ȘCOALA NAȚIONALĂ DE ȘTIINȚE POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

PUTEREA EXECUTIVĂ ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

DESCENTRALIZAREA SERVICIILOR PUBLICE

Studentă:
Birman Carla-Elena

București,
2020
Cuprins:

Introducere.............................................................................................................1

Capitolul I: Serviciile publice – noțiuni teoretice.................................................2

1.1. Definirea noțiunii de serviciu public........................................................2
1.2. Organizarea serviciilor publice locale......................................................3
1.3. Principiile organizării și funcționării serviciilor publice..........................4
1.4. Principiul autonomiei locale și al descentralizării....................................5
1.5. Avantajele și dezavantajele descentralizării.............................................8

Capitolul II: Impactul descentralizării asupra României.......................................9

2.1. Implementarea și impactul descentralizării...............................................9
2.2. Necesitatea participării cetățenești în procesul decizional......................10

Capitolul III: Concluzii și propuneri...................................................................12

Bibliografie..........................................................................................................13
 Introducere

În prezent, administrația publică din România este structurată pe două mari niveluri:
a) administrația publică de stat (centrală);
b) administrația publică locală.
Distincția dintre administrația publică centrală și cea locală are la baza utilizarea mai
multor criterii cumulative, criterii care au în vedere competenta teritorială și materială a
organelor ce compun administrația publică și natura interesului pe care îl promovează. Prin
urmare, administrația publică centrală își exercita competenta teritorială la nivelul întregului
teritoriu național, iar cea locală doar la nivelul unităților administrativ-teritoriale în care au
fost alese autoritățile respective. Însă dacă privim dintr-o altă perspectivă, organele ce
compun administrația publică centrala dispun fie de o competentă materială generală, precum
Guvernul, fie de una de domeniu, cum sunt ministerele, pe când autoritatiile locale au o
competentă materială ce se circumscrie în jurul realizării interesului local.
Administrația publică locală din România este reglementată, în principal, de
Constituție și în baza acesteia, autoritățile administrației publice locale sunt următoarele:
1) Consiliul local – autoritate deliberativă autonomă (care adoptă hotărâri), care funcționează
în comună, oraș sau municipiu și are rolul de a soluționa problemele de interes local,
dispunând de autonomie în ceea ce privește rezolvarea treburilor publice ale comunității;
2) Primarul – autoritatea executivă autonomă la nivelul comunei, orașului sau municipiului,
care are rolul de a acționa în vederea satisfacerii cerințelor și nevoilor membrilor comunității
de către care a fost ales și, în plus, acționează ca reprezentant al statului în unitatea
administrativ-teritorială respectivă. Comunele, orașele și municipiile au câte un primar și un
viceprimar, municipiile reședință de județ au câte un primar și un viceprimar, iar municipiul
București are un primar și doi viceprimari.
3) Consiliul județean – autoritate a administrației publice județene, are rolul de a coordona
activitatea consiliilor comunale și orășenești și este condus de un președinte;
4) Comisia județeană consultativă – se organizează în fiecare județ și este formată din:
• prefect și președintele consiliului județean;
• subprefect și vicepreședinții consiliului județean;
• secretarul general al prefecturii și secretarul general al județului;
• primarul municipiului reședință de județ, respectiv primarul general, viceprimarii;
• primarii orașelor și comunelor din județ;
• șefii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale
organizate la nivelul județului.

0
 Capitolul I: Serviciile publice – noțiuni teoretice

Într-un stat democratic principala activitate a administrației publice nu este numai

controlul, decizia, ordinul, ci și prestația prin serviciile oferite colectivității. Prin activitatea sa
administrația trebuie să urmărească satisfacerea intereselor generale comunitare. În acest
scop, pentru a rezolva cerințele publicului, administrația organizează servicii administrative
cu misiunea de a satisface cerința respectivă.

