- relaxarea - corpul trebuie să fie destins şi să se mişte natural. Orice
încordare sau stres duce la mişcări incontrolabile ale corpului şi poate apărea
tremuratul sau bâlbâitul.
O tipologie a stilurilor de comunicare poate cuprinde următoarele stiluri:
solemn, neutru, familiar, militar, ştiinţific, beletristic, publicistic, managerial etc.
Pentru a reuşi o comunicare eficientă este necesar atât cunoaşterea calităţilor
comunicării determinate de caracteristicile personalităţii cât şi a modului în care
mecanismele vorbirii lucrează pentru a transmite mesajul, adică calităţile vocale.
Calităţile vocale necesare unei comunicări orale eficiente trebuie să îndeplinească
următorii parametrii:
- volumul sau tăria vocii, se întinde de la şoaptă la strigăt, influenţând
considerabil efectul la ţintă al mesajului; trebuie corelat cu contextul şi spaţiul în
care are loc dialogul;
- înălţimea şi intensitatea vocii au un impact deosebit de mare pentru
ascultător. O voce piţigăiată şi ascuţită este supărătoare pentru urechile celor din
jur. Este extrem de importantă modularea vocii şi a ritmului vorbirii;
- dicţia şi accentul au darul de a limpezi şi a face mai clar mesajul. Părţile
mai importante ale acestora, pot fi scoase în relief mai bine. O dicţie bună este un
atu pentru un vorbitor;
- viteza de vorbire este esenţială pentru a stabili un ritm al dialogului.
Trebuie să fie adecvată interlocutorilor şi situaţiei; nici prea mare, pentru a indica
urgenţa, nici prea înceată, pentru a nu pierde interesul ascultătorilor. Modularea
frecvenţei vorbirii constituie o bună metodă de a atrage atenţia auditoriului asupra
anumitor părţi ale expunerii;
- pauzele de vorbire, pe lângă rolul de reglare a respiraţiei, sunt benefice
pentru a înţelege mai bine un anumit aspect. Pauzele pot fi folosite înaintea unei
concluzii sau când dorim să urmărim efectul spuselor noastre, vizavi de o afirmaţie
făcută anterior.
Analiza comunicării orale implică atât cunoaşterea capacităţilor generale de
vorbire (în care sunt incluse caracteristicile personalităţii şi calităţile vocale),
prezentate anterior, cât şi problema ascultării eficiente.
Ascultarea eficientă
Este un proces mult mai complex decât pare la prima vedere. Mulţi oameni
confundă ascultarea cu auzirea. Pentru a înţelege de ce acţiune a de a asculta este
foarte importantă în comunicare este necesar să prezentăm, succint, fazele
ascultării:
auzirea este actul automat de recepţionare şi transmitere la creier a undelor
sonore generate de vorbirea emiţătorului şi care intră în urechea destinatarului; la
5
nivel fiziologic aceasta are loc când undele sonore lovesc membrana timpanului şi
îi determină vibraţia;
- înţelegerea - actul de identificare a conţinutului informativ comunicat,
recompunerea sunetelor auzite în cuvinte, a cuvintelor în propoziţii şi fraze;
- traducerea cuvintelor în sensuri etapă ce implică memoria şi
experienţa lingvistică, culturală, de vorbire a ascultătorului;
- atribuirea de semnificaţii informaţiei receptate în funcţie de nivelul de
operaţionalizare a limbii, a vocabularului, a performanţelor lingvistice;
- evaluarea - constă în efectuarea de judecăţi despre validitatea,
obiectivitatea şi utilitatea informaţiei decodificate (feed-back-ul interior).
Ascultarea se traduce prin ceea ce facem cu ceea ce auzim, ea este dificilă şi
cere o participare activă. Acum înţelegem că o comunicare orală nu este deplină
dacă în relaţie nu se află şi un receptor; o reuşită a acesteia depinde şi de atitudine a
ascultătorului.
Pentru ca procesul de ascultare să fie iniţiat este nevoie de un cadru fizic şi
mental propice, care poate fi realizat prin adoptarea următoarelor măsuri:
- alegeţi în mod adecvat condiţiile fizice de spaţiu, timp, nivel de zgomot;
- îndepărtaţi orice alt gând sau preocupare necorelată cu ascultarea;
- reflectaţi asupra propriilor atitudini şi percepţii referitoare la persoană,
subiect sau situaţie;
- puneţi un zâmbet pe faţă pentru a arăta că sunteţi gata să ascultaţi şi
pentru a-l încuraja pe vorbitor;
- încercaţi să stabiliţi scopul ascultării şi eventual nivelul necesar pentru
ascultare.
Ascultarea este împiedicată de nerespectarea unor reguli, din care amintim:
- anticiparea a ceea ce vorbitorul vrea să spună şi terminarea propoziţii
lor în locul lui;
- întreruperea repetată şi nejustificată a vorbitorului;
- privirea în altă parte (pe fereastră, în tavan, la obiecte, la îmbrăcămintea
vorbitorului etc.) sau alte preocupări;
- poziţia necorespunzătoare (excesiv de relaxată, aşezarea laterală faţă de
vorbitor etc.);
- comportamente neverbale denotând nerăbdare sau plictiseală (ticuri
nervoase, mişcări necontrolate, verificarea ceasului etc.) sau monologul interior;
- mimarea atenţiei pe fondul unei detaşări totale; intervenţii orale
necorelate sau doar tangenţiale mesajului;
Reguli pentru o ascultare activă şi eficientă:
- urmăriţi cu atenţie mesajul şi anumite cuvinte cheie şi încercaţi să
identificaţi care sunt ideile principale;
- urmăriţi eventualele contradicţii în argumentare;
6
 - sintetizaţi mental mesajul, pe etape sau la sfârşit;
- corelaţi mental mesajul cu experienţele personale, cu ceea ce mai ştiţi în
domeniu, astfel el va deveni mai interesant;
- nu ţineţi cont de persoana din faţa dumneavoastră ci doar de ceea ce vă
spune;
- în timpul procesului de ascultare demonstraţi o atitudine de interes
pentru vorbitor, prin intermediul limbajului nonverbal (contactul privirii,
încuviinţarea din cap etc.);
- încurajaţi vorbitorul prin întrebări, menite să conducă la dezvoltarea
mesajului, urmate de momente de tăcere, pentru a-i permite să răspundă;
- pentru verificarea înţelegerii corecte a mesajului solicitaţi clarificări,
sintetizaţi ideile şi folosiţi în mod adecvat feed-backu-ul;
- arătaţi că sunteţi conştient de sentimentele interlocutorului, în legătură
cu mesajul;
- transpuneţi în cuvinte ceea ce observaţi în timpul discuţiei;
- descrieţi ce simţiţi în legătură cu mesajul.
