Stilul de comunicare – asertiv, agresiv, manipulator și non-asertiv

Stilul de comunicare se referă la ansamblul particularităților de manifestare caracteristice

unei persoane în procesul de comunicare. Acest lucru implică atât modalitățile de
recepționare/decodificare a mesajului cât și pe cele de prelucrare/interpretare a acestora. Aceste
caracteristici sunt strâns legate de unicitatea și individualitatea ființei umane, fiind expresia
personalității.
Dacă ar fi să dăm o definiție am putea spune că stilul de comunicare reprezintă
modalitatea prin care o persoană transmite, folosind elemente verbale, nonverbale și
paraverbale, informații în cadrul interacțiunilor sociale. În acest fel ne vom putea da seama de
cum este persoana respectivă și cum tinde să relaționeze cu cei cu care interacționează.
Conștientizarea propriului stil de comunicare și a stilului celorlalți reprezintă un punct de
plecare atunci când dorim să ne îmbunătățim abilitățile de comunicare. Fiecare persoană are un
mod unic de a comunica.
Conceptul de stil de comunicare se aplică doar acolo unde caracteristicile formale, general
valabile ale actului comunicativ, se asociază cu anumite maniere personale de receptare,
prelucrare și emitere a mesajului. Facem referire la acele maniere de comunicare formate în
decursul dezvoltării individului, care sunt stabile și caracteristice fiecărei persoane și care se
manifestă relativ independent de conținutul comunicativ și de contextul în care se manifestă.
Putem spune că stilul de comunicare reprezintă un indicator al felului în care un individ își
structurează relațiile sociale. Așadar, felul în care prelucrează informațiile și modalitatea în care le
transformă în fapte de comportament, în judecăți practice, sociale sau evaluative, este
determinat de trei elemente:
 atitudinea – ca modalitate de raportare a individului la viața socială, la ceilalți indivizi și la
sine;
 modelul de comunicare învățat – asertiv, non-asertiv, agresiv sau manipulator;
 temperamentul persoanei.
Stilul non-asertiv (atitudinea de fugă pasivă) – tendința de a se ascunde, de a fugi mai degrabă
decât de a-i înfunta pe alții. Se poate manifesta astfel:
- printr-un exces de amabilitate și conciliere,
- prin tendința de a amâna luarea unei decizii (adesea chiar prin imposibilitatea de a lua o
decizie),
- teamă maladivă de a nu fi judecat de ceilalți,
- supărare resimțită în cazul unui eventual eșec.
Pentru a evita aceste lucruri individul preferă să se supună hotărârii celorlalți, însă această
dorință nu exclude apariția sentimentelor de ciudă, mânie mocnită sau ranchiună.
Stilul agresiv (atitudinea de atac) – tendința de a fi mereu în față, de a avea ultimul cuvânt, de
a se impune cu orice preț, indiferent dacă sunt lezate sau supărate alte persoane. Acest stil de
comunicare se poate manifesta astfel:
Public
 - pentru a domina, persoana se folosește de orice mijloc (de exemplu, îi contrazice pe
ceilalți, îi umilește, are atitudine sau comportament șocant, este răzbunător, își asumă
riscuri excesive),
- această atitudine stimulează agresivitatea și antipatia partenerilor și are ca efect, pentru
persoana în cauză, sentimentul de a nu fi iubită, respectată și apreciată de ceilalți – aceste
lucruri sporesc agresivitatea. Practic vorbim despre un cerc vicios al agresivității.
Stilul manipulator (atitudinea de manipulare) – reprezintă preferința individului pentru un rol
de culise, tendința de a aștepta momentul potrivit pentru a ieși la lumină și pentru a se pune în
valoare. Apare tendința de a căuta intenții ascunse în spatele oricăror afirmații ale celorlalți. Se
poate manifesta astfel:
- persoana evita să spună deschis ceea ce gândește,
- își schimbă opiniile în funcție de cele ale interlocutorului,
- îi place să fie în jurul persoanelor puternice (lucru ce apare ca o compensare pentru
propriile slăbiciuni) sperând să obțină beneficii,
- urmărește ca ceilalți să facă ceea ce și-ar dori individul să facă, dar acest lucru să nu
presupună confruntări deschise,
- joacă roluri diverse ca semn al insuficientei maturizări sociale, sau a unui statut social slab,
precar, nesatisfăcător,
- se tem de judecata celorlalți și de marginalizare.
Stilul asertiv (atitudinea constructivă) – reprezintă capacitatea de autoafirmare, de exprimare
onestă, directă și clară a opiniilor și a drepturilor proprii, fără agresivitate și fără a-i leza pe ceilalți.
Se manifestă astfel:
- subiectul are capacitatea de a-și urmări propriile interese, fără a încălca nevoile celorlalți,
- știe să asculte și este dispus să se facă înțeles,
- se bazează pe propriile forțe în atingerea obiectivelor,
- această atitudine permite atingerea scopurilor propuse fără a provoca resentimente din
partea celorlalți și, de cele mai multe ori, persoana reușește să câștige simpatia acestora.