1.1. Definirea noțiunii de serviciu public

În limbaj curent, noțiunea de serviciu public este utilizată pentru a desemna o
activitate de interes general, prestată de un organism, adică de o persoană juridică, autorizată
de o autoritate a administrației publice.
Noțiunea de serviciu public a apărut și s-a dezvoltat treptat, pe fondul multiplicării și
diversificării nevoilor generale ale societății omenești, concomitent cu implicarea tot mai
accentuată a statului, în vederea asigurării bunăstării generale a oamenilor pe care îi
reprezintă.
Anibal Teodorescu susține că „funcția executivă a statului se exercită prin servicii
publice, acestea fiind înființate și organizate de stat sau subîmpărțirile sale administrative
pentru îndeplinirea atribuțiilor lor executive”1.
În literatura de specialitate interbelică din România, termenul de serviciu public a fost
definit în mai multe moduri: ca „activitate a autorităților publice pentru satisfacerea unor
nevoi de interes general, care este atât de importantă, încât trebuie să funcționeze în mod
regulat și continuu”2 , sau ca „un organism administrativ, creat de stat, județ sau comună, cu o
competență și puteri determinate, cu mijloace financiare procurate din patrimoniul general al
administrației publice care l-a creat, pus la dispoziția publicului pentru a satisface în mod
regulat și continuu o nevoie cu caracter general, căreia inițiativa privată nu ar putea sa-i dea
decât o satisfacție incompletă și intermitentă”3 .
Se știe că administrația publică reprezintă sistemul în care se desfășoară activitatea de
organizare a executării și de execuție concretă a legii. Această activitate se realizează de către
autoritățile administrative centrale sau locale, putând avea caracter :
• de dispoziție – reglementări elaborate și emise pe bază de lege și în interesul
execuției legii;
• de prestație – servicii publice de interes general sau local.

1
A. Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediţia a III-a, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”,
Bucureşti, 1929, p. 256.
2
E.D. Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Tipografia Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1944, p.124.
3
P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediţia a IV-a, Institutul de Arte Grafice „E. Mârvan”,
Bucureşti, 1934, p. 123.

1
Trăsăturile caracteristice ale serviciului public sunt următoarele:

 realizează o activitate de utilitate socială, pentru public;

 se află în raport juridic permanent și sub controlul autorității administrative care l-a
înființat și organizat;
 furnizează bunuri sau prestații de servicii în mod impersonal, comunității în
general;
 este supus unui regim juridic, reglementat de principii ale dreptului public în sensul
că acționează cu scopul de a satisface interesele generale pentru care a fost înființat;

1.2. Organizarea serviciilor publice locale

Pentru a deservi membrii societății, serviciile publice trebuie să fie bine organizate și
conduse în modul corespunzător. Numai orga¬nizarea ca funcție esențială a conducerii poate
asigura condițiile adecvate realizării obiectivelor ce revin colectivelor de muncă.
Prin organizare urmează a subînțelege gruparea oamenilor în unități de muncă,
delimitarea funcțiilor ce revin unităților, precizarea activităților corespunzătoare și stabilirea
legăturilor necesare pentru a forma un sistem de activități diferențiate, dar coordonate, în
cadrul căruia toate eforturile sunt orientate în aceeași direcție4.
În același timp dicționarul explicativ al limbii române prin organizare subînțelege
anasmablul de măsuri privind stabilirea, asigurarea și coordonarea mijloacelor de producție și
a forței de muncă în vederea desfășurării producției cu maximum de eficiență economică.
Ideea organizării urmărește scopul ca în activitate să se obțină rezultate bune într-un
timp mai redus și cu mijloace mai mici.
Dacă am generaliza cele spuse, apoi la întrebarea „ce este organizarea?” am putea da
următorul răspuns:
Organizarea este ansamblul de metode și tehnici privind conducerea în bune condiții a
producției și a muncii, folosirea eficientă a forței de muncă și a timpului, asigurarea
mijloacelor tehnice necesare procesului de producție.
Toate ideile de organizare pornesc de la Om. Anume Omul, fiind înzestrat cu gândire,
trebuie s-o utilizeze în modul corespunzător pentru a-și organiza, în primul rând, propriile
activități și apoi trebuie să fie în stare să organizeze cât mai just și activitățile membrilor
colectivului cu care lucrează.
Responsabilitățile autorităților publice locale se manifestă în mod esențial în două
domenii de bază: reglementarea anumitor activități concrete în perimetrul localităților pe care
le administrează și prestarea serviciilor.
Organizarea ín sistemul public are ca scop crearea, condițiilor necesare îndeplinirii
atribuțiilor (sarcinilor) care revin instituțiilor și funcționarilor din cadrul acestui sistem.