În concluzie, rezultă că abilitatea de a asculta eficient nu este un dar înnăscut
ci o deprindere, pentru a comunica eficient nu uitaţi că trebuie să ascultaţi eficient.

Modalităţi de comunicare orală

În cadrul acestor forme de comunicare vorbite (orale) s-au dezvoltat mai
multe modalităţi de comunicare: confesiunea, monologul, dialogul, conferinţa,
expunerea, prelegerea, relatarea, discursul, toastul, alocuţiunea, povestirea,
pledoaria, intervenţia, colocviul, şueta, predica.
Confesiunea este una din cele mai veclă forme de comunicare
interpersonală, apărută iniţial în spaţiul religios, ca un exerciţiu moral şi religios,
de „mărturisire a păcatelor”. Practicată în faţa preotului are rolul de a obliga
individul la autoevaluare şi la formularea erorilor, identificându-le sursa.
Credinciosul are motivaţie: mărturisirea îi aduce iertarea păcatelor. Laicizarea
societăţii a determinat diversificarea comunicării individuale directe şi dezvoltarea
ei şi în afara instituţiilor religioase. De exemplu: confesiunea în relaţii de prietenie
cu familia, în cabinetele psihoanaliştilor, recurgerea la liniile telefonice etc.
Monologul este forma de comunicare în care emitentul nu implică
receptorul, cu precizarea că şi la această formă există feed-back.
Dialogul este comunicarea între două persoane în cadrul căreia se schimbă
mesaje; rolurile de emiţător şi receptor se schimbă reciproc, participanţii la dialog
fac schimbul de informaţii.
Expunerea este o formă de discurs care angajează în mod explicit
personalitate, opiniile, sistemul de valori ale celui care vorbeşte, care îşi transmite
opiniile cu privire la subiect.
7
 Relatarea constituie o formă de comunicare în care se face o codificare, o
dezvăluire, o prezentare, apelând la un tip sau altul de limbaj, a unei realităţi
obiective, a unor stări de fapt, a unor acţiuni fără implicarea celui care participă,
ferită de subiectivism şi de implicare personală.
Discursul este forma cea mai evoluată şi cea mai pretenţioasă a
monologului, care presupune emiterea, argumentarea şi susţinerea unor puncte de
vedere şi a unor idei inedite, care exprimă un moment în evoluţia domeniului
respectiv.
Toastul este o rostire angajată cu prilejul unor evenimente deosebite; nu
trebuie să depăşească 3-4 minute; să fie o comunicare care face apel la
emoţionalitatea celor prezenţi, dar cu măsură.
Alocuţiunea reprezintă o intervenţie din partea unui vorbitor într-un context
comunicaţional având drept scop ilustrarea unui punct de vedere; nu trebuie să
depăşească 10 minute.
Povestirea este o forma cea mai amplă a comunicării, în care se folosesc cele
mai variate modalităţi, care face apel la imaginaţia, sentimente, emoţii şi cunoştinţe
anterioare; îi este specifică angajarea dimensiunii temporale sub forma trecutului;
subiectivitatea povestitorului este prezentă din plin, lăsându-şi amprenta pe forma
şi stilul mesajelor transmise.
Intervenţia – situaţia în care emiţătorul vine în sprijinul unor idei ale unui alt
participant la discuţie, acesta din urmă declarându-şi, fie şi tacit, acordul cu
mesajul enunţat; prin intervenţie emitentul adânceşte un punct de vedere şi îl
susţine.
Interviul – forma rigidă a dialogului, în care rolul de emitent şi receptor nu
se schimbă; este folosită ca metodă pentru obţinerea de informaţii în presă.
Conversaţia (convorbirea) este o formă de comunicare interpersonală, între
doi parteneri, dar şi între mai mulţi emiţători – receptori; conversaţia (convorbirea)
poate fi particulară sau generală (cu mai mulţi participanţi).
Colocviul, simpozionul, masa rotundă, seminarul, sesiunea de comunicări
ştiinţifice sunt forme de comunicare de grup, în cadrul cărora fiecare emiţător
individual îşi expune cunoştinţele, ideile, opiniile. Fiecare intervenţie reprezintă un
discurs prezentat conform unui program, pe o temă anunţată.
Prezentare succintă a acestor modalităţi de comunicare orală ne sugerează
unele principii caracteristice:
 comunicarea orală presupune un mesaj, mesajul trebuie să includă
elemente de structură (bazele, pe care receptorul să-şi fundamenteze
înţelegerea) elemente de actualitate, interes şi motivaţie pentru
ascultător, elemente de feed-back, elemente de legătură între părţile
sale principale, claritate şi coerenţă internă etc.;

8
  comunicarea orală presupune oferirea unor suporturi multiple de
înţelegere a acestui mesaj: cel mai important este cel iconic, sistemul
de materiale adiţionale care fac inteligibil şi credibil mesajul, pe de o
parte şi, pe de altă parte, de concordanţe dintre mesajul verbal şi cel
nonverbal, acesta din urmă văzut aici în rolul său de întărire;
 comunicarea orală este puternic influenţată de situaţie şi ocazie
(acelaşi mesaj poate fi receptat diferit de aceeaşi receptori, în funcţie
de dispoziţia motivaţională, factori de stres şi oboseală, condiţii
favorizante sau nu ale contextului comunicării);
 comunicarea orală posedă şi atributele necesităţii (nevoia omului de a
comunica) aleatoriu (comunicarea orală oferă o mare proporţie de
elemente întâmplătoare) şi nelimitării (comunicarea orală este practic
nelimitată);
Considerăm că cele prezentate mai sus sunt suficiente pentru a ne oferi o
imagine asupra conceptului de comunicare orală.

