UNIVERSITATEA ” VALAHIA ” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIV

Programul de studii de masterat: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ EUROPEANĂ ( II )

PARTENERIATUL PUBLIC – PRIVAT

CUPRINS

CAPITOLUL I

1
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ŞI SERVICIUL PUBLIC
1. Considerații generale asupra fenomenului administrative..........3
2. Structura organizatorică a administraţiei publice………………5
3. Serviciile publice……………………………………………….8

CAPITOLUL II

PARTENERIATUL PUBLIC PRIVAT – INSTRUMENT DE ASIGURARE A

SERVICIULUI PUBIC
1. Domenii de interese……………………………………………11
2. Tipologia parteneriatelor public – private……………………..11
3. Finanţarea privată şi valoarea reală a capitalului………………13
4. Repartizarea responsabilităţilor între parteneri1……………….15
5. Repartizarea riscurilor………………………………………….15

CONCLUZII…………………………………………………….16

BIBLIOGRAFIE………………………………………………..19

CAPITOLUL I

2
 1. Considerații generale asupra fenomenului administrativ

Administraţia publică reprezintă un instrument al statului folosit în “scopul

satisfacerii interesului general, prin acţiunea puterii publice”1 , fiind constituită din
ansamblul serviciilor publice a căror bună desfăşurare permite realizarea obiectivelor
definite de puterea politică.
Din punct de vedere sociologic, administraţia este definită ca un sistem de
organizare vastă şi complexă, având legile şi procedurile sale, mijloacele sale de
constrângere, obiceiurile şi simbolurile sale, ca şi limbajul şi mijloacele sale de
comunicare.
Administraţia publică este un ansamblu de structuri sociale, o astfel de abordare a
administraţiei publice din viziunea structuralistă, conduce la realizarea efectivă a
percepţiei sistemice globale a acesteia, cu atât mai mult cu cât “administraţia publică, nu
mai poate fi concepută într-o dublă accepţiune, organică şi materială, deoarece
elementele de structură sunt concepute ca o integrare a unei activităţi într-un cadru
organizatoric determinat”2.
Din punct de vedere al dreptului administrativ, prin “structura administraţiei
publice” înţelegem ansamblul organelor administrative ordonate şi dispuse pe orizontală
şi verticală, după anumite criterii (teritoriale şi funcţionale), pe baza unor reguli bine
determinate şi între care se stabilesc o varietate de raporturi administrative.
Administraţia publică, prin multitudinea autorităţilor administrative ale statului şi
ale colectivităţilor locale, determină ordonarea, pentru realizarea funcţiilor care le au, în
baza a două criterii:

1) criteriul teritoritorial – căruia îi corespunde o structură ierarhică;

Potrivit acestui criteriu autorităţile administraţiei publice se vor împărţi în autorităţi
centrale şi locale, după raza teritorială în care activează, colectivitatea de cetăţeni fiind
aceea care motivează existenţa acestei structuri. Astfel, autorităţile centrale acţionează în
interesul colectivităţii umane existente la nivelul statului, iar autorităţile locale pentru
rezolvarea intereselor colectivităţilor locale.

2) criteriul competenţei materiale – căruia îi corespunde structura funcţională şi

divide autorităţile administraţiei publice în autorităţi cu competenţă generală şi cu
competenţă de specialitate.
Sistemul autorităţilor administraţiei publice, conform celor două criterii, este
constituit din:
- autorităţi centrale cu competenţă generală (Guvernul) şi autorităţi centrale ale
administraţiei publice de specialitate (ministerele şi celelalte organe centrale
ale administraţiei publice);
- autorităţi teritoriale – autorităţi ale administraţiei publice de specialitate

1
Jean Rivero – Droit administratif – Ed.6em Paris Dalloz. 1973, pg.10 şi urm
2
Ioan Vida - Puterea executivă şi Administraţia Publică, Bucureşti, 1994, p.261 şi urm

3
(servicii publice descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe centrale);
- autorităţi locale cu competenţă generală (consiliile şi primarii).
Andre de Laubadere, în contextul Constituţiei franceze din 1958, dă noţiunii de
administraţie publică un dublu sens, o dată acela de “organizare” şi cel de al doilea de
“activitate”.
În primul sens, administraţia este “ansamblul de autorităţi, agenţii şi organisme,
însărcinate, sub impulsul puterilor politice, de a asigura multiplele intervenţii ale statului
modern în viaţa particularilor prin puterea centrală sau autorităţile locale, cum sunt
prefecţii, primarii, consiliile generale şi municipale, funcţionarii, organismele publice”
În al doilea sens, administraţia este “o activitate care, de asemenea, este asigurată
de toate organele menţionate şi care le pun în raporturi multiple şi diverse cu
administraţii”3 .
Aceste sensuri indică cele două laturi interdependente ale administraţiei: latura
materială sau activitatea propriu - zisă şi latura formală, organizatorică sau structura
administrativă, care realizează activitatea.
Interdependenţa este dată de faptul că, nu se poate vorbi de o activitate
administrativă fără a identifica şi organul care o desfăşoară, de asemenea nu poate exista
o structură administrativă fără ca aceasta să nu primească o atribuţie sau o misiune.
În primul sens, cel material semnifică activitatea administraţiei publice care are drept
obiect activitatea de organizare a executării şi executarea în concret a legilor, cu o
finalitate ce presupune satisfacerea unor nevoi şi interese generale (dar şi locale) ale
colectivităţilor umane, prin asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice şi prin
executarea unor prestaţii către membrii colectivităţilor, executare ce aparţine fie în
exclusivitate unor organisme statale, fie alături de acestea şi autorităţilor administraţiei
publice locale autonome.
În cel de al doilea sens, cel organic, administraţia publică este înţeleasă ca ansamblul
organelor (autorităţi, servicii, instituţii) care pe baza şi în executarea legii realizează o
activitate specifică.
În accepţiunea organică autorităţile publice sunt:
- Preşedintele României;
- Guvernul;
- Ministerele şi alte organe subordonate direct Guvernului;
- Organe centrale de specialitate autonome;
- Instituţii subordonate ministerelor;
- Prefectul;
- Organe locale de specialitate subordonate ministerelor şi conduse de prefect;
- Organe autonome locale (consiliul judeţean, consiliul local, primarul) şi
instituţiile subordonate acestora.
Administraţia , după cum reiese şi din prevederile constituţionale, este sarcina
exclusivă a executivului, ea neputând fi exercitată de puterea judecătorească şi nici de