4
I. Paladi, Serviciile publice, Ed. AAP, Chişinău, 1998, p. 12

2
 Eficiența organizării sistemului public se apreciază după rezultatul activităților
economice prestate în cadrul acestui sistem.

1.3. Principiile organizării și funcționării serviciilor publice

La baza organizării și funcționării serviciilor publice stau, după cum am menționat mai
sus, anumite principii. Printre acestea enumerăm: eficiența, echitatea, adaptabilitatea,
continuitatea, cuantificarea și neutralitatea5.
 Principiul eficienței serviciului public presupune realizarea raportului optim între
cost, cantitatea și calitatea serviciului în condițiile satisfacerii nevoilor publice;
 Principiul echității prestărilor de servicii este impus de faptul că toți cetățenii țării
se bucură de aceleași drepturi și toți trebuie să beneficieze în aceeași măsură de
serviciile publice;
 Principiul continuității semnifică prestarea serviciului public permanent, fără
întreruperi;
După cum menționează Ioan Alexandru teoretic acest principiu este cel mai important
principiu al serviciului public care decurge din permanența statului precum și din necesitatea
asigurării nevoilor de interes general fără întreruperi6.
 Principiul adaptabilității constă în necesitatea adaptării serviciului public la
provocările mediului de prestare și la modificarea nevoilor în creștere ale
populației;
Pentru a realiza pe deplin necesitățile cetățenilor serviciul public trebuie să urmărească
nevoile acestora; mai mult, potrivit acestui principiu administrația are obligația de a
îmbunătăți continuu prestarea serviciului public.
 Principiul neutralității presupune funcționarea serviciului public cu scopul
satisfacerii nevoilor sociale, și nu cu cel al satisfacerii unor interese particulare sau
în favoarea altora;
Acest principiu implică laicitatea statului, imparțialitatea funcționarilor publici și
interdicția oricărei discriminări bazate pe convingeri politice, filozofice, religioase, sindicale
sau care țin de originea socială, sex, stare de sănătate, origine etnică.
 Principiul cuantificării permite verificarea serviciului public și evaluarea rapidă a
activităților serviciului.
Serviciul public, pentru a putea satisface interesele unei colectivități trebuie să fie
desfășurat în mod continuu, să asigure accesul tuturor beneficiarilor la serviciile publice, toate
persoanele care se află în aceeași situație putând pretinde aceleași avantaje.
Serviciile publice locale respectă principiul de neutralitate și de nediscriminare a
utilizatorilor, libertății de opinie și ansamblul de libertăți publice care trebuie garantate
5
V. Mocanu, Descentralizarea serviciilor publice. Concepte și practici, Ed. TISH, Chișinău, 2001, p. 215
6
I. Alexandru, Drept Administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.173

3
și promovate. Serviciul public este creat pentru rezolvarea necesităților societății, determinând
într-o bună măsură calitatea vieții cetățenilor. Serviciile publice locale reprezintă unele dintre
cele mai concrete moduri de expresie a autonomiei colectivităților locale și unul din
mijloacele puternice ale autorităților publice pentru satisfacerea necesităților publice
(interesului public).