2. Comunicarea în scris
Apariţia scrisului a permis transpunerea mesajului oral interpersonal pe un
suport, ceea ce a însemnat fixarea şi conservarea în timp şi trimiterea în spaţiu.
Există variate forme de comunicare în scris, care pot fi clasificate după
următoarele criterii:
a) Emiţător individual - receptor individual:
- Corespondenţa a fost prima formă de comunicare scrisă, iar conservarea ei
permite retroactiv reconstituirea mentalităţilor, raporturilor umane, a specificului
fiecărei epoci.
Subiectivă şi literaturizată, corespondenţa privată transmite, mai mult decât
informaţii, stări, sentimente, idei. Spre deosebire de corespondenţa particulară,
corespondenţa oficială transmite, pe cât posibil obiectiv, informaţii şi puncte de
vedere în formulări consacrate prin tradiţie şi cu semnificaţii fără echivoc.
În toate situaţiile, corespondenţa presupune confidenţialitate, fiind protejată
de altfel prin prevederile legale.
- La limita dintre corespondenţa particulară şi comunicarea publică se
situează un gen hibrid:
Scrisoarea deschisă. Poate avea un autor individual sau un autor colectiv şi
vizează un receptor individual şi unul colectiv publicul.
b) Emiţător individual - receptor colectiv:
- Confesiunile, memoriile, jurnalele - în pofida caracterului declarat
subiectiv au valoare documentară, deci informaţională.
- Literatura, lucrările ştiinţifice - dacă literatura este un produs al creaţiei
9
individuale, textele ştiinţifice sunt de multe ori rezultatul muncii în eclăpă,
stabilindu-se relaţii emiţător colectiv - receptor colectiv.
- Genurile publicistice - îmbracă forme variate prin fixarea în scris şi
difuzarea prin tipar.
c) Emiţător entitate colectivă - receptor colectiv:
- Apelul este, conform DEX, o "chemare scrisă sau orală adresată unei
colectivităţi" de la care se aşteaptă o reacţie, un răspuns, o participare.
- Comunicatul este, conform aceluiaşi dicţionar, o "înştiinţare oficială
difuzată prin presă, radio etc. asupra unor evenimente importante, de actualitate."
- Declaraţia este un act oficial cu privire la decizii luate de o entitate
colectivă, cu implicaţii asupra unei comunităţi.
- Manifestul este o formă de comunicare publică a unui program ideologic
sau estetic, a unor principii sau intenţii.
- Proclamaţia este un text oficial prin care se aduce la cunoştinţa publicului
un fapt de interes general şi de importanţă majoră.
În situaţia când comunicarea scrisă devine sursa unei alte comunicări avem
de-a face cu o comunicare de grad secund. De exemplu: traducerea, rezumatul,
recenzia, comentariul.
Cel mai popular instrument de comunicare scrisă publică, după carte şi
înaintea ei sau alături de ea este presa.
Comunicarea în scris este utilizată în proporţie ridicată în cadrul organizaţiei
pentru solicitarea sau transmiterea de note interne, rapoarte, decizii, planuri etc.,
adresate unor persoane din interiorul sau exteriorul organizaţiei.
Specialiştii vorbesc despre aşa-numitul "mit al hârtiei". Problemele majore
cu care ne confruntăm în scriere sunt legate de claritatea, concizia, completitudinea
materialului scris.
Mesajul scris trebuie să fie uşor de citit. Pentru aceasta este necesar să se
acorde atenţie următoarelor aspecte:
limbajul şi formularea trebuie să respecte nivelul cititorului din punctul de
vedere al profesiunii şi ca grad de familiaritate cu subiectul. Limbajul să fie.
simplu şi nepretenţios, iar folosirea jargonului profesional se face numai dacă
cititorul lucrează în acelaşi domeniu;
- construcţia propoziţiilor (lungime, sintaxă) trebuie să sprijine mesajul în
ceea ce priveşte gradul de complexitate şi de abstractizare a materialului;
- divizarea paginii în paragrafe, fiecare dintre ele conţinând o singură
idee. Plasarea propoziţiei subiect la începutul paragrafului. Paragrafele să nu fie
mai lungi de 45 propoziţii;
- asigurarea ghidării cititorului pe parcursul textului prin prezenţa unui
schelet logic al textului sau prin cuvinte semnal. Cuvintele semnal sunt: de
încetinire avertizează cititorul că trebuie să încetinească lectura deoarece se
10
schimbă ideea - totuşi, de altfel, mai degrabă; de continuare - avertizează că se va
continua în acelaşi mod - tot astfel, de asemenea, în plus, şi, mai mult, asemănător,
mai des, mai mult decât atât, în mod similar; de recapitulare - semnalizează un
sumar sau o concluzie de aceea, în concluzie, în acord cu, consecvent cu, deci,
astfel, atunci.
Mesajul trebuie să fie adecvat direcţiei de transmitere. În funcţie de direcţia
ierarlăcă în care se îndreaptă comunicarea poate fi de jos în sus sau de sus în jos.
Pentru comunicarea de jos în sus trebuie ţinut cont de următoarele aspecte:
- tact, conştientizarea poziţiei ierarhice şi adoptarea tonului potrivit în
ceea ce priveşte politeţea, argumentaţia, tonul. De obicei, comunicările delicate
trebuie iniţiate printr-o comunicare orală;
- nivelul de detaliu se referă la nevoia de a furniza suficiente date pentru
acoperirea subiectului şi justificarea concluziilor, dar nu prea multe pentru a nu
consuma inutil timpul şefului;
- exprimarea de opinii - să fie foarte clar unde se termină faptele şi unde
încep opiniile. Opiniile trebuie să rezulte din cercetare şi fapte, nu să fie doar
afirmate;
- atitudine a adoptată - atitudinile de servilism, de teamă în faţa puterii, de
apărare, sau, pur şi simplu, de frică, pot conduce la un ton de nesiguranţă sau de
exagerare;
În comunicarea de sus în jos intervin alţi factori, la fel de importanţi în
realizarea unei comunicări eficiente, din care enumerăm:
- diplomaţie sporită în interacţiune a cu subalternul;
aroganţa, intimidarea, impoliteţea sau referirile la persoană tind să reducă
eficacitatea comunicării;
- claritate a scopului - mesajul trebuie să conţină toate elementele
explicative de care subordonatul are nevoie;
- asigurarea motivării - o dispoziţie trebuie explicată şi în acelaşi timp
trebuie scoase în evidenţă avantajele reale ce rezultă pentru subaltern din
implementarea ei.