3
Ioan Vida - Puterea executivă şi Administraţia Publică, Bucureşti, 1999, p.128

4
puterea legislativă, conform principiilor separaţiei puterilor în stat.
În opoziţie cu majoritatea constituţionaliştilor, unii autori de drept administrativ
exclud noţiunea de putere “executivă”, înlocuind-o cu aceea de funcţie administrativă. În
înţelesul acestora, se consideră că administraţia, în mod tradiţional, este una din funcţiile
statului, alături de funcţia legislativă şi de funcţia jurisdicţională.4
Opiniile menţionate pun în evidenţă unele divergenţe ce apar între autorii de drept
constituţional şi cei de drept administrativ, cu privire la funcţia executivă, care, în opinia
constituţionaliştilor nu se confundă cu autorităţile care o exercită. În schimb, în opinia
unor specialişti în drept administrativ, administraţia şi executivul reprezintă o unitate
structurală unică în ale cărei sarcini intră întregul conţinut al funcţiei executive.
Ţinând seama de cele prezentate reiese că administraţia publică realizează, prin
autorităţile menţionate, acte juridice şi operaţiuni materiale, prin care se organizează
executarea legii şi se execută legea, fie organizează sau, după caz, prestează direct
servicii publice.

2. Structura organizatorică administraţiei publice

Problema centralizării şi descentralizării în administraţia publică s-a pus şi se

pune în orice stat, indiferent de structura sa, de forma de guvernământ şi de regimul
politic.
Orice stat, fiind o putere publică, organizată pe un teritoriu delimitat şi recunoscut
de celelalte state, are rolul nu numai de a reprezenta poporul de pe acest teritoriu, ci şi de
a-i rezolva interesele atât de diferite de la o persoană la alta sau de la un grup de indivizi
la altul. Pentru a-şi îndeplini acest rol, statul îşi împarte teritoriul şi populaţia aflată pe
acesta în anumite zone de interese, pe baza diferitelor criterii: geografice, religioase,
culturale, etc. Aceste zone mai mici sau mai mari, sunt unităţile administrativ-teritoriale
care de-a lungul istoriei au purtat diverse denumiri: judeţ, ţinut, regiune, oraş, comună,
etc.
În toate aceste unităţi administrativ-teritoriale statul a creat autorităţi publice, care
să-l reprezinte şi să acţioneze în acestea pentru realizarea intereselor sale, dar şi ale
locuitorilor respectivi. În acelaşi scop, statul a creat autorităţi şi la nivel central, care să-l
reprezinte şi să asigure realizarea intereselor care se pun la acest nivel şi care apar ca ceea
ce este comun şi general tuturor zonelor de interese.
Profesorul Paul Negulescu afirma că în orice ţară sunt două categorii de interese:
unele care au un caracter cu totul general privind totalitatea cetăţenilor, întreaga
colectivitate şi altele care sunt speciale unei anumite localităţi. Pentru armonizarea
acestor categorii de interese statul a creat regimuri juridice sau instituţii speciale, fiecare
dintre ele asigurând o rezolvare mai mult sau mai puţin corespunzătoare situaţiilor
concrete. În aceste condiţii vorbim de centralizare, descentralizare, deconcentrare, tutelă
administrativă.
Centralizarea în administraţia publică înseamnă în plan organizatoric,
subordonarea ierahică a autorităţilor locale faţă de cele centrale şi numirea funcţionarilor
publici din conducerea autorităţilor locale de către cele centrale, iar în plan funcţional,
emiterea actului de decizie de către autorităţile centrale şi executarea lui de către cele
4
Andre de Laubadere – Traite de droit administratif, LGDJ, Paris, 1980, p.229

5
locale.
2.1. Centralizarea administrativă
Centralizarea sau concentrarea este sistemul administrativ care, în general,
implică o stânsă dependenţă a autorităţilor locale faţă de autoritatea centrală (executivă),
prin numirea de către acestea a autorităţilor administraţiei publice locale, sistem care este
determinat de ideea de autoritate, caracteristica acestui sistem fiind faptul că puterea
administrativă imprimă în toate părţile ţării o direcţie uniformă, nelăsând nici o parte din
decizie cetăţenilor.
Într-un sistem centralizat nu există viaţă administrativă în afara autorităţilor
centrale, acestea fiind singurele abilitate să ia decizii administrative pentru întreg
teritoriul ţării;5autorităţile locale fiind conduse după normele de reglementare venite de la
centru, de către organe instituite, de către funcţionari numiţi direct de centru şi mijloace
financiare procurate de centru.6
Organizarea centralizată a administraţiei publice reprezintă un sistem
administrativ în cadrul căruia exercitarea competenţelor de către autorităţile locale este
supusă, în mod direct sau prin interpuşi autorităţii executive şi puterii ierarhice a acesteia.
Existenţa unui asemenea sistem se bazează pe faptul că nu se recunosc şi alte diversităţi
de interese ori aspiraţii în cadrul unui stat, care apărându-şi unitatea de acţiune, uită că
aceasta se află în contradicţie cu diversitatea intereselor componentelor sale7.
În consecinţă, centralizarea în administraţia publică înseamnă, în plan
organizatoric, subordonarea ierarhică a autorităţilor locale faţă de cele centrale şi numirea
funcţionarilor publici din conducerea autorităţilor locale de către cele centrale, cărora li
se subordonează şi le raportează modul cum exercită conducerea, iar în plan funcţional,
emiterea actului de decizie de către autorităţile centrale şi executarea lui de către cele
locale. Aceste autorităţi locale nu acţionează, deci, în nume propriu, nu reprezintă
persoana juridică, şi iau toate măsurile numai în numele statului.
Centralizarea asigură o funcţionare coordonată, promptă şi eficientă a serviciilor
publice. Funcţionarea pe principiul subordonării ierarhice a serviciilor publice are drept
consecinţă înlăturarea suprapunerilor de acelaşi nivel, precum şi a paralelismelor.
Conducerea centralizată, în principiul subordonării ierarhice asigură pe planul exercitării
dreptului de control, mai multe trepte de efectuare a controlului şi de luare a măsurilor
legale corespunzătoare, fapt ce se constituie în garanţii suplimentare pentru apărarea
intereselor celor administraţi.
Pe lângă avantajele prezentate mai sus, centralizarea în administraţia publică are
şi unele dezavantaje. În regimul organizării şi funcţionării centralizate a administraţiei
publice interesele locale nu-şi pot găsi o rezolvare optimă, deoarece autorităţile centrale
nu pot cunoaşte în specificitatea lor aceste interese care diferă de la o localitate la alta.
Concentrarea, la nivel central, a modului de conducere a unor servicii publice de
interes local are ca urmare supraaglomerarea autorităţilor centrale ceea ce duce la
rezolvarea cu întârziere şi superficialitate a problemelor care s-ar rezolva mai operativ şi
mai bine de către autorităţile locale.
Într-un regim administrativ centralizat, bazat pe numirea funcţionarilor publici de
către centru, cetăţenii nu mai participă la administrarea treburilor lor, sunt lipsiţi de

5
Charles Debbasch – Science administrative. Administration publique, Dalloz, 1971, p1.
6
Anibal Teodorescu – Tratat de drept administrativ – vol I, p 240.
7
Ioan Vida – Puterea executivă şi administraţia publică, Bucureşti, 1994, p 17

6
iniţiativă.