1.4. Principiul autonomiei locale și al descentralizării

Organizarea serviciilor publice diferă de la țară la țară și este direct influențată de
sistemul existent de guvernare. De aceea serviciile publice sunt ierarhizate după anumite
principii: de centralizare sau descentralizare, de autonomie sau subordonare7.
În sistemul centralizat, autoritatea vine de sus și puterea de decizie este la dispoziția
guvernului central și a reprezentanților săi. Nu există sau sunt prea puține organe alese.
Obligațiunile autorităților inferioare sunt restrânse.
Sistemul descentralizat reprezintă o astfel de organizare a serviciilor publice care
permite acestora să se administreze ele însele, sub controlul statului.
Centralizarea și descentralizarea diferă de la o țară la alta și de la serviciu la serviciu.

Autonomia locală
Principiul autonomiei locale este principiul fundamental care guvernează administrația
publică locală și activitatea autorităților acesteia, care constă în “dreptul unităților
administrativ-teritoriale de a-și satisface interesele proprii fără amestecul autorităților
centrale, principiu care atrage după sine descentralizarea administrativă, autonomia fiind un
drept, iar descentralizarea un sistem care implică autonomia8.
Prin autonomia locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă a autorităților publice
locale de a soluționa și de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu și în interesul populației
locale, o parte importantă a treburilor publice.
Acest drept se exercită prin intermediul consiliilor locale și a primarilor , de asemenea
de către consiliile județene , care sunt autorități ale administrației publice locale alese prin vot
direct, universal, secret și liber exprimat.
Autonomia locală se manifestă doar administrativ și financiar, pe baza și în limitele
legii.
Autonomia este determinată de întinderea și rigoarea controlului ce se exercită asupra
serviciului public. De menționat că serviciile administrative au totdeauna prin ele însele o
tendință de autonomie, care rezultă din misiunea lor.

7
V. Mocanu, Descentralizarea serviciilor publice, Ed.TISH, Chişinău, 1999, p. 67
8
C.C. Manda, Manualul colectivităților locale din România, Ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 36

4
 De exemplu, în componența unui minister, diferitele servicii tind să fie separate de
altele. Individualitatea unui serviciu este determinată nu numai de specificul obiectului său și
al nevoii pe care o îndeplinește, ci și tradițiile sale, de modul de recrutare a personalului său,
de metodele pe care le practică și de instrumentele tehnice care îi sunt necesare.
Autonomia locală este forma contemporană de exprimare a principiului
descentralizării.

Descentralizarea
Principiul descentralizării serviciilor publice prevede înființarea unor servicii publice
în comune și orașe și desființarea lor la nivelul județelor sau la nivel central.
Recunoașterea personalității juridice unităților administrativ-teritoriale, precum și
existența unor autorități publice care reprezintă aceste unități și nu sunt subordonate centrului,
aceasta este ceea ce înseamnă descentralizare administrativă. De asemenea, descentralizarea
administrativă mai constă și în transferarea unor servicii publice din competența autorităților
centrale, către cele locale9.
Descentralizarea nu se referă la toate serviciile publice. Cele care sunt, exclusiv sau
preponderent, de interes național, nu se descentralizează (ex: apărarea națională, siguranța
națională ș.a.). Acestea pot fi doar „deconcentrate” la nivel local, rămânând însă în structura,
ierarhia și subordonarea „centrului”.
În condițiile descentralizării crește rolul autorităților locale, care se concretizează în
următoarele patru funcții:
1. Să creeze infrastructura necesară unei eficiente organizări a exercitării legii;
2. Să asigure resurse umane pentru servicii publice de o calitate superioară;
3. Să regleze serviciile private ce contribuie la bunăstarea, sănătatea și siguranța
populației;
4. Să furnizeze servicii și facilități pentru susținerea activităților productive și să
permită agenților economici particulari să-și desfășoare activitatea eficient.
Administrația publică locală, prin urmare, se realizează în comune și orașe de către
consiliile locale și primari, iar la nivelul județului de către consiliul județean.
Între consiliile locale și primari nu există relații de subordonare, după cum nu există
relații de subordonare între autorițățile publice loacale și consiliul județean10.
Instituția descentralizării a cunoscut și cunoaște la nivelul doctrinei juridice diferite
sensuri. În cele ce urmează ne propunem să identificăm substanța acestei instituții juridice
prin prisma caracteristicilor raporturilor de putere dintre centrul etatic și colectivitățile
teritoriale.
9
R.I. Gheorghiu, Drept administrativ, Ed. Economică, Bucuresti 2005, p. 89
10
M. Onofrei, G. Filip, Elemente de ştiinţa administraţiei, Ed. Junimea, Iaşi 2004, p. 61

