Politici Publice Europene - Schin G PDF

POLITICI PUBLICE
EUROPENE
LECT. UNIV. DR. GEORGE SCHIN
Galaţi 2012
Politici Publice Europene
Capitolul 1: Conceptul de politici publice
1.1. Considerente generale
Politicile publice reprezintă totalitatea conceptelor teoretice şi

instrumentelor practice utilizate de către stat în scopul atingerii unor obiective cu
impact social major.
Fiind o ştiinţă de graniţă, politicile publice preiau elemente, metode şi
tehnici din economie, drept, sociologie, psihologie sau ştiinţele politice.
Evoluţia politicilor publice a parcurs cel puţin patru etape esenţiale şi a
urmat evoluţia ştiinţelor politice în general:
până în anii ’60: nu se poate vorbi despre o analiză distinctă a politicilor
publice. Studiile realizate în acea perioadă vizau mecanismele guvernării din
perspectiva structurii guvernului. Ele erau axate pe definirea conceptelor
esenţiale ale ştiinţelor politice, pe analiza formaţiunilor politice şi a evoluţiei
procesului electoral;
perioada ’60-’80: a fost marcată de creşterea interesului legat de
eficientizarea efectelor deciziilor politice, mai ales a celor care vizau alocarea
fondurilor publice. Acest lucru a implicat şi analiza mult mai detaliată a
mecanismelor guvernamentale de funcţionare;
perioada ’80-’00: introduce noţiunea de parteneriat activ între stat şi
cetăţeni sau între guvern şi societatea civilă. Se vorbeşte tot mai mult de
reformarea mecanismelor guvernamentale în scopul optimizării proceselor de
gestionare a banilor publici;
după anul 2008: parteneriatul guvern – societate civilă capătă noi valenţe,
rolul statului, ca jucător activ şi omnivalent, în procesul de atenuare a efectelor
crizei globale crescând foarte mult. În acest context, politicile publice trebuie să
vizeze anticiparea şi adaptarea societăţii la evoluţiile globale.
Elementele care realizează coerenţa politicilor publice pot fi delimitate
1
astfel:
măsurile concrete care dau substanţă politicii publice;
alocarea resurselor însoţită de forme coercitive de monitorizare şi control;
integrarea politicii publice într-o strategie, într-un cadru de acţiune pe
termen mediu şi lung;
influenţarea de către politica publică a unui grup ţintă (obiectiv) de
indivizi;
definirea şi implementarea obiectivelor politicii publice în funcţie de scara
socială de valori din acel moment.
Definiţia politicii publice nu este uşor de dat, deoarece nu există un
consens în această direcţie. Unii specialişti consideră o astfel de definiţie drept un
joc de cuvinte.2
1
Grawitz M., Lecca J. (sous la direction de), Traité de science politique, t.II,IV, Paris, PUF,
1992.
2
Birkland Th. A., An Introduction to the Policy Process, M.E. Sharpe, London, 2005, p.19.
1
Mai mult, se consideră că definirea politicilor publice ”atrage mult interes
dar foarte puţin consens.”3
O încercare de definire a politicilor publice porneşte de trăsăturile comune
ale acestora: politici care acoperă un anumit domeniu de activitate (de exemplu,
politica industrială), politici care exprimă interesele statului, politici care
operează ca decizii ale guvernului etc.4
Ca un element comun al unor astfel de definiţii, putem nota faptul că
această categorie de politică este implementată de către guvern şi trebuie privită
ca un set de legi, planuri, acţiuni şi concepte selectate pentru atingerea unui
anumit obiectiv.
Clarke E. Cochran consideră că politica publică se referă la acţiunile
guvernului şi la intenţiile care au determinat aceste acţiuni.5
Thomas Dye defineşte politicile publice drept tot ceea ce guvernele
optează să facă sau nu.6
Alţi specialişti consideră politicile publice drept decizii politice aferente
implementării programelor destinate atingerii unor obiective sociale specifice.7
În fine, o altă definiţie consideră politicile poblice drept o sumă a
acţiunilor guvernului, derulate direct sau prin intermediul unor agenţi, care
influenţează viaţa cetăţenilor.8
Politicile publice se caracterizează prin:
sunt realizate în numele publicului;
sunt generate şi implimentate de către guvern;
sunt interpretate şi implementate de actori publici şi privaţi;
reprezintă ceea ce inenţionează guvernul să facă;
reprezintă ceea ce intenţionează guvernul să nu facă.9
1.2. Actorii implicaţi în politicile publice

Ca idee generală, actorii implicaţi în politicile publice diferă în funcţie de
ţara analizată, perioada istorică în care se realizează analiza şi problemele care
trebuie rezolvate prin intermediul acestor politici. Ca urmare, nu este posibilă o
enumerare exhaustivă a acestor politici.
Actorii unei politici publice sunt indivizii, organizaţiile şi instituţiile care
participă la procesul de elaborare a politicilor publice, indiferent de gradul lor de
3
Ham C., Hill M., The Policy Process in the Modern Capitalist State, Harvester Wheatsheaf,
London, 1984, p. 11.
4
Hogwood B. W., Gunn L. A., Policy Analysis for the Real World, Oxford University Press,
1984, pp. 12-19.
5
Clarke E. Cochran, American Public Policy: An Introduction, St. Martin's Press, 1993.
6
Dye Th. R., Understanding Public Policy, Prentice Hall, 2007.
7
Cochran Ch. L., Malone Eloise F., Public policy, Viva Books Private Limited, 2007.
8
Peters B. Guy, Politics of Bureaucracy, Routledge, 2001.
9
Birkland Th. A., op.cit., p.20.
2
implicare. Actorii pot aparţine atât instituţiilor statului, organizaţiilor societăţii
civile, cât şi organizaţiilor internaţionale .10
Actorii individuali ai politicilor publice sunt consideraţi a fi Preşedintele
ţării şi cetăţenii, în timp ce actorii colectivi sunt reprezentaţi de guvern şi de
parlament.11
În funcţie de poziţia (provenienţa) lor, aceiaşi actori se divid în cei
proveniţi din interiorul sistemului politico-administrativ şi cei din afara acestui
sistem.
O problemă deosebită legată de actorii politicilor publice este aceea a
identificării lor. În acest sens, Colebatch propune trei criterii: autoritatea,
expertiza şi regulile.
Conform primului criteriu, politicile publice sunt rezultatul deciziei celor
care deţin autoritatea în domeniul politicii publice respective. Autoritatea conferă
dreptul unor instituţii de a participa şi de a lua decizii în procesul de elaborare a
politicii publice. Autoritatea îi deosebeşte pe acei actori care au dreptul, conform
legii, de a participa în acest proces, de cei care trebuie să îşi susţină dreptul de a fi
implicaţi.
Deţinerea autorităţii nu se referă doar la instituţia responsabilă pentru
luarea deciziei finale cu privire la o problemă de politică publică, ci şi la ceilalţi
actori care pot participa la luarea deciziei.
Autoritatea nu poate să anticipeze participarea anumitor actori în procesul
de formulare.
Autoritatea poate să ajute la realizarea unei distincţii între o decizie
autorizată de politică publică şi o părere exprimată de către ceilalţi participanţi.
Deţinerea expertizei relevante pentru rezolvarea unei probeleme de
politică publică poate conferi unor persoane/instituţii dreptul de a participa la
rezolvarea acesteia.
S-a observat că experţi provenind din domenii diferite pot defini o
problemă de politică publică în mod diferit şi pot propune soluţii diferite.
Prin reguli se înţeleg acele legi şi regulamente care ghidează activitatea
instituţiilor publice. Ele definesc cine participă la procesul de elaborare a politicii
publice, cine este responsabil pentru luarea unei decizii şi ce proceduri trebuie
urmate până să se ajungă la luarea unei decizii.12
Problemele complexe şi existenţa a mai multor actori implică nevoia de
reguli.
Parlamentul reprezintă o instituţie centrală în cadrul actorilor implicaţi în
politicile publice. Comisiile parlamentare, membrii parlamentului şi staful tehnic
(consilierii) sunt componente importante în procesul de definire şi implementare
a politicilor publice.
10
Howlett Michael, Ramesh, M., Studying Public Policy: Policy Cycles And Policy
Subsystems, Oxford University Press, 2003.
11
Colebatch H. K., Policy, Open University Press, Buckingham, 1998.
12
Ostrom E., Governing the Commons: The Evolution of Institutions for Collective Action,
Cambridge University Press, 1990.
3
Guvernul şi aparatul executiv deţin un rol central în elaborarea şi
implementarea politicilor publice.
Puterea diferă în funcţie de regimul politic
Guvernul deţine o serie de resurse, care îi conferă un rol principal în
elaborarea politicilor publice.13
Aceste resurse acoperă atât resursele umane, informaţiile, cât şi resursele
financiare.
Un alt actor important în cadrul definirii şi implementării politicilor
publice este Preşedintele. Atribuţiile Preşedintelui diferă în fiecare ţară.
Cea de-a doua categorie de actori o reprezintă cei din sfera societăţii civile
(mass-media, grupurile de interese şi institutele de cercetare).
Mass-media poate influenţa agenda decidenţilor prin manipularea
informaţiilor pentru definirea acelor probleme pe care publicul le consideră
importante.
Impactul pe care grupurile de interese îl au asupra formulării şi
implementării politicilor publice variază în funcţie gradul de organizare al
acestora, de numărul de membri şi de resursele financiare, politice şi
informaţionale avute la dispoziţie.
Acestea pot fi diferite organizaţii informale sau structurate în diferite
tipuri de ONG-uri.
Institutele de cercetare sunt asociate cu anumite interese politice dar, în
general, ele încearcă să îşi menţină o imagine de autonomie intelectuală faţă de
guvern sau de partidele politice, pentru a putea fi luate în considerare.
Pot fi organizate în cadrul universităţilor sau independent de acestea.
1.3. Abordări ştiinţifice ale politicilor publice

Există o abordare clasică, primară a politicilor publice, care le tratează ca
pe un produs sau subiect.
Colebatch consideră această abordare drept un model de alegere raţională
autoritară a unor anumite politici.14
În viziunea clasică, pentru ca o politică să fie considerată publică, ea
trebuie să fie ”generată sau cel puţin procesată de organizaţii, proceduri şi
influenţe guvernamentale”.15
Alţi specialişti constată că politicile publice accesează resurse publice şi
induc măsuri legale coercitive într-o manieră în care alte politici nu o pot
realiza.16
Modelul clasic al politicilor publice este un model raţional, în care politica
este definită în mod corect, în contextul unei linii directoare.
13
Howlett M., Ramesh M., Studying Public Policy: Policy Cycles and Policy Subsystems,
Oxford University Press, 1995.
14
Colebatch H. K., op.cit., 1998, p.102, p. 108.
15
Hogwood B. W., Gunn L. A., op cit., 1984, p.24.
16
Bridgman P., Davis G., Australian Policy Handbook, Allen and Unwin, Sydney, 1998.
4
Numeroşi specialişti vorbesc chiar despre un ”ansamblu de elemente ale
politicii publice”. Un obiectiv este trecut într-o agendă de lucru, în scopul
definirii lui. Pasul următor îl constituie trecerea obiectivului prin diferite
compartimente legislative şi executive ale guvernului, care propun, analizează,
legitimează, aleg şi redefinesc soluţii alternative.
Soluţia aleasă este implementată de către agenţiile guvernamentale şi este
permanent monitorizată şi revizuită de către actorii interesaţi iar, în final, dacă
managementul adoptării deciziei politice este complex, soluţia poate fi
reevaluată.17
Avocaţii definiţiei clasice a politicilor publice consideră că:18
politicile implică o serie de decizii intercondiţionate;
politicile publice sunt implementate prin intermediul indivizilor şi
organizaţiilor guvernamentale;
politicile publice sunt influenţate de deciziile politice anterioare şi de
factorii de mediu;
politicile sunt prezentate prin mass media înainte de implementarea lor;19
politicile publice implică atât acţiunea cât şi inacţiunea;
politicile nu pot fi analizate separat de procesul de constituire a politicii;
politicile publice prezintă consecinţe care pot sau nu pot fi previzionate;
politicile sunt definite subiectiv şi pot fi definite retrospectiv;
politicile publice necesită resurse şi acţiuni practice.
Colebatch consideră ciclul politic drept procesul politic de la iniţierea sa
până la sfârşitul ciclului, proces care parcurge următoarele etape: adoptarea
deciziei politice, implementarea şi cuantificarea rezultatelor implementării ei.
Howlett şi Ramesh definesc ciclul politic ca având de parcurs mai multe
etape, respectiv: recunoaşterea problemei care trebuie rezolvată prin intermediul
politicii publice, propunerea unor soluţii de rezolvare, alegerea soluţiei optimele,
implementarea politicii publice şi evaluarea rezultatelor obţinute.
Bridgman şi Davis delimitează opt etape ale ciclului politic: identificarea
problemei, analiza politică a acesteia, definirea instrumentelor politice care pot fi
utilizate, consultarea, coordonarea, decizia, implementarea şi evaluarea
rezultatelor obţinute.
O altă manieră clasică de abordare a politicilor publice este accea a
utilizării teoriei sistemelor pentru explicarea acestora. Easton a argumentat că,
asemănator sistemelor biologice, sistemele politice pot fi considerate sisteme
deschise şi adaptive, în cadrul cărora input-urile (cerinţele esenţiale care trebuie
rezolvate prin intermediul politicilor publice şi sprijinul public) se transformă în
output-uri (decizii şi acţiuni).20
17
Stone Deborah, Policy Paradox and Political Reason, Longman, 1988, p.7.
18
Hogwood B. W., Gunn L. A., op cit., 1984, pp. 19-24.
19
Lipsky M., Street-Level Bureaucracy: Dilemmas of the Individual in Public Services, Russell
Sage Foundation, New York, 1980, p.12.
20
Easton D., A Framework for Political Analysis, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1965.
5
Această abordare de tip black box a fost completată, în anii ’70, prin
introducerea noţiunii de impact al politicii publice, care este distinctă de aceea de
output.21
O abordare modernă a conceptului sistemic în cadrul politicilor publice
este aceea în care guvernele aplică direct anumite input-uri unor procese specifice
în scopul obţinerii acelor output-uri care să fie capabile să satisfacă doleanţele
anumitor categorii sociale sau ale întregii populaţii.22
Conform acestei ultime abordări:
input-urile cuprind: resursele financiare, managementul, abilităţile,
experienţa şi facilităţile fizice aflate la dispoziţia guvernului;
procesele specifice acoperă: obiective, activităţi şi strategii care trebuie
realizate;
output-urile evidenţiază bunurile, produsele şi serviciile care sunt realizate
ca efect al implementării politicilor publice;
impactul politicilor publice cuantifică modificările care apar la nivelul
consumatorilor sau al întregii societăţi, ca efect al output-urilor.
Instrumentele politicilor publice pot evolua între două limite extreme:
voluntarismul şi coerciunea. În acest sens, au fost identificate patru categorii de
instrumente politice: educaţia şi implicarea partizană, stimulentele economice
(cheltuielile şi taxele), achiziţiile guvernamentale şi legislaţia specifică.23
Cea de-a doua concepţie de abordare a politicilor publice o reprezintă
perspectiva conexiunilor structurate. Potrivit acestei concepţii, nu există un
singur factor de decizie care trebuie să rezolve o problemă dată, ci o multitudine
de participanţi ierarhizaţi, cu niveluri diferite de înţelegere a problemei abordate
şi de interacţiune între ei. Aceşti participanţi sunt ministerele, consilierii
ministeriali, politicienii, funcţionarii publici, reprezentanţi ai opiniei publice, ai
mass media şi mediului academic.
În acest context, un rol important îl deţin negocierile dintre participanţii la
actul decizional. Practic, politica publică reprezintă o activitate continuă realizată
de grupuri de actori politici care utilizează instituţiile publice adecvate în scopul
definirii şi articulării unor obiective specifice în funcţie de scara valorică pe care
aceşti actori politici o stabilesc.24
Practic, politicile publice reprezintă interfaţa dintre interese, alianţe şi
scopuri în procesul de găsire a soluţiilor, care implică indivizi şi grupuri, fiecare
dintre ei având valori, pregătire, tradiţii şi limbaje diferite.
21
Sharkansky I., Environment, Policy, Output and Impact: Problems of Theory and Method in
the Analysis of Public Policy, in Policy Analysis and Political Science, Markham, Chicago, 1970.
22
Palmer B., Beyond Program Performance Indicators: Performance Information in a National
System of Health and Family Services, in National Leadership through Performance Assessment,
ed. Department of Health and Family Services, Canberra, 1997, p.23.
23
Fenna Alan, Introduction to Australian Public Policy, Addison Wesley Longman, Melbourne,
1998, p.7.
24
Considine Mark, Public Policy: A Critical Approach, Macmillan, Melbourne, 1994, p.4.
6
Întrebări de autoevaluare
1. Care sunt elementele care realizeaza coerenta politicilor publice?

2. Prin ce se caracterizeaza politicile publice?
3. Definiti autoritatea în domeniul politicii publice.
4. Care sunt consideratiile avocatilor definiției clasice a politicilor publice?
5. Perspectiva conexiunilor structurate.
7
Capitolul 2 : Impactul bugetului Uniunii Europene asupra politicilor publice
Bugetul Uniunii Europene reflectă prioritățile şi politicile curente ale U.E din fiecare an.
El este actul care autorizează finanţarea tuturor activităţilor comunitare precum şi operaţiunile
aferente lor.
La începutul istoriei sale, Uniunea Europeană, sub forma celor trei organizaţii (C.E.C.O.,
EUROATOM şi C.E.E.), opera cu trei bugete diferite. Resursele aferente finanţării acestor bugete
proveneau din contribuţiile statelor membre. Consiliul European deţinea un rol important în
asigurarea managementului bugetar.
Prin creşterea gradului de integrare economică, situaţia bugetului Uniunii Europene s-a
modificat, datorită următoarelor cauze:
• unificarea instrumentelor bugetare: la 23 iulie 2002, Tratatul C.E.C.O. a expirat, fapt ce a
condus la stabilirea unui singur buget la nivelul Uniunii Europene;
• realizarea unui echilibru eficient la nivel instituţional: Parlamentul European şi Consiliul
European sunt considerate autorităţile bugetare la nivelul U.E.;
• implementarea sistemului resurselor bugetare proprii: iniţial, bugetul a fost finanţat din
contribuţiile statelor membre, dar, începând cu anul 1970, a fost introdus sistemul resurselor
proprii.1
Tratatul de la Roma, în articolul 2102 arăta faptul că: „bugetul trebuie să fie finanţat în
întregime din resurse proprii”, ceea ce însemna că, din punct de vedere financiar, Comunitatea
trebuia să fie autonomă, iar resursele sale trebuiau să aparţină Comunităţii însăşi.
Comisia Europeană a prezentat un pachet de măsuri de reformă, cunoscut drept „pachetul
Delors”. Acest pachet s-a finalizat prin adoptarea Acordului Inter-instituţional de la Bruxelles
(1988), prin care s-au proiectat veniturile şi cheltuielile bugetare pe perioada 1988-1992.
Reforma Delors a adus următoarele noi elemente:
introducerea sistemului cadrului financiar multianual pentru perioadele 1988-1992, 1993-
1999, 2000-2006, precedate de trei acorduri inter-instituţionale;
crearea unei noi categorii de resurse, bazată pe PNB-ul statelor membre, în funcţie de
abilitatea de a plăti a fiecărui stat;
stabilirea unui plafon total pentru resursele proprii, ca procent din PNB-ul U.E.;
stabilirea unui plafon ghid pentru controlul cheltuielilor aferente agriculturii;
introducerea unei rate maxime de creştere a cheltuielilor neobligatorii care fac obiectul
deciziilor Parlamentului European;
corectarea resurselor care provin din TVA.
În cadrul Consiliului European de la Edinburgh (decembrie 1992), a fost adoptat planul de
buget pentru perioada 1993-1999, având la bază pachetului Delors II, care luase în considerare şi
politicile introduse prin Tratatul de la Maastricht.
Previziunile bugetare aferente perioadei 2000-2006 au constituit obiectul Agendei 2000.
Actuala perspectivă financiară, 2007-2013, se fundamentează pe Comunicările Comisiei
Europene COM(2004) 1013 și COM(2004) 487.4
1
prin Decizia din 21 aprilie 1970, revizuită în anii 1988, 1994 şi 2000.
2
ulterior, articolul 269 din Tratatul de la Amsterdam.
3 European Commission, Building our common future - Policy challenges and budgetary means of the enlarged
Union 2007-2013, Brussels, 10th of February 2004.