2.2. Deconcentrarea administrativă

Deconcentrarea administrativă constă în lărgirea sferei de atribiţii a serviciilor şi
agenţilor autorităţii centrale de al nivel local, adică transferarea puterii de decizie a puterii
centrale către reprezentanţii săi locali, menţinându-se totodată, strânsa dependenţă şi
subordonare a acesteia din urmă.8
Deconcentrarea constituie, totuşi, o etapă pe calea recunoaşterii diversităţii şi
specificului local, precum şi a adoptării deciziilor luate de autorităţile locale ale statului.
Aşa cum se precizează în literature franceză de specialitate, deconcentrarea reprezintă
transferal atribiţiilor centrale către reprezentantul local al acestora( prefectul ) ori la
reprezentanţii locali ai statului, ca şi dreptul de tutelă administrativă de la organelle
centrale de stat la reprezentanţii locali ai acestora9.
A mări, aşadar, sfera atribuţiilor prefectului, de exemplu, este ceea ce înseamnă
simplu deconcentrare administrativă, iar a-l face pe prefect alesul administraţilor locali
este ceea ce înseamnă descentralizare. Deconcentrarea semnifică, deci, o etapă
intermediară menită să pregătească, de cele mai multe ori, calea descentralizării, cu care
însă nu trebuie confundată, întrucât între deconcentrare şi descentralizare nu există o
diferenţă de nivel, ci o diferenţă de natură.10

2.3. Descentralizarea administrativă

Descentralizarea semnifică acea organizare administrativă care admite
colectivităţilor umane sau serviciilor publice să se administreze ele însele, sub controlul
statului, care le atribuie personalitate juridică, le permite constituirea unor autorităţi
propii şi le dotează cu resursele necesare.11
Privită sub acest aspect, descentralizarea este acel system potrivit căruia
administrarea intereselor locale se realizează de către autorităţi alese de către şi dintre
cetăţenii colectivităţilor respective, care au la dispoziţie, conform normelor
constituţionale, mijloace financiare proprii şi putere autonomă de decizie , motive pentru
care se consideră că acest system răspunde ideii de libertate.
Descentralizarea apare, asrfel, ca un regim administrative opus centralizării, în
care rezolvarea problemelor locale nu se fac de către autorităţi numite de la centru, ci de
către cele alese de corpul electoral. În acest regim juridic, autorităţile locale nu mai sunt
subordinate ierarhic celor centrale, ci au o anumită autonomie, iar actele lor nu vor mai
putea fi anulate de autorităţile centrale, în cadrul sistemului administrativ, ci de către
alte autorităţi din sfera altei puteri – autorităţii judecătoreşti de pildă, sau în cadrul unui
sistem jurisdicţional special construit, aşa cum este organizat în Franţa.
În această formă de organizare administrativă, statul poate conferi, unor autorităţi
publice locale şi dreptul de a exercita competenţe în unele probleme legate de ordinea
publică sau de stabilirea impozitelor ori a celor de învăţământ, sănătate şi altele.
Acest regim administrativ se fundamentează pe un patrimoniu propriu al
unităţilor administrativ – teritoriale, distinct de cel al statului, care asigură mijloace

8
R. Bonard – Precis de droit administratif – Ed. Paris,
9
Andre de Laubadere, J.C. Venezia, Yves Gaudement – Traite de droit administratif – p 111.
10
Pierre Pactet – Institition politique. Droit constitutionnel, 1989, p 48
11
Charles Debbasch – Institutions administratives – Paris, 1972, p 160

7
materiale şi financiare necesare satisfacerii intereselor şi nevoilor locale.
Descentralizarea administrativă reprezintă, în opinia unui autor, recunoaşterea
personalităţii juridice unităţilor administrative – teritoriale şi a colectivităţilor locale
respective, precum şi a existenţei autorităţilor locale, alese, care le reprezintă şi care nu
fac parte din sistemul autorităţilor statale dar supuse unei forme de control stabilite de
lege.12
Deci, alegerile constituie criteriul descentralizării care se fundamentează pe
liberul exerciţiu al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor la nivel local. Cu alte cuvenite,
descentralizarea se asigură de către cetăţeni prin participarea lor la rezolvarea
problemelor locale, prin alegerea reprezentanţilor lor care vor constitui autorităţile
administraţiei publice locale, ceea ce susţine afirmaţia că descentralizarea este
„democreţia aplicată la administraţie”. Ea este mai amplă şi mai profundă, exprimând o
filosofie democratică şi liberală.13
Descentralizarea constituie culoarul indispensabil al democraţiei, ea corespunde,
pentru organizarea administrativă, la ceea ce este democraţia reprezentativă pentru
organizarea constituţională. Descentralizarea administrativă apare, astfel, drept
consecinţă logică a regimului parlamentar care sta la temelia însăţi a statului democrat.
Ea apare ca un proces politic, caracteristic societăţilor democratice, în care autorităţile
centrale şi cele locale trebuie să se constituie relaţii de parteneriat, evităndu-se
contrapunerea şi conflictul.
Descentralizarea se exprimă prin două forme : descentralizarea teritorială şi
descentralizarea tehnică.
Descentralizarea care are ca obiect colectivităţile locale este denumită şi
descentralizarea teritorială, pe când cea care priveşte serviciile publice administrative ale
statului, poartă numele de descentralizare tehnică.