5
 Descentralizarea, s-a considerat că se traduce printr-un transfer de atribuții specifice
statului către instituții juridice distincte față de acesta (teritoriale sau neteritoriale), instituții
care beneficiază, sub atenta supraveghere a statului, de o anumită autonomie de gestiune.
Printr-o astfel de definire a conceptului se trasează automat și liniile generale ale
acestuia: reprezintă un “transfer de atribuții”, vizează un raport între centrul etatic și
extremitățile sale, presupune un control din partea statului. Descentralizarea poate apărea
astfel și ca o metodă de divizare a puterii statului.
Autoritățile descentralizate sunt reprezentate de acele autorități alese de cetățeni
(consilii locale, primării, consilii județene) și acestea sunt doar cele care realizează autonomia
locală.
Conceptul de descentralizare, prin opoziție față de centralizare, a fost tratat pe larg de
către Charles Eisemann care, pornind de la tezele lui Kelsen cu privire la centralizarea și
descentralizarea ordinilor juridice, a reușit să dezvolte un model teoretic axat pe două idei.
Astfel, descentralizarea ar presupune reunirea două elemente fundamentale. Primul element
constă în existența unor autorități ce își consacră activitatea unui grup particular de persoane,
definit prin legătura ce există între aceste persoane și un teritoriu determinat.
Descentralizarea apare astfel pentru Eisemann ca un element al structurării
“personale” a competențelor administrative. Al doilea element constă în faptul că asupra
acestor autorități organele statului nu exercită decât un control redus în sensul în care ele nu
pot priva de efecte actele acestor autorități în mod discreționar.
Astfel, nici o autoritate nu trebuie să poată în mod discreționar “să le prescrie conduita
pe care să o aibă” sau “să le înlocuiască această conduită cu una diferită”. Altfel spus, avem
de-a face cu autorități publice constituite la nivel local pentru a gera interesele unor persoane
dintr-un cadru teritorial determinat asupra cărora statul, centrul, exercită un control minimal.
Conceptul de descentralizare este formulat în Constituția României ca principiu de
bază, ce presupune existența unor personalități publice locale, cu atribuții proprii, care
intervin direct în problema gestionării și administrării tuturor treburilor colectivităților11.
Doctrina interbelică susține că, ideea de descentralizare implică automat ideea de
autonomie locală, aceste două principii fiind folosite frecvent împreună.

11
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.I, ediția a 4-a, Ed. All Beck, București, 2005, p. 439

6
1.5. Avantajele și dezavantajele descentralizării

Avantajele unei descentralizări administrative pot fi următoarele:

 Rezolvarea în condiții mai bune a intereselor locale, ca o consecință a faptului că serviciile