4 European Commission, Financial Perspectives 2007 – 2013, Brussels, 14th of July 2004.
8
2.2. Coceptul de buget european
În concordanţă cu Reglementările Financiare din anul 2002, bugetul poate fi definit ca

„instrumentul care, pentru fiecare an financiar în parte, previzionează şi autorizează toate
veniturile şi cheltuielile considerate necesare pentru U.E.”5.
Evoluţia sa de-a lungul timpului reflectă transformările succesive ale construcţiei
europene. În anul 1970, bugetul comunităţii era de 3,6 miliarde ecu ( la 1 ianuarie 1999, 1 ecu = 1
euro) şi era constituit aproape în totalitate din fonduri pentru cheltuielile legate de politica
agricolă comună.
Astăzi, bugetul U.E. este de aproximativ 100 miliarde euro și acoperă toate politicile
comunitare: politica agricolă comună, politica de dezvoltare regională, politicile referitoare la
cercetare, educaţie, formare, acţiunile de cooperare internaţională etc.
Regulile referitoare la procedurile bugetare, la resursele şi la cheltuielile bugetare fac
obiectul Articolelor 268-280 din Tratatul de la Amsterdam.
Din anul 1998, bugetul anual al Uniunii este stabilit în concordanţă cu un plan financiar pe
termen mediu, care defineşte limitele anuale ale cheltuielilor comunitare.
În anul 1999, în cadrul negocierilor "Agendei 2000", legate de priorităţile viitoare ale
U.E., au fost stabilite şi adoptate liniile directoare ale politicii bugetare pe o perioadă de 7 ani,
între 2000 şi 2006. Aceste perspective bugetare pe mai mulţi ani sunt adoptate atât de Consiliul
U.E., cât şi de Parlamentul European.
Perspectivele financiare pe 2000-2006 au inclus şi credite pentru lărgirea Uniunii.
Bugetul U.E. prezintă şi o importantă funcţie de redistribuire, transferând fonduri de la
regiunile bogate către cele sărace, în scopul atingerii convergenţei (politica structurală).
Bugetul U.E. se fundamentează pe următoarele principii:
unitatea: toate veniturile şi toate cheltuielile trebuie prezentate împreună, într-un
singur document. Conform Articolului 268 al Tratatului, U.E. are un singur buget.
universalitatea: toate veniturile bugetare sunt folosite pentru a finanţa toate
cheltuielile bugetare;
echilibrul dintre venituri şi cheltuieli: în vederea obţinerii unui buget echilibrat6.
Atunci când bugetul U.E. se încheie cu un excedent, surplusul este considerat un
venit adiţional, care va fi inclus în bugetul din anul financiar următor. Ca urmare,
orice excedent bugetar la nivelul U.E. nu poate fi folosit ca instrument de
intervenţie în economie, aşa cum sugerează teoria keynes-istă;
anualitatea: perioada de timp care este acoperită de un buget este cea de un an
calendaristic7.
Aceste patru principii asigură transparenţa bugetului şi uşurează activitatea de control.
2.2.1. Veniturile bugetare
Bugetul U.E. este adesea înţeles greşit. Important ca valoare absolută (peste 100 de
miliarde de euro pe an), acesta este redus când este exprimat ca procentaj din cheltuielile publice
totale ale U.E. (sub 2,5%).
Resursele proprii ale U.E. au fost introduse în anul 1970, cu scopul de a finanţa
cheltuielile comune, de a asigura independenţa şi identitatea U.E. faţă de statele membre.
Resursele proprii ale U.E. sunt definite ca: „taxele pe venit alocate irevocabil Comunităţii
pentru a finanţa bugetul său şi pentru a-l echilibra în mod automat, fără a mai fi necesară vreo
decizie a autorităţilor naţionale” (Comisia Europeană, 2001).
Resursele bugetare proprii, definite în 1970 şi reformulate în 1998, se referă la:
5 European Council, Regulation No. 1605/25th of June 2002, Article no. 4.

6 Articolul 269 din Tratatul de la Maastricht
7 Articolul 272.1 din Tratatul de la Maastricht
9
taxe provenite din Politica Agricolă Comună şi cele impuse pe producţia de zahăr şi de
glucoză;
taxe vamale impuse prin Tariful Vamal Comun şi colectate de către U.E. la graniţele sale
externe;
un anumit procent din TVA colectată de statele membre. Pentru a calcula acest venit, se
determină, iniţial, o bază a TVA uniformă, în conformitate cu legislaţia U.E.. Această bază poate
reprezenta maximum 50% din PNB-urile statelor membre;
un anumit procent din PNB-ul statelor membre. Introdusă în anul 1988, această rată
uniformă are ca efect echilibrarea bugetului U.E.. Introducerea acestei cote a fost necesară
deoarece celelalte resurse bugetare nu erau suficiente pentru a finanţa bugetul comunitar.
Toate aceste resurse sunt colectate de statele membre şi transferate U.E. la adoptarea
bugetului, cu o reţinere de 25% permisă datorită costurilor de colectare.
Colectarea veniturilor de la statele membre se face în aşa fel încât să se evite o creştere
prea mare a bugetului comunitar.
Deoarece cetăţenii U.E. nu pot realiza distincţia dintre taxele pe care le plătesc pentru
bugetul naţional şi pentru cel comunitar, s-a încercat o modificare a modului de reflectare a
veniturilor bugetare proprii, chiar prin propunerea introducerii unei „taxe europene” sau a unei a
cincea noi surse de venit. În acest sens, au fost propuse ca noi taxe: taxa pe emisiile de bioxid de
carbon, accizele pe tutun, alcool şi ulei mineral, taxele pe veniturile corporaţiilor, taxele pe
comunicaţii, taxele pe venitul personal etc.
O altă propunere vizează modificarea întregului sistem de colectare a veniturilor şi
creşterea rolului contribuţiilor legate de PNB-urile naţionale. Mai mult chiar, Comisia Europeană
a sugerat o concentrare a surselor de venituri bugetare în direcţia taxelor pe consumul de energie,
pe TVA şi pe taxele pe veniturile corporaţiilor.
Politicile europene trebuie puse în aplicare într-un mod eficient şi eficace, pentru a asigura
valoarea adăugată necesară. Instituţiile şi, în special, Comisia sunt responsabile de folosirea
resurselor financiare. Acestea trebuie să fie în măsură să demonstreze că bugetul este gestionat în
conformitate cu cele mai înalte standarde şi că există mecanisme de execuţie eficiente şi eficace.
Principalele aspecte care apar în acest context sunt următoarele:
echilibrul dintre acordarea de sprijin financiar diverselor activităţi şi concentrarea
fondurilor disponibile: concentrarea pe un număr mai mic de obiective politice poate favoriza
economiile de scară şi, în anumite cazuri, poate face economii în bugetele naţionale. Cu toate
acestea, o astfel de abordare ar priva celelalte domenii de un sprijin financiar;
echilibrul dintre gestionarea centralizată şi descentralizată: în prezent, fondurile europene
sunt puse în aplicare prin diverse metode de gestionare. Aproximativ 22% dintre acestea sunt
gestionate la nivel central, de către Comisie; gestionarea a aproximativ 76% din fonduri este
delegată de către Comisie statelor membre, în conformitate cu „gestiunea repartizată”; restul
fondurilor sunt gestionate împreună cu organizaţii internaţionale sau de către ţări terţe. Având în
vedere evoluţia politicilor, trebuie reanalizată situaţia pentru a se determina modul în care
diversele tipuri de gestionare pot oferi o bună gestiune financiară şi în ce măsură echilibrul
existent reprezintă răspunsul adecvat;
simplificarea sporită şi consolidarea instrumentelor de punere în aplicare: deschiderea unei
noi perioade de finanţare la începutul acestui an a fost însoţită de o simplificare considerabilă a
structurii bugetului U.E. şi a instrumentelor executare a bugetului, cu programe care au fost
reorganizate pentru a respecta principiul „un program, un fond” şi cu un nou echilibru între
accesibilitatea programelor U.E. şi buna gestiune financiară. Rentabilitatea punerii în aplicare şi
coerenţa între programe stau la baza realizării unei valori adăugate;
mobilizarea resurselor: alegerea metodei de gestionare ajută la determinarea măsurii în
care bugetul U.E. poate mobiliza resurse suplimentare, prin utilizarea altor instrumente europene
precum Banca Europeană de Investiţii, prin intermediul cheltuielilor naţionale, regionale şi locale
sau cu ajutorul contribuţiilor din sectorul privat;
utilizarea agenţiilor executive: posibilitatea de a înfiinţa agenţii executive însărcinate cu
anumite responsabilităţi de gestionare a fondurilor puse în aplicare direct de către Comisie a
10
facilitat accesul la un personal specializat pentru anumite activităţi de gestionare, a sporit
vizibilitatea gestionării programelor şi a oferit economii de scară. Totuşi, acest lucru pune în
discuţie echilibrul optim dintre responsabilităţile politice şi de gestionare în cadrul instituţiilor;
cofinanţarea: este un exemplu de parteneriat între acţiunile regionale, naţionale şi
comunitare în scopul realizării politicilor U.E. Aceasta sporeşte gradul de implicare şi oferă un
stimulent suplimentar pentru asigurarea complementarităţii dintre acţiunile comunitare şi
naţionale. Cofinanţarea obligatorie la nivelul statelor membre este o caracteristică esenţială a
politicilor structurale şi de dezvoltare rurală ale Uniunii Europene, politici reprezentând împreună
40% din cheltuieli în perioada financiară actuală;
asigurarea transparenţei şi vizibilităţii totale, precum şi a răspunderii depline în ceea ce
priveşte gestionarea bugetului, pentru a garanta legitimitatea şi încrederea cetăţenilor în Uniunea
Europeană;
flexibilitatea: buna gestiune financiară ar putea fi sporită printr-o flexibilitate mai mare,
permiţând resurselor să fie realocate în cadrul şi între rubricile bugetare. Acest lucru ar putea
contribui la redirecţionarea sprijinului spre programele cele mai performante în termeni de
rentabilitate şi în funcţie de criterii precum capacitatea de absorbţie observată.
Venitul total al U.E. trebuie să fie egal cu totalul cheltuielilor şi să se încadreze în limitele
legale convenite, care sunt în prezent de 1,31% din VNB (Venitul Național Brut) pentru creditele
de angajament şi de 1,24% din VNB al U.E. pentru creditele de plată.
În prezent, principala sursă de finanţare a bugetului U.E. este o resursă bazată pe produsul
naţional brut al statelor membre. Aceasta a ajuns să depăşească celelalte surse, respectiv taxele
vamale şi prelevările agricole („resursele proprii tradiţionale”), precum şi o resursă bazată pe taxa
pe valoarea adăugată.
Sistemul resurselor proprii a cunoscut evoluţii semnificative de la începutul primului cadru
financiar. În 1988, resursa VNB reprezenta sub 11% din finanţarea U.E., în comparaţie cu 28%
provenind din taxe vamale şi prelevări agricole şi cu 57% provenind din resursa proprie bazată pe
TVA.
În 2013, resursa VNB va reprezenta 74% din finanţarea U.E., în raport cu 13% provenind
din taxe vamale şi agricole şi cu 12% provenind din resursa bazată pe TVA.
Sursele şi mecanismele de finanţare a bugetului U.E. ar trebui să asigure o finanţare mai
adecvată a politicilor U.E. Acestea ar trebui evaluate pe baza principiilor convenite de comun
acord, precum eficienţa economică, echitatea, stabilitatea, vizibilitatea şi simplitatea, eficienţa
costurilor administrative, autonomia financiară şi caracterul suficient.
Niciuna dintre sursele de finanţare ale bugetului U.E. nu respectă toate aceste principii în
egală măsură şi este greu de conceput un sistem de finanţare „ideal”.
Cu toate acestea, structura resurselor ar trebui să încerce să respecte cele mai importante
principii fondatoare în cea mai mare măsură posibilă, minimizând în acelaşi timp efectele
negative din perspectiva celorlalte principii relevante. În acest sens, trebuie alese principiile în
funcţie de importanţa lor relativă.
Deşi sistemul actual a reuşit să furnizeze suficiente resurse pentru finanţarea bugetului
U.E., dezbaterea continuă totuşi în legătură cu posibilitatea de a îmbunătăţi sursa de finanţare
pentru a respecta în mai mare măsură principiile financiare relevante.
Prin urmare, statele membre au adesea tendinţa de a judeca politicile şi iniţiativele
europene în termeni de profit în raport cu contribuţiile naţionale, în loc să evalueze mai întâi
valoarea globală de realizare a anumitor politici la nivel european. Compoziţia generală a
sistemului de resurse proprii va reprezenta un element important care urmează să fie analizat în
contextul revizuirii.
În urma acordului de la Fontainebleau din 1984, conform căruia „orice stat membru a
cărui contribuţie bugetară este excesivă în raport cu prosperitatea sa relativă poate beneficia de un
mecanism de corecţie la momentul potrivit”, au fost introduse mai multe corecţii permanente sau
temporare la nivelul veniturilor.
Aceste corecţii includ corecţia în favoarea Regatului Unit – care constă, în special, în
rambursarea unui procent de 66% din diferenţa dintre contribuţiile pe baza VNB şi TVA plătite de
11
Regatul Unit la buget şi veniturile acestui stat – sumele forfetare plătite Ţărilor de Jos şi Suediei,
cote TVA reduse pentru Ţările de Jos, Suedia, Germania şi Austria, precum şi o taxă forfetară de
reţinere a 25% din resursele proprii tradiţionale pentru statul membru care le colectează.
Acestea au redus considerabil simplitatea şi transparenţa sistemului. Şi mai important este
faptul că această logică, alături de accentul pus din ce în ce mai mult pe o abordare strict
„contabilă” care urmăreşte în special maximizarea câştigurilor, a condus la tensiuni între statele
membre şi a animat dezbaterea publică în ceea ce priveşte cheltuielile U.E. şi beneficiile statutului
de stat membru.
În acest context, revizuirea va examina atent dacă şi în ce măsură diversele mecanisme de
corecţie care au apărut, alături de principiile lor fundamentale, sunt în continuare justificate.
Un consens în ceea ce priveşte priorităţile de cheltuieli ar putea deja facilita o reformă a
sistemului de resurse proprii al U.E.
2.2.2. Cheltuielile bugetare
Fondurile bugetare sunt folosite pentru a finanţa toate politicile U.E. în anul bugetar
respectiv.
Categoriile de cheltuieli sunt extrem de diverse şi au o sferă de cuprindere mare.
Politicile U.E. au cunoscut schimbări enorme în cursul ultimelor decade, iar bugetul a
încercat atât să promoveze, cât şi să reflecte această evoluţie.
Bugetul U.E. a reflectat etapele esenţiale ale integrării europene. Evoluţii precum piaţa
unică, extinderea, dezvoltarea unei viziuni globale asupra Europei, au necesitat, de fiecare dată,
schimbarea configuraţiei cheltuielilor Uniunii Europene.
Anul 2008 a deschis o nouă etapă în această evoluţie având în vedere că, pentru prima
dată, politicile care urmăresc în special creşterea economică şi locurile de muncă vor absorbi cea
mai mare parte a bugetului U.E.
Profilul cheltuielilor Uniunii Europene s-a schimbat în mod considerabil de-a lungul
timpului: în mod tradiţional, cea mai mare parte a bugetului U.E. a fost concentrată pe un număr
relativ mic de domenii politice.
Totuşi, atât în cadrul cât şi în afara acestor domenii, priorităţile în materie de cheltuieli şi
obiectivele politice urmărite au evoluat. Reforma bugetului se loveşte mereu de un conservatorism
intrinsec.
În ciuda faptului că reforma reprezintă o provocare pe plan politic, a existat posibilitatea
producerii de schimbări şi reorientări semnificative, deşi răspunsul a venit uneori cu întârziere.
Provocarea constă în elaborarea unui buget pentru viitor, care să anticipeze problemele
viitoare într-o lume care se confruntă cu schimbări rapide.
După cum bugetul evoluează de la un cadru financiar la altul, fiecare dintre aceste cadre
este caracterizat, de asemenea, de a o anumită flexibilitate. În timp ce unele programe de
cheltuieli beneficiază de continuitate, schimbările survenite în situaţia politică pot testa, de
asemenea, capacitatea bugetului U.E. de a se adapta pentru a produce rezultate optime şi pentru a
spori capacitatea de reacţie politică.
2.2.3. Procedurile bugetare
Procedura bugetară reprezintă un proces legislativ în care sunt implicate principalele