Ca o concluzie, regula de bază a scrierii manageriale eficiente este:
"spuneţi cititorului, clar şi simplu, ceea ce vrea să ştie."

3. Comunicarea nonverbală
În relaţiile inter-umane alături de comunicarea verbală, care ocupă locul
principal, oamenii mai practică, ca substitut sau în mod complementar faţă de
comunicarea verbală şi alte moduri de comunicare, care nu folosesc limba
vorbită/scrisă: comunicarea nonverbală.
Primii mesageri ai unei fiinţe umane sunt de altfel nonverbali: este vorba
despre gesturi, surâsuri, priviri schimbate între mamă şi copil. Copilul răspunde
11
 prin mimetism şi se iniţiază rapid în acest cod nonverbal. Abia mai târziu, prin
importanţa acordată limbii scrise şi vorbite, educaţia va face să treacă pe al
doilea plan acest mijloc de comunicare.
Limbajul nonverbal poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea
verbală. Mesajul neverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului şi este
cel căruia i se acordă de către interlocutor atenţia cea mai mare. De exemplu:
constatăm uneori că" deşi interlocutorul susţine că spune adevărul, noi
"simţim" că el minte. Se spune că femeile posedă al "şaselea simţ" mai
dezvoltat decât al bărbaţilor. O explicaţie posibilă ar fi aceea că femeile sunt
mai abile în a interpreta limbaje neverbale, având în gestica lor experienţa
creşterii copiilor care, în primii ani de viaţă, comunică predominant prim
limbaje nonverbale, iar o altă explicaţie ar fi aceea a dezvoltării acestei abilităţi
pentru compensarea forţei lor fizice.
Comunicarea nonverbală are o mare doză de credibil, întregind-o pe aceea a
comunicării verbale, mai mult, conform unor calcule, canalul verbal ocupă o
proporţie de 35/ din totalul comunicării, restul de 65% fiind ocupat de canalul
nonverbal.
Comunicarea verbală şi comunicarea nonverbală se diferenţiază prin:
continuitate, canalul de comunicare şi modalităţile folosite, măsura în care pot fi
controlate, structura şi modul în care sunt formate.
Comunicarea verbală are un început şi un sfârşit clar delimitate de cuvintele
folosite, pe când comunicarea nonverbală este continuă, astfel, spre exemplu mai
mulţi oameni aflaţi într-un compartiment de tren pot să aibă mai multe
comportamente de comunicare: unii dintre ei comunică oral, alţii citesc ziare sau
privesc pe fereastră. Observăm că, în ceea ce priveşte comunicarea verbală, aceasta
este clar delimitată şi vizibilă, comunicarea nonverbală este un demers permanent
la toţi călătorii din compartiment.
Comunicarea verbală foloseşte o singură modalitate de dezvoltare, cuvântul,
pe când cea nonverbală poate să se extindă pe mai multe arii. Astfel, cei care
vorbesc îşi însoţesc comunicarea verbală prin gesturi, dar şi cei care citesc sau
privesc pe fereastră comunică nonverbal.
Comunicarea verbală este controlată aproape total, pe când ce nonverbală
este aproape în totalitate necontrolabilă.
Comunicarea verbală este mult organizată şi structurată pe când cea
nonverbală este mai degrabă nestructurată.
Abordarea comunicării nonverbală evidenţiază şi aici importanţa unor
principii:
 comunicarea nonverbală este determinată cultural, astfel o mare parte
din comportamentul nonverbal se învaţă în copilărie;
 mesajele nonverbale pot să se afle în conflict cu cele vorbite;
12
  mesajele nonverbale sunt în mare măsură inconştiente;
 canalele nonverbale sunt importante în comunicarea sentimentelor şi
atitudinilor.
Sintetizând aceste principii putem formula câteva funcţii ale comunicării
nonverbale:
 comunicarea nonverbală are menirea de a o accentua pe cea verbală,
astfel, profesorul poate întări prin anumite elemente de mimică sau
gestică importanţa unei anumite părţi din mesajele pe care le
transmite;
 comunicarea nonverbală poate să completeze mesajul transmis pe cale
verbală;
 comunicarea nonverbală poate, în mod deliberat, să contrazică
anumite aspecte ale comunicării verbale;
 o altă funcţie este aceea de a regulariza fluxul comunicaţional şi de a
ponderea dinamica proprie comunicării verbalizate;
 comunicarea nonverbală repetă sau reactualizează înţelesul
comunicării verbale, dând astfel posibilitatea receptorului comunicării
să identifice în timp real un îndemn aflat în „spatele” unei afirmaţii;
 elemente ale comunicării nonverbale pot să substituie aspecte ale
comunicării verbale.
Vom analiza în continuare principalele modalităţi de comunicare nonverbale
şi vom începe cu limbajul corpului.
Vom analiza în continuare, limbajul corpului ca modalitate principală de
exprimare a comunicării nonverbale.
3.1. Limbajul corpului
Corpul uman ne fascinează mai mult decât orice altceva. În mod conştient
sau inconştient suntem atenţi la toate fenomenele legate de corp. Felul de a fi,
propriu fiecărei persoane, se oglindeşte în poziţia corpului, în mişcare, gestică şi
mimică. În funcţie de toate aceste aspecte, noi îi judecăm pe alţii după modul cum
se exteriorizează.
Limbajul corpului contribuie la comunicare prin următoarele modalităţi:
expresia feţei, mişcarea corpului (gesturi), forma şi poziţia corpului, aspectul
general şi comunicarea tactilă.
Expresia feţei include mimica (încruntarea, ridicarea sprâncenelor,
încreţirea nasului, ţuguierea buzelor etc.) zâmbetul (prin caracteristici şi momentul
folosirii) şi privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia şi direcţia privirii).