publice nu mai trebuie să se conformeze instrucțiunilor de la centru, ceea ce duce la o
conducere mai bună a acestora din partea autorităților locale;
 Măsurile și deciziile fiind luate operativ, resursele financiare și forța de muncă sunt folosite
într-un mod mai eficient pentru rezolvarea problemelor prioritare;
 Fenomenele birocratice din autoritatea locală sunt înlăturate într-o măsură mai mare, prin
alegerea sau numirea unor functionari publici pe termen limitat;
 Spiritul de responsabilitate și initiațiva pentru viața publică a cetățenilor unei localități sunt
accentuate prin participarea acestora la alegerile pentru desemnarea autorităților publice;
 Într-un regim de descentralizare administrativă se pot rezolva în condiții mai bune
interesele locale, serviciile publice locale putând fi conduse mai bine de autoritățile locale
alese, deoarece acestea nu au obligația să se conformeze ordinelor și instrucțiunilor de la
centru;
 Într-un regim de descentralizare, resursele materiale și financiare și chiar și forța de muncă
pot fi folosite cu mai mare eficiență și să răspundă unor nevoi prioritare, pe care autoritățile
locale le cunosc și “le simt” mai bine decât autoritățile centrale;
 Alegerea sau numirea funcționarilor publici pe un termen limitat înlătură în măsură mai
mare fenomenele birocratice și rutiniere în activitatea locală, aducând de fiecare dată un
suflu nou în gestionarea treburilor locale12;
Dacă ne referim la dezavantajele descentralizării acestea sunt, în principal,
următoarele:

 Într-un regim descentralizat, acțiunea puterii centrale este mai îngreunată, deoarece nu în
toate cazurile aceasta se racordează la interesele și la acțiunile autorităților locale, mai ales
când și descentralizarea are un grad mai pronunțat;
 Alegerea autorităților descentralizate, introduce în administrația locală politica de partid,
care acaparează și viciază totul. Lipsa de competență și de răspundere, demagogia și
servilismul sunt unele din cele mai mari inconveniente ale acestui mod de recrutare a
autorităților descentralizate;
 Uneori, în localitățile mici, este greu de găsit buni specialiști în administrația publică, care
să poată gira serviciile publice, pe care descentralizarea (mai mare) o conferă autorităților
locale;
 Pe planul gestionării patrimoniului și al finanțelor, descentralizarea sporește numărul
colectivităților cu patrimoniu propriu și buget propriu, fapt ce îngreunează realizarea unui
control eficient asupra utilizării banului public și formarea unei viziuni corecte, cât mai
reală asupra finanțelor țării și a avuției naționale.

12
R. I. Gheorghiu, Drept administrativ, Ed. Economică, București 2005, p. 98

7
 În România, fundamentul material și obiectiv al descentralizării administrative îl
constituie organizarea teritoriului în unități administrativ-teritoriale- comune, orașe, județe.
Apoi, în aceste unități administrativ-teritoriale sunt constituite autorități ale
adminstrației publice, în a căror organizare și funcționare, al raporturilor lor cu autoritățile
publice centrale se întâlnesc multe din trăsăturile specifice regimului administrativ al
descentralizării.
Descentralizarea, afirma H.Belorgey, “Marcheaza sfârșitul statului unitar”. În
societățile cu tradiție democratică, este prezentată ca un proces ce vine în concordanață cu
modernizarea societății, în concordanață cu progresele înregistrate la nivelul conceptelor
juridice ce stau la baza funcționării democratice a societății (drepturi individuale si colective),
în concordanță cu apariția elitelor locale capabile “să opună o putere reală autorităților
centrale”13.
În construcția noii Europe, descentralizarea și desăvârșirea autonomiei locale sunt
considerate ca priorități și sunt prezentate ca o posibilitate a reorganizării puterii politice.
Dacă la începutul epocii moderne statele națiune centralizau și uniformizau teritoriile în
numele modernitățtii, astăzi în numele aceleiași modernități statele transferă progresiv din
tehnicile lor colectivităților locale și, mai ales, marilor orașe mai bine plasate, pentru a asigura
schimbări fundamentale.
Cu toate acestea, este foarte dificil să se facă o evaluare pertinentă a rezultatelor
descentralizării. Ea suscită dezbateri contradictorii, polemici și dispute aprinse între
cercetători și oameni politici.

Capitolul II: Impactul descentralizării asupra României

În România, deciziile administrației publice centrale privind implementarea procesului

de descentralizare au fost puse în practică odată cu adoptarea Legii privind taxele și
impozitele locale în 1994, moment care a marcat constituirea veniturilor proprii ale unităților
administrativ-teritoriale.