instituţii ale U.E.: Comisia Europeană, Parlamentul European şi Consiliul European.
Consiliul şi Parlamentul European adoptă principalele decizii, în timp ce Comisia
Europeană are rolul de a pregăti şi trasa o schiţă de buget şi de a o implementa ulterior.
Bugetul U.E. este calculat numai în euro. Procedura este de lungă durată şi complexă,
desfăşurându-se pe câteva etape, precis delimitate în timp, astfel încât noul buget să poată fi
adoptat înainte de 1 ianuarie al fiecărui an.
12
Există câteva mecanisme care asigură coordonarea şi cooperarea între instituţiile
comunitare, pe diferite etape ale derulării procedurii bugetare. Consiliul şi Parlamentul European
au întâlniri bilaterale de conciliere şi întâlniri trilaterale, cu Comisia Europeană.
La aceste ultime întâlniri participă: Comisarul pentru buget, Preşedintele Comitetului
Bugetar din cadrul Parlamentului European şi Preşedintele pentru buget din cadrul Consiliului
European. Aceste întâlniri sunt necesare deoarece bugetul reprezintă esenţa agendei politice şi
stipulează priorităţile Uniunii Europene.
2.3. Bugetul U.E. pe orizontul 2007-2013
Perspectivele financiare pentru perioada 2007-2013 s-au redus de la opt la cinci capitole.
Acest lucru face sistemul mult mai rigid și permite utilizarea mult mai eficientă a resurselor
disponibile.
Pe perioada 2007-2013, veniturile bugetare vor fi de 1025 miliarde euro și vor acoperi
următoarele obiective:
creştere durabilă: această rubrică include fondurile structurale, cercetarea şi educaţia, cu un
buget de 382 de miliarde de euro pentru 7 ani. Acest obiectiv vizează două componente: eficiență
și coeziune, legate de creșterea economică și de utilizarea factorului muncă;
conservarea şi gestionarea resurselor naturale: este vorba despre finanţarea politicii
agricole comune şi a politicilor de mediu, cu un buget de 371 de miliarde de euro;
cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie: 10,7 de miliarde de euro sunt destinate activităţilor
legate de justiţie şi afaceri interne. Această sumă va acoperi şi programele care încurajează
cetăţenia europeană, cum ar fi schimburile între tineri, înfrăţirea oraşelor şi dimensiunea
europeană a presei şi culturii;
administraţia (inclusiv serviciile de traducere) va beneficia de 49,8 de miliarde de euro,
adică 5,75% din bugetul total.
Europa trebuie să îşi promoveze valorile pe fundalul sporirii diversităţii şi schimbării şi
într-un context mondial din ce în ce mai complex;
o concurenţa pentru resurse şi pieţe a devenit mai acerbă. Balanţa economică a puterii se
schimbă. Deschiderea de noi pieţe enorme creează oportunităţi multiple pentru europeni, dar va
testa, în acelaşi timp, capacitatea Europei de a se adapta în continuare la schimbările structurale şi
de a gestiona consecinţele sociale ale acestora;
o globalizarea stimulează progresul ştiinţific şi tehnologic, ceea ce conferă dimensiunii
europene o importanţă sporită în promovarea cunoaşterii, mobilităţii, competitivităţii şi inovării.
U.E. poate contribui la valorificarea avantajelor oferite de dimensiunea sa continentală pentru a
promova excelenţa şi a o transforma în creştere;
o transformarea într-o economie a cunoaşterii şi a serviciilor este la fel de profundă precum
trecerea anterioară de la agricultură la industrie. Aceasta schimbă natura muncii. Tehnologia
informaţiei şi aptitudinile personale sunt deosebit de căutate. Prea mulți tineri – unul din şase –
renunţă prea devreme la şcoală, în timp ce şi mai mulţi nu au aptitudinile de bază necesare
economiei cunoaşterii;
o nivelurile actuale ale ratelor natalităţii vor modifica structura şi echilibrul societăţilor
noastre, ridicând probleme importante atât în ceea ce priveşte eficacitatea economică, cât şi
echitatea între generaţii. Trebuie găsite răspunsuri adecvate pentru a promova reînnoirea
demografică, prelungirea vieţii active în condiţii mai bune, o Europă mai productivă şi mai
dinamică, integrarea migranţilor, precum şi viabilitatea finanţelor publice. Din acest punct de
vedere, sunt importante, de asemenea, aspectele legate de îngrijirea copiilor şi de echilibrarea
vieţii profesionale în contextul sprijinirii numărului din ce în ce mai mare de familii în care ambii
părinţi lucrează;
o solidaritatea şi angajamentul Europei în favoarea justiţiei sociale reprezintă o dimensiune
importantă a modului de viaţă european într-o lume globalizată. U.E. a făcut din bugetul său un
instrument pentru promovarea dezvoltării economice în regiunile mai puţin dezvoltate de pe
teritoriul său, însă sporirea disparităţilor în urma extinderii subliniază importanţa coeziunii
13
economice şi sociale şi ridică întrebări legate de modul cel mai eficient în care bugetul poate fi
utilizat pentru a promova solidaritatea.
În perioada 1988 - 2007, extinderea a sporit populaţia U.E. cu 50%. În 1988, patru dintre
cele 12 state membre aveau un PIB pe cap de locuitor sub 75% din media U.E. După 21 de ani, 10
dintre cele 27 de state membre sunt în aceeaşi situaţie, iar 7 dintre acestea au un PIB pe cap de
locuitor sub nivelul celui mai sărac stat membru din 1988;
• impactul schimbărilor climatice asupra mediului şi al societăţii europene a devenit un
• element central al agendei europene, obligând factorii de decizie să reflecteze asupra celui
mai adecvat răspuns care să folosească instrumentele politice aflate la dispoziţia U.E. Acest lucru
se aplică atât eforturilor de a modera schimbările climatice prin stoparea creşterii emisiilor de
gaze cu efect de seră, cât şi necesităţii de a întreprinde măsuri care să permită adaptarea la
consecinţele schimbărilor climatice;
• presiunile exercitate de schimbările climatice asupra mediului rural şi marin, alături de
schimbările demografice şi de evoluţia cerinţelor consumatorilor, acţionează împreună pentru a
reda o nouă dimensiune politicilor Uniunii Europene în materie de agricultură, mediu natural,
societate rurală şi zone marine;
• energia sigură, durabilă şi competitivă reprezintă una dintre principalele provocări ale
societăţii. Aprovizionarea limitată, sporirea cererii la nivel mondial şi nevoia imperativă de
reducere a emisiilor au condus la o nouă conştientizare a necesităţii de a crea o economie
europeană al cărei nivel de carbon să fie cu adevărat scăzut;
• presiunea exercitată de migraţie va avea un efect deosebit de puternic asupra Europei
datorită apropierii acesteia de regiunile cele mai sărace ale lumii şi de cele care vor fi probabil
afectate în cea mai mare măsură de schimbările climatice. Agravarea situaţiei la frontierele
noastre sudice şi estice va necesita un răspuns ferm din partea Europei, care să combine
frontierele sigure, metodele inovative de gestionare a migraţiei şi eforturile convingătoare în
vederea combaterii cauzelor primare care stau la baza migraţiei: războaiele, instabilitatea şi
sărăcia;
• dimensiunea Europeană se află din ce în ce mai mult în centrul misiunii de asigurare a
securităţii şi siguranţei publice, fie prin combaterea criminalităţii şi terorismului, fie prin
limitarea riscurilor în domeniile transporturilor, mediului, sănătăţii şi securităţii. Noile ameninţări
asupra siguranţei sunt mai diverse, mai puţin vizibile şi mai puţin previzibile. Combinarea
instrumentelor necesare pentru oferirea de răspunsuri europene eficiente în aceste domenii implică
asocierea atentă a diverşilor actori şi a diferitelor instrumente;
• globalizarea a condus la necesitatea ca Europa să dispună de o prezenţă eficientă la nivel
mondial pentru a-şi proiecta interesele şi valorile cu succes. Extinderea şi consolidarea
solidarităţii reciproce au transformat Europa într-un actor mai credibil şi mai eficient pe scena
mondială. Totodată, s-au produs schimbări în contextul mondial. Lumea a devenit mai
interdependentă. Prin urmare, nu este numai o chestiune de principiu, ci a devenit o necesitate
vitală pentru Europa să îşi intensifice eforturile în vederea asigurării unei vecinătăţi stabile şi
prospere, multilateralismului eficient, drepturilor omului şi statului de drept, precum şi a rolului
său de lider în combaterea sărăciei. Diferenţele dintre politicile interne şi externe se estompează,
iar marile politici transversale, referitoare, spre exemplu, la schimbările climatice şi biodivesitate,
schimbările demografice şi migraţie, competitivitate, terorism şi criminalitate organizată sau
nevoile în materie de energie, nu pot fi abordate decât într-un context internaţional.
Perspectiva financiară 2007-2013 a fost adoptată în decembrie 2005. Procedurile bugetare
au rămas, însă, în continuare dificile. Acesta este şi motivul pentru care Comisia Europeană a
cerut unui grup independent de experţi să găsească soluţii de simplificare. Grupul de experţi a
recomandat „o restructurare radicală a bugetului U.E. pentru a putea acoperi agenda de
dezvoltare…în conformitate cu obiectivele stabilite la Lisabona”.8 Simplificarea procedurilor
8 Sapir A., Aghion P., Bertola G., Hellwig M., Pisani-Ferry J., Rosati D., Vinals J., Wallace H., An Agenda
for a Growing Europe. Making the E.U. Economic System Deliver, Report of the Independent High-Level Study
Group, 2003.
14
bugetare ar reprezenta o contribuţie semnificativă la funcţionarea U.E., într-un moment crucial al
evoluţiei ei.
Întrebari de autoevaluare
1. Cauzele modificarii situatiei bugetului Uniunii Europene.

2. Elementele Reformei Delors.
3. La ce se refera resursele bugetare proprii, definite în 1970 şi reformulate în 1998?
4. Efectele presiunii exercitată de migraţie.
5. Definiti cofinantarea.
15
Capitolul 4: Politica Uniunii Europene în domeniul industriei
Cel de-al 21 Raport asupra Politicii Concurenţiale a Uniunii Europene

defineşte politica industrială astfel: „politica industrială este focalizată pe
implementarea efectivă şi coerentă a tuturor acelor politici care influenţează
ajustările structurale ale industriei, în condiţiile promovării competitivităţii”
(European Commission, 1994). Practic, politica industrială acoperă toate acţiunile
şi politicile statului în relaţia sa cu industria.1
Există o multitudine de opinii, cele mai multe contradictorii, în legătură
cu definirea politicii industriale:2
„politicile industriale includ intervenţia guvernamentală care favorizează
anumite firme sau industrii pe seama altora;
politica industrială afectează în mod fundamental politica concurenţială,
politica de cercetare-dezvoltare, politica comercială şi politicile regionale;
politica industrială este, în principal, direcţionată către sectorul industrial
al economiei, dar poate fi aplicată, de asemenea sectoarelor primar şi terţiar”.
În funcţie de aceste definiţii, modalităţile de analiză economică diferă
foarte mult.
Ca sferă de cuprindere, politica industrială prezintă diferite abordări:
abordarea laissez-faire;
abordarea de susţinere;
abordarea activă;
abordarea planificatoare.
În cadrul politicii industriale, ar trebui luate în considerare nu numai
bunurile rezultate din activităţile industriale, ci şi serviciile (de exemplu:
serviciile bancare sau cele ale liniilor aeriene).
Deoarece rata dobânzii bancare influenţează nivelul investiţiilor, care, la
rândul lor, determină dimensiunile activităţilor industriale, există opinii potrivit
cărora politica monetară ar trebui să fie tratată tot ca o componentă a politicii
industriale.
4.2. Necesitatea unei politici industriale la nivelul U.E.
În legătură cu politica industrială, pot fi evidenţiate trei maniere esenţiale

de abordare:
politica bazată pe mecanismele pieţei ↔ politica industrială negativă;
1 Bayliss B.T., El-Agraa A. M., Competition and industrial policies with emphasis on
competition policies, Prentice Hall, New York, 1990.
2 Croitoru L., Russu C., Târhoacă C., van Zon H., Politica industrială a României din
perspectiva aderării la Uniunea Europeană , Institutul european din România, Bucureşti,

2003.
19
politica intervenţionistă ↔ politica industrială pozitivă;

politica intervenţionistă selectivă ↔ politica industrială strategică.
În practică, guvernele influenţează industriile prin subsidii, reglementări
referitoare la concurenţă, sistemul de taxe şi alte legi şi politici care influenţează
activitatea firmelor. Ca regulă generală, toate guvernele exercită influenţe
importante asupra firmelor şi implementează politici industriale active.3,4
Mai mult, se consideră că guvernele naţionale nu pot avea altă opţiune
decât aceea de a implementa anumite politici industriale.5
În plus, tradiţiile istorice referitoare la politicile industriale fac ca
implementarea unei politici industriale unice la nivelul U.E.-27 să fie foarte
dificilă.6
4.3. Categorii de politici industriale
Politicile industriale pot fi divizate în trei mari categorii:

politica industrială orizontală (fiscală, concurenţială, regională, socială, a
factorului muncă, a protecţiei mediului etc.): implică crearea şi menţinerea unui
mediu concurenţial şi a unor reglementări pentru toate industriile, care sunt
compatibile cu obiectivele guvernului, spre exemplu promovarea competitivităţii.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, cu ajutorul acestor politici, s-a realizat piaţa
unică a U.E.
politica industrială verticală: selectează anumite ramuri industriale
pentru aplicarea unui tratament special. Deseori, această categorie de politici
industriale este asociată cu sprijinirea industriilor în declin, a acelora considerate
strategice sau a acelora care depind de tehnologiile străine;
politica industrială mixtă: vizează anumite industrii şi urmăreşte crearea
şi menţinerea condiţiilor pentru o bună performanţă, prin modificarea mediului
concurenţial şi a reglementărilor, precum şi prin dezvoltarea activităţilor de
cercetare-dezvoltare. Aceste politici pot fi evidenţiate în legătură cu industriile
high-tech sau cu biotehnologiile.
Domeniile cele mai afectate de politica industrială sunt: transporturile,
telecomunicaţiile şi aeronautica. În plus, importante sunt şi politicile industriale
referitoare la ajutorarea ramurilor în declin, fapt ce argumentează, o dată în plus,
faptul că politicile industriale intervenţioniste constituie încă o importantă forţă în
multe economii.
3 Dormer M., Kuyper L., Industry and the E.U.: Analyzing Policies for Business, Edward
Elgar, Cheltenham, 2000.
4 Worthington I., The Business Environment, Financial Times, Prentice Hall, Harlow, 2003.
5 Bangemann M., Meeting the Global Challenge, Kogan Page, London, 1993.
6 Foreman P.J., Federico G., European Industrial Policy: The Twentieth-Century Experience,
Enterprise Directorate General, Brussels, 2002.
20
4.4. Tratatele Uniunii Europene şi politica industrială

Politica industrială a Uniunii Europene este rezultatul unei evoluţii
sistematice, realizată în diferite etape, care pot fi identificate cu ajutorul tratelor
încheiate le nivelul U.E.
Primul tratat european în care a fost menţionată politica industrială
comunitară a fost Tratatul de la Paris. În articolele 54 şi 55 ale textului acestui
tratat, se arăta că Înalta Autoritate „va promova cercetarea tehnică şi economică
în producţie şi în utilizarea cărbunelui şi oţelului”. Înalta Autoritate trebuia „să
iniţieze şi să faciliteze o asemenea cercetare”.
Tratatul care a consfinţit crearea C.E.C.O.7 a fost gândit pentru o perioadă
50 de ani, din momentul semnării sale (1952). Până în anul 2002, politica
industrială referitoare la oţel şi cărbune a fost guvernată de prevederile Tratatului
de la Maastricht.
În plus, în Articolele 92 şi 93 ale Tratatului de la Roma, se menţionează
posibilitatea acordării de ajutoare financiare de către statele membre în legătură
cu politica industrială comună.
Articolul 92 stipula că „ajutorul pentru promovarea dezvoltării regiunilor
economice în care standardul de viaţă este foarte scăzut sau în care există un
şomaj ridicat este compatibil cu Piaţa Comună”, la fel ca şi ajutorul pentru
promovarea executării unui proiect comun de interes european sau pentru
remedierea unor deficienţe serioase din economia unui Stat Membru, sau alte
ajutoare stabilite prin decizia Consiliului cu o majoritate calificată, la propunerea
Comisiei Europene.
La momentul semnării Tratatului de la Roma, politicile industriale ale
Franţei şi Germaniei erau extrem de diferite şi greu de aliniat. Guvernul francez
milita pentru o politică dirijistă, în care statul deţinea o puternică influenţă asupra
dezvoltării industriei, în timp ce Germania miza mai mult pe procesele de reglare
automată ale pieţei. În anul 1975, intervenţia în industria germană nu reprezenta o
prioritate.
Totuşi, Tratatul de la Roma nu a definit clar politica industrială comună,
în aceeaşi manieră ca în cazul Politicii Agricole Comune, Politicii în domeniul
Transporturilor sau Politicii Sociale Comune.
Ca urmare, Comisia Europeană doar superviza faptul că ajutoarele
acordate de Statele Membre industriilor lor naţionale nu distorsionau condiţiile
desfăşurării concurenţei pe Piaţa Comună.
De-abia după semnarea acordurilor referitoare la Actul Unic European,
concertarea politicilor industriale poate fi considerată realizată, Articolul 23 din
acest Act evidenţiind faptul că „se intenţionează ajutorarea redresării
principalelor regiuni defavorizate ale Comunităţii, prin participarea la dezvoltarea
şi la ajustarea structurală a regiunilor a căror dezvoltare este slabă sau prin
conversia regiunilor aflate în declin industrial”.
7
European Coal and Steel Community
21
Se menţionează şi necesitatea dezvoltării cercetării şi a tehnologiilor, prin

promovarea cooperării, crearea de centre de cercetare şi prin apelarea la sprijinul
universităţilor. „Statele Membre U.E. trebuiau să coordoneze politicile şi
programele lor în domeniul cercetării-dezvoltării, în timp ce Comisia Europeană
putea adopta orice iniţiativă capabilă să promoveze coordonarea acestor politici.”
(Articolul 130 h)
Începând cu anul 1986, U.E. a adoptat un program cadru multianual care
viza politica în domeniul cercetării-dezvoltării.
Tratatul de la Maastricht a amendat Tratatul de la Roma, prin includerea
unei secţiuni referitoare la industrie8. Acest articol a constituit baza pentru
dezvoltarea unei politici industriale care urmărea crearea condiţiilor care să
încurajeze firmele europene să-şi mărească competitivitatea.
Ca urmare, în anul 1992, s-au pus bazele unui Tratat referitor la Politica
Industrială a U.E.
Tratatele de la Amsterdam şi Nisa au adus modificări minore şi au condus
la adoptarea unei versiuni consolidate a Tratatului referitor la Politica Industrială
a U.E.9
Articolul 157 din Tratatul Consolidat specifică încurajarea competitivităţii
ca element central al Politicii Industriale a U.E. Conform acestui Tratat
Consolidat, cele patru obiective majore ale politicii industriale comunitare sunt:
accelerarea ajustărilor din industrie în conformitate cu modificările
structurale;
încurajarea unui mediu favorabil pentru iniţierea şi dezvoltarea
întreprinderilor, în particular, a I.M.M.-urilor;
încurajarea cooperării între firme;
o mai bună exploatare de către industrie a potenţialului de inovare,
cercetare şi dezvoltare tehnologică.
Termenul de politica firmei este utilizat pentru a acoperi cea mai mare
parte din ceea ce reprezintă acum politica industrială a U.E.10
Pe parcursul dezvoltării Uniunii Europene, tot mai multe politici
industriale intervenţioniste şi strategice şi-au făcut simţită prezenţa, mai ales în
domenii precum: cercetarea-dezvoltarea, ajutorarea industriilor în declin sau a
regiunilor sărace.
O altă problemă cu care s-a confruntat Comisia Europeană în acea
perioadă a constituit-o conflictul deschis dintre Directoratele DG III- Afaceri
industriale şi DG IV- Concurenţa.
DG III a fost de acord cu înfiinţarea temporară a unor carteluri în
industriile siderurgică şi a fibrelor sintetice.
În timp ce realizarea cartelurilor în industria siderurgică nu contravenea
prevederilor Tratatului de la Paris, cele din industria fibrelor sintetice nu erau
compatibile cu prevederile Tratatului de la Roma, fiind criticate chiar de DG IV.
8
Titlul XIII, Articolul 130.
9
www.europa.eu.int/eur-lex/en/ treaties/dat/C_2002325
10
www.europa.eu.int/comm/ enterprise_policy/index.htm
22
La sfârşitul anilor ’80, Comisia Europeană a început să ia decizii

spectaculoase: adoptarea Cartei Albe pentru completarea pieţei interne (1985) sau
a Propunerii pentru înfiinţarea Uniunii Economice şi Monetare (U.E.M.-1989).
În perioada 1994-1996, numai Germania şi Italia au mai finanţat
industriile lor cu 2% din PIB, în timp ce celelalte state comunitare şi-au redus
sprijinul guvernamental sub 1% din PIB.
Cele mai dinamice mutaţii legate de intervenţia guvernamentală în
industrie sunt cele legate de industriile prelucrătoare, pentru care politica
industrială comunitară a vizat programe de finanţare pe orizontală, la nivel
regional şi sectorial (în special în industriile siderurgică, a cărbunelui,
construcţiilor navale, automobilelor etc.).
În plus, obiectivele la nivel regional au început să deţină o pondere tot mai
mare în totalul ajutoarelor acordate de guverne industriei, ele crescând de la 28%
la 57%.
Aceste ajutoare la nivel regional respectă prevederile Tratatului de la
Amsterdam (1999) în care, în articolele 158-162, se stipulează că politica
regională trebuie să promoveze coeziunea socială şi economică în cadrul U.E.
În prezent, Comisia Europeană se confruntă cu o nouă problemă legată de
disciplina statelor comunitare faţă de intervenţia în cadrul politicii industriale
comune.
Principalele obiective urmărite de politica industrială comunitară actuală
vizează:
atenuarea sau eliminarea efectelor externalităţilor;
crearea condiţiilor pentru libera circulaţie a capitalului, factorului muncă,
bunurilor materiale şi serviciilor;
promovarea coeziunii economico-sociale;
promovarea obiectivului integrării politice.
Externalităţile la nivelul U.E. vizează, din perspectiva politicii
industriale, mai ales efectele datorate cercetării-dezvoltării şi calificării factorului
muncă în diferite State Membre.
În condiţiile în care mobilitatea factorului muncă în U.E. este redusă, este
dificil de evidenţiat efectele externalităţilor legate de calificarea factorului
muncă.
Acelaşi lucru se poate spune şi în cazul cercetării-dezvoltării. Cu toate
acestea, accentuarea globalizării activităţii economice şi a importanţei adaptării
economiilor regionale şi locale la acest proces au determinat U.E. să se
transforme într-o agenţie majoră de promovare a unei politici de cercetare-
dezvoltare coerentă şi efectivă.11
Toate aceste elemente converg către necesitatea implementării unei
politici industriale pozitive sau strategice la nivelul U.E.
11
Johnson P., Industries in Europe: Competition Trends and Policy Issues, Edward Elgar,
Cheltenham, 2003.
23
Uniunea Europeană joacă un rol important în asigurarea liberei circulaţii.