3. Serviciile publice

Noţiunea de serviciu public, în varianta clasică, se bazează pe existenţa a trei criterii

de identificare:
– criteriul organic care precizează că ne aflăm în prezenţa unui serviciu public atunci
când activitatea este gestionată de către o persoană publică: stat, colectivitate teritorială sau
instituţie publică. Ca urmare, crearea unui serviciu public presupune, în mod
necesar, o decizie a autorităţilor publice;
– criteriul material al sferei de interes care condiţionează existenţa serviciului public
de finalitatea sa, aceea de a răspunde unui interes general.
Ca urmare nu se vor avea în vedere interesele autorităţii de intervenţie,
persoana publică, ci interesele utilizatorilor. Serviciile publice trebuie să răspundă
unei cereri sociale, chiar dacă aceasta nu este solvabilă.
În consecinţă, serviciul public poate funcţiona chiar dacă nu este rentabil.
Unul din rolurile existenţei serviciului public este satisfacerea unei cerinţe a cărei
nerentabilitate este incompatibilă cu scopul întreprinderii private.
Pentru a acoperi finanţarea serviciului public, însă, persoana publică recurge la taxe şi

12
Ioan Vida, op. cit., p 18 şi urm.
13
Ion Deleanu, op. cit., vol II , p 59

8
impozite, plătite de către toţi cetăţenii, nu numai de către utilizatorii serviciilor. Acest fapt a
făcut posibilă gratuitatea a numeroase servicii publice.
– criteriul regimului juridic aplicabil serviciilor publice ce prevede că serviciilor
publice le sunt aplicabile regulile de drept administrativ care trebuie să asigure instituirea
unor reglementări riguroase menite să apere şi să satisfacă interesele generale ale societăţii.
Creşterea intervenţiilor statului şi ale colectivităţilor locale, multiplicarea structurilor
publice, cererea crescută a utilizatorilor, jurisprudenţa administrativă au condus la extinderea
câmpului de aplicare a noţiunii.
Atingând o dezvoltare maximă la mijlocul secolului XX, serviciul public s-a impus
drept fundament al activităţii sistemului administraţiei publice şi al autorităţilor
administrative.
Doctrina românească, în special cea din perioada interbelică, cât şi dezvoltarea
ulterioară a dreptului administrativ abordează noţiunea de serviciu public prin prisma
aceloraşi criterii, relevante fiind următoarele definiţii:
– Paul Negulescu considera serviciul public drept „un organism creat de către
stat, judeţ sau comună, cu o competenţă şi putere determinate, cu mijloacele
financiare procurate din patrimoniul general al administraţiei creatoare, pus
la dispoziţia publicului pentru a satisface în mod regulat şi continuu o nevoie
cu caracter general, căreia iniţiativa privată nu ar putea să-i dea decât o
satisfacţie incompletă şi intermitentă“.
Importanţa serviciilor publice este cu atât mai mare pentru societate, cu cât statul,
precum şi componentele sale administrativ-teritoriale apar ca instrumente indispensabile,
menite să asigure cetăţenilor săi acel nivel de bunăstare pe care aceştia nu-l pot găsi într-un
alt mod.
Astfel, atunci când statul îşi propune, prin autorităţile sale, să satisfacă o nevoie a
societăţii, el stabileşte organismul care să asigure satisfacerea acestei nevoi, îi determină
competenţa şi îi pune la dispoziţie mijloacele materiale, financiare şi umane necesare
atingerii scopului stabilit.
Aşadar, serviciul public este legat indisolubil de ideea de interes general care îl animă
şi, în final, de voinţa autorităţilor care decid în ce moment şi ce modalitate de satisfacere a
acestuia se alege.
Rezultă că, în sens general, serviciul public putea fi definit ca o activitate desfăşurată
de o autoritate administrativă sau de un agent public în vederea satisfacerii unui interes
general.
Pe măsura dezvoltării economice, întrucât societatea avea nevoie din ce în ce de mai
multe servicii publice diverse, operative, flexibile, statul şi instituţiile sale, neputând face faţă
cerinţelor sociale, s-au văzut nevoite să încredinţeze unele servicii publice către persoane
private.
Astfel, a apărut ideea prestării unui serviciu de interes general prin intermediul unei
firme private, fapt ce a avut drept consecinţă dispariţia a două dintre criteriile (criteriul
organic şi cel al regimului juridic) care defineau noţiunea de serviciu public.
Ca urmare, termenul de serviciu public a devenit o noţiune nedefinibilă deoarece se
bazează pe un singur criteriu, cel al interesului general, care, la rândul său, nu poate fi definit.

CAPITOLUL II

9
PARTENERIATUL PUBLIC PRIVAT

În întreaga lume, guvernele statelor dezvoltate sau mai puţin dezvoltate se

confruntă cu problema asigurării unor servicii mai bune şi în arii din ce în ce mai extinse
pe seama unor bugete limitate.
Unor astfel de provocări li se adresează inovaţii organizaţionale precum
parteneriatul public privat.

Parteneriatul public - privat reprezintă asocierea sub diverse forme între

sectorul public şi cel privat în vederea şi cu scopul finanţării, construirii, modernizării,
întreţinerii, operării şi/sau administrării unor bunuri sau servicii comune.
În legislaţia română se pot identifica mai multe tipuri de asociere public - privată:
-asocierea în participaţiune reglementată de Codul comercial;
- constituirea de societăţi comerciale mixte în baza Legii 31/1990 (republicată);
- concesiunea, reglementată de Legea nr. 219/1998.
Deşi din aceste acorduri de asociere rezidă instituţia parteneriatului public-privat,
conceptul de parteneriat public-privat a primit o reglementare specifică prin Ordonanţa
Guvernului nr.16/2002.
Pe plan internaţional, parteneriatul public - privat este considerat un aranjament
juridic prin care resursele, riscurile şi recompensele aferente atât agenţiei publice cât şi
companiei private se combină pentru a asigura o eficienţă mai ridicată, un mai bun acces
la capital şi o conformare mai riguroasă la reglementările legale privitor la mediu şi
locurile de muncă. Interesul public este asigurat prin introducerea în cadrul contractului a
unor prevederi referitoare la existenţa unei monitorizări permanente asupra modului de
derulare a proiectului. În acest mod toate părţile implicate sunt recompensate: entitatea
publică, compania privată şi publicul în general. Viabilitatea economică a unui proiect
este apreciată de partenerul privat prin capacitatea sa de a genera resurse capabile să
asigure finanţarea şi remunerarea convenabilă a capitalului investit şi a riscurilor la care
se expun.
Acestea privesc impactul economic, însă partenerul public este obligat să
introducă în ecuaţie şi noţiunea de utilitate socială ceea ce dă specificitate parteneriatului
public – privat.