2.1. Implementarea și impactul descentralizării

Pentru realizarea și monitorizarea procesului de descentralizare au fost înființate
structuri tehnice specifice la nivel ministerial, interministerial, județean și interjudețean.
Implementarea acestui proces se face continuu pe fondul unei strategii care face
trecerea spre etapa autosusținerii financiare.
În prezent, există anumite divergențe de opinii privind capacitatea administrației
publice locale de a asigura o anumită calitate a serviciilor preluate în procesul descentralizării.
13
R. I. Gheorghiu, Drept administrativ, Editura Economică, București 2005, p. 100

8
 Reprezentanții administrației publice locale își asumă responsabilitatea preluării
serviciilor descentralizate pe baza unui mecanism de negociere și consultare între
administrația centrală și structurile asociative din administrația publică locală, având drept
principal scop corelarea modalităților de transferare a responsabilității furnizării unor servicii
de interes comunitar cu sursele de finanțare aferente acestora.
Impactul descentralizării pe termen lung, și în România însă, este clar unul pozitiv
dacă avem în vedere că fiecare colectivitate dintr-o anumită unitate administrativ-teritorială
are nevoi specifice manifestând o cerere mai mare pentru un anumit bun public. Aceste nevoi
reies din cultura zonei geografice respective, din condițiile naturale existente, din situația
finanțelor publice locale și din specificul activităților unității administrativ-teritoriale în cauză.
Cererea pentru anumite bunuri publice este diferită într-o unitate administrativ-
teritorială cu specific turistic față de una cu specific industrial. Fiecare dintre ele va produce,
în cunoștință de cauză, bunuri publice pentru creșterea bunăstării în funcție de cererea avută.

2.2. Necesitatea participării cetățenești în procesul decizional

La nivelul administrației publice locale, ideea participării cetățenilor în procesul
guvernării are profunde semnificații, deoarece deciziile administrației au cel mai vizibil
impact asupra oamenilor. Aportul cetățenilor la dezvoltarea comunității se obține mult mai
ușor, dacă administrația își dorește, cu adevarat, aceasta. Prin urmare, administrația locală
trebuie să-și educe cetățenii în rolul de participant activ la procesul de guvernare, nu numai în
perioada campaniei electorale.
Într-o comunitate locală, unde administrația și cetățenii sunt parteneri aflați într-un
dialog permanent asupra problemelor curente, administrația locală va fi pregatită în mod sigur
pentru următoarele situații:

 să împărtășească informațiile într-o manieră onestă, completă și clară;

 să ofere cetățenilor posibilitatea de a-și exprima opiniile și de a influența
deciziile administrației într-un mod corect și deschis;
 să încurajeze cetățenii să profite de aceste posibilități;
 să se angajeze în explicarea argumentelor și a rațiunii care a stat la baza luării
unei anumite decizii administrative.
La rândul lor, cetățenii vor înțelege drepturile și îndatoririle pe care le au în
comunitatea în care trăiesc și vor fi pregătiți să lucreze într-o manieră constructivă, alături de
reprezentanții administrației publice locale.
O bună comunicare între administrație și cetățeni necesită timp și bani, dar se
regăsește în încrederea și înțelegerea publică.
Comunicarea în două sensuri pretinde ca cetățenii să fie informați despre ceea ce se
întâmplă în localitatea lor și să-și poată exprima punctele de vedere personale. Participarea
cetățenească în procesul decizional al administrației publice se realizează prin următoarele
forme: întâlniri publice, audieri publice și dezbateri publice.

9
 În figura prezentată mai jos este reprezentată structura logică a procesului de
descentralizare.