Diferitele politici industriale din Statele Membre au creat potenţialul pentru
impunerea de bariere împotriva liberei circulaţii şi pentru distorsionarea
fluxurilor comerciale, datorită acordării ajutoarelor de stat.
Acesta este motivul pentru care U.E. trebuie să joace un rol important în
eliminarea acestor bariere împotriva liberei circulaţii, fapt ce suscită, iniţial,
utilizarea unei politici industriale negative la nivel comunitar.
Realitatea confirmă faptul că, la nivelul U.E., sunt necesare: o politică
concurenţială coerentă, controlul ajutoarelor de stat şi crearea şi menţinerea
cadrului care permite libera circulaţie.
Asigurarea unei coeziuni socio-economice la nivelul U.E. depinde de
acceptarea acestui obiectiv drept un element esenţial pentru viitorul Uniunii.
Acest fapt conduce către o creştere semnificativă a programelor comunitare care,
în marea lor majoritate, sunt legate de politicile industriale pozitive sau strategice.
Există o multitudine de dezbateri în legătură cu modalitatea în care
politicile industriale pozitive completează obiectivele legate de creşterea
competitivităţii, prin potenţarea sistemului economiei de piaţă. În plus, sunt luate
în calcul şi consecinţele legate de crearea cadrului instituţional pentru
redistribuire şi pentru asigurarea echităţii, în condiţiile dezvoltării competitivităţii
economice.
Utilizarea politicilor industriale pozitive, pentru promovarea fuziunii de
interese dintre diferite grupuri de State Membre şi pentru dezvoltarea ulterioară a
unui cadru care să permită atingerea obiectivului integrării politice, reprezintă o
provocare pentru mulţi politicieni şi oameni de ştiinţă.
Ca urmare, dezvoltarea politicii industriale comunitare poate facilita
integrarea politică prin inter-guvernare sau prin crearea şi dezvoltarea unor
structuri guvernamentale supranaţionale.
Toate studiile realizate în acest sens pornesc de la premisa că este
necesară o anumită coordonare şi armonizare la nivelul Statelor Membre, care
poate fi obţinută printr-o politică intervenţionistă. Politica industrială reprezintă,
de fapt, o astfel de politică intervenţionistă.
4.5. Competitivitatea şi politica industrială a Uniunii Europene
Uniunea Europeană a devenit principalul promotor al competitivităţii şi al

inovaţiei pentru firmele europene, mai ales pentru I.M.M.-uri. Acest lucru a
necesitat implementarea unei politici industriale strategice la nivelul U.E., care s-
a fundamentat pe trei elemente esenţiale:12
intervenţia pentru atenuarea efectelor externalităţilor legate de accesul la
reţelele de distribuţie a utilităţilor, informaţiilor şi cunoştinţelor tehnice, mai ales
prin Internet şi prin alte mijloace electronice de comunicaţii;
12
Navarro L., Industrial Policy in the Economic Literature: Recent Theoretical Developments
and Implications for E.U. Policy, in Enterprise Papers No. 12, Enterprise Directorate-General,
Office for the Official Publications of the European Communities, Luxembourg, 2003.
24
ajutorarea firmelor europene pentru a se adapta sau a evolua în condiţiile

globalizării, modificărilor tehnice şi sociale. În acest sens, sunt implementate
politici de dezvoltare durabilă, care acoperă şi necesitatea protejării mediului
ambiant;
sprijinirea dezvoltării de clustere13 pentru ajutorarea firmelor în creşterea
competitivităţii lor.
Dezvoltarea clusterelor este legată de succesul lui Silicon Valley şi Route
128 din S.U.A.14, de clusterele de înaltă tehnologie din diferite regiuni ale
globului15 şi de Districtele Industriale Italiene.16
Porter a fost cel care a stimulat, prin lucrările sale, politicile de creare a
clusterelor.17,18,19
Principalele beneficii ale înfiinţării acestor clustere ar rezulta din
dezvoltarea cooperării, care stimulează flexibilitatea în utilizarea resurselor şi
care promovează inovaţia şi ştiinţa.20
U.E. a devenit un susţinător puternic al politicii de promovare a
clusterelor (European Commission, 2002). Chiar şi la nivelul Statelor Membre,
ideea dezvoltării clusterelor este una extrem de răspândită.21
Guvernele Statelor Membre promovează şi politici care urmăresc
atenuarea externalităţilor şi sprijinirea firmelor în procesul de adaptare a lor la
modificările economice, sociale şi tehnologice.22
Argumentele în favoarea necesităţii unei politici industriale comunitare, în
contextul acestor evoluţii, pot diferi de cele de la nivel naţional sau de la nivelul
O.C.D.E.
Ca urmare, politica industrială comunitară are ca prim obiectiv
completarea Pieţei Unice Europene, ceea ce conduce către o politică de tip
negativ. În plus, pentru a obţine cât mai bune rezultate, politica industrială
comunitară ar trebui completată cu politica externă comunitară, promovând
cooperarea la nivel internaţional.
13
reţele de firme şi de agenţii de sprijin concentrate din punct de vedere geografic.
14
Saxenian A., Regional Advantage: Culture and Competition in Silicon Valley and Route 128,
Harvard University Press, Cambridge, 1994.
15
Swann P., Prevezer M., Stout D., The Dynamics of Industrial Clustering: International
Comparisons in Computing and Biotechnology, Oxford University Press, Oxford, 1998.
16
Pyke G., Becatini G., Sensenberger W., Industrial Districts and Inter-firm Co-operation in
Italy, International Institute for Labour Studies, Geneva, 1990.
17
Porter M., The Competitive Advantage of Nations, Macmillan, London, 1990.
18
Porter M., Clusters and the New Economics of Competition, Harvard Business Review, vol.76,
1998, pp.77-90.
19
Porter M., Location, Competition and Economic Development, Economic Development
Quartely, vol. 14, 2000, pp. 23-32.
20
Porter M., Ketels C., U.K. Competitiveness: Moving to the Next Stage, DTI, London, 2003.
21
Roelandt T., den Hertog P., Boosting Innovation: The Cluster Approach, O.E..C.D., Paris,
1999.
22
McNaughton R., Brown P., Review of Literature on Clusters and Competitiveness, Ashgute,
Aldershot, 2002.
25
În conexiune directă cu elementele prezentate anterior, se află crearea şi

dezvoltarea aglomerărilor industriale23. Scopul creării unor astfel de aglomerări
industriale este acela de a pune în valoare, în mod artificial, anumite regiuni,
neatractive pentru investitori. Aşa au apărut zone industriale precum
Mezzogiorno (Italia) sau Atena-Pireu (Grecia).
Odată create, aceste aglomerări industriale prezintă o serie de avantaje
legate de:
accesul facil la factorul muncă specializat, la servicii specializate, la baze
de date şi la fluxurile informaţionale;
reducerea costurilor de producţie şi creşterea eficienţei firmelor;
avantajele de cost şi de preţ rezultate din producţia de masă a input-urilor
specializate;
reducerea dimensiunilor firmelor, în condiţii de eficienţă, comparativ cu
marile firme care nu fac parte din aglomerările industriale.
Toate aceste elemente constituie argumente de netăgăduit în favoarea ideii
că politicile industriale sunt extrem de variate şi de complexe şi că au o
multitudine de efecte la nivel micro, regional şi macroeconomic.
Globalizarea reprezintă o provocare pentru industria europeană şi necesită
adoptarea unor reglementări ferme în cadrul politicii industriale comune. Dar
globalizarea reprezintă şi o oportunitate pentru industria europeană deoarece ea
oferă noi pieţe pentru produsele U.E., mai ales a produselor ”verzi” legate de
energia nepoluantă, managementul deşeurilor şi protecţia mediului.24
4.6. Politica industrială de promovare a IMM-urilor
În anul 2003, Uniunea Europeană a adoptat o nouă definiţie a IMM-urilor.

În acest scop, au fost create trei categorii de astfel de firme: medii, mici şi foarte
mici.
La Consiliul European de la Feira (2000), a fost adoptată o Cartă
Europeană a I.M.M.-urilor, cu scopul de „a crea cel mai propice mediu posibil
pentru micile afaceri şi antreprenori.”
Acest interes îşi găseşte explicaţia în convingerea că IMM-urile reprezintă
o cale esenţială pentru promovarea unei economii inovatoare şi dinamice.25
Carta adoptată în anul 2000 a identificat obstacolele care apar în calea
dezvoltării IMM-urilor:
pregătirea şi educaţia managerilor şi a factorului muncă;
accesul la finanţare;
accesul la ajutoare pentru stimularea inovaţiei;
sistemul de taxe şi de impozite.
23
platformelor industriale.
24
Scherrer Peter, Speech at the Commission Industrial Competitiveness Conference, Brussels,
17th of March 2009.
25
Deakin D., Entrepreneurship and Small Firms, McGraw-Hill, London, 2003.
26
Principala metodă de implementare a obiectivelor Cartei este aceea de

promovare a celor mai eficiente practici în domeniu din ţările membre şi de
încurajare a guvernelor în sensul adoptării acestor practici.
Pregătirea managerilor IMM-urilor constituie un alt factor esenţial pentru
dezvoltarea regională şi pentru promovarea dezvoltării noilor industrii. În acest
scop, au fost demarate programe speciale referitoare la culegerea informaţiilor
necesare desfăşurării activităţilor IMM-urilor din toate Statele Membre sau de
sprijinire a lor în dezvoltarea tehnologiilor digitale.
În plus, U.E. a adoptat o serie de iniţiative şi de programe multianuale,
capabile să asiste dezvoltarea IMM-urilor şi să promoveze o adevărată cultură
antreprenorială, prin care IMM-urile să deţină al doilea rol ca importanţă în
realizarea coeziunii economice şi sociale, în integrarea politică şi în exprimarea
necesităţii unei politici intervenţioniste la nivelul industriei comunitare.
Practic, politica U.E. faţă de IMM-uri se concentrează asupra
externalităţilor şi liberei circulaţii, asupra eliminării birocraţiei şi a altor obstacole
din calea dezvoltării acestei categorii de firme.
Rapoarte detaliate legate de evoluţia IMM-urilor sunt realizate de către
Observatorul European al IMM-urilor26 şi de Comitetul European al Inovaţiei.27
Comitetul de Observaţie European al IMM-urilor este alcătuit din factori
de decizie, academicieni şi reprezentanţi ai IMM-urilor. Rapoartele sale
evidenţiază caracteristicile IMM-urilor, indicatorii cantitativi şi de eficienţă,
problemele legate de birocraţie, finanţe şi inovaţie. Raportul studiază şi rolul
clusterelor în promovarea inovaţiei şi competitivităţii.
Pentru dezvoltarea IMM-urilor, U.E. consideră că este necesară
dezvoltarea cooperării dintre IMM-uri, prin crearea unei reţele între firme,
universităţi, camere de comerţ şi agenţii guvernamentale locale. În plus, se caută
crearea de conexiuni între clusterele din diferite State Membre U.E.
Comitetul European al Inovaţiei utilizează 17 indicatori cu scopul de a
evidenţia performanţele referitoare la output datorate inovaţiilor. Aceşti indicatori
sunt împărţiţi în patru grupe:
resurse umane pentru inovaţie;
crearea de noi cunoştinţe;
transmiterea şi aplicarea cunoştinţelor;
inovaţia în domeniul finanţelor, output-ului şi pieţelor.
Rapoartele acestui Comitet evidenţiază faptul că s-au manifestat anumite
progrese în îmbunătăţirea condiţiilor în care inovaţiile ajung la IMM-uri. Totuşi,
comparativ cu situaţia din S.U.A., situaţia IMM-urilor europene este mai puţin
favorabilă dezvoltării unui sistem dinamic al acestor firme.
Aceasta mai ales datorită faptului că IMM-urile fac faţă cu dificultate
noilor reglementări europene referitoare la factorul muncă, responsabilitatea
socială a firmelor, sănătatea şi securitatea consumatorilor.
26
www.europa.eu.int/comm/enterprise/enterprise_policy/analysis/observatory.htm
27
www.trendchart.cordis.lu/Scoreboard2002/index.htlm
27
În România, Fondul European de Investiţii (EIF) implementează

programul Jeremie, în valoare de 100 milioane euro, pentru creşterea
competitivităţii economice a IMM-urilor din cadrul axei prioritare 1 - Un sistem
de producţie inovativ şi eco-eficient. Prin Jeremie, aceste firme vor accesa mai
uşor instrumentele financiare de tipul schemelor de garantare şi contragarantare,
fonduri de capital de risc şi microcreditare. Autoritatea de Management care
coordonează POS Creşterea Competitivităţii Economice colaborează cu EIF
pentru derularea acestui program, respectând reglementările naţionale şi europene
în vigoare. România a fost a doua ţară care a semnat un acord cu acest fond, după
Grecia, iar importanţa acordului se va răsfrânge asupra întregii perioade de
absorbţie a fondurilor europene.
4.7. Politica de promovare a sectoarelor favorizate
Guvernele Statelor Membre U.E. s-au angajat într-o puternică intervenţie

la nivelul industriilor lor. Pentru anumite industrii, politicile intervenţioniste sunt
corelate la nivel comunitar.
Cu toate acestea, multe guverne ale Statelor Membre U.E. nu sunt de
acord cu liberalizarea pieţelor utilităţilor. Ca urmare, multe ramuri ale industriei
de apărare rămân în afara legislaţiei şi politicii U.E., în timp ce Uniunea
Europeană sprijină activ proiectul Airbus-ului european, în competiţia sa cu
firmele americane de profil.
Reuşita acestui proiect promovează imaginea U.E. drept o mare
organizaţie deţinătoare de înaltă tehnologie, tehnologie care este considerată a fi
de importanţă strategică.
Aceeaşi situaţie vizează industriile apărării, biotehnologiile, industria
farmaceutică, tehnologiile informaţionale etc..
Consiliul de Miniştrii al U.E. recomandă sprijinirea acelor industrii care
deţin un rol strategic în creşterea competitivităţii în firmele comunitare. În acest
sens, Raportul intitulat „Some key issues of Europe’s competitiveness: towards
an integrated approach” (2003) susţine politicile industriale orizontale la nivel
comunitar, politici care au început să fie promovate încă din anii '90, dar propune
şi implementarea unor politici pe domenii specifice, pentru sprijinirea procesului
de ajustare tehnologică şi pentru preîntâmpinarea migraţiei locaţiilor industriale
spre ţări cu costuri mai mici din afara U.E. Raportul indică drept astfel de ramuri
sensibile: industriile farmaceutică, aerospaţială, construcţiile navale şi
automobilele.28
Această evoluţie promovează ideea trecerii de la politica industrială
orizontală a U.E. la o altă politică, bazată pe ideea dezvoltării „campionilor
europeni”, respectiv a unor firme reprezentative, supercompetitive şi purtătoare a
progresului tehnic. Această idee a fost deja aplicată, dar la nivel naţional, cu
rezultate deosebite, în Regatul Unit, Franţa şi Germania.
28
www.europa.eu.int/comm/enterprise/enterprise_policy/industry/competitiveness
28
4.8. Politica de promovare a inovaţiei
Politica industrială la nivelul U.E. consideră promovarea inovaţiei la

nivelul companiilor europene drept un element esenţial.29
Îndeplinirea acestui obiectiv conduce către implementarea unor politici
care să promoveze cooperarea pan-europeană în domeniul cercetării-dezvoltării şi
în alte domenii ale dezvoltării tehnologiilor.30
Politica U.E. în domeniul cercetării şi dezvoltării tehnologiilor industriale
se fundamentează pe ideea că numai la nivel comunitar poate fi exploatat optim
întregul potenţial ştiinţific şi tehnologic, eliminându-se astfel cheltuielile ridicate
şi dispersarea rezultatelor cercetărilor.
S-a cerut chiar crearea unei Comunităţi tehnologice europene, prin
realizarea unei colaborări pe termen lung între firmele comunitare de profil, între
firme şi fundaţii sau instituţii publice de cercetare sau între firme şi universităţile
comunitare.
Pentru a dezvolta acest sector esenţial pentru dezvoltarea industriei
comunitare, U.E. utilizează două instrumente:
încurajarea înţelegerilor şi colaborării dintre marile firme comunitare;
acordarea de subvenţii firmelor comunitare de profil.
Tratatul de la Roma a stipulat expres posibilitatea intervenţiei în sensul
accentuării cooperării între firmele private comunitare, cu scopul de a îmbunătăţi
producerea sau distribuţia bunurilor sau pentru a promova progresul tehnic (art.
81).
În decembrie 1984, Comisia Europeană a adoptat o nouă înţelegere
privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, care asigura un climat
mult mai favorabil cooperării dintre firmele comunitare.
Politica U.E. în domeniul tehnologiilor şi cercetării îşi are originea în
efectele celor două şocuri petroliere din anii '70.
Cu timpul, ajutoarele acordate de U.E. pentru cercetare şi dezvoltare au
crescut mult, ele fiind corelate cu principalele programe şi teme de cercetare.
Privind în perspectivă, cercetarea şi dezvoltarea constituie un sector care
va necesita tot mai multe fonduri comunitare, în condiţiile în care acest sector nu
va avea nimic în comun cu competitivitatea firmelor din U.E. Începând cu
Tratatul de la Maastricht, cercetarea-dezvoltarea a devenit suportul atingerii
tuturor obiectivelor U.E.
Cu toate acestea, discriminările care se menţin între firmele comunitare şi
cele extra-comunitare nu pot conduce la promovarea eficienţei industriei
europene în general şi nu pot avea efecte pozitive pe termen lung. Dezvoltarea
unei economii a cunoaşterii constituie obiectivul central al acestor politici.
29
www.europa.eu.int/scadplus/leg/en/s23000.htm
30
www.europa.eu.int/scadplus/leg/en/lvb/i23012.htm
29
Prin programele de cercetare, se urmăreşte realizarea unei competenţe

pan-europene în domenii fundamentale ale cercetării şi dezvoltării tehnologice şi
promovarea acestei competenţe în lume.
Creşterea investiţiilor în cercetare-dezvoltare reprezintă un pilon central al
Agendei Lisabona, potrivit căreia Banca Europeană de Investiţii (EIB) joacă un
rol activ.
În ultimii 5 ani, EIB a finanţat activităţile de cercetare- dezvoltare cu 31,2
miliarde euro. În anul 2008, alocaţia financiară a EIB în acest domeniu a fost de
7,1 miliarde euro.
Ponderea cheltuielilor cu cercetarea-dezvoltarea va fi de 3% din PIB-ul
U.E. în anul 2010.31
Comparativ cu anul 2006 (5,044 miliarde euro), suma alocată în anul
2013 va fi cu aproximativ 75% mai mare.
Totuşi, nu trebuie omis faptul că S.U.A. încă reprezintă principalul
promotor al noilor tehnologii în multe domenii. Din acest motiv, cooperarea
ştiinţifică U.E.-S.U.A. nu trebuie eliminată. În plus, Statele Membre U.E. menţin
propriile lor programe de cercetare şi dezvoltare tehnologică, în afara celor
coordonate la nivel comunitar.
4.9. Politicile industriale sectoriale
Politicile industriale sectoriale ale U.E. constituie argumente solide în

favoarea unei abordări la nivel comunitar. Analiza acestor politici se realizează în
continuare, cu ajutorul bazelor de date furnizate de mai multe surse.32
4.9.1. Industria siderurgică
Punctele de cotitură pentru acest sector le-au reprezentat criza energetică

din anul 1973 şi recesiunea economică din anul 1975, care a fost generată de
prima. Pe măsura accentuării crizei, care a condus la contracţia sectorului pe plan
mondial, Uniunea Europeană şi-a asumat răspunderi tot mai mari, intervenind tot
mai puternic.
Responsabilităţile sporite îi permiteau, pe de o parte, să reglementeze
piaţa, pentru a remedia deteriorarea constantă a situaţiei financiare a firmelor de
profil şi, pe de altă parte, să favorizeze adaptarea structurilor industriale la noile
condiţii ale pieţei.
Punctul culminant al acestei politici a fost atins în octombrie 1980, când
Comisia Europeană, cu acordul Consiliului, a declarat starea de „criză manifestă”
în sectorul siderurgic, situaţie în care, în conformitate cu dispoziţiile Tratatului
C.E.C.O. atunci în vigoare33, au putut fi impuse restricţii obligatorii pentru
31
Centre for European Policy Studies, R&D Study, 9th of February 2009.
32
www.ccir.ro, www.europeana.ro, www.europa.ro
33
Tratatul C.E.C.O. şi-a încetat aplicabilitatea la 23 iulie 2002, fiind singurul dintre tratatele
constitutive care a fost încheiat pentru un termen determinat de 50 ani.
30
producţia şi desfacerea de produse siderurgice pe piaţa internă, prin stabilirea de

cote trimestriale de producţie, din care numai o parte puteau fi vândute pe piaţa
internă, precum şi prin impunerea de preţuri minime pentru anumite produse.
În paralel cu aceste măsuri, au fost stabilite reguli restrictive noi în
privinţa ajutoarelor de stat acordate acestei industrii de către guvernele Statelor
Membre. Ca urmare a acestei politici de rigoare economică, dusă de mai bine de
un deceniu, în cursul anilor '90, Comisia Europeană a început să dezvolte
prognoze semestriale cu privire la evoluţia pieţei, iar perspectivele acesteia s-au
ameliorat, începând din anul 1994.
Stadiul actual al industriei siderurgice europene şi orientările de
perspectivă au făcut obiectul comunicării Comisiei privind „Situaţia
competitivităţii industriei siderurgice în U.E.” (COM 99/453), aprobată prin
concluziile Consiliului Industriei din 18 mai 2000.
Beneficiind de condiţii economice favorabile, industria siderurgică a putut
înregistra creşteri substanţiale, atât în privinţa preţurilor, cât şi a consumului, în
special datorită relansării diferitelor sectoare ale consumului legate de ea
(industria autoturismelor, mecanica şi electronica), precum şi unui control strict
al pieţei de către producătorii europeni, care au reuşit să-şi autolimiteze volumul
producţiei.
Exporturile U.E. de produse siderurgice au scăzut în perioada 2004-2007,
crescând în 2008 la un nivel apropiat de cel din anul 2004.34
4.9.2. Industria construcţiilor navale
Industria construcţiilor navale reprezintă un alt sector aflat în pierdere de

viteză în Europa, încă de la începutul anilor '60.
Până în 1960, şantierele navale din cele şase state membre C.E.C.O.
obţineau o producţie record. Aceste şase State Membre, plus cele care au aderat
la Comunitatea Europeană la începutul anilor '70,35 asigurau 50% din producţia
mondială de nave.
În anul 1975, contribuţia lor se prăbuşise la 22%. În 1997, jumătate din
producţia mondială de nave se realiza în Japonia, în timp ce, Coreea de Sud şi-a
mărit permanent cota de piaţă.
În perioada 1960-1975, piaţa construcţiilor navale a cunoscut modificări
importante de structură, din cauza expansiunii spectaculoase a nevoilor de
transport de produse petroliere. Criza petrolieră din 1973 i-a găsit pe armatori cu
capacităţi de transport excedentare, iar pe constructori cu capacităţi de producţie
excedentare, în special în cazul tancurilor petroliere. Constructorii de nave au fost
grav afectaţi şi de anulările masive de comenzi.
În Rezoluţia sa din 19 septembrie 1978, Consiliul European a insistat
asupra necesităţii de a menţine în cadrul U.E. o industrie a construcţiilor navele
34
European Confederation of Iron and Steel Industries, EU Exports, June 2009.
35
Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit.
31
sănătoasă şi competitivă, dezvoltată în funcţie de nevoile de transport maritim ale