1. Domenii de interes

Utilizarea parteneriatelor public – private acoperă arii de interes foarte larg şi

creează posibilitatea rezolvării unor probleme pe care comunităţile urbane sau rurale le
resimt în mod acut în toate aspectele vieţii
cotidiene. Literatura de specialitate internaţională prezintă exemple ale unor
astfel de colaborări în numeroase sectoare:

10
- infrastructură: construcţia de autostrăzi, poduri, tunele, reţele feroviare, porturi,
aeroporturi etc.;
- utilităţi publice: operarea şi/sau administrarea unor reţele de apă şi
canalizare, staţii de tratare a apei, reţele de transport, spitale etc.;
- siguranţă publică: înzestrarea armatei, pază şi protecţie obiective publice,
administrarea unor sisteme de monitorizare a traficului, etc.;
- domeniul imobiliar şi de dezvoltare economică: construcţia de ansambluri
rezidenţiale, birouri, parcuri industriale etc.;
- noi tehnologii în domeniul administrării infrastructurii: dezvoltarea sistemelor
de comunicaţii electronice etc.;
- programe sociale şi de educaţie: administrarea de închisori, şcoli, instituţii de
ocrotire a copiilor şi bătrânilor etc.;
- dezvoltare urbană: redefinirea spaţiilor urbane în strânsă legatură cu
expansiunea demografică şi economică;
- management financiar: proiectarea din punct de vedere financiar a necesităţilor
comunităţilor şi identificarea surselor care să permită acoperirea nevoilor cetaţenilor;
- protecţia mediului: identificarea şi remedierea problemelor legate de poluare şi
suprasolicitare a mediului înconjurător.

2. Tipologia parteneriatelor public – private

În acest domeniu scopurile publice se alătură celor ale partenerilor privaţi, dând
naştere unei variaţii de tipuri de parteneriate ce combină aspecte financiare, de
management, de utilitate sau de operare.
Prin prisma unor astfel de condiţionări, parteneriatele public - private pot îmbraca
forme de următoarea natură:
a) Construire/Operare/Transfer: Partenerul privat realizează o investiţie conform
specificaţiilor solicitate de partenerul public, utilizează această investiţie pe o perioadă
stabilită în baza unui contract sau a unei francize, transferând ulterior investiţia
partenerului public.
b) Construire/Transfer/Operare: Partenerul privat realizează o investiţie pe care o
transferă partenerului public, ulterior utilizând această investiţie pe o perioadă stabilită în
baza unui contract sau a unei francize.
c) Construire/Deţinere în proprietate/Operare: Partenerul privat realizează o
investiţie şi o utilizează fără a o transfera partenerului public. Dreptul de proprietate
rămâne în domeniul privat, autoritatea publică neavând obligaţia de a achiziţiona
respectiva investiţie.
d) Cumpărare/Construire/Operare: Autoritatea publică vinde activele către
partenerul privat în vederea reabilitării sau extinderii pentru le utiliza într-un mod
profitabil.
e) Servicii contractuale:
• Utilizare şi operare: entitatea publică încheie un contract cu un partener privat
în vederea prestării unor servicii specifice şi/sau întreţinerii unor active.
Partenerul public deţine dreptul de proprietate şi de administrare generală a
activelor publice, operatorul privat utilizând sau întreţinând respectivele investiţii.

11
• Utilizare, întreţinere şi administrare: partenerul public încheie un
contract cu un partener privat în vederea utilizării, întreţinerii şi administrării unor
investiţii sau sisteme având ca scop prestarea unor servicii specifice. În baza unui astfel
de contract, partenerul public deţine dreptul de proprietate al activelor publice, dar
partenerul privat poate investi în dezvoltarea investiţiei luând în calcul gradul de
rentabilitate al acesteia.
f) Proiectare/Construire: În cadrul acestui parteneriat, partea privată asigură
proiectarea şi realizarea unui proiect pentru o entitate publică. Astfel se economisesc timp
şi bani iar riscurile unei asemenea întreprinderi sunt preluate de partenerul privat.
Sectorul public deţine dreptul de proprietate şi are responsabilitatea utilizării şi
întreţinerii sale.
g) Proiectare/Construire/Întreţinere: Acest tip de contract este similar celui
anterior cu unica diferenţă că activitatea de întreţinere este preluată tot de partenerul
privat. Partenerul public utilizează activele, având calitatea de proprietar.
h) Proiectare/Construire/Utilizare: Autoritatea publică încheie un contract unic cu
partenerul privat în vederea proiectării, construcţiei şi utilizării unei investiţii.
Deţinătorul titlului de proprietate este partea publică, cu excepţia cazului în care
proiectul este de tipul proiectare/construcţie/utilizare/transfer sau proiectare/deţinere în
proprietate/utilizare.
i) Finanţare pentru dezvoltare: Partenerul privat finanţează construcţia sau
extinderea unei investiţii publice în schimbul obţinerii dreptului de a construe spaţii
rezidenţiale, comerciale şi/sau industriale în acelaşi perimetru. Finanţatorul privat câştigă
dreptul de a utiliza investiţiile sub supravegherea autorităţii publice, putând încasa în
viitor taxe de la utilizatori.
j) Închiriere/Dezvoltare/Utilizare sau Construire/Dezvoltare/Utilizare: În cadrul
unor astfel de parteneriate, relaţia public – privat se desfăşoară în trei etape: partenerul
privat închiriează sau cumpără o investiţie existentă de la o agenţie publică; investeşte
capital în vederea renovării, modernizării şi/sau extinderii activului; utilizează investiţia
în baza unui contract încheiat cu partenerul public.
k) Închiriere/Cumpărare: Acest tip de relaţie se bazează pe un contract de vânzare
în rate. Conform acestuia, sectorul privat finanţează şi construieşte o investiţie nouă ce
este ulterior închiriată partenerului
public ce urmează să platească în rate contravaloarea acesteia conform unui
grafic stabilit. După plata ratelor, ce se poate realiza şi în avans faţă de grafic, agenţia
publică obţine dreptul total de proprietate asupra investiţiei. Pe parcursul contractului de
închiriere, investiţia poate fi utilizată atat de partenerul public cât şi de cel privat.
l) Vânzare/Închiriere: Acesta reprezintă o înţelegere financiară prin care
proprietarul unui activ îl vinde unei alte entităţi, urmând ca ulterior să închirieze activul
de la noul proprietar. Atât entităţile publice cât şi cele private pot fi părţi ale unor astfel
de contracte, în ambele posturi.
m) Exceptarea de la plata unor taxe pe veniturile din închirieri: Un partener public
îşi finanţează achiziţiile de active sau investiţiile prin realizarea unor împrumuturi de la
investitori privaţi sau instituţii financiare. Într-un asemenea contract, partenerul privat
este scutit de la plata unor taxe sau impozite aferente dobânzii încasate în contul
împrumutului
acordat .