Fig. 1: Schema procesului de descentralizare14

Capitolul III: Concluzii și propuneri

14
Sursa: Institute for Housing and Urban Development Studies, Rotterdam

10
 Noțiunea descentralizării are o accepțiune largă și una restrânsă. În sens larg, prin
descentralizare se înțelege orice transfer de atribuții din plan central în plan local. În sens
restrâns, descentralizarea este legată de procedeul de realizare a acesteia, respectiv
descentralizatea teritorială – prin transferul de atribuții către unitățile administrativ-teritoriale,
și descentralizarea pe servicii – prin desprinderea unor servicii publice din competența
centrală sau locală,dandu-se lor o organizare autonomă.
Descentralizarea este fenomenul opus centralizării în care autoritățile locale nu mai
sunt subordonate ierarhic celor locale ci au o anumită autonomie și putere de legiferare, libera
exprimare a electoratului bazat pe liberul exercițiu al drepturilor și libertăților cetățeanului la
nivel local.
Decalajul considerabil existent între drept (constituțional și legislație) și realitatea din
teren ne face să afirmăm că România este un stat descentralizat. Aducem în acest sens
următoarele argumente: constituția garantează administrarea liberă a colectivităților locale și
lipsa tutelei între diferitele nivele; legile succesive au atribuit județelor și colectivităților
locale competențe largi în materie de educație, sănătate, ajutor social, acțiune culturală,
gestiune a serviciilor publice locale, etc.
Consider că, impactul descentralizării pe termen lung în România, este clar unul
pozitiv dacă avem în vedere că fiecare colectivitate dintr-o anumită unitate administrativ-
teritorială are nevoi specifice manifestând o cerere mai mare pentru un anumit bun public.
Fiecare localitate în parte își cunoaște propriile nevoi și probleme și sunt primi vizați în
rezolvarea și satisfacerea acestora deoarece în primul rând ei sunt primii implicați, atât
funcționarii publici cât și cetățenii, și interesați de rezolvarea cerințelor pentru o mai bună
dezvoltare.
Dezvoltarea economică a unei regiuni, localități, presupune o participare activă a
tuturor grupurilor de interes, de la oamenii de afaceri, la liderii comunității. Toți aceștia
trebuie angajați pe deplin în procesul de eleborare al strategiei, dar și în implementarea
acesteia. Este foarte important ca cetățenii să participe la activitatea administrației publice,
prin idei, păreri, cereri, sesizări și prin modalități de îmbunătățire a mediului în care se
dezvoltă.
Decizia administrativă devine, în acest cadru, din momentul luării ei, produsul
interacțiunii complexe cu mediul local. Înserat într-o anumită ierarhie, agentul local se
manifestă totodată, ca o componentă a unui mediu politic și administrativ, alături de care
întreține relații reciproce și reversibile de schimb. Deciziile pe care acesta le ia, sunt produsul
variabilelor specifice de origine locală, pe care administrația centrală se dovedește a fi ,
uneori, incapabilă să le perceapă și să le ia în considerare.
Localizarea vieții publice, în sensul descentralizării administrative și dezvoltării
autonomiei locale, permite o mai largă participare și implicare politică din partea cetățenilor.

11
 Bibliografie

1. A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.I, ediția a IV-a, Ed. All Beck,
București, 2005;
2. A. Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediția a III-a, Institutul de Arte
Grafice „Eminescu”, București, 1929;
3. C.C. Manda, Manualul colectivităților locale din România, Ed. C.H. Beck, București,
2018;
4. E.D. Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Tipografia Glasul Bucovinei,
Cernăuți, 1944;
5. I. Alexandru, Drept Administrativ, Ed. Lumina Lex, București, 2005;
6. I. Paladi, Serviciile publice, Ed. AAP, Chișinău, 1998;
7. M. Onofrei, G. Filip, Elemente de știința administrației, Ed. Junimea, Iași 2004;
8. P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediția a IV-a, Institutul de Arte
Grafice „E. Mârvan”, București, 1934;
9. R.I. Gheorghiu, Drept administrativ, Ed. Economică, Bucuresti 2005;
10. V. Mocanu, Descentralizarea serviciilor publice, Ed.TISH, Chișinău, 1999;
11. V. Mocanu, Descentralizarea serviciilor publice. Concepte și practici, Ed.TISH,
Chișinău, 2001.

12