Faţa este cea mai expresivă parte a corpului şi expresia acesteia constituie
un mijloc de exprimare. Astfel, în timpul comunicării, ochii şi partea de jos a feţei
sunt privite cel mai intens. De exemplu, într-o conversaţie cu o femeie, ceea ce

13
exprimă ochii, este mai important decât ceea ce exprimă cuvintele: „Nu-mi place
deloc faţa lui”, „Are o bărbie alunecoasă”, „Are privirea fixă”, fac ca
interlocutorul, înainte de a vorbi, să fie deja refuzat. Caracterologia a încercat să
împartă chipul în trei zone de localizare a emoţiilor. Partea de sus, sprâncenele şi
fruntea, ar indica importanţa cerebrală. Mişcările musculaturii de la nivelul frunţii
sunt determinate în principal de mişcarea ochilor. Fiecare om are pe frunte un
model propriu de cute care îi este specific numai lui. Pe măsură ce înaintăm în
vârstă, liniile caracteristicile ale feţei, prin intermediul cărora ne exteriorizăm
sentimentele, se rigidizează şi apar şi altele care sunt din ce în ce mai adânci.
Pe frunte se formează cute orizontale atunci când sunt ridicate sprâncenele
şi ele devin evidente atunci când ochii sunt larg deschişi, adică în situaţiile în care
omul se sperie, este surprins, se miră, nu crede un anumit lucru sau înţelege un
anumit lucru. Dacă sprâncenele sun ridicate în mod exagerat şi voit, aceasta este
dovadă a îngâmfării şi aroganţei, iar dacă sunt ridicate şi apoi lăsate imediat în jos
este despre un semn de salut sau despre o manifestare legată de o surpriză
deosebită.
Dacă la nivelul frunţii cutele verticale se întrepătrund cu cele orizontale,
acest model este semnul sigur al unei temeri interioare, bine stăpânite şi se
observă în special la oamenii fricoşi sau la cei melancolici.
Partea mediană, ochii şi pleoapele ar reflecta viaţa emotivă.
Ochii sunt organe extrem de importante, nu numai pentru că prin intermediul
lor receptăm 80% din totalul mesajelor percepute cu ajutorul simţurilor, dar şi
pentru că prin intermediul lor emitem cele mai intense semnale. Se vorbeşte
despre ochi blânzi, ochi răi, ochi care te străpung, privire tâmpă, privire în care se
citeşte bucuria, privire în care se citeşte mânia sau supărarea, privire inexpresivă.
Fiecare om are un simţ mai mult sau mai puţin ascuţit al descifrării „limbajului
ochilor” semenilor săi.
În ceea ce priveşte partea inferioară (nasul, obrajii, gura, bărbia), aceasta ar
exprima forţa instinctelor noastre.
Nasul, ca şi faţa în ansamblul ei, este prevăzut cu muşchi ce ajută la
exprimarea sentimentelor prin intermediul mimicii. Astfel strâmbăm din nas
atunci când ne este scârbă de ceva, nările se dilată atunci când ne este teamă sau
ne enervăm, expirăm puternic pe nas când avem o reacţie de respingere,
adulmecăm ca reacţie la un anumit miros. Ne atingem sau ne frecăm nasul cu
mâinile în situaţii conflictuale, când avem ceva de ascuns sau când suntem
nesiguri. Este vorba aici de aşa-numita auto atingere care ne linişteşte şi care ne dă
încredere în noi înşine.
Gura este folosită foarte mult de fiinţe pentru: a muşca, a linge, a mesteca, a
căsca, sau a mârâi. Numai oamenii fac şi alte lucruri cu ajutorul gurii. O folosim
pentru a vorbi, pentru a fluiera, a zâmbi, a râde, pentru a săruta, precum şi în
14
 multe alte scopuri. Gura mai este numită şi „câmpul de bătălie al feţei”.
Dacă observăm modificările colţurilor gurii, constatăm că atunci când sunt
ridicate se creează impresia unei stări de spirit pozitive, iar în situaţia când
colţurile gurii sunt lăsate se creează impresia unei stări de spirit negative. Când
colţurile gurii sunt trase în jos în mod voit, acest lucru indică supărarea,
respingerea, aversiunea, răutatea, invidia, desconsiderarea, dispreţul. Buzele
strânse în mod voit constituie un semnal al faptului că suntem hotărâţi sau că ne
concentrăm.
Râsul este de cele mai multe ori o manifestare legată de veselie, de bucuria
interioară, de destindere. Persoana care râde, în momentul maximei intensităţi, face
şi următoarele lucruri: emite un sunet asemănător unui strigăt sau lătrat; deschide
mult gura; deplasează colţurile gurii lateral; îşi încreţeşte nasul; închide ochii;
trage capul pe spate; ridică umerii; îşi cuprinde trupul cu mâinile; bate din picioare.
În cazul zâmbetului, buzele sunt deplasate înapoi, dar rămân lipite una de
cealaltă, iar în cazul rânjetului se descoperă dinţii de sus şi buzele nu mai sunt
lipite. Dacă persoana care râde îşi dezveleşte şi dinţii de jos şi are buzele încordate,
ne putem îndoi de autenticitate a sentimentului care se doreşte a fi exprimat. Este
cunoscut şi zâmbetul strâmb, în cazul căruia un colţ al gurii este ridicat în timp ce
celălalt atârnă în jos; în spatele acestui zâmbet se ascunde un comportament
rezervat şi înclinat spre negare sau dispreţ ori un comportament mascat.
Obrajii reprezintă o parte a feţei care exprimă foarte frecvent sentimentele
reale ale omului, deoarece obrazul se colorează în funcţie de caracteristicile
emoţionale. De exemplu roşeaţa este provocată de sentimentul de ruşine sau furie.
Un semn evident la persoanele obosite sau plictisite este sprijinirea obrazului în
palmă sau scărpinarea lui
Urechile sunt implicate într-un număr mic de gesturi. Ne acoperim urechile
pentru a evita zgomotul şi ţinem mâna pâlnie la ureche pentru a auzi mai bine. Ne
frecăm urechile sau ne tragem de urechi în momentul în care suntem nehotărâţi.
Este totuşi evident faptul că atât caracterul nostru, cât şi viaţa noastră
afectivă sau mediul social în care trăim sfârşesc prin a ne modela o mască.
Exemplu: fericirea ne iluminează chipul, neliniştea îl contractează.
Zâmbetul constituie un gest complex, capabil să exprime o gamă largă de
stări, de la plăcere, bucurie, satisfacţie, la promisiune, cinism, jenă.
Despre privire mulţi afirmă că ochii sunt oglinda sufletului.