12
 Datorită multitudinii de forme existente, alegerea unui anumit tip de parteneriat
trebuie să ţină cont de câteva aspecte considerate extrem de importante:
- natura şi localizarea proiectului;
- constrângerile de piaţă existente în sectorul privat;
- mărimea, durata şi intensitatea constrângerilor bugetare;
- mediul politic;
- obiectivele administraţiei centrale sau locale privitor la asumarea
responsabilităţilor, a riscurilor şi a contrângerilor pe care este pregătit să le accepte.
Între un proiect în întregime public şi unul în întregime privat, există numeroase
formule alternative de finanţare ce conţin fiecare constrângeri pentru partenerul
public.Finanţarea unui proiect totalmente privat presupune:
- o libertate privată completă;
- neschimbarea cadrului economic al concesiunii;
- o realizare în timp util a investiţiilor publice complementare.
În cazul unei finanţări realizate de către o societate concesionară ce a primit
diverse forme de ajutor din partea puterilor publice (de exemplu subvenţii, preţuri
controlate, garanţii parţiale pentru acoperirea anumitor
riscuri etc.), se impune existenţa unei libertăţi tarifare controlate (existenţa unei formule
de calcul a tarifului spre exemplu) în contrapartidă cu ajutorul acordat.
Teoretic, cadrul economic prevăzut iniţial nu trebuie să facă obiectul unei
modificări ulterioare, deoarece aceasta poate crea blocaje şi descurajează investitorii
dornici să participe la proiecte similare.
În aceste două cazuri, puterea publică trebuie să fie în măsură să fixeze de la
început în caietul de sarcini al proiectului ansamblul tuturor drepturilor şi obligaţiilor
partenerului privat şi să renunţe la
intervenţii neoportune pe parcursul derulării proiectului prin decizii arbitrare.

3. Finanţarea privată şi valoarea reală a capitalului

Tradiţional, autorităţile publice îşi finanţează proiectele publice din veniturile

realizate din taxe şi impozite sau prin contractarea unor împrumuturi de pe piaţa
financiară. În ultimele decenii, realizarea de proiecte de interes public are în vedere
extinderea volumului de finanţare asigurat de partenerii din sectorul privat, în cadrul unor
parteneriate public – private.
Această infuzie de capital corelată cu constrângerile bugetare şi deja existentele
împrumuturi contractate stau la baza opţiunii entităţilor publice pentru un parteneriat cu
sectorul privat la momentul demarării unui proiect.
Criticii acestui tip de parteneriat se întreabă dacă este bine să permiţi finanţarea de
către sectorul privat a unor proiecte publice în condiţiile în care instituţiile publice pot
obţine credite cu dobânzi mai mici decât în cazul agenţilor economici privaţi. Aceştia
consideră utilizarea parteneriatului public - privat drept un mod de păcălire a
contribuabililor ce sunt conduşi spre idea că în acest mod nu se măreşte gradul de
îndatorare al instituţiilor publice deşi se continuă oferirea de noi servicii şi bunuri.
O astfel de observaţie însă trebuie supusă unei minime analize. Este evident că
există o echivalenţă din punct de vedere financiar între o politică publică de contractare

13
de împrumuturi în vederea realizării unor investiţii şi plata ulterioară a ratelor aferente şi
o politică în baza căreia un partener privat construieşte şi achită costurile proiectului,
urmând ca la finalizarea investiţiei, instituţia publică să-I plăteasca investitorului
contravaloarea acesteia. În ambele situaţii partenerul public obţine dreptul de a utiliza
banii altcuiva (împrumutător sau investitor privat) pentru a realiza un proiect, rambursând
ulterior respectivele sume. Din această perspectivă, un parteneriat public - privat nu apare
ca o datorie în înregistrările financiare publice, putând crea astfel idea că statul sau
autoritatea publică locală nu realizează cheltuieli exagerate pe seama unui buget restrictiv
prezent şi viitor.
Trebuie menţionat că noua tendinţă în ceea ce priveşte dezvoltarea unor
parteneriate public - private are în vedere utilizarea de către partenerul privat a fondurile
proprii pentru realizarea proiectului iniţiat de entitatea publică şi recuperarea cheltuielilor
prin preluarea dreptului de operare a investiţiei pe o perioadă determinată. Cazul cel mai
elocvent îl reprezintă proiectul Eurotunelului, în care unei societăţi integral privată, creat
exclusiv în acest scop, i-a fost încredinţată sarcina finanţării, construcţiei şi exploatării
investiţiei, în cadrul unei concesiuni acordate de guvernele Marii Britanii şi Franţei până
în anul 2086, fară acordarea vreunui ajutor de stat, în condiţiile unei finanţări stabilită
iniţial la mai mult de 13 miliarde de euro şi fără posibilitatea de a măsura extrem de
precis toate riscurile conexe unei asemene întreprinderi.
Încredinţarea realizării unor proiecte unui partener privat, în unul sau mai multe
din cele patru faze principale ale sale, respective proiectarea investiţiei, finanţarea
costurilor proiectului, construirea şi utilizarea sau întreţinerea activelor, poate conduce şi
la alte avanteje ce implică finalmente resurse financiare.
Eficacitatea unui astfel de parteneriat se exprimă pe două paliere:
a) în plan macroeconomic: serviciile furnizate prin intermediul infrastructurii
finanţate sau girate de către sectorul privat sunt în general servicii generate de piaţă, cu
alte cuvinte deţin o valoare economică
(transport, apă, energie etc.). Conform teoriei economice, optimul economic este atins
atunci când aceste servicii sunt vândute la un preţ just, determinat, după caz, de piaţă, de
costul marginal pe termen lung sau de înclinaţia utilizatorilor catre consum. Concurenţa
pe piaţa de capital şi necesitatea profitabilităţii investiţiilor favorizează o alocare optimă a
resurselor.
Pe de altă parte, suprimarea finanţării de la buget permite eliminarea transferurilor
de obligaţii induse dintre contribuabili şi utilizatorii de servicii.
b) în plan microconomic: organizarea întreprinderilor private, în general mai
flexibilă, lăsând mai mult loc responsabilităţii şi iniţiativei individuale, mai motivantă şi
uneori mai puţin costuri/avantaje, permite, fără a fi însă o regulă generală, optimizarea
utilizării resurselor umane şi a altor resurse implicate în prestarea unui servicu sau
furnizarea unui bun.
În numeroase ţări, explozia deficitelor publice conduce statul şi colectivităţile
locale la dezangajarea progresivă din activităţi pentru care intervenţia publică nu este
strict necesară. Acest ultim motiv este cel mai evident şi cel mai des invocat pentru
justificarea transferului către sectorul privat a anumitor activităţi de servicii publice.

