STRATEGIILE MENTALE ALE REUŞITEI

Experienţa demonstrează că, adeseori, în deplină

concordanţă cu numeroasele argumente şi/sau atuuri
psihologice de care dispune, orice învingător ştie, tinzând
spre perfecţiune, cum să transpună în practică, activ şi
dinamic, o complexă şi eficientă gamă de strategii mentale
ale reuşitei.
Dacă factorii psihologici ai propriului potenţial
caracterizează o stare relativ stabilă şi îi permit oricărui
învingător să se autodepăşească şi să îşi dezvolte propria
personalitate de-a lungul unui amplu proces de maturizare,
strategiile mentale ale reuşitei, prin aplicarea lor, îi
generează şi îi induc o capacitate psihomotorie rapid
operaţională, care îl vor conduce la succes.
a. Strategia vizualizării
Strategia vizualizării constă într-o anticipare a succesului
şi se exprimă prin intermediul unei proiecţii în viitor a
scenariului acestuia.
Rolul vizualizării este fundamental, întrucât aceasta are
capacitatea de a accelera “traiectoria” individului,
actualizând, în prezentul instantaneu, o realitate care nu
este perceptibilă decât în viitor. Practic, învingătorul are
capacitatea (evident, teoretică) de a comprima timpul, prin
intermediul vizualizării el transpunându-se într-un nou
spaţiu şi într-un timp diferit de cel actual. În acest mod,
învingătorul este capabil să îşi controleze, foarte bine,
anxietatea precompetitivă, simulând “competiţia” înaintea
desfăşurării acesteia. Drept consecinţă, în faza de învăţare a
noi tehnici şi metode, vizualizarea mentală este de natură să
îi permită învingătorului să accelereze procesul asimilării, iar
în cea de (auto)perfecţionare să îşi sporească, decisiv,
stabilitatea şi abilitatea de a acţiona.

b. Strategia obiectivelor
Bazându-se pe o viziune clară şi precisă asupra
acţiunilor pe care urmează să le iniţieze şi/sau să le
dezvolte, orice întreprinzător, manager şi/sau sportiv
performant, respectiv, orice învingător, posedă capacitatea
de a defini şi de a transpune în practică, între starea
prezentă şi cea dorită, o serie de obiective intermediare şi
operaţionale. Strategia obiectivelor, c a r e este, în fapt, o
strategie de programare a acţiunilor, corespunde unui
demers analitic, “pas cu pas”, ce se poate efectua apelând la
mijloace fie pre, fie retroactive.

c. Strategia gestionării eficace (stăpâni r i i ) a

situaţiilor
Această strategie permite învingătorului să integreze
propriile obiective într-un demers perfect dinamic. Astfel,
strategia gestionării eficace (stăpânirii) a situaţiilor se
constituie într-un mijloc privilegiat de a gestiona, în regim
de continuitate, obiectivele, între starea prezentă şi cea
dorită. Mai concret, acest tip de strategie presupune şi
implică a acţiona în funcţie de “articularea” diferitelor etape
care conduc la succes, parcurgând, “pas-cu-pas”,
“momente-cheie”, a căror “atingere” este realizabilă numai
bazându-ne pe experienţele anterioare. Strategia gestionării
eficiente (stăpânirii) a situaţiilor se bazează pe trei elemente
fundamentale, şi anume: a) a învăţa din eşecuri; b) a stăpâni
consecinţele eşecului şi situaţiile-limită; c ) a învăţa din
succese.

d. Strategia schimbărilor rapide şi eficiente

Acest tip de strategie permite învingătorului să treacă,
extrem de rapid, de la o stare mentală la alta, total opusă
(“comutare mentală”). Iată câteva exemple: de la admiraţie,
la dispreţ; de la dragoste, la ură; de la bucurie, la tristeţe;
de la concentrare, la relaxare etc. Scopul (evident, strategic)
este de a genera interlocutorului anumite stări de spirit,
influenţându-i (decisiv) comportamentul, în sensul dorit de
noi. Pentru a putea apela la strategia schimbărilor rapide şi
eficiente, orice învingător trebuie să dea dovadă de maximă
flexibilitate psihomotorie şi de maximă adaptabilitate la
mediul ambiental, fiind capabil să comunice într-o manieră
clară şi eficace.