Modul în care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de
aprobare, acceptare, încredere şi prietenie.
Când doi oameni se întâlnesc se observă o mişcare complicată a ochilor care
poate exprima multe lucruri privind relaţia dintre ei. Astfel, o privire orientată
înainte, cu faţa întoarsă complet spre partenerul de discuţie constituie dovada
faptului că avem în faţă o persoană deschisă care acceptă confruntarea cu
15
partenerul de discuţie. Dacă privirea este directă şi ochii sunt larg deschişi, este un
semnal al unui reproş tacit. Privirea aţintită în depărtare este o dovadă că persoana
respectivă ar dori să treacă dincolo de obiectele aflate în imediata apropiere, iar în
cazul când are în faţă un partener de discuţie, aceasta poate exprima o nesiguranţă
accentuată. Când o persoană priveşte un punct fix din încăpere, dar nu-şi priveşte
partenerul de discuţie, persoana respectivă dă impresia că poartă un monolog. Dacă
ochii sunt micşoraţi este vorba despre un sentiment de neîncredere. Privirea
aruncată de sus în jos este caracteristică persoanelor care se simt superioare faţă de
cei din jur, iar dacă ţine capul în jos şi priveşte de jos în sus, acesta este un semn
tipic de supunere şi tristeţe.
Trebuie acordată o atenţie specială persoanelor care nu vă privesc în ochi,
fiind posibil să se simtă vinovate.
Direcţia privirii este influenţată de cele mai multe ori şi de calitatea mişcării.
Există două tipuri de orientare a privirii: privirea orientată spre cel care-l
avem în faţă şi privirea orientată în altă direcţie decât aceea în care se află persoana
pe care o avem în faţă.
Mărirea sau micşorarea pupilelor în funcţie de intensitatea luminii face ca la
lumină puternică pupilele să devină mici iar la întuneric mari. De asemenea, trăirile
emoţionale reglează la rândul lor dimensiune a pupilelor. Astfel, atunci când
vedem un lucru care ne sperie sau ne bucură, pupilele se măresc.
Plânsul este reprezentat de ochii umezi, ca urmare a pătrunderii unui corp
străin, dar şi când ne simţim neajutoraţi din punct de vedere psihic ori suntem
foarte bucuroşi sau foarte supăraţi.
De fapt, a comunica cu cineva presupune mai întâi un schimb de priviri; a-l
accepta pe celălalt înseamnă a-i accepta privirea. În orice întâlnire oficială,
subordonaţii au tendinţa de a privi personalităţile dominatoare în timp ce acestea
din urmă îi ignoră pe cei dintâi, în afară de anumite cazuri. Atunci când cineva
vorbeşte, acesta priveşte persoana din faţa lui mai puţin decât atunci când ascultă.
Mişcarea corpului comunică prin: gesturi, poziţia corpului şi prin modul de
mişcare.
Gesturile. Comunicarea prin gesturi este extrem de frecventă, poate
substitui, completa, accentua pe cea verbală. Eforturile sunt multiple şi au
semnificaţii diverse. Exemplu: strângerea pumnilor denotă ostilitate şi mânie,
solidaritate, stres; braţele deschise sinceritate, acceptare; mâna la gură – surpriză;
acoperirea gurii cu mâna – ascunderea a ceva nervozitate; capul sprijinit în palmă -
semnifică plictiseală, iar palma (degetele) pe obraz – interes maxim.
În raport cu destinatarul mesajului, gestul poate fi prezent în comunicarea
interpersonală, de grup, de masă.
După unii specialişti în domeniu, gesturile cu valoare comunicaţională pot fi
grupate în mai multe categorii:
16
 - emblemele – sunt mişcări care se substituie comunicării verbale şi
formează un limbaj de gesturi care semnifică sunete ori cuvinte. Exemplu: codurile
surdomuţilor, domeniul artistic, practicanţii pantomimei;
- ilustratorii – sunt gesturi de însoţire şi nuanţare executate cu mâna
pentru a marca importanţa unor elemente ale mesajului verbal; pictografele sunt
gesturi ale mâinilor care schiţează conturul obiectelor; mişcări diectice pentru a
indica obiecte, locuri, persoane, direcţii; mişcări ritmice pentru a accentua sau a
marca o succesiune, o repetare, o segmentare; ilustratorii emblematici sunt
gesturile adaptate care substituie un cuvânt (cum ar fi semnul „Victoriei”
reprezentat de degetele în V);
- gesturile de reglaj au rolul de a întreţine comunicarea prin semnale de
confirmare, atenţie sau îndoială. În realizarea acestora predomină mişcările
capului, ale feţei şi mâinilor;
- mişcările afective sunt expresii ale stării de spirit, spontane, dar pot fi
controlate şi chiar simulate. Sunt folosite în arta dramatică şi cinematografie, dar
pot constitui şi indicii urmărite în anchetele poliţiei;
- adaptorii cuprind gesturi din afara fenomenului comunicării, fiind
determinate de nevoi personale (gesturi de toaletă, de corectare a ţinutei, de
controlul comportamentului în societate).
Poziţia (postura) corpului indică statutul social pe care indivizii cred că îl au
sau vor să îl aibă vizavi de alţii. Exemplu: dacă corpul este răsucit şi doar trunchiul
este îndreptat spre interlocutori vizează nerăbdare, dorinţa de a stopa dialogul,
exprimă faptul că persoana se grăbeşte. De asemenea, modul de mişcare a corpului
spune multe despre intenţiile unei persoane.
Comunicarea tactilă se manifestă prin frecvenţa
atingerii şi este posibilă numai în cadrul comunicării interpersonale. În acest caz
această formă de comunicare poate îmbrăca mai multe modalităţi:
- atingeri care transmit emoţii cu efect pozitiv asupra stării de spirit al
receptorului (exemplu: mângâiere a, consolarea, încurajarea, aprecierea);
- atingerile „ludice” pot fi autonome sau în legătură cu comunicarea
verbală, (simularea unei mângâieri sau loviri într-un anumit context ludic. Ele au
un caracter abuziv şi presupun un referenţial comun, precum şi o relaţie de
apropiere;
- atingeri „de control” includ acele semnale tactile care au rolul de a
orienta comportamentul sau atitudinea; atingerea „rituală” cuprinde atât atingeri cu
semnificaţie magică, în spaţiul religios, cât şi atingeri specifice spaţiului profan.