Comunităţii, precum şi în funcţie de propria importanţă economică, socială şi
strategică a sectorului construcţiilor navale.
O serie de măsuri restrictive au fost adoptate, în cadrul politicii
concurenţei, în privinţa ajutoarelor de stat, dar o reglementare globală a sectorului
la scară mondială a rămas încă un deziderat până la finele anilor '80, când au fost
iniţiate negocieri multilaterale, în cadrul O.E.C.D., între principalii producători:
U.E., Japonia, Coreea de Sud, Norvegia şi S.U.A., ţări care acopereau împreună
peste 70% din producţia mondială. Negocierile au condus, în iulie 1994, la
semnarea unui acord care a permis eliminarea ansamblului obstacolelor din calea
unei concurenţe mondiale normale în acest sector şi, îndeosebi, în privinţa
ajutoarelor de stat.
Ulterior, în comunicarea sa privind „Viitorul Europei maritime” (COM
96/84), Comisia Europeană a preconizat o politică industrială a Uniunii pentru
ansamblul industriilor relevante (nu numai pentru industria construcţiilor navale),
dar Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda s-au abţinut.
La iniţiativa Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit, politica industrială în
domeniu a acoperit şi serviciile portuare, precum şi industriile bazate pe resurse
maritime.
Ca urmare, a fost promovat un cadru pentru politica în domeniul
construcţiilor navale, care se fundamenta pe următoarele elemente:
promovarea investiţiilor intangibile, în special în domeniile cercetării-
dezvoltării, tehnologiei informaţiilor şi telecomunicaţiilor;
dezvoltarea cooperării industriale în interiorul U.E. şi cu industriile
terţelor state;
extinderea aplicării acordului O.E.C.D. la industriile statelor terţe;
îmbunătăţirea infrastructurilor portuare, prin intermediul unei reţele
transeuropene.
Liniile directoare ale dezvoltării industriei constructoare de nave se
regăsesc în Comunicarea Comisiei Europene „Către o nouă industrie
constructoare de nave” (COM 97/470).
În prezent, Japonia şi Coreea de Sud domină piaţa construcţiilor navale de
complexitate mică sau medie (nave cargo şi tancuri). U.E. domină, însă, piaţa
pentru nave mult mai complexe, precum cele de pasageri (figura 4.4.).
În ceea ce priveşte construcţia navelor militare, Germania şi Franţa deţin
împreună mai mult de 60% din piaţă.
4.9.3. Industriile textilă şi a îmbrăcămintei
Industria uşoară a fost şi ea încercată de dificultăţi deosebite, începând cu

deceniul 7 al secolului trecut, dificultăţi cauzate mai ales de slaba creştere a
cererii interne şi de expansiunea rapidă a exporturilor statelor în dezvoltare.
Deoarece nu necesită o tehnologie înaltă şi nici o mare concentrare a
capitalurilor, această industrie îşi pierde avantajele comparative şi competitive în
32
favoarea industriilor din statele care dispun de mână de lucru suficient de

calificată la preţuri mai mici.
Noile tendinţe ale politicii în sectorul textilelor şi îmbrăcămintei se
regăsesc în comunicarea Comisiei Europene din octombrie 1991, cu privire la
căile de îmbunătăţire a competitivităţii acestui sector (COM 91/399), aprobată
printr-o rezoluţie a Consiliului European, în iulie 1992.
Pe plan extern, politica comercială comună urmăreşte deschiderea pieţelor
terţelor state şi promovarea exporturilor comunitare, combaterea dumping-ului, a
subvenţiilor şi a încălcărilor drepturilor de proprietate industrială şi intelectuală.
Pe plan intern, accentul este pus pe diversificarea economică a regiunilor
puternic dependente de acest sector.
Comunicarea Comisiei Europene privind impactul evoluţiilor
internaţionale asupra sectorului comunitar al textilelor şi îmbrăcămintei (COM
95/447) preconizează o integrare echilibrată a sectorului european în sistemul
O.M.C.. Acest lucru a implicat renegocierea acordului multi-fibre încheiat în anii
'70.
Noua comunicare a confirmat şi dezvoltat orientările de politică în
domeniu cuprinse în comunicarea precedentă, adaptând măsurile de susţinere
pentru regiunile afectate de liberalizarea comerţului mondial cu textile şi
îmbrăcăminte, conform negocierilor din cadrul Rundei Uruguay a G.A.T.T.
Ulterior, Comisia Europeană şi-a stabilit un plan de acţiune pentru
creşterea competitivităţii acestui sector industrial (COM 97/454), care a fost
aprobat la reuniunea Consiliului Industriei din 7 mai 1998 şi pe baza căruia acesta
a identificat nevoia de a se acţiona cu prioritate în următoarele domenii:
ocuparea factorului muncă, pregătirea profesională şi recalificarea;
dezvoltarea şi extinderea noilor produse, metode şi echipamente
tehnologice;
asigurarea unei funcţionări corespunzătoare şi uniforme a pieţei interne;
accesul pe pieţele altor state;
dezvoltarea regională armonioasă.
Anii 2001 şi 2002 au fost foarte dificili pentru industriile textilelor şi
îmbrăcămintei. Producţiile celor două ramuri au scăzut cu 8,7%, în timp ce
factorul muncă s-a redus cu 8,4%.
Deficitul comercial rezultat de 26,2 miliarde euro în 2002, s-a datorat
surplusului de 7,9 miliarde euro din industria textilă şi pierderii de 34,1 miliarde
euro din industria îmbrăcămintei.
Industriile textilelor şi îmbrăcămintei se regăsesc în mare parte în cadrul
I.M.M.-urilor. Firmele comunitare au mai puţin de 50 lucrători, fiecare realizează
50% din valoarea adăugată din aceste sectoare şi oferă locuri de muncă la 60%
din lucrătorii care activează în aceste sectoare.
Aceste două ramuri industriale sunt concentrate în cinci State Membre,
care produc aproape trei sferturi din output-ul total: Italia, Regatul Unit, Franţa,
Germania şi Spania.
33
După ultima extindere a U.E. din anul 2007, industriile textilelor şi

îmbrăcămintei au căpătat o importanţă superioară, datorită structurii economiilor
noilor State Membre.
Datorită măsurilor ferme de creştere a competitivităţii, aceste două
sectoare şi-au îmbunătăţit poziţia în comparaţie cu S.U.A..
Comisia Europeană monitorizează cu atenţie impactul ultimei extinderi
asupra regiunilor vechilor State Membre, în contextul exploziei sub-contractărilor
în domeniu şi al migraţiei capacităţilor de producţie.
În acelaşi timp, se fac presiuni în vederea modernizării şi eficientizării
acestor sectoare în noile State Membre şi în cele candidate, pentru a putea face
faţă concurenţei ţărilor în dezvoltare.
Începând cu 1 ianuarie 2005, s-a trecut la un intens proces de
restructurare, modernizare şi implementare a progresului tehnic în firmele
comunitare.
Firmele europene şi-au îmbunătăţit competitivitatea şi prin renunţarea la
produsele de serie mare şi ieftine şi concentrarea asupra produselor de avangardă,
care încorporează o valoare adăugată mare. S-a pus un accent deosebit pe calitate,
diversitate şi pe colorit. Asistăm, acum, la o reamplasare a capacităţilor de
producţie în zone cu costuri reduse (Statele Membre din zona Mediteranei sau din
Estul Europei).
Globalizarea şi progresul tehnic au determinat regândirea clusterelor din
industriile textilelor şi îmbrăcămintei.36
Previziunile privind output-ul anului 2009 vizează o scădere dramatică. O
recentă analiză SWOT, realizată în acest sens, a evidenţiat următoarele aspecte:37
puncte tari: existenţa unor branduri europene puternice, precum ”Made in
Italy”; nivelul ridicat de creativitate în faza de design;
oportunităţi: convergenţa tehnologiilor; cererea în creştere pentru
confecţiile la modă şi pentru inovaţiile tehnice în domeniul textilelor;
puncte slabe: costurile ridicate cu factorul muncă. Salariul pe oră în U.E.
este de aproximativ 15 euro, în timp ce în principalele state concurente pe piaţa
mondială el reprezintă 25 cenţi în Bangladesh, 40 cenţi în China şi 45 cenţi în
India;
ameninţări: riscul de ”brain drain”; creşterea concurenţei din partea
statelor din afara U.E.; barierele comerciale; scăderea resurselor umane cu
calificare superioară; copierea ilegală a designului şi brandurilor.
4.9.4. Industria aeronautică
Prin mărimea cifrei sale de afaceri, industria aeronautică europeană se

clasează în urma S.U.A., dar cu mult înaintea Japoniei. Această industrie oferă
36
www.europa.ec/enterprises/industrysectors/textilesandclothing.
37
Danish Technological Institute (DTI), Trends and drivers of change in the European textiles
and clothing sector: Mapping report, May 2008.
34
locuri de muncă pentru peste 500.000 de lucrători europeni, fiind o industrie de

vârf, cu impact asupra altor ramuri industriale.
Practic, industria aeronautică a devenit unul dintre domeniile în care U.E.
doreşte să se orienteze, în urma deplasării altor industrii către statele în
dezvoltare.
Dar, în timp ce piaţa aeronautică europeană reprezintă aproximativ 20%
din cea mondială, segmentul industriei europene nu a atins această cotă, primul
exportator mondial fiind S.U.A., atât în domeniul civil, cât şi în cel militar.
Comisia Europeană, în acord cu Consiliul European, urmăreşte o strategie
constând într-o serie de acţiuni puse în aplicare de operatorii economici,
autorităţile Statelor Membre şi instituţiile U.E., care urmăreşte îmbunătăţirea pe
termen mediu şi lung a competitivităţii acestei ramuri.
Această strategie este reflectată de comunicarea Comisiei Europene
„Industria aeronautică europeană: o primă evaluare şi posibile acţiuni la nivel
comunitar” (COM 92/164) şi de concluziile Consiliului Industriei din 17 iunie
1992, privind industria aeronautică civilă europeană.
În plus, Comisia Europeană a creat, în anul 1995, un grup de lucru (task-
force) aeronautic38, a cărui misiune este de a asigura convergenţa, prin
intermediul proiectelor industriale comune, a diferitelor eforturi de cercetare,
desfăşurate la nivel comunitar sau naţional, sau în contextul aplicaţiilor concrete
legate de societatea informaţională.
Raportul din iulie 2002 al acestui grup, intitulat „STAR 21: Strategic
Aerospace Review for the 21st Century”, a contribuit la crearea unei pieţe
coerente şi a unei politici active în domeniu.
Grupul s-a întâlnit din nou în anul 2003, pentru a promova o politică şi
mai activă în domeniul industriei aerospaţiale europene. În prezent, această
industrie are o cifră de afaceri de 20 miliarde euro anual numai în cazul industriei
civile.
Piaţa europeană a aviaţiei este una ciclică, depinzând de planurile de
achiziţie care variază considerabil, mai ales în perioadele de incertitudine
economică, în cazul aviaţiei civile.
În domeniul flotei militare, cererea depinde de dimensiunile bugetelor de
apărare ale Statelor Membre, precum şi de situaţia geopolitică şi militară.
Asigurarea stabilităţii comenzilor în cele două sectoare ale industriei
aeronautice europene (civil şi militar) determină optimizarea utilizării resurselor
materiale şi umane.
Perspectiva europeană vizează avioane civile de mare capacitate şi
creşterea competitivităţii proiectului Airbus.
Climatul economic mondial, terorismul, crizele din Irak şi Afganistan au
determinat o reducere dramatică a output-ului acestei industrii, chiar dacă Airbus
a fost mai puţin afectat decât competitorul său Boeing.
38
Aerospace Advisory Group
35
Ca urmare, U.E. a dorit să lanseze un nou model A380 super-jumbo, care

a devenit operativ încă din anul 2006.
În cazul industriei aeronautice militare europene, o situaţie favorabilă o
are construcţia de elicoptere, iar în cazul industriei spaţiale, modificări esenţiale,
legate de programul de sateliţi şi de rachete spaţiale, nu sunt aşteptate în
următorii ani.
O soluţie agreată la nivel comunitar, în acest domeniu, este aceea a
accentuării cooperării cu firmele americane. Ca urmare, raportul U.E.-S.U.A. se
prezintă astfel:
Airbus procură o mare cantitate de echipament din S.U.A., inclusiv
motoare (GE şi P&W) şi sisteme de navigaţie. Ca efect, aproape 40% din noul
avion Airbus se realizează în S.U.A., iar dezvoltarea proiectului A380 a creat
60.000 de noi locuri de muncă acolo;
firmele europene dezvoltă şi produc componente importante şi subsisteme
pentru avioanele Boeing;
firmele europene de motoare de avioane, precum Rolls-Royce, SNECMA,
MTU şi Fiat-Avio, sunt implicate în programe de specialitate la nivelul U.E. şi
S.U.A.;
CFMI, care este deţinută în coproprietate de SNECMA şi GE, a început să
producă motoare de avioane superperformante;
firmele THALES şi Raytheon au pus bazele unei societăţi pe acţiuni în
S.U.A. încă din anul 2001;
Rolls-Royce are importante operaţii în S.U.A., fiind implicată şi în
dezvoltarea proiectului american Joint Strike Fighter (JSF).
Noile State Membre U.E., precum şi cele candidate, constituie noi
provocări pentru industria aerospaţială europeană. Există o anumită tradiţie a
industriei aerospaţiale în noile ţări membre, precum Polonia, Cehia sau România.
Firmele comunitare dezvoltă deja relaţii de cooperare şi cu statele candidate.
La nivelul U.E., s-a estimat că, până în anul 2020, se vor cheltui 100
miliarde euro din surse publice şi private pentru a transforma industria
aeronautică europeană în prima putere mondială în domeniu.
4.9.5. Industria constructoare de autovehicule
În acest sector, sistemul european al aprobărilor-tip pentru diferitele

categorii de vehicule cu motor are drept scop sprijinirea constructorilor pentru
reducerea costurilor, asigurând, în acelaşi timp, prescripţii tehnice identice şi un
nivel de protecţie ridicat pe ansamblul U.E.
În domeniul concurenţei, regulamentul de exceptare a categoriilor de
acorduri de distribuţie şi de asistenţă tehnică pentru vânzare şi post-vânzare are
ca obiect să intensifice concurenţa în domeniul distribuţiei de autoturisme.
În domeniul cercetării, un grup de lucru privind „autoturismul viitorului”
coordonează eforturile la nivel european pentru accelerarea dezvoltării unor
tehnologii auto cu emisii scăzute de gaze poluante.
36
În sfârşit, în privinţa politicii comerciale comune, după un îndelungat

„război comercial”, Comisia Europeană a încheiat cu Japonia o înţelegere privind
accesul ordonat al autoturismelor de fabricaţie japoneză pe piaţa internă unică
(Declaraţia comună a reuniunii U.E.-Japonia, Haga, 18 iunie 1991) şi a negociat
cu alte state accesul pe terţe pieţe al autovehiculelor cu motor produse în U.E., pe
bază de acorduri bi şi multilaterale.
Politica actuală a Uniunii Europene în acest domeniu este reflectată de
comunicarea Comisiei cu privire la industria europeană a autoturismelor (COM
96/327). Mai mult, grupul de specialişti intitulat CARS 2139 are ca obiective:
promovarea unei strategii integrate pentru o dezvoltare durabilă a
industriei europene a autovehiculelor;
definirea celor mai eficiente metode de reglementare;
determinarea condiţiilor necesare pentru asigurarea ocupării primului loc
în lume în domeniul inovaţiilor auto.
Prima întrunire a cestui grup a avut loc în anul 2005, când s-au definit
principalele provocări cu care se confruntă industria europeană a autovehiculelor:
nivelul redus al productivităţii muncii în această industrie la nivelul U.E.
(cu 25% mai mic decât în S.U.A. şi cu 30% mai mic decât în Japonia);
costurile plătite pe ora lucrată, deşi comparabile cu cele din S.U.A., sunt
mai mari decât cele din Japonia cu 10% şi cu 200% faţă de cele din Coreea de
Sud;
competiţia în domeniul inovaţiilor tehnice între U.E., S.U.A., Japonia şi
Coreea de Sud este foarte puternică.
În prezent, industria europeană a autovehiculelor se caracterizează prin:
este una esenţială pentru economia europeană, în cadrul ei activând câteva
firme mari şi un număr considerabil de furnizori independenţi;
output-ul cuprinde maşini, camioane, autobuze, motociclete şi tractoare de
diferite tipuri şi dimensiuni;
principalele firme producătoare de autoturisme sunt: DaimlerChrysler,
Volkawagen, BMW, Ford Europe, General Motors Europe, Renault, Peugeot-
Citroen, Fiat şi Porsche;
în plus, există şi un număr de alţi producători mai mici, precum şi
importante capacităţi de producţie japoneze şi coreene;
în cazul producţiei de camioane, principalele firme sunt: Volvo, Scania,
Iveco, DaimlerChrysler, MAN şi Daf.
U.E. constituie cel mai mare producător regional de autovehicule din
lume (34% din producţia mondială).
Numărul direct de lucrători care activează în acest domeniu este de
2.000.000, în timp ce, efectele directe şi indirecte ale acestei industrii vizează 10
milioane de persoane.
În condiţiile actualei crize globale, vânzările europene de autovehicule
vor scădea, în anul 2009, la 18-19 milioane bucăţi, comparativ cu 23-24 milioane
39
Competitive Automotive Regulatory System for 21st Century
37
bucăţi vândute în anul 2008. U.E. va acorda un sprijin financiar industriei de

autovehicule în valoare de 100 miliarde euro.
4.9.6. Industria farmaceutică
Libera circulaţie a produselor acestei industrii în interiorul pieţei unice a

fost asigurată, pentru mult timp, prin armonizarea legislaţiilor naţionale.
În prezent, funcţionează un sistem comunitar de autorizare a
medicamentelor de uz uman şi veterinar. Autorizarea este acordată fie prin
procedura centralizată, fie prin una descentralizată. Prin Rezoluţia Consiliului
European din 23 aprilie 1996 (CE 136/96) cu privire la aplicarea orientărilor de
politică industrială în sectorul farmaceutic, s-a cerut Comisiei Europene să
realizeze un bilanţ al funcţionării pieţei unice în acest domeniu, să promoveze o
transparenţă sporită şi o mai mare concurenţă pe această piaţă, asigurând astfel
punerea în aplicare a liniilor directoare privind evoluţia sectorului farmaceutic
propuse de acesta prin comunicarea COM 93/718). Ulterior, Comisia Europeană
a revenit cu un document de politică actualizat, urmărind desăvârşirea pieţei
unice în domeniul produselor farmaceutice (COM 98/588).
Industria farmaceutică joacă un rol important la nivelul U.E., nu numai
din punct de vedere economic, ci şi legat de înalta calificare a factorului muncă,
de investiţii în tehnologiile moderne şi de sănătatea publică. La nivelul anului
2004, de exemplu, valoarea output-ului acestei industrii s-a ridicat la 160 miliarde
euro, din care 95 miliarde euro au reprezentat exporturile.
În industria farmaceutică comunitară activează un număr de aproximativ
600.000 persoane, dintre care 100.000 în cercetare-dezvoltare în domeniu. Din
cele 20 miliarde euro cheltuiţi anual cu cercetarea-dezvoltarea, U.E. contribuie cu
aproximativ 10%.
Începând cu anul 2010, cele mai multe companii farmaceutice europene
se vor confrunta cu problema expirării patentelor de vânzare ale unor
medicamente importante. Cu toate acestea, industria farmaceutică europeană va
rămâne în continuare profitabilă şi va genera importante fluxuri de cash, în
condiţiile în care pieţele cheie de desfacere se vor confrunta cu îmbătrânirea
populaţiei.
4.9.7. Industria energetică
Paradigma tradiţională în relaţia guvern-industrie energetică, care a