Stilul de comunicare al femeilor vs. stilul de comunicare al bărbaților

Cercetători interesați de studiul asertivității ca abilitate socială, de exemplu Orme și Bar-On
(2002) au evidențiat că persoanele cu stil de comunicare asertiv se pot exprima evitând
anxietatea și agresivitatea, în situații diferite. Asertivitatea a fost definită și ca un proces de
comunicare directă și adecvată a nevoilor. Individul își poate spune propriile opinii fără a pedepsi
sau a pune într-o lumină proastă alte persoane (Arrindell și van den Ende, 1985 apud Sarkova și
colab, 2010).
Deci, putem folosi asertivitatea ca un instrument ce ne va ajuta să inițiem și să menținem
relații sociale calitative. Și, așa cu spunea Eskin (2003), persoanele asertive se bucură de
bunăstare emoțională.

Public
 Rezultatele altor studii indică faptul că abilitățile de comunicare se dezvoltă semnificativ pe
parcursul copilăriei și adolescenței. Deha și Clark (1977) au descoperit că o dată cu înaintarea în
vârstă adolescenții receptează mai bine mesajele venite din partea celorlalți.
Sakova și colaboratorii (2010) au dorit să arate că există o legătură între starea de bine psihic,
stima de sine și stilul de comunicare asertiv. În acest sens aceștia au realizat un studiu la care au
participat 1025 de adolescenți cu vârsta cuprinsă între 14 și 17 ani. Rezultatele obținute au indicat
următoarele:
- asertivitatea este asociată pozitiv cu starea de bine psihic și cu stima de sine,
- cu cât situația socială implică un nivel crescut al anxietății subiectului, au atât mai mult
apare tendința de a evita să-și exprime sentimentele sau opiniile.
În 2011, Florinda Golu și Mihaela Dina au realizat un studiu în care au urmărit dacă există
diferențe între stilul de comunicare al adolescenților proveniți din familiile în care părinții sunt
divorțați și cei care trăiesc în familii cu părinții împreună. În cazul acestui studiu s-a pornit de la
ideea că divorțul părinților reprezintă o traumă ce își pune amprenta asupra personalității și a
modalităților de comunicare dintre adolescenți și anturajul lor. Subiecții au fost 150 de
adolescenți, băieți și fete, cu vârsta cuprinsă între 16 și 19 ani, atât din mediul rural cât și din
mediul urban. Rezultatele au confirmat prezența diferențelor între cele două categorii de subiecți
(adolescenți cu părinți divorțați vs. adolescenți cu părinți împreună) în ceea ce privește
agreabilitatea, deschiderea și conștiinciozitatea. De asemenea, stilul de comunicare dominant
este cel agresiv, în cazul copiilor cu părinții divorțați, în timp la cealaltă categorie de subiecți
predomină stilul de comunicare asertiv.
Concluziile mai multor cestil de comunicarercetări arată că femeile adoptă un stil de
comunicare ce le ajută în viața socială, în timp ce bărbații folosesc limbajul pentru a-și consolida
caracterul dominant. De obicei femeile sunt mai expresive și politicoase decât bărbații. Pe de altă
parte, bărbații oferă de obicei mai multe soluții problemelor cu care se confruntă, pentru a evita
discuțiile inutile în contradictoriu. Se pare că indivizii de gen masculin sunt mai înclinați spre
folosirea unui stil de comunicare asertiv atunci când văd conversațiile ca un mijloc de a obține
rezultatele dorite, pentru a obține putere. Femeile, în conversațiile lor, sunt mai preocupate de
ceilalți, sunt mai altruiste și folosesc un limbaj care să nu-i lezeze pe ceilalți.
Deborah Tannen (1990) este recunoscută pentru scrierile ei legate de diferențele de gen în
ceea ce privește stilul de comunicare. Ea a descoperit că diferențele acestea apar încă de la vârste
fragede, notând că băieții formează relații cu alții făcând lucruri împreună, activitățile fiind în
centrul relațiilor lor de prietenie. De cealaltă parte, fetele ajung să aibă relații strânse de prietenie
cu alte persoane folosindu-se de comunicare. Potrivit autoarei, comunicarea dintre bărbați și
femei poate fi considerată ca fiind una interculturală, în care se manifestă stiluri conversaționale
diferite. Ea consideră că, pentru majoritatea femeilor, scopul comunicării este de a crea o
legătură, de a dezvolta relații cu ceilalți, punând accent pe similarități și experiențe comune, ele
simțindu-se mai confortabil să comunice acasă sau în locuri în care se simt ca acasă, practicând
comunicarea în mod mai intim, cu una sau cel mult câteva persoane de care se simt apropiate. Pe
de altă parte, pentru majoritatea bărbaților, comunicarea reprezintă o modalitate de a-și afirma
independența, de a-și menține statutul în cadrul unei ierarhii sociale.
Public
 Femeile vorbesc despre problemele lor cu alte femei, favorizând formarea unei legături și
menținerea relațiilor intime și se așteaptă ca bărbații să facă același lucru. Pe de altă parte, când
bărbații aud femeile vorbind despre probleme, ei oferă soluții rapide pentru rezolvarea acestora
(Tannen, 1990). Stilul de comunicare al bărbaților este orientat spre concret, în timp ce stilul de
comunicare al femeilor este mai animat