4. Repartizarea responsabilităţilor între parteneri

14
 Parteneriatul implică existenţa unui ţel comun şi, pentru atingerea acestuia,
fiecărei părţi i se atribuie un rol şi o sarcină bine definite. Repartizarea între parteneri
priveşte, în principal, împărţirea responsabilităţilor şi a riscurilor, aceasta putând rezulta
din cadrul legal, jurisprudenţă sau dintr-un contract, aceasta din urmă fiind cea mai des
întâlnită situaţie. Aceste responsabilităţi şi riscuri sînt de cele mai multe ori cunoscute şi
bine definite, deşi nu totdeauna pot fi şi cuantificate valoric.
Linia de departajare a responsabilităţilor partenerilor depinde de obiectivul
proiectului comun şi drept consecinţă de tipul de parteneriat ales. Indiferent de forma
parteneriatului, entitatea publică va deţine întotdeauna responsabilitatea fixării
regulilor şi garantării respectării acestora. În concluzie, chiar dacă ar fi vorba de
furnizarea de servicii generate de piaţă, ele sunt înainte de toate servicii publice ce
îndeplinesc următoarele criterii:
- sunt esenţiale pentru viaţa cotidiană a cetăţenilor şi pentru
activitateaîntreprinderilor;
- privesc o mare parte dacă nu chiar întrega populaţie la nivel local sau naţional;
- implică adesea monopoluri.
Această funcţie esenţială a puterii publice se exercită în special în trei domenii:
- definirea precisă a serviciului ce urmează a fi furnizat – nivel de calitate, norme
aplicabile (tehnice, sanitare sau de altă natură), reguli de continuitate a furnizării
serviciului, reguli de obligaţie a prestării serviciului şi de egalitate de acces a utilizatorilor
la acest serviciu;
- obligaţia fie de a delega, fie de a exercita în beneficiul partenerului privat un
anumit număr de prerogative ale puterii publice în materie, spre exemplu, de ocupare a
domeniului public, de procedură de expropriere, de aplicare de sancţiuni etc.;
- tarifarea serviciului prestat sau a bunului furnizat; dacă preţul nu poate fi
controlat în mod direct de către piaţă, aşa cum se întâmplă în cazul multor servicii
publice, sau dacă tarifarea poate fi utilizată de puterea publică drept un instrument de
politică economică şi socială (suportabilitatea de catre majoritatea cetăţenilor).

5. Repartizarea riscurilor

Această repartizare, pentru care nu există reguli absolute, nu se realizează pur şi

simplu între partea publică şi cea privată.
Există o complexitate majoră a acestui demers datorat multitudinii de actori ce fac
parte dintr-un astfel de scenariu: instituţii publice, firme private cu activităţi diverse
(proiectare, construcţie, întreţinere etc.), bănci, societăţi de investiţii, firme de asigurări
etc. De aceea este necesară evaluarea corectă a riscurilor ce însoţesc demararea unui
proiect, găsirea unui echilibru în ceea ce priveşte repartizarea acestora precum şi
existenţa capacităţii acelora ce şi le asumă să le facă faţă, asigurând astfel calitatea şi
viabilitatea unui asemenea demers.
În toate operaţiunile de realizare a unor investiţii, şi deci, şi în cazul
parteneriatelor public – private, riscurile pot fi clasificate în patru mari categorii: riscuri
de construcţii, riscuri de exploatare, riscuri legate de finanţare şi riscuri diverse.
Contractele sau alte documente juridice ce stau la baza unui parteneriat trebuie să

15
prevadă clauze privind renegocierea unor aspecte sau realizarea de întâlniri periodice
pentru analizarea cronologică, sistematică şi metodică a modului de desfăşurare a
proiectului. Trebuie adăugat că încrederea, buna-credinţă şi conştiinţa unui interes comun
sunt esenţiale şi dau sens parteneriatului.

CONCLUZII

Noţiunea de parteneriat public – privat pentru realizarea şi administrarea de

infrastructuri şi servicii publice şi-a dovedit utilitatea în economiile tuturor statelor ce lau
utilizat. Acest parteneriat a permis şi permite să se răspundă la nevoi esenţiale fără a
împovăra finanţele publice şi să elibereze puterea publică de sarcini de simplă gestiune.
Necesitatea dezvoltării infrastructurii şi a serviciilor publice în ţările
industrializate precum şi în statele în curs de dezvoltare, deschide permanent un câmp
vast de acţiune, deşi există în continuare obstacole ce trebuiesc a fi depăşite. Distribuirea
costurilor unui parteneriat public – privat între sectorul public şi cel privat depinde de
preluarea riscurilor financiare, comerciale şi de altă natură. Cu cât mai multe riscuri sunt
în sarcina partenerului privat, cu atât impactul pozitiv prelungit asupra bugetului este mai
mare.
În evaluarea impactului asupra bugetului public se impune a se fi luate în calcul şi
garanţiile de stat pe care partenerul privat le solicită. Garanţiile vor asigura toate riscurile,
însemnând cheltuieli curente, dar şi viitoare ale bugetului public. Acolo unde exista
cofinanţare publică, este necesar să
se apeleze la licitaţii pentru a allege partenerul privat cel mai convenabil din
punct de vedere al calităţii costului.
Succesul unui contract pentru autorităţile publice, în ceea ce priveste costurile
sale, este asigurat de concurenţă. Concurenţa asigurată înainte de demararea proiectului
obligă ofertanţii privaţi să micşoreze costurile, să crească calitatea şi să fie inovativi.
La gestionarea unor utilităţi publice se poate folosi managementul privat, care să
aducă o cât mai mare eficienţă. Un accent deosebit se pune pe delegarea de gestiune, din
partea sectorului de stat, spre sectorul privat.
Pentru parteneriatul public privat se impune definirea cât mai clară a riscurilor şi
distribuţia lor, contractele trebuind să fie foarte bine negociate şi structurate legal. O parte
din riscuri pot fi reduse ca urmare a unui montaj adecvat al proiectului şi a luării unor
măsuri de protecţie a mediului, administraţiilor publice revenindu-le sarcina principală de
a stabili foarte clar acţiunile ce urmează a se întreprinde în acest domeniu, având în
vedere că un parteneriat se poate întinde pe o perioadă lungă de timp, adesea decenii.
Parteneriatul public - privat poate asigura o alternativă optimă prin care sectorul
privat cooperează cu autorităţile publice, furnizând capitalul şi experienţa necesare pentru
asigurarea unor servicii publice de calitate.
Proiectul de parteneriat public-privat se dovedeşte astfel a fi unul dintre
principalele mecanisme prin care sectorul public reuşeşte să obţină valoare în schimbul
banilor, prin implicarea sectorului privat care este controlat în toate fazele realizării