dominat timp de decenii, se poate descrie sub forma unui model de organizare
care implică controlul central al statului asupra reţelei de energie (European
Commission, 2005).
Acest model s-a perpetuat până în momentul creării pieţei interne a
energiei la nivelul U.E. Această piaţă s-a realizat în mai multe etape.
38
Iniţial, s-au adoptat măsuri legislative menite să asigure transparenţa

preţurilor la consumatorii finali şi să faciliteze tranzitul gazelor şi energiei
electrice prin reţelele importante ale spaţiului U.E.
Pasul următor a constat în eliminarea restricţiilor privind accesul egal al
companiilor la explorarea şi exploatarea rezervelor de hidrocarburi.
Consiliul European de la Barcelona (2002) a hotărât liberalizarea totală a
pieţelor de energie electrică şi gaz până în anul 2004.
Crearea reţelelor trans-europene de energie (TENs), printr-o lege adoptată
încă din anul 1996, s-a realizat, iniţial, prin identificarea unor proiecte de reţele
de energie electrică şi gaze de interes comun.
Statele Membre ale U.E. se pot împărţi, din punctul de vedere al surselor
de energie primară, în trei categorii:
ţări net producătoare: Olanda, Danemarca şi Regatul Unit.
ţări net importatoare: Germania, Franţa şi Italia.
ţări mici net importatoare de energie: Austria, Belgia, Finlanda, Suedia şi
Luxemburg.
Strategia Uniunii Europene în domeniul energiei a fost iniţial evidenţiată
de programul „Intelligent Energy for Europe”, care a acoperit perioada 2003-
2006. Acest program a vizat trei obiective prioritare:
siguranţa în alimentarea cu energie;
concurenţa pe piaţa de energie;
protecţia mediului.
Programul era împărţit în patru direcţii de acţiune, dintre care unele
continuă şi dezvoltă programe încheiate:
utilizarea raţională a energiei şi managementul cererii de energie (SAVE);
surse noi şi regenerabile de energie (ALTENER);
aspecte ale transportului de energie (STEER);
promovarea la nivel internaţional a surselor de energie regenerabilă şi a
eficienţei energiei în ţările în dezvoltare (COOPENER).
SAVE s-a concentrat în principal pe construcţii şi industrie, iar STEER a
inclus diversificarea combustibililor, promovarea combustibililor regenerabili şi
eficienţa transportului de energie.
Acţiunile cheie de implementare a politicii energetice comune pe perioada
2007-2013 vizează:
implementarea unor strategii pe termen mediu şi lung în domeniul
energiei, care să contribuie la realizarea obiectivelor principale ale programului
„Intelligent Energy for Europe” (standarde, etichetare, certificare sisteme,
monitorizarea dezvoltării pieţei energiei, tendinţe de piaţă);
crearea, extinderea şi promovarea structurilor şi instrumentelor de
dezvoltare durabilă, inclusiv a managementului local şi regional al energiei;
promovarea tehnologiilor avansate şi a sistemelor de introducere rapidă a
acestora pe piaţa;
dezvoltarea structurilor de informare, educare şi formare pentru creşterea
conştientizării, diseminarea know-how-ului şi a bunelor practici;
39
monitorizarea implementării şi a impactului politicii U.E. privind

dezvoltarea durabilă în domeniul energiei.
Programul „Intelligent Energy for Europe” are un buget de 215 milioane
euro şi este deschis statelor membre şi celor în curs de aderare.
4.10. Concluzii
Uniunea Europeană a adoptat bazele unui tratat referitor la politica

industrială. Principalul element al politicii industriale comunitare, implementat
încă din anii '80, l-a constituit politica industrială negativă, legată de crearea
Pieţei Unice Europene şi de dezvoltarea unei politici concurenţiale comune.
Rolul U.E., în cadrul politicii industriale pozitive, este însă mai redus.
Politica industrială a U.E. a evoluat faţă de politica intervenţionistă din anii '60-
'70. Cu toate acestea, din dorinţa Statelor Membre de a proteja anumite industrii,
au fost menţinute ajutoarele de stat sau cele la nivel comunitar.
O dată cu adoptarea unor politici de sprijinire a firmelor din high-tech sau
biotehnologii, politica industrială a U.E. a căpătat o dimensiune verticală.
Cu toate acestea, promovarea competitivităţii se realizează, în prezent,
mai ales prin politicile industriale orizontale.
În alte domenii, precum I.M.M.-urile, politica industrială se
fundamentează pe larga diseminare a informaţiilor şi pe promovarea bunelor
practici.
Politica industrială a U.E. reflectă o multitudine de interese şi este
influenţată de o seamă de factori economici şi politici.
Totuşi, ca trend, se constată, după anii '90, reorientarea politicii
industriale, de la una negativă spre una strategică, care urmăreşte promovarea
competitivităţii la nivelul întregii Uniuni.
Astfel, se urmăreşte dezvoltarea unor elemente de vârf, a unor modele
europene (campioni europeni), prin crearea unui sistem instituţional de cercetare
şi dezvoltare tehnologică, capabil să contribuie la o mai accentuată integrare a
statelor U.E. în acest domeniu.
Procesul de restructurare a industriei europene şi reorientarea acesteia
către promovarea activităţilor cu valoare adăugată mai mare şi cu un consum de
input-uri mai redus, va continua până în anul 2030.
Studiile realizate până în prezent arată că industria constructoare de
maşini reprezintă „motorul” industriilor europene.
Valoarea adăugată de sectorul servicii în economia europeană se
preconizează a creşte de la nivelul de 70,2% în 2001 la 71,5% în 2030. Trendul
acesta ascendent poate fi înregistrat doar prin sacrificarea celorlalte sectoare ale
economie: agricultura, industria constructoare şi industria energetică. Astfel, în
anul 2030, valoarea adăugată în sectorul agricol se preconizează a descreşte la
1,7%, comparativ cu 2,5%, nivel înregistrat în anul 2000. De asemenea, trenduri
descendente se preconizează a se înregistra în industria constructoare (de la 5,2%
40
în 2000 la 4,5% în 2030) precum şi în industria energetică (de la 3,3% în 2000 la

2,6% în 2030).
De remarcat faptul că se vor înregistra evoluţii diferenţiate ale structurii
economice a Statelor Membre. Astfel, state precum Danemarca, Franţa, Grecia,
Luxemburg, Olanda şi Regatul Unit vor dezvolta puternic sectorul terţiar, astfel
încât valoarea adăugată de sectorul servicii va atinge în aceste state, în anul 2030,
nivelul de 73% din totalul valorii adăugate în economie. Sectorul primar va
înregistra o evoluţie descendentă în majoritatea statelor până în 2030, doar în
Grecia şi Spania depăşind nivelul de 3% din PIB.
4.11. Evoluţia producţiei industriale în România post-aderare
În 2007, comparativ cu anul precedent, producţia industrială a urcat cu

5,4%, creştere susţinută de industria prelucrătoare, care a avansat cu 6,4%.
Industria extractivă, energia electrică şi termică, gazele şi apa au scăzut cu 0,4%,
respectiv 0,9%.
Pe marile grupe industriale, doar în industria energetică s-a înregistrat o
scădere cu 1,1% faţă de 2006, în timp ce industria bunurilor de capital a urcat cu
9,9%, industria bunurilor intermediare, cu 6,4%, industria bunurilor de uz curent,
cu 6,3%, iar industria bunurilor de folosinţă îndelungată a avansat cu 1,8%.
În decembrie 2007, producţia industrială a scăzut faţă de luna noiembrie
cu 12,8%, dar a crescut cu 2,6% faţă de luna decembrie 2006. Scăderea faţă de
noiembrie 2007 a fost alimentată de scăderea cu 14,4% a industriei prelucratoare
şi cu 8,3% a celei extractive.
Energia electrică şi termică, gazele şi apa au crescut cu 4,7%.
In ultima luna a anului 2007, cum era de aşteptat pentru luna decembrie,
s-au înregistrat scăderi pe toate marile grupe industriale, mai puţin în industria
energetică, unde producţia a crescut, faţă de luna anterioară, cu 0,7%. Industria
bunurilor de folosinţă îndelungata a scăzut cu 25,9%, cea a bunurilor de capital,
cu 17,3%, industria bunurilor intermediare a scăzut cu 16,6%, iar cea a bunurilor
de uz curent a scăzut cu 10,0%.
În luna decembrie 2007, comparativ cu aceeaşi lună din 2006, producţia
industrială a crescut cu 2,6%, creşterea fiind susţinută de industria prelucratoare,
care a urcat cu 3,4%, şi industria energiei electrice şi termice, gazele şi apa, care
au avansat cu 1,6%. Un trend opus a avut industria extractivă, care a scăzut cu
4,2%.
În ultima luna din 2007, comparativ cu luna corespunzatoare din anul
anterior, producţia a crescut în cele mai multe dintre marile grupe industriale. În
industria bunurilor de capital, productivitatea a crescut cu 15,6%, industria
energetică a urcat cu 2,7%, iar industria bunurilor intermediare a avansat cu
1,4%. Industria bunurilor de folosinţă îndelungată şi industria bunurilor de uz
curent au scăzut cu 3,4%, respectiv cu 1,3%.
Producţia industrială a crescut în 2008 cu 0,9% faţă de 2007, însă a scăzut
cu aproape o cincime, în decembrie 2008, faţă de aceeaşi lună din 2007, România
41
resimţind puternic efectele crizei economice, a anunţat Institutul Naţional de

Statistică (INS) în iunie 2009.
Producţia de energie electrică şi termică, gaze şi apă a crescut cel mai
mult, cu 6,2% faţă de 2007, iar industria prelucratoare, cu 0,7%. În schimb,
industria extractivă a înregistrat o scădere anuală de 0,3%.
Pe marile grupe industriale, în 2008, s-au înregistrat creşteri în industria
bunurilor de uz curent, de 7,6%, cea a bunurilor de capital, de 1,3%, şi în
industria energetică, de 0,3%. Spre deosebire, industria bunurilor de folosinţă
îndelungată şi sectorul bunurilor intermediare au scăzut cu 6,5%, respectiv cu
3,7%.
Producţia industrială a scăzut, în decembrie 2008, cu 18% faţă de luna
similară din 2007, din cauza comprimării semnificative a tuturor industriilor.
Aceasta este cea mai pronunţată scădere resimţită de producţia industrială în
2008, după ce, în noiembrie, producţia industrială se contractase cu 11,5%, iar în
octombrie se diminuase cu 3%, tot în termeni anuali.
Industria prelucrătoare s-a redus cu 20,1% în decembrie 2008, cea a
energiei electrice şi termice, apei şi gazelor, cu 7,3%, iar sectorul extractiv,
cu 5,9% faţă de decembrie 2007.
Potrivit INS, pe marile grupe industriale s-au înregistrat scăderi pentru
industria bunurilor intermediare, unde producţia a scăzut cu 38%, cea a bunurilor
de capital, cu 31,4%, a bunurilor de folosinţă îndelungată, cu 25,8%, şi industria
energetică, cu 10,2%. În schimb, industria bunurilor de uz curent a înregistrat o
creştere de 7,1%.
Faţă de noiembrie, producţia industrială a scăzut cu 19,2% în decembrie
Producţia industrială a înregistrat, în decembrie 2008, o scădere pe
ansamblu cu 19,2%, comparativ cu luna precedentă, determinată în principal de
scăderea industriei prelucratoare, cu 21,6%, a industriei extractive, cu 9,7%, şi
energiei electrice, termice, gazelor şi apei, cu 0,8%.
Pe marile grupe industriale s-au înregistrat scăderi la toate categoriile de
bunuri. Astfel, în industria bunurilor intermediare, producţia s-a comprimat
cu 34,3%, în industria bunurilor de capital, cu 28,7%, în industria bunurilor de
folosinţă îndelungată, cu 27,6%. Sectorul bunurilor de uz curent şi industria
energetică au înregistrat scăderi ceva mai moderate ale producţiei, de 7,7%,
respectiv de 4,7%.
Întrebări de autoevaluare
1. Abordarile politicii industriale

2. Maniere esenţiale de abordare a politicii industriale.
3. Categorii de politici industriale
4. Obiectivele CARS21.
5. Actiunile cheie de implementare a politicii energetice comune pe perioada
2007-2013.
42
Capitolul 5: Politica Agricolă Comună (PAC)
Încă de la implementarea sa (1962), Politica Agricolă Comunitară

(P.A.C.) a trebuit să se confrunte cu două tendinţe contradictorii:
necesitatea eliminării definitive a consecinţelor celui de-al doilea război
mondial, asigurarea necesarului de alimente prin politici protecţioniste şi de
intervenţie pe piaţă la nivel regional.
măsurile de susţinere a preţurilor şi plăţile compensatorii au condus la
apariţia unor distorsiuni comerciale şi la accentuarea necesităţii de reformare a
pieţelor agricole.
U.E. şi-a extins permanent aranjamentele comerciale dintre Statele
Membre în legătură cu agricultura şi cu produsele agricole.
Iniţial, în perioada 1957-1967, P.A.C. s-a realizat în concordanţă cu
principiile funcţionării pieţei comune, principii legate de concurenţă şi de
echitate.1
Obiectivele principale ale P.A.C. vizau în principal garantarea securităţii
alimentare, fapt ce a generat transformarea acesteia într-o politică orientată
exclusiv către producţie. P.A.C. oferea astfel, subvenţii şi preţuri garantate
fermierilor, precum şi stimulente pentru producţie. Dar, odată cu realizarea
obiectivului principal, în anii '80, au început să apară şi primele efecte secundare
– surplusuri la majoritatea mărfurilor agricole, precum şi anumite distorsiuni ale
comerţului pe piaţa mondială.
Perioada anilor '80 –'90 a fost caracterizată de redefinirea P.A.C. către o
politică orientată către piaţă, atentă la normele de protecţie a mediului
înconjurător şi axată pe utilizarea eficientă şi durabilă a pământului. Revizuirea
P.A.C. a venit din nevoia de a diminua surplusurile de produse de pe piaţă şi de a
atenua cât mai mult posibil efectele negative dăunătoare, îndeosebi asupra ţărilor
în dezvoltare. Pentru a atenua neconcordanţele din cadrul P.A.C., Agenda 2000 a
înlocuit măsurile de susţinere a preţurilor cu plăţile directe. P.A.C. a fost astfel
concepută încât să ia în considerare şi tensiunile dintre U.E. şi S.U.A.,
modificarea condiţiilor de pe piaţa mondială şi acordurile încheiate în cadrul
O.M.C. Astfel, P.A.C. a trebuit să găsească o cale de mijloc între măsurile legate
de producţie şi cele de subsidii. Ca efect, piaţa agricolă europeană a devenit una
mult mai eficientă. Aceasta în condiţiile în care libertatea de opţiune este dublată
de garantarea unor venituri mari şi mai stabile pentru fermierii europeni. Cu toate
acestea, veniturile fermierilor sunt mai scăzute decât venitul mediu al populaţiei.
Geografia Uniunii Europene este predominant rurală, iar condiţiile
climaterice permit Europei să producă o gamă largă de produse agricole.
1
Hitiris T., European Union Economics, Prentice Hall, Harlow, 2003.
44
Totodată Uniunea Europeană deţine poziţia de lider mondial la producţia

de ulei de măsline, carne, vinuri, whisky şi alte băuturi alcoolice. Prin urmare,
Uniunea Europeană este un actor activ pe piaţa mondială.
De asemenea, este important a se observa modul în care au evoluat
suprafeţele şi mărimea fermelor agricole din U.E. În acest sens, este evidentă
tendinţa de creştere a dimensiunilor fermelor agricole.
5.2. Evoluţia Politicii Agricole Comune (PAC)
Iniţial, cele şase State Membre U.E. au adaptat politicile lor agricole la
condiţiile existente atunci:
o mare parte din populaţia activă lucra în agricultură;
existau un mare număr de comunităţi rurale;
se punea un mare accent pe asigurarea necesarului de produse agricole pe
piaţa internă;
se manifesta o lipsă de stabilitate a pieţelor agricole;
existau fluctuaţii mari ale producţiei agricole în funcţie de condiţiile
climatice;
predominau firmele de mici dimensiuni, ineficiente din punct de vedere
economic.
Contextul internaţional nu era nici el unul favorabil, existând o puternică
concurenţă în domeniu din partea S.U.A. şi Australiei.
Tratatul de la Roma (1957) a condus la impunerea unui tarif extern comun
faţă de bunurile importate şi la eliminarea tarifelor interne în cadrul pieţei
comune.
Aceste măsuri au contribuit la asigurarea unei stabilităţi a preţurilor şi la
apariţia unui transfer de venituri către comunităţile de fermieri europeni. În plus,
costurile aferente manevrării, depozitării şi calibrării producţiei agricole au fost
suportate de către consumatori.
Ca urmare, în perioada 1957 – 1967, principalul obiectiv al P.A.C. U.E.-
6 a fost acela al formulării unei politici comune capabile să înlocuiască politicile
naţionale (Articolul 38 din Tratatul de la Roma).
În plus, s-a considerat că agricultura constituie un element esenţial pentru
promovarea integrării europene. Totuşi, contradicţii în cadrul P.A.C. au existat
încă de la fundamentarea ei.
Astfel, deşi Articolul 38 din Tratatul de la Roma făcea referire la libera
concurenţă, în Articolul 42 al aceluiaşi Tratat, se afirma că, în unele situaţii,
Consiliul European avea competenţa de a permite iniţierea unor măsuri non-
concurenţiale pe pieţele agricole.
Articolul 39 (1) din Tratatul de la Roma menţiona drept principale
obiective ale P.A.C.:
creşterea productivităţii în agricultură, prin promovarea progresului
tehnic, prin asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole şi prin utilizarea
optimă a factorilor de producţie, în special a factorului muncă;
45
asigurarea unui standard de viaţă rezonabil în comunităţile agricole, prin

creşterea veniturilor personale ale fermierilor;
stabilizarea pieţelor agricole;
asigurarea de sprijin pentru ofertanţii din agricultură;
asigurarea unor preţuri rezonabile pentru produsele agricole.
Obiectivele P.A.C. au fost concepute atât in interesul producătorului, cât
şi în cel al consumatorului şi au fost puse în aplicare treptat. Pentru a permite
realizarea deplină a obiectivelor propuse, în cadrul P.A.C. pot fi prevăzute măsuri
precum coordonarea eficientă a eforturilor în domeniile formării
interprofesionale, cercetării şi popularizării cunoştinţelor agronomice, care poate
include proiecte sau instituţii finanţate în comun şi acţiuni comune pentru
promovarea consumului anumitor produse.
Agenda 2000 a Comisiei Europene conţine un nou set de propuneri de
reformă a P.A.C. alături de pachetul financiar de sprijin al acestor măsuri. Toate
propunerile au avut ca scop impunerea, în perioada următoare, a unor reforme
concrete asupra modelului european de agricultură.
Până la mijlocul anilor '80, primele două obiective ale P.A.C. au fost
considerate esenţiale. În plus, Articolul 39(1) din Tratatul de la Roma afirma că
era necesară constituirea unei „singure pieţe agricole, în care bunurile agricole
să poată circula liber, ca bază pentru integrarea europeană.”
În timp, implicarea U.E. în politica agricolă a crescut foarte mult. S-a
trecut la eliminarea oricăror distorsiuni în procesul concurenţei, la armonizarea
legislaţiei agricole şi la crearea unui sistem comun de intervenţie. Mai târziu, s-au
pus problemele centralizării administraţiei, ale politicii şi pieţelor, în scopul
stabilirii unor preţuri comune.
P.A.C. a evoluat, luând în calcul restricţiile faţă de produsele agricole din
afara U.E., volatilitatea pieţelor agricole şi asigurarea unui sprijin eficient pentru
dezvoltarea agriculturii comunitare, fără a se ignora responsabilităţile sociale ale
U.E.
P.A.C. a atins apogeul prin recunoaşterea de către Statele Membre U.E. a
similitudinii intereselor lor în domeniu şi prin susţinerea finanţării de către
acestea a costurilor implementării politicii agricole comune.
Reformele aduse P.A.C. au consfinţit:
necesitatea translatării politicii agricole către politica rurală, din dorinţa
de a soluţiona şi probleme legate industrializarea rurală, sectorul forestier şi
turism;
recunoaşterea existenţei diferenţelor regionale legate de problema rurală;
recomandarea renunţării la intervenţia prin preţuri pentru a controla
supraproducţiile agricole.
Elementele esenţiale ale noii reforme P.A.C. sunt:
acordarea unei singure plăţi fermierilor europeni, indiferent de nivelul
producţiei, dar legată de respectarea standardelor de mediu, de securitatea
alimentară, sănătatea animalelor şi plantelor, precum şi de menţinerea fermelor în
bune condiţii de funcţionare;
46
o alocare financiară superioară pentru politica de dezvoltare rurală, în