3.2. Alte modalităţi de comunicare nonverbală

a) Comunicarea prin intermediul obiectelor este forma de transmitere a
mesajului prin recursul la obiecte. Exemplu: în spaţiul religios, obiectele de cult
17
sunt purtătoare de informaţii; asocierea gest-obiect (folosirea de batiste, eşarfe,
pălării, bijuterii, blănuri scumpe) poate transmite diferite semnale.
b) Comunicarea cu ajutorul spaţiului este percepută în funcţie de mărime,
grad de intimitate, înălţime, apropiere - depărtare, înăuntru - în afară.
Alături de kinezică (kinetică) – ştiinţa care studiază limbajul corpului, al
comunicării prin gest şi mimică – a apărut o nouă ştiinţă proxemică (din englezul
proximity = apropiere, vecinătate), care studiază modul în care omul percepe şi îşi
studiază spaţiul, distanţele de interacţiune personală, socială şi publică.
Proxemica (proxemia) afirmă, în esenţă, că instinctul teritorial din viaţa
animalelor e departe de a fi dispărut la om. Dimpotrivă manifestările sale s-au
diversificat şi nuanţat, în concordanţă cu evoluţia raporturilor sociale. Din acest
punct de vedere, unii specialişti disting trei tipuri principale de teritoriu: tribal,
personal şi familial.
Tipul teritorial tribal se caracterizează prin delimitarea zonei de acţiune, prin
marcare şi apărare prin mijloace specifice, nu mult diferit de cel al haitelor de lupi
în căutare de pradă.
Trăsăturile teritoriului familial sunt perceptibile atât în modul de organizare a
locuinţei, cât şi a manifestărilor familiei atunci când se află în deplasare, la munte,
la mare. De exemplu, dacă urmărim comportarea pe plajă, vom observa ca cea
dintâi familie sosită în zori pe plajă are libertatea de a-şi alege şi marca un teritoriu,
pe care îl consideră inviolabil. Următorii veniţi se vor aşeza pe alte locuri.
Spaţiul personal s-a bucurat de cea mai mare atenţie din partea specialiştilor.
Aceştia au delimitat patru zone caracteristice, fiecare dintre ele fiind subîmpărţită
la rândul ei în câte două subzone, după cum urmează:
Zona intimă. Se întinde de la suprafaţa pielii noastre până la o distanţă de
cca. 45 cm. În acest spaţiu comunicarea tactilă şi cea olfactivă ocupă un loc
privilegiat. Subzona apropiată se întinde între 0-15 cm. Relaţia sexuală şi lupta
sunt singurele raporturi interumane compatibile cu această distanţă minimală.
Mesajele transmise sunt aproape în exclusivitate afective. Dintre toate distanţele,
zona cuprinsă între 15-45 cm este considerată cea mai importantă.
Zona personală (45-125 cm.). Cuprinde o subzonă apropiată (45-75 cm.) şi
una îndepărtată (75-125 cm.). Cea dintâi, presupune un grad ridicat de familiaritate
între comunicatori. Mesajul olfactiv al interlocutorului rămâne perceptibil şi
atingerea oricând posibilă, dar ponderea comunicării verbale creşte şi contactul
ocular devine mai bun. În subzona mai îndepărtată ne simţim mai în largul nostru.
Ea corespunde distanţei obişnuite dintre doi oameni care conversează pe stradă.
Totuşi limitele menţionate mai sus nu sunt aceleaşi în toate mediile, societăţile şi
culturile, ci ele variază în funcţie de parametrii psihologici, socio-culturali,
temperamentali, demografici. De exemplu, distanţa personală este mai mare în

18
cazul locuitorilor de la ţară decât al celor de la oraş, obligaţi să trăiască în
aglomeraţii.
Zona socială (1,25-3,60 m). Acesta constituie spaţiul negocierilor
impersonale, al relaţiilor de serviciu din care elementul de intimitate a fost
înlăturat. Subzona apropiată (1,25-2,20 m) presupune comunicarea verbală cu o
voce plină şi clară pe fondul eventualelor zgomote de fond. Frontiera interioară a
teritoriului social este marcată prin amplasarea de obiecte tampon: ghişeul, biroul,
taraba etc. Subzona îndepărtată (2,20-3,60 m) subliniază delimitarea distanţei
ierarhice şi nevoia de linişte.
Zona publică (peste 3,60 m) – în cadrul ei comunicarea îşi pierde aproape
total caracterul interpersonal. Ea se adresează unei colectivităţi, iar discursul este
mai formalizat. Volumul glasului creşte, vorbitorul nu mai poate păstra contactul
ocular cu fiecare ascultător în parte, deşi continuă să poată urmări reacţiile
publicului şi să îşi ajusteze comunicarea în funcţie de aceasta.
În concluzie, perceperea spaţiului se realizează în mod diferit de fiecare dintre
noi, în funcţie de educaţie, cultură, apartenenţă socială şi naţională, sex, vârstă etc.
Unii autori au stabilit clăar o serie de reguli ce trebuie urmate pentru
respectarea teritoriilor:
Legat de distanţe:
 învăţaţi să păstraţi distanţele;
 este bine să păstrezi mai mult spaţiu între tine şi celălalt decât să
pătrunzi într-o zonă în care celălalt nu este pregătit să te primească;
 pe măsură ce se instalează încrederea, interlocutorii îşi dau de înţeles
că apropierea este autorizată;
 intrarea în zona intimă determină schimbări fiziologice – inima bate
mai repede, adrenalina se revarsă în curentul sanguin, se pompează
sânge în creier şi în muşchi, organismul pregătindu-se pentru luptă sau
fugă.
Legat de atingere:
 nu atingeţi niciodată o persoană care vă este străină sau pe care abia aţi
cunoscut-o fără permisiunea expresă a acesteia;
 chiar dacă sunteţi bine intenţionaţi, atingerea unei persoane străine
poate părea agresivă şi şocantă;
 învăţaţi să vă ţineţi mâinile acasă;
 chiar şi fată de oamenii pe care îi cunoaşteţi bine, asiguraţi-vă că sunt
gata să vă primească în zona lor intimă;
 atenţie la îmbrăţişări, ca modalităţi de atingere, chiar dacă sunteţi
persoane afectuoase, rămâneţi respectuoşi.