16
investiţiei şi în exploatare.
Instruirea, identificarea oportunităţilor, evaluarea şi mai apon asumarea riscului
unei afaceri sunt primele condiţii pentru ca administraţia să se implice în proiecte PPP.
Nu este mai puţin adevărat faptul că de modul în care administraţia înţelege să se
organizeze din punctul de vedere al managementului de Project depinde eficienţa şi în
cele din urmă succesul unui parteneriat public-privat.
Spiritul de iniţiativă combinat cu o bună organizare au făcut ca o parte din
consiliile judeţene să apeleze la parteneriatul public-privat chiar înainte de apariţia
cadrului legal specific domeniului, având ca bază juridică Legea administraţiei publice
locale şi Codul comercial.
Adoptarea O.G. nr.16/2002 a generat opinii diverse din partea administra]iei
publice locale, reprezentanţilor sectorului privat şi mediului academic. În timp ce noua
legislaţie prezintă avantajul unei reglementări mai detaliate ale procedurilor pentru
selecţia partenerilor privaţi eligibili şi a tipurilor de contracte prin care se realizează un
PPP, acest act public este criticabil în privinţa limitării sferei de realizare a PPP,
carenţelor în asigurarea transparenţei procesului de selecţie, precum şi sub aspectul
procedurilor, mult mai complicate comparativ cu cele reglementate pentru achiziţii
publice, ori concesiune.
Pentru ca administraţia să poată promova sistemul de parteneriat este esenţială o
abordare strategică a dezvoltării la nivel judeţean şi a stabilirii unei legături între
dezvoltare locală (comună/oraş) judeţ şi regiune. Dezvoltarea locală/judeţeană/regională
nu poate fi sprijinită doar de o structură a administraţiei publice. Este nevoie de o
administraţie modernă şi flexibilă care să aibă capacitatea de a gestiona planificarea
dezvoltării şi implicit a investiţiilor în cadrul căreia un instrument de implementare este
parteneriatul public-privat.

Recomandări de îmbunătăţire a capacităţii organizaţionale a administraţiei

pubice.

Utilizarea sistemului de parteneriat public-privat în raport cu existente unei

planificări strategice a judeţului, în contextul integrării planurilor de dezvoltare locală în
cele judeţene şi regionale;
• Corelarea managementului financiar cu managementul de proiect în cazul
realizării unui parteneriat;
• Crearea unei baze de date la toate nivelele administraţiei publice care să conţină
atât parteneriatele publice-private finalizate sau în curs de finalizare cât şi oportunităţi de
parteneriere;
• Definirea de către fiecare instituţie a administraţiei publice a unui mecanism de
management de proiect;
• Organizarea unor seminarii de instruire pentru funcţionari şi aleşi din
administraţia publică locală pe tema parteneriatului public-privat (printre temele de
instruire s-ar putea număra: managementul proiectelor, planificarea strategică, tehnici de
negociere, implementarea şi monitorizarea contractelor);
• Promovarea unor exemple de succes la nivelul tuturor comunităţilor locale, fiind
vorba despre un domeniu în care puterea exemplului este importantă.
• Reglementarea unitară a sistemului PPP. În acest sens, ar fi nevoie de

17
armonizarea unor dispoziţii legale (O.G. nr. 26/2000, Legea nr. 215/2001, O.G. nr.
16/2002) şi de lărgirea sferei obiectului de reglementare a PPP prevăzută în art.1 din O.G.
nr. 16/2002, astfel încât să fie cuprinse atât activităţi cu scop comercial cât şi cele care nu
urmăresc obţinerea unui profit;
• Simplificarea procedurilor de selecţie a investitorilor prevăzută de PPP, pentru a
asigura o competiţie egală şi transparentă. Procedura de selecţie prevăzută de lege la
achiziţii publice şi concesiuni ar fi un bun exemplu;
• Eliminarea pct. 8.4. din anexa 1 la normele metodologice aprobate prin HG nr.
621/2002 prin care se lasă autorităţii publice dreptul să hotărască procedura de tratare a
scrisorilor de intenţie întârziate sau nesigilate;
• Definirea clară a “acordul de proiect” – ca precontract, dacă mai este cazul să fie
păstrată împărţirea pe etape a procedurii de selecţie din legislaţia actuală, ţinând cont de
dificultatea realizării acesteia;
• Clarificarea situaţiei în care nu se ajunge la “lista scurtă”. Avem în vedere,
condiţia impusă la procedura de selecţie a unui grup de potenţiali investitori pentru a
semna “acorduri de proiect”. Este vorba de art.6 din O.G. nr. 16/2002 şi pct.11.1 din
anexa 1 la normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 621/2002;
• Modificarea completă a procedurii reglementate la art. 6-11 pentru finalizarea
unui contract PPP, după un sistem competiţional, aşa cum s-a propus anterior. Eliminarea
din O.G. nr. 16/2002 şi normele sale metodologice a situaţiei în care negocierea cu
investitorii selectaţi în prima fază (în care s-a semnat “acordul de proiect”) este
concomitentă cu elaborarea studiului de fezabilitate;
• Abrogarea dispoziţiilor art.12 alin.(2) din O.G. nr. 16/2002 privind exproprierea
terenurilor aflate în proprietatea unor persoane fizice sau juridice pentru a realiza un
parteneriat public-privat;
• Scurtarea termenelor minime prevăzute de actuala legislaţie între etapele
procedurilor pentru a înlesni încheierea de către administraţia publică a parteneriatului.

Bibliografie

18
 Emil Bălan – Instituţii de drept public, Ed. All Beck, 2005
Jean Rivero – Droit administratif – Ed.6em Paris Dalloz. 1973
Ioan Vida - Puterea executivă şi Administraţia Publică, Bucureşti,
1994
Ioan Vida - Puterea executivă şi Administraţia Publică, Bucureşti,
1999
Andre de Laubadere – Traite de droit administratif, LGDJ, Paris
Charles Debbasch – Science administrative. Administration publique,
Dalloz, 1971
Anibal Teodorescu – Tratat de drept administrativ – vol I
R. Bonard – Precis de droit administratif – Ed. Paris
Andre de Laubadere, J.C. Venezia, Yves Gaudement – Traite de droit
administratif
Pierre Pactet – Institition politique. Droit constitutionnel, 1989
Charles Debbasch – Institutions administratives – Paris, 1972
Jean-Yves Perrot şi Gautier Chatelus „Financement des
infrastructures et des services collectifs. Le recours au partenariat
public-privé”- Presses des Ponts et Chaussées. Paris. 2000.
Jean-Etienne ee Bettignies şi Thomas W. Ross – „The Economics of
Public-Private Partnerships” - Canadian Public Policy – analyse de
politiques, vol. XXX, nr. 2. 2004
Contracte administrative – suport de curs, lect. univ. dr. Lavinia Savu

19