e. Strategia influenţării

2
 Strategia influenţării constă în a-l determina pe
interlocutor să adopte o stare mentală necesară atingerii
scopului pe care ni-l propunem.
Dacă, în cazul precedent, se recurge la auto-
manipulare, în strategia influenţării accentul este pus pe
capacitatea de a-i determina pe interlocutori să reacţioneze
la stimulii mentali (arareori şi fizici) emişi de noi (“noi”,
pentru că agreăm ideea că fiecare cititor este şi/sau va fi un
învingător).
Strategia influenţării poate apela la unul dintre
următoarele două mijloace:
- convingerea şi mobilizarea interlocutorului,
generându-i o stare mentală pozitivă şi favorabilă
vizavi de propria-i persoană (în cazul strategiei
negocierii);
- demobilizarea şi destabilizarea interlocutorului,
generându-i o stare mentală negativă (în cazul
strategiei confruntării).
Evident, mijlocul ales va fi în funcţie de scopul urmărit
de fiecare dintre noi: “câştigarea” partenerului în cazul, spre
exemplu, al unei negocieri, respectiv, intimidarea unui
(potenţial sau virtual) concurent.
Prin adoptarea primului mijloc ne putem “aduce”
interlocutorul în următoarele stări mentale: “deschidere”
faţă de noi; disponibilitate şi predispoziţie pentru dialog;
capacitate înaltă de ascultare; aptitudinea de a prevedea şi
de a recepta starea pe care o exteriorizăm; cooperare.

f. Strategia relaţională
Strategia relaţională se bazează pe “transmiterea”
relaţională a propriilor capacităţi asupra anturajului din
mediul nostru ambiental. Experienţa demonstrează faptul că
strategia relaţională generează o influenţare în dublu sens:
a interlocutorului de către noi; a noastră de către
interlocutor (prin prisma efectului generat şi scontat de noi).
Principiile de bază apelate şi utilizate de învingătorii ce
recurg la strategia relaţională pot fi exprimate prin
intermediul următoarelor două postulate:

3
 1. Am nevoie de alţii pentru a reuşi;
2. Nu pot reuşi de unul singur.
În fapt, strategia relaţională se bazează atât pe
învăţare, cât şi pe comunicare.
Ca strategie de învăţare, strategia relaţională apelează
la o dublă învăţare, atât de la propria persoană, cât şi de la
interlocutori.
Principala tehnică de învăţare aplicată prin
intermediul strategiei relaţionale constă în modelarea
propriului comportament şi a propriei personalităţi. Implicit,
în strategia relaţională, învingătorul se va modela atât în
funcţie de ceea ce este, cât şi în funcţie de modul în care
interlocutorul său se va exterioriza comportamental (verbal
şi nonverbal).
Pentru ca strategia relaţională să fie complet
operaţională şi modelarea eficace, este necesar ca
învingătorul să ştie, prealabil, ce vrea (doreşte) să modeleze,
respectiv de ce elemente are nevoie pentru a putea continua
să progreseze.

g. Strategia META
Extrem de puternică şi, în acelaşi timp, nu mai puţin
sofisticată, strategia META permite învingătorului să ocupe o
poziţie privilegiată în relaţia sa cu mediul ambiental,
respectiv aceea de observator al propriului comportament.
Aşadar, a aplica strategia META înseamnă a ne observa,
dinamic, în acţiune, de unde rezultă şi faptul că aplicaţiile
acesteia sunt foarte diverse. Astfel, poziţia noastră de
observator al propriului comportament ne permite, mai
întâi, modificarea şi ameliorarea propriilor performanţe
realizabile şi/sau în curs de realizare. Prin urmare, strategia
META se constituie într-o eficientă şi foarte rentabilă sursă
de învăţare, pe termene foarte scurte.
În acelaşi timp, această strategie mentală a reuşitei
constituie o excelentă tehnică de gestionare a emoţiilor.
Introducând o “distanţă” faţă de noi înşine, un “recul” faţă
de propriile noastre acţiuni, META îndepărtează senzaţii
care ar putea fi, pe moment, trăite de noi într-o manieră
deosebit de negativă şi/sau stresantă.

4
 Ca strategie de învăţare, META se apropie, din punct
de vedere conceptual, de principiile strategiei gestionării
eficiente (stăpânirii) a situaţiilor. Deosebirea constă în faptul
că, dacă, în cazul acesteia, strategia învăţării operează în
sprijinul fundamentării acţiunilor, META intervine pe
parcursul derulării acţiunii propriu-zise.
Prin urmare, detaşarea de un context trăit, evaluarea
situaţiei de fapt, analizarea viitoarelor direcţii de acţiune în
vederea ameliorării propriilor performanţe, îi generează
învingătorului posibilitatea de a-şi diminua, progresiv,
intensitatea emoţiilor negative, de a-şi pregăti, cu maximă
rigurozitate şi cu cât mai puţină subiectivitate planul de
acţiune şi, finalmente, de a-şi “conserva” propriile mijloace
şi/sau resurse capabile să îi furnizeze un comportament
profund performant.