19
 Legat de gesturile de recul. Gesturile de recul sunt modalităţi prin care
celălalt vă arată că nu îi convine situaţia:
 învăţaţi să respectaţi şi să descifraţi gesturile de recul ale
interlocutorilor dumneavoastră;
 ele vă indică limitele pe care nu trebuie să le depăşiţi.
Legat de apropierea forţată (atunci când oamenii sunt forţaţi să împartă
spaţiul vital – mijloacele de transport în comun, folosirea liftului, mulţimea
compactă la un spectacol):
 evitaţi să priviţi oamenii fix;
 evitaţi să le căutaţi privirea sau să vă menţineţi contactul
ocular mult timp;
În lift: nu vorbiţi cu nimeni, nici cu cei pe care îi cunoaşteţi, evitaţi ca privirea
dumneavoastră să se întâlnească cu a altora; evitaţi să vă afişaţi emoţiile; urmăriţi
numerele care indică etajele.
c) Comunicarea prin imagine. Odată cu imaginea, trecem la o comunicare a
cărei eficacitate este multiplicată, deoarece atinge, în general, un număr extrem de
mare de destinatari, dar care este mai puţin interactivă, deoarece se exersează cel
mai adesea în sens unic: rolurile de emiţător şi receptor nu se schimbă între ele.
Dezvoltarea mass-media a suscitat multiplicarea mesajelor vizuale: afişul,
fotografia, benzile desenate, ilustraţiile cărţilor şi ziarelor, cinematograful,
televiziunea etc. Utilizarea imaginii s-a impus foarte mult în zilele noastre, mai
ales în presa scrisă. Comunicarea cu ajutorul imaginilor este deci omniprezentă.
d) Limbajul culorilor influenţează comunicarea: culorile calde stimulează
comunicarea, în timp ce culorile reci inhibă comunicarea; monotonia, precum şi
varietatea excesivă de culoare inhibă şi-i distrage pe comunicatori.
Semnificaţia culorilor poate fi diferită în funcţie de persoane, popoare şi
continente. De exemplu, roşu este asociat în China cu bucurie şi festivitate, în
Japonia cu luptă şi mânie, în Europa dragoste, iar în SUA comunism.
e) Limbajul timpului. Modul în care putem comunica prin limbajul timpului
este corelat cu: precizia timpului, lipsa timpului şi timpul ca simbol.
Precizia timpului porneşte de la faptul că timpul este considerat ca ceva
preţios şi personal, iar când cineva ni-l structurează, acesta comunică diferenţa de
statut. Exemplu: întârziere a la o şedinţă are anumite semnificaţii faţă de
interlocutor sau activitate, poate irita sau insulta. Astfel, limbajul timpului se poate
folosi, în mod voit sau nu, pentru a manipula, supune şi controla sau pentru a
comunica respect şi interes
Lipsa timpului. Timpul este perceput ca o resursă personală limitată şi de
aceea modul în care alegem să îl folosim comunică atitudine a noastră faţă de cel
care solicită o parte din acesta.

20
 Timpul ca simbol ţine de o anumită obişnuită, cum este ritmul.
De exemplu: mâncăm de mai multe ori pe zi şi la anumite ore, anotimpurile,
sărbătorile şi ritualurile sunt marcate de timp şi impun anumite activităţi şi un fel
de viaţă.
f) Comunicarea nonverbală artistică : muzicală, plastică şi cinematografică.
Comunicarea muzicală este considerată la fel de veche ca şi omenirea, care
prin caracterul ei abstract implică o iniţiere ce presupune şi o înzestrare naturală.
Muzica ca formă de comunicare artistică are efecte de ordin afectiv şi volitiv
(emoţionează sau stimulează acţiuni).
Comunicarea plastică este altă formă de comunicare artistică, care generează
mesaje exprimate cu mijloace vizuale prin recursul la materie.
Profesorul Mihai Dinu consideră în lucrarea sa "Comunicarea" (Bucureşti,
1997) că principalele elemente ale limbajului plastic sunt:
- materialul (materialele) din care se realizează o lucrare în sculptură,
pictură, desen, grafică;
- culoarea - în aceleaşi domenii artistice;
- proporţia;
- ritmul;
- compoziţia.
Comunicarea cinematografică este cea mai complexă comunicare audio-
vizuală, care armonizează cuvântul (textul) imaginea şi sunetul.
Toate aceste forme de comunicare nonverbală se circumscriu comunicării
artistice şi vizează producerea de efecte estetice.
În final, după ce a fost caracterizat fiecare tip de limbaj este util să ţinem
cont de anumite aspecte ale limbajului nonverbal ca:
- pentru a evita interpretarea greşită a unui element de comunicare
neverbală este bine să-i interpretăm în contextul celorlalte elemente verbale şi
nonverbale;
- caracteristicile de personalitate, de educaţie, experienţă de viaţă etc., sunt
elemente de care trebuie ţinut cont în interpretarea corectă a limbajelor neverbale;
- modul de folosire şi interpretare a limbajelor neverbale diferă sub multe
aspecte: de la individ la individ, de la profesie la profesie, de la colectivitate la
colectivitate, de la cultură la cultură.

NU UITA!
Comunicarea umană cunoaşte o diversitate de tipuri (forme, categorii,
modalităţi, mijloace sau genuri) de comunicare. În literatura de specialitate, în
raport de criteriul adoptat pentru clasificare, se disting mai multe tipuri de
comunicare:

21
  Criteriul relaţional (al partenerilor): intra-personal, interpersonal, de grup
şi de masă (publică);
 După direcţia transmiterii: ascendente, descendente, orizontale şi oblice;
 După transformările suferite: originale şi derivate;
 După frecvenţa utilizării: periodice (săptămânale, lunare, trimestriale
etc.) şi aperiodic (atunci când situaţia impune);
 După activitatea în care este implicată: instructivă, educaţională şi în
procesul muncii;
 După mijloacele (instrumentele) folosite: verbală şi nonverbală.
Indiferent de criteriile de clasificare adoptate, considerăm mai importante
pentru activitatea noastră, criteriile relaţional şi al mijloacelor utilizate.

22