4 tehnici de comunicare asertiva

1. Fogging
Așa cum vă așteptați, fogging vine de la „ceață”. Dar, în niciun caz nu înseamnă că trebuie
să ne lăsăm interlocutorul acolo.
Tehnica e un pic mai complexă. Să presupunem că cineva spune: „Nu ești bun de nimic”.
Cum ați reacționa? Tot printr-o agresiune verbală? L-ați ignora? Ei bine, conform acestei tehnici
răspunsul ar fi: „Da, presupun că aș putea îmbunătăți x lucru la mine”.
Practic, tehnica fogging presupune să arătăm interlocutorului agresiv că ne recunoaștem
parțial defectele. Atenție: am scris parțial, dacă am recunoaște complet că au dreptate, doar le-
am da apă la moară.
Sigur, fogging nu e o tehnică perfectă de a scăpa dintr-un conflict. Dar, ne poate oferi ceva
timp pentru a decide ce altă metodă să folosim.
2. Învațați să vă contraziceți punând întrebări
Știu că acum e un adevărat trend legat de we agree to disagree. Dar, atunci când chiar e
nevoie să contraziceți pe cineva, încercați să faceți asta punând întrebări.
De exemplu, dacă un alt blogger sau un cititor mi-ar spune că nu-i place un articol de pe
acest blog. Răspunsul meu imediat ar fi: „De ce, îmi poți argumenta, te rog?”.
De multe ori evităm astfel de situații de teamă de a fi criticați. Însă trebuie să învățăm să
acceptăm feedback-ul și să îl folosim dacă este util. Dacă în schimb primim un răspuns sec sau
agresiv putem veni iarăși cu o întrebare sau putem apela la fogging. Tehnica aceasta se mai
numește și decojirea cepei, asta pentru că strat cu strat îi dezactivăm argumentele celuilalt.
3. Prezentați-le gesturile non-verbale de care poate nu sunt conștienți
Atunci când aveți de a face cu un individ pasiv-agresiv, îl puteți aborda întrebându-l ce îl
deranjează explicându-i și gesturile ce-i dau de gol agresivitatea.
De exemplu, după o ședință, aș putea vorbi cu un coleg care își tot dădea ochii peste cap
când îi trasam o acțiune. I-aș explica de ce îl abordez necesitatea acțiunii, dar totodată i-aș cere și
opinia făcând uz de metoda 2, de metoda 1. Iar dacă el va continua să se comporte agresiv din
punct de vedere al limbajului corporal, l-aș ruga să se calmeze explicându-i că, cel mai probabil,
nu este momentan în starea care să-i permită să înțeleagă ceva.
4. Alegeți cuvintele potrivite

Public
 Alegerea cuvintelor potrivite e esențială în comunicarea asertivă. Acestea nu pot fi
combative / jignitoare / ambele. Trebuie să ne menținem tonul calm și să nu picăm în capcana de
a deveni la rândul nostru agresivi. Nu uitați: asertivitatea e centrată pe echilibrul dintre nevoile
personale și nevoile interlocutorului, ambele sunt la fel de importante. La fel și opiniile.

Câteva exemple de captare a atenției interlocutorului:

1. Am o observație care cred că poate fi importantă pentru relația dintre noi doi, dar
tocmai pentru că este atât de importantă, prefer să aștept până când găsim un moment potrivit.
Când crezi că e un moment potrivit ?
2. Vreau să îți cer un sfat și cred că ești cea mai în măsură persoană să imi dea o idee, mai
ales că o astfel de situație mi s-a întâmplat chiar și în relația cu tine.
3. M-am gândit că ar fi în interesul meu și al tău să îți spun ceva despre relația dintre noi
doi, dar mă simt inconfortabil pentru că mă gândesc că e posibil să te superi. Este vorba despre
întalnirea noastra din data de…. Crezi ca ar fi bine să vorbim despre asta ?

Public