scopul promovării protecţiei mediului, calităţii, bunăstării animalelor şi sprijinirii
fermierilor pentru a respecta condiţiile de producţie impuse de U.E.;
diminuarea nivelului plăţilor directe pentru fermele mai mari, ca urmare a
finanţării noii politici de dezvoltare rurală;
îmbunătăţirea disciplinei financiare astfel încât alocaţia bugetară pentru
fermieri calculată până în anul 2013 să nu fie depăşită;
revizuirea politicii de piaţă din cadrul P.A.C.: reduceri ale preţurilor de
intervenţie pentru unt şi reformarea prevederilor aferente culturilor de orez, grâu
dur, fructe cu coajă şi cartofi pentru amidon.
Începând cu anul 1962, au fost stabilite, ca linii directoare ale P.A.C., trei
principii esenţiale:
unitatea pieţei: în scopul înfiinţării Pieţei unice a produselor agricole,
preţurile acestora au fost unificate. Preţurile unice au fost stabilite la cel mai înalt
nivel existent, situânduse constant peste preţurile mondiale. Datorită acestui fapt,
preţurile unice comunitare la majoritatea produselor agricole s-au situat constant
peste preţurile mondiale iar diferenţa dintre acestea a crescut continuu;
preferinţele comunitare: respectarea principiului preţurilor comune
presupune ca produsele comunitare să rămână mai ieftine decât produsele
similare importate, aşa încât consumatorul să prefere produsele comunitare mai
ieftine. Importurile au fost supuse unor taxe de intrare, respectiv prelevare la
import, determinate de diferenţa dintre preţul la frontieră şi preţul de referinţă la
intrare – numit preţ prag, preţ de intrare sau preţ ecluză - fiind stabilit anual de
instituţiile Uniunii Europene. În paralel, a fost introdus şi un sistem de
subvenţionare a exporturilor, numit restituiri la export, pentru a permite
produselor comunitare mai scumpe să fie competitive pe piaţa mondială;
solidaritatea financiară: aplicarea principiului solidarităţii financiare se
realizează prin utilizarea bugetului comunitar ca principal instrument financiar
pentru aplicarea măsurilor de P.A.C. Statele Membre nu îşi mai sprijină direct
proprii agricultori din bugetul naţional.
5.3. Stadiul actual al P.A.C.
Politica Agricolă Comună este constituită în jurul a doi piloni:

organizaţiile comune de piaţă: care vizează măsurile comune de
reglementare a funcţionării pieţelor integrate ale produselor agricole. Măsurile
pentru sprijinirea pieţei acoperă plăţile directe şi subvenţiile legate de piaţă
acordate organizaţiilor comune de piaţă, precum achiziţionarea de produse pentru
depozitele publice, scheme de valorificare a surplusului şi subvenţiile pentru
exporturi.
Finanţarea pentru pilonul 1 provine din secţiunea garantare a Fondul
European de Orientare şi Garanţii Agricole ( FEOGA );
dezvoltarea rurală: care cuprinde măsuri structurale, care ţintesc
dezvoltarea armonioasă a zonelor rurale, sub câteva aspecte: social, al diversităţii
47
activităţilor, al calităţii produselor, al protecţiei mediului. Măsurile au în vedere

încurajarea protecţiei mediului, ajutorarea zonelor defavorizate, promovarea
calităţii alimentelor, a respectării standardelor, asigurarea bunăstării animalelor.
Măsurile din cadrul acestui pilon sunt cofinanţate de U.E. şi Statele Membre.
În funcţie de produse, organizarea comună de piaţă are una dintre
următoarele forme:
norme privind concurenţa;
coordonarea obligatorie a diferitelor organizări naţionale ale pieţei;
organizarea europeană a pieţei.
Organizarea comună poate presupune reglementarea preţurilor, a
subvenţiilor pentru producerea şi comercializarea diferitelor produse, a sistemelor
de depozitare şi de transport şi a mecanismelor comune de stabilizare a
importurilor sau a exporturilor în ţări terţe ale U.E. Prin reglementări europene, se
stabileşte organizarea comună de piaţă.
Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă regulamente sau decizii
europene privind stabilirea preţurilor, taxelor, ajutoarelor sau contingentelor,
precum şi repartizarea posibilităţilor de pescuit.
Supermarketurile şi hipermarketurile sunt interesate să ofere produse de
calitate clienţilor lor. Standardele înalte de calitate şi cererea continuă de produse
pe o perioadă îndelungată reprezintă un obstacol pentru cei care nu pot ţine
ritmul.
Pentru a elimina eventualele inconveniente, se poate urmări o strategie
din 5 paşi.
Primul pas constă în identificarea grupurilor de producători. Are loc o
întâlnire preliminară cu producătorii interesaţi, au loc întâlniri ulterioare, anterior
formării grupului. Se discută conceptul de asociaţie în detaliu cu producătorii
interesaţi.
Pasul 2 este chiar înfiinţarea asociaţiei de marketing. Grupul ia decizia de
a înfiinţa o asociaţie. Se discută statutul şi se aleg organismele de conducere. Se
rezolvă problema finanţării şi se realizează procedura de înregistrare. Se creează
infrasctructura - birou, personal, echipament, administraţie.
Pasul 3 - identificarea oportunităţilor de piaţă şi a posibililor parteneri.
Are loc o expertiză tehnică cu scopul clar de a identifica partenerii de afaceri.
Este elaborată strategia de marketing a asociaţiei nou create. Sunt contactaţi
viitorii parteneri şi sunt încheiate contracte. Sunt avute în vedere logistica şi
modul de realizare a transportului produselor către piaţă.
Pasul 4 crearea de facilităţi - disponibilitate de capital – fonduri europene.
Se stabileşte locaţia, se realizează un studiu de fezabilitate, se întocmeşte planul
de afaceri, se intruieşte personalul.
Pasul 5 – se construiesc relaţii stabile cu partenerii de afaceri. Se crează
un sistem de informaţii legate de cursul pieţei, de participarea la evenimente de
profil, precum târguri şi expoziţii naţionale şi internaţionale, sunt avute în vedere
implementarea trasabilităţii, a asigurării calităţii, controlul rezidual ş.a.
48
5.3.1. Actorii instituţionali ai Politicii Agricole Comune
Instituţiile implicate în elaborarea şi gestionarea măsurilor de politică

agricolă comună sunt:
Consiliul U.E. pentru Agricultură şi Pescuit;
Parlamentul European;
Comisia Europeană.
Puterea legislativă revine Consiliului, Parlamentul European având doar
un rol consultativ.
Comisia este asistată de trei categorii de comitete:
Comitete pentru managementul organizaţiilor comune de piaţă (câte unul
pentru fiecare organizaţie comună de piaţă);
Comitete de reglementare (cu rol consultativ în elaborarea legislaţiei
orizontale);
Comitete consultative (formate din reprezentanţi ai grupurilor de
interese).
Securitatea alimentară intră în atribuţiile Autorităţii Europene pentru
Securitatea Alimentelor, organizaţie independentă, creată în ianuarie 2002, cu rol
consultativ pe lângă Comisie.
5.3.2. Organizaţiile comune de piaţă
Pentru realizarea obiectivelor P.A.C. definite în Tratatul de la Roma şi în

spiritul principiilor stabilite la Stresa, s-a construit un sistem complex de reguli şi
mecanisme care să reglementeze producţia, comerţul şi prelucrarea produselor
agricole, grupate sintetic sub denumirea de organizaţii comune de piaţă.
Treptat, organizaţiile comune de piaţă le-au înlocuit pe cele naţionale
pentru produsele/sectoarele care cad sub incidenţa P.A.C.
În prezent, circa 90% din produsele agricole din U.E. fac parte dintr-o
organizaţie comună de piaţă şi anume: cereale, carne de porc, ouă şi carne de
pasăre, fructe şi legume proaspete şi procesate, banane, vin, lapte şi produse
lactate, carne de vită şi viţel, orez, uleiuri şi grăsimi (inclusiv ulei de măsline şi
plante oleaginoase), zahăr, flori şi plante decorative, furaje uscate, tutun, in şi
cânepă, hamei, seminţe, carne de oaie, carne de capră, precum şi alte produse
cărora li se aplică numai anumite reglementări.
Pentru implementarea măsurilor comune de reglementare a pieţelor, U.E.
are la dispoziţie următoarele instrumente:
preţurile;
intervenţia pe piaţă;
ajutoarele financiare;
cotele de producţie;
protecţia vamală comună.
49
Preţurile: mecanismul general de funcţionare a pieţelor produselor

agricole în U.E. este bazat pe un sistem complex de reglementare a preţurilor de
comercializare a produselor.
Anual, Consiliul European stabileşte trei niveluri de preţ pentru produsele
aflate sub incidenţa P.A.C.: preţul indicativ, preţul de intervenţie şi preţul prag.
Preţul indicativ este preţul la care Consiliul European recomandă
comercializarea produselor agricole pe piaţa internă. Nivelul său este considerat
cel potrivit pentru a asigura un standard rezonabil al veniturilor producătorilor
agricoli.
Preţul de intervenţie este preţul minim garantat care poate fi obţinut
pentru producţia comercializată pe piaţa internă.
Preţul prag este preţul sub care importurile de produse agricole nu pot
pătrunde în U.E.
Intervenţia pe piaţă (stocarea): atunci când preţurile de piaţă ale unor
produse ating niveluri mici sau apropiate de cele stabilite prin sistemul preţurilor
de intervenţie, agenţii autorizate cumpără şi stochează aceste produse, până la
restabilirea unui nivel adecvat al preţului.
Ajutoarele financiare (subvenţii): vizează plăţile directe, alte ajutoare
financiare şi refinanţările la export.
Plăţile directe sunt formate din ajutoarele pentru producţie şi plăţile
compensatorii. Subvenţiile pentru producţie se aplică produselor al căror consum
ar fi descurajat în situaţia unui preţ prea mare obţinut, de exemplu, prin
impunerea unui nivel ridicat al protecţiei vamale.
Plăţile compensatorii au fost introduse odată cu reformele McSharry din
anul 1992, pentru a compensa pierderile suferite de fermieri în urma scăderii
nivelurilor preţurilor de intervenţie înspre preţurile de pe piaţa mondială.
Fermierii trebuie să îndeplinească unele cerinţe pentru a beneficia de plăţi
compensatorii:
respectarea unor standarde de mediu şi de ocupare (cross compliance),
stabilite de fiecare Stat Membru în parte. Dacă se constată neconformarea cu
standardele, Statele Membre pot reduce cuantumul ajutoarelor directe care li s-ar
fi cuvenit beneficiarilor;
îngheţarea terenurilor (set-aside), stabilită la minimum 10% din suprafaţa
terenurilor cu destinaţia culturi arabile pentru perioada 2000-2002, de exemplu.
Măsura s-a referit atât la prevenirea situaţiilor de supraproducţie, dar are în
vedere şi protejarea mediului.
Produsele pentru care se acordă plăţi directe sunt: culturi arabile, inclusiv
cereale, cartofi pentru amidon, in fără destinaţia fibre, ulei de măsline,
leguminoase cu seminţe, in, cânepă, viermi de mătase, banane, stafide, tutun,
seminţe, hamei, orez, carne de vită şi de viţel, lapte şi produse lactate, carne de
oaie şi de capră.
Sistemul plăţilor directe aduce, ca alternativă de subvenţionare a
agriculturii, câteva avantaje faţă de subvenţia de preţ:
50
creşte gradul de transparenţă: în sistemul de susţinere a veniturilor

agricole prin preţ, consumatorii plătesc preţurile mari, fără a şti ce procent din
acestea subvenţionează agricultura. În noul sistem, o parte din efortul financiar
pentru subvenţionare a trecut de la consumatori (prin reducerea preţurilor) la
contribuabili (prin sistemul fiscal);
sistemul plăţilor directe avantajează producătorii agricoli. În sistemul de
susţinere a agriculturii prin preţ, de subvenţiile agricole beneficiază mai degrabă
diverşii intermediari dintre producători şi consumatori, anume angrosiştii,
procesatorii, agenţiile de intervenţie/stocare sau exportatorii. Producătorii sunt
susţinuţi numai indirect, prin faptul că garantarea preţului de intervenţie le
asigură stabilitatea veniturilor, dar ei obţin în realitate preţurile negociate cu
angrosiştii, şi nicidecum preţurile mari de pe piaţă. O.C.D.E. arată, într-un studiu
recent2 că, în sistemul subvenţionării prin preţ, fermierilor le revine numai 25%
din subvenţie;
sunt mult diminuate stimulentele de supraproducţie, datorită nivelului mai
mic al preţului care poate fi obţinut pe piaţă sau datorită decuplării plăţilor directe
de volumul producţiei (deocamdată doar la culturile arabile, unde plăţile directe
se acordă în funcţie de suprafaţa cultivată şi nu de producţie);
prin mutarea centrului de greutate al pârghiilor subvenţionale dinspre
pieţe spre producători, este de aşteptat ca fermierii mici să beneficieze în mod
proporţional ca cei mari, de subvenţiile agricole.
Producătorii agricoli mai pot primi diverse alte ajutoare financiare,
acordate fie din bugetul comun, fie individual de către Statele Membre, în ambele
situaţii cu respectarea condiţiilor stabilite de U.E.
De exemplu, ajutoarele financiare se acordă şi în următoarele situaţii:
când are loc o scădere justificată a veniturilor din producţia şi din
comercializarea unui produs, cum ar fi în cazul unor calamităţi naturale;
îngheţarea voluntară a terenurilor şi/sau conferirea unei alte destinaţii,
cum ar fi cultivarea cu plante pentru biomasă;
comercializarea produselor lactate;
asociaţiilor de producători/comercianţi care doresc să implementeze
anumite măsuri de creştere a calităţii produselor;
fermelor mici care nu beneficiază în proporţie egală cu cele mari de
sprijinul comunitar.
Cotele de producţie: diversele stimulente financiare acordate
producătorilor agricoli, mai ales susţinerea prin preţ, îi determină pe aceştia să
producă mai mult pentru a câştiga mai mult.
Cu cât producţia obţinută este mai mare, cu atât sunt mai mari costurile
pentru finanţarea P.A.C.. De aceea, pentru a preveni şi limita supraproducţia, în
anii '80, a fost introdus instrumentul cotelor de producţie.
2
O.E.C.D., Farm housold incomes in O.E.C.D. countries, 2003.
51
Cotele reprezintă cantităţile maxime admise pentru producţia anumitor

produse (lapte, legume, fructe, zahăr, cartofi pentru amidon, banane, furaje
uscate, in şi cânepă pentru fibre, ulei de măsline, tutun).
Cotele se stabilesc anual, la nivel comunitar, apoi se negociază şi se
repartizează pe ţări, şi pe ferme la nivel naţional.
Pentru producţia în surplus faţă de cotă, fermierii sunt penalizaţi sau se
reduce preţul de intervenţie pentru anul agricol următor.
Protecţia vamală: pentru realizarea importului de produse agricole în
U.E., este necesară obţinerea unei licenţe de import (condiţionată de constituirea
unui depozit până în momentul în care importatorul dovedeşte că produsele
respectă normele sanitare şi fitosanitare, precum şi exigenţele de calitate
europene) şi plata taxelor vamale.
Taxele vamale au luat locul prelevărilor variabile la import, ca urmare a
rezultatelor negocierilor din cadrul O.M.C. - Runda Uruguay.
În cadrul U.E., funcţionează un sistem unic de impunere la import pentru
toate produsele agricole. Potrivit acestuia, produsele agricole care intră în spaţiul
comunitar sunt supuse nivelului de impunere vamală care se regăseşte în tariful
vamal comun.
De asemenea, potrivit angajamentelor internaţionale asumate de U.E.,
există contingente tarifare pentru o serie de produse agricole.
Instrumentele prezentate mai sus nu se aplică în mod unitar tuturor
produselor agricole. Organizaţiile comune de piaţă sunt combinaţii ale acestor
instrumente, în funcţie de caracteristicile specifice ale ofertei şi cererii pentru
fiecare produs.
De exemplu, pentru produse precum: flori, ouă, carne de pui, unele fructe
şi legume, orez se aplică protecţia vamală fără a se stabili preţuri administrate.
Alte produse: zahăr, vin de masă, carne de porc, fructe şi legume proaspete sunt
susţinute doar prin intermediul preţurilor, fără a se acorda subvenţii
producătorilor lor.
5.3.3. Dezvoltarea rurală
Componenta de dezvoltare rurală a P.A.C. a căpătat o atenţie sporită după

elaborarea de către Comisia Europeană a documentului strategic Agenda 2000,
devenind, astfel, al doilea pilon al P.A.C.
Necesitatea unei abordări în această direcţie s-a fundamentat pe două
raţiuni majore:
proporţia foarte mare (80%) pe care o deţin suprafeţele agricole în
suprafaţa totală a U.E.;
coeziunea economică şi socială a U.E. ar deveni utopică fără acordarea
atenţiei cuvenite dezvoltării armonioase a zonelor rurale.
Obiectivele politicii de dezvoltare rurală, definite în Regulamentul
Consiliului nr. 1257/17 mai 1999 referitor la sprijinul pentru dezvoltare rurală,
sunt:
52
ameliorarea exploataţiilor agricole;

garantarea siguranţei şi calităţii produselor agricole;
asigurarea unor niveluri stabile şi echitabile ale veniturilor fermierilor;
protecţia mediului;
dezvoltarea de activităţi complementare şi alternative, generatoare de
locuri de muncă, pentru a contracara procesul de depopulare a zonelor agricole şi
a întări substanţa economică şi socială a zonelor rurale;
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă în zonele rurale şi
promovarea şanselor egale.
Principiile care stau la baza politicii de dezvoltare rurală, definite în
acelaşi regulament, sunt:
multifuncţionalitatea agriculturii, în sensul unei interpretări mai largi a
activităţilor agricole, faţă de rolul tradiţional de furnizoare de produse agricole;
abordarea multisectorială şi integrată a economiei rurale, în sensul
diversificării activităţilor, creării de surse suplimentare de venit de ocupare şi
conservării patrimoniului rural;
flexibilitatea financiară în sprijinirea dezvoltării rurale, în sensul
descentralizării deciziei, subsidiarităţii şi implicării partenerilor locali;
transparenţa în elaborarea programelor de dezvoltare rurală, bazată pe
simplificarea legislaţiei.
Măsurile de politică de dezvoltare rurală se împart în două mari
categorii:
I. măsuri însoţitoare care vizează:
- pensionarea anticipată: se acordă sprijin financiar pentru fermierii şi
lucrătorii agricoli în vârstă de peste 55 ani care se retrag din activităţile/muncile
agricole cu caracter comercial înainte de vârsta de pensionare.
Sprijinul este condiţionat de îndeplinirea anumitor cerinţe de vechime în
muncă şi/sau participare la o schemă de asigurări sociale.
Un fermier poate primi până la 150.000 euro în tranşe anuale de cel mult
15.000 euro, până la vârsta de 75 ani, iar un lucrător agricol, până la 35.000 euro,
în tranşe anuale a câte 3.500 euro, în perioada rămasă până la vârsta pensionării;
- agricultura ecologică: se acordă sprijin financiar pentru promovarea metodelor
de producţie agricolă care au în vedere protejarea mediului înconjurător şi
conservarea patrimoniului rural.
- exploatarea zonelor defavorizate: se acordă sprijin financiar pentru fermierii
din zonele defavorizate (cum ar fi cele montane) sau din cele cu probleme
specifice de mediu, pentru a se asigura continuitatea exploatării terenurilor, un
standard de viaţă echitabil pentru fermieri, conservarea peisajului ambiant şi
protejarea mediului.
II. măsuri de modernizare şi diversificare a exploataţiilor agricole care se
referă la:
- investiţii: se acordă sprijin financiar pentru investiţiile în exploataţiile agricole
(de exemplu, echipamente agricole) care au ca scop eficientizarea producţiei,
diversificarea acesteia, îmbunătăţirea calităţii produselor, inclusiv prin standarde
53
de igienă şi sănătate, protejarea mediului sau îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă

ale animalelor.
- instalarea tinerilor fermieri: se acordă sprijin pentru înfiinţarea de ferme de
către persoane în vârstă de cel mult 40 ani, care nu au mai condus anterior o
fermă agricolă.
- activităţi de formare profesională: în special în domeniile calităţii produselor
şi protejării mediului;
- conservarea şi protejarea pădurilor: se acordă sprijin financiar persoanelor
fizice, asociaţiilor sau autorităţilor locale pentru ocrotirea patrimoniului forestier,
incluzând activităţi de împădurire, ameliorarea tehnicilor de exploatare forestieră,
prelucrarea şi comercializarea produselor forestiere.
În cazul împăduririi suprafeţelor cu destinaţie agricolă, la ajutorul
propriu-zis pentru împădurire, se acordă suplimentar şi compensări anuale de
până la 725 euro/ha pentru asociaţii şi autorităţi locale şi de până la 185 euro/ha
pentru persoanele fizice, pe o perioadă de până la 25 ani.
- sprijin pentru alte activităţi: reparcelarea terenurilor, dezvoltarea serviciilor în
mediul rural, renovarea satelor, protejarea patrimoniului, promovarea turismului
şi activităţilor meşteşugăreşti.
Comisia Europeană a adoptat o comunicare care cuprinde reacţiile
strategice posibile în vederea reducerii efectelor creşterii globale a preţurilor la
produsele alimentare, document discutat în cadrul Consiliului European din 19-
20 iunie 2008. Comunicarea analizează factorii structurali şi ciclici şi propune o
strategie cu trei componente, care include:
măsuri pe termen scurt în contextul evaluării „stării de sănătate” a politicii
agricole comune şi al monitorizării sectorului comerţului cu amănuntul;
iniţiative de îmbunătăţire a ofertei de produse agricole şi de asigurare a
securităţii alimentare, inclusiv promovarea unor generaţii viitoare durabile de
biocarburanţi;
iniţiative de contribuire la efortul global de combatere a efectelor
majorării preţurilor asupra statelor sărace.
Strategia de acţiune, cu trei componente, propusă de Comisia Uniunii
Europene în vederea reducerii efectelor creşterii globale a preţurilor la produsele
alimentare constă în următoarele măsuri:
pe termen scurt: evaluarea „stării de sănătate” a politicii agricole comune
şi monitorizarea sectorului comerţului cu amănuntul în contextul revizuirii pieţei
unice, în conformitate cu principiile concurenţei şi pieţei unice;
pe termen lung: iniţiative de îmbunătăţire a ofertei de produse agricole şi
de asigurare a securităţii alimentare, inclusiv promovarea unor criterii de
durabilitate pentru biocarburanţi şi dezvoltarea unor generaţii viitoare de
biocarburanţi în Europa şi la nivel internaţional, precum şi consolidarea cercetării
agricole şi a diseminării cunoştinţelor, în special în ţările în dezvoltare;
iniţiative de contribuire la efortul global de combatere a efectelor
majorării preţurilor, inclusiv o reacţie internaţională la criza produselor
alimentare mai bine coordonată, în special în contextul ONU şi G8; continuarea
54
promovării unei politici comerciale deschise, oferind un acces preferenţial pe

piaţa U.E. ţărilor cele mai sărace din lume; o reacţie rapidă faţă de necesităţile
umanitare stringente pe termen scurt; direcţionarea ajutorului pentru dezvoltare
către proiectele pe termen mai lung, pentru a revitaliza agricultura din ţările în
dezvoltare.
5.4. Finanţarea Politicii Agricole Comunitare
Măsurile de politică agricolă comună au fost finanţate, aşa cum s-a
menţionat deja, prin Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă.
Constituirea acestui fond a condus la concluzia, demonstrată practic, că unele
State Membre subvenţionează, în parte, agricultura din celelalte State Membre.
În general, ţările net contribuitoare sunt şi cele care doresc reformarea
sistemului actual al P.A.C., în scopul reducerii cheltuielilor agricole.
În cadrul Fondului, există două linii de finanţare distincte: secţiunea
garantare şi secţiunea orientare.
I. Secţiunea garantare finanţează:
Funcţionarea organizaţiilor comune de piaţă;
măsurile de dezvoltare rurală din prima categorie a măsurilor însoţitoare,
precum şi măsurile de dezvoltare rurală din a doua categorie, a modernizării şi
diversificării exploataţiilor agricole, dar care nu intră sub incidenţa Obiectivului 1
al Politicii regionale;
măsuri veterinare (vizând sănătatea şi condiţiile de creştere ale animalelor)
şi fito-sanitare;
măsuri generale de informare şi evaluare.
II. Secţiunea orientare finanţează măsuri de dezvoltare rurală în zonele
care intră sub incidenţa Obiectivului 1 al Politicii regionale, anume:
investiţii în exploataţii agricole şi în activităţi de prelucrare/comercializare
a produselor agricole;
întinerirea populaţiei agricole;
activităţi de formare profesională;
stimularea dezvoltării activităţilor neagricole.
Tot în această secţiune operează şi programul Leader+. Acesta este un
program european al cărui scop constă în încurajarea parteneriatelor şi
schimbului celor mai bune practici, în vederea promovării unei agriculturi
durabile.
Conceptul de agricultură durabilă se referă la administrarea resurselor
naturale pe baze raţionale, care să conducă la conservarea lor în bune condiţiuni
pe termen lung.
Programul acordă co-finanţare pentru următoarele acţiuni:
elaborarea de strategii-pilot integrate de dezvoltare a teritoriului (de sus în
jos);
cooperarea dintre colectivităţile rurale teritoriale;
networking;
asistenţa tehnică.
Prioritate au proiectele care îşi propun să:
55
utilizeze în mod eficient resursele naturale şi culturale, în scopul

valorificării specificului locaţiei;
amelioreze calitatea vieţii în zonele rurale;
adauge valoare produselor specifice zonei, în special prin promovarea lor
pe piaţă prin acţiuni colective;
utilizeze cunoştinţe şi tehnici recente pentru creşterea competitivităţii
produselor şi serviciilor în zonele rurale.
Reformarea Politicii Agricole Comune3 a produs schimbări majore
privind modelele de producţie agricolă, metodele de gestionare a terenurilor şi de
ocupare a forţei de muncă, cu consecinţe directe asupra condiţiilor socio-
economice din zonele rurale.
Amploarea disparităţilor dintre zonele rurale comunitare, precum şi
limitele mijloacelor financiare ale Statelor Membre au generat crearea Fondului
European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (European Agricultural Fund
for Rural Development), ale cărui principale obiective vizează4:
ameliorarea competitivităţii agriculturii şi siviculturii prin sprijinirea
restructurării, dezvoltării şi inovaţiei;
ameliorarea mediului şi a spaţiului rural, prin sprijinirea gestionării
terenurilor;
ameliorarea calităţii vieţii în mediul rural şi promovarea diversificării
activităţilor economice.
Pentru a beneficia de acest instrument financiar, fiecare Stat Membru
trebuie să prezinte un plan strategic naţional, care include:
evaluarea detaliată a situaţiei economice, sociale şi ecologice, precum şi
posibilităţile de dezvoltare;
strategia de dezvoltare în conformitate cu orientările strategice ale
Comunităţii pentru politica de dezvoltare rurală;
priorităţile tematice şi teritoriale de dezvoltare rurală, precum şi o listă cu
programele de dezvoltare rurală.
Fiecare program de dezvoltare rurală acoperă o perioadă cuprinsă între 1
ianuarie 2007 şi 31 decembrie 2013. Un Stat Membru poate prezenta fie un
program unic, care să acopere întregul său teritoriu, fie o serie de programe
regionale. În cazul în care un Stat Membru optează pentru programe regionale,
acesta poate prezenta spre aprobare un cadru naţional care să conţină elemente
comune ale acestor programe.
Actuala politică de dezvoltare rurală trebuie privită ca o prioritate
europeană. Ea se dezvoltă în 3 axe, la care se mai adaugă una:
Axa 1 : Îmbunătăţirea competitivităţii agriculturii şi silviculturii: strategia
de restructurare trebuie să acopere măsuri pentru îmbunătăţirea capitalului şi
restructurarea capitalului fizic agricol şi forestier;
3 iunie 2003 şi aprilie 2004.

4 Articolul 4 din Regulamentul (CE) nr.1698/2005 din 20 septembrie 2005.
56
Axa 2 : Îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi sprijin pentru managementul

terenurilor: de menţionat faptul că măsura de agro-mediu reprezintă o
componentă obligatorie a fiecărui program. O condiţie generală a măsurilor
incluse în cadrul acestei axe este că beneficiarul trebuie să respecte cerinţele
naţionale şi comunitare obligatorii de mediu pentru agricultură şi silvicultură;
Axa 3: Extinderea conceptului de dezvoltare rurală: se optează pentru
implementarea proiectelor prin strategii de dezvoltare care să se adreseze
entităţilor subregionale;
Axa LEADER : are ca principiu elaborarea strategiilor locale de
dezvoltare printr-o abordare verticală “de jos in sus”. Aceste strategii sunt
finantate în prezent prin Iniţiativa comunitară LEADER. În vederea
implementării strategiilor locale de dezvoltare a grupurilor de actiune, fiecare
program ar trebui să conţină axa LEADER. De menţionat că 3% din bugetul total
va fi constituit într-o rezervă şi alocat în perioada 2012-2013 Statelor Membre
care vor înregistra cele mai bune rezultate în implementarea proiectelor din
cadrul acestei axe.
O vitalizare socio-economică a zonelor rurale implică crearea unor locuri
de muncă locale în alte domenii decât agricultura, şi anume:
intreprinderi micro, mici şi medii;
activităţi artizanale;
servicii legate de transmiterea de informaţii precum: servicii bancare;
servicii de sănătate de înaltă calitate;
educaţie universitară;
formare profesională la distanţă.
Fondul European pentru Pescuit (European Fisheries Fund) înlocuieşte,
începând cu 1 ianuarie 2007, Instrumentul Financiar de Orientare pentru Pescuit
dar, spre deosebire de acesta, nu va face parte din familia Fondurilor Structurale,
ci va finanţa Politica Comună pentru Pescuit, având o linie bugetară distinctă, de
4,963 miliarde euro pentru U.E.27, denumită: „Conservarea şi gestiunea
resurselor naturale”.
5.5. Agricultura din România sub incidenţa P.A.C.
În ceea ce priveşte România, în cadrul propunerii pentru cadrul financiar

destinat României şi Bulgariei pentru anii 2007-2009, Comisia Europeană a
calculat cadrul de sprijin pentru dezvoltare rurală în suma totală de 3041 milioane
Euro.
Repartizarea fondurilor între cele două ţări s-a facut luând în calcul
suprafaţa agricolă şi populaţia activă în agricultură. Comisia, pe baza datelor
furnizate de cele două ţări, a indicat următoarea distribuţie a fondurilor de
dezvoltare rurală: 80% pentru România şi 20% pentru Bulgaria.
Astfel, în cazul României finanţarea măsurilor din FEOGA Garantare se
face tot pe trei ani, suma alocată pe această secţiune fiind de 2424 milioane Euro.
57
Analizând comparativ suma alocată României pentru măsurile finanţate

din FEOGA Garantare - 2424 milioane Euro pentru perioada 2007-2009
(România având o suprafaţă agricolă utilă de 14819 mii ha) cu suma pe care
Polonia a primit-o pentru această secţiune - 2 866 milioane euro, pe perioada
2004-2006 (Polonia având o suprafaţă agricolă utilă de aproximativ 18 000 mii
ha) şi cu cea alocată Bulgariei – 617 milioane euro, constatăm faptul că fondurile
alocate României pentru măsurile din FEOGA Garantare sunt avantajoase.
Pentru a dezvolta cu succes comunele şi satele din România, se impune
promovarea unor serii de activităţi economice şi sociale specifice zonelor rurale,
altele decât agricultura şi exploatările forestiere, care să conducă la o dezvoltare
durabilă. Sunt avute în vedere:
situri istorice;
tradiţii culturale şi sociale;
peisaj;
fauna şi flora sălbatică;
zone de agrement;
ecosisteme;
tipuri de aşezământ.
Obiectivele dezvoltării rurale post-aderare în România sunt:
ameliorarea exploataţiilor agricole;
garantarea siguranţei şi calităţii produselor agricole;
asigurarea unor niveluri stabile şi echitabile ale veniturilor fermierilor;
protecţia mediului;
dezvoltarea de activităţi complementare şi alternative;
pensionarea timpurie;
fermele de semi-subzistenţă;
zonele defavorizate şi cu restriciii de mediu;
agromediul şi bunăstarea animală;
silvicultura: împăduriri;
constituirea grupurilor de producători;
asistenţă tehnică;
îndeplinirea standardelor de calitate;
reînnoirea flotei şi modernizarea vaselor de pescuit;
adaptarea efortului de pescuit;
pescuitul de coastă la scară mică.
Măsurile socio-economice, prin FEOGA orientare vizează:
investiţii în exploataţii;
instalarea tinerilor fermieri;
instruire;
îmbunătăţirea prelucrării şi comercializării produselor agricole;
silvicultura;
promovarea adaptării şi dezvoltării zonelor rurale.
România a încheiat negocierile pentru Capitolul 7 - Agricultura în iunie
2004, prin care a acceptat în întregime acquis-ul comunitar privind agricultura.
58
Perioadele de tranziţie obţinute de România sunt:

3 ani, până la 31.12.2009, pentru:
- modernizarea şi retehnologizarea a 26 de abatoare şi unităţi de procesare a
cărnii, precum şi a două unităţi de procesare a cărnii de pasăre, conform
cerinţelor U.E.;
- modernizarea şi retehnologizarea unităţilor de procesare a laptelui (28 de
unităţi), ca şi pentru organizarea centrelor de colectare şi standardizare a laptelui,
conform cerinţelor U.E.;
- respectarea cerinţelor structurale ale U.E. privind fermele de vaci de lapte şi
calitatea laptelui materie primă obţinut;
- utilizarea unei liste de produse pentru protecţia plantelor cu substanţe active
care nu satisfac cerinţele U.E.;
8 ani, până la 31.12.2014, pentru:
- eliminarea soiurilor hibride de viţă de vie interzise de acquis-ul viţei de vie al
U.E., cultivate pe o suprafaţă de aproximativ 30 000 de hectare, care urmează a fi
replantate.
Principalele funcţii ale agenţiilor de plăţi sunt:
autorizarea plăţilor;
contabilizarea plăţilor;
execuţia plăţilor.
Măsurile de dezvoltare rurală vor fi regrupate în 3 categorii, după cum
urmează:
îmbunătăţirea competitivităţii sectorului agricol şi forestier, prin
sprijinirea restructurării;
îmbunătăţirea situaţiei mediului înconjurător şi a peisajului rural, prin
sprijinirea managementului funciar;
îmbunătăţirea calităţii vieţii din mediul rural şi încurajarea diversificării
activităţii economice.
România va beneficia în perioada actuală de programare de aproximativ

7,5 miliarde de euro, FEADR putând fi accesat în baza Planului Naţional
Strategic pentru Dezvoltare Rurală şi a Programului Naţional de Dezvoltare
Rurală 2007-2013, care este structurat pe următoarele axe prioritate:
III...
Creşterea competitivităţii sectorului agricol şi silvic – 45% din totalul
fondurilor U.E., reprezentând suma de 3.246.064.583 euro;
IIIIII...
Îmbunătăţirea mediului şi a zonelor rurale – 25% din fondurile U.E., în
sumă de 1.805.375.185 euro;
IIIIIIIII...
Calitatea vieţii în zonele rurale şi diversificarea economiei rurale – 30% din
fondurile europene, totalizând suma de 2.046.598.320 euro.
LEADER va primi 2,5% din sumele alocate celorlalte domenii, adică
123,46 milioane euro.
Pentru finanţarea pescuitului în România, în perioada 2007-2013, este
prevăzută suma de 432 milioane euro, din care 207,1 milioane euro reprezintă
finanţarea FEP, 67,9 milioane euro - cofinanţarea de la bugetul de stat, iar 157
59
milioane euro- finanţare privată. FEP poate fi accesat în baza următoarelor

documente de programare: Planul Naţional Strategic privind Sectorul Pescăresc şi
Programul Operaţional pentru Pescuit, care este structurat pe următoarele axe
prioritare:
III...
Adaptarea flotei comunitare de pescuit;
IIIIII...
Acvacultură, pescuitul intern, procesare şi marketing;
IIIIIIIII...
Măsuri de interes comun;
IIIVVV...
Dezvoltarea durabilă a zonelor pescăreşti;
VVV...
Asistenţă tehnică.
Pentru a beneficia din plin de avantajele aplicării principiilor Politicii
Agricole Comune, după integrare, pentru agricultura ţării noastre se impun
următoarele măsuri:
reducerea numărului de locuitori ocupaţi în agricultură, asigurarea de
alternative de ocupare şi surse de venit;
crearea de exploataţii economice viabile, reducerea gradului de
fragmentare a exploatării fondului funciar;
dezvoltarea infrastructurii şi a unor servicii specifice zonelor rurale;
creşterea capacităţii administrativ-instituţionale de atragere de surse şi de
valorificare a resurselor locale.
În domeniul creşterii şi producţiei animaliere, se vor urmări :
corelarea producţiei calitative şi cantitative cu cerinţele interne şi externe ;
optimizarea dimensiunilor exploataţiilor de taurine ;
stimularea şi susţinerea crescătorilor de animale, prin înfiinţarea unor
exploataţii tehnice eficiente, la dimensiuni care să ocupe cea mai mare parte a
timpului de practică a celor ce lucrează în acest sector;
continuarea procesului de ameliorare genetica a raselor de animale în
vederea producerii potenţialului productiv, cantitativ şi calitativ;
asigurarea unei producţii furajere de calitate corespunzatoare pe întreaga
perioadă a anului ;
îmbunătăţirea activităţii de agromarketing şi prelucrare a producţiei
primare viticole ;
asigurarea protecţiei producătorilor agricoli interni de produse animaliere.
Se vor dezvolta serviciile în agricultură, punându-se accent pe înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea de forme asociative de achiziţionare şi dezvoltare a
tehnologiilor moderne, cum ar fi :
grupuri de producători agricoli ;
asociaţii profesionale ;
asociaţii ale utilizatorilor de apă;
organizaţii de agromarketing ;
organizaţii de servicii de mecanizare şi chimizare etc.
În domeniul industriei alimentare, obiectivele principale vizează
asigurarea securităţii alimentare ; dezvoltarea producţiei alimentere, prin
aplicarea unor politici care să armonizeze necesităţile interne şi avantajele
competitive pe terţe pieţe cu tendinţele şi politicile de integrare în Uniunea
60
Europeană; stimularea investiţiilor străine prin subvenţionarea dobânzii la

achiziţia utilajelor produse în ţară şi acordarea de facilităţi.
Pentru fabricarea produselor de morărit-panificaţie, se prevăd: dotarea cu
utilaje şi echipamente a secţiilor de depozitare, curăţire şi măcinare a cerealelor;
modernizarea brutăriilor existente; linii moderne pentru fabricarea pastelor
făinoase, biscuiţilor, napolitanelor, snack-urilor şi produselor expandate.
Pentru prelucrarea şi conservarea cărnii: modernizarea fluxurilor de
tăiere în abator ; linii tehnologice de fabricare a conservelor şi preparatelor din
carne ; instalaţii performante de condiţionare şi frig ; linii tehnologice în flux
continuu de tocat şi umplut sub vid sortimentele de preparate din carne ;
producerea de sucuri naturale, făină şi granule din carne, alimentare şi
nealimentare ; reziduuri de la prelucrarea cărnii etc.
Pentru fabricarea brânzeturilor, se au în vedere: procurarea şi producerea
de utilaje şi echipamente pentru producerea de brânzeturi proaspete, naturale,
fermentate, frământate, topite şi ambalarea acestora în vid ; realizarea de lanţuri
frigorifice la punctele de colectare, prelucrare, păstrare şi desfacere; obţinerea de
culturi selecţionate de bacterii lactice.
Fermele şi abatoarele de păsări vor fi modernizate cu instalaţii de
furajare, încălzire şi ventilare, evacuarea dejecţiilor, cu utilaje şi tehnologii noi de
procesare şi ambalare sub vid a cărnii, cu instalaţii frigorifice. În plus, se vor
realiza micro F.N.C.-uri etc.
Pentru fabricarea zahărului şi a produselor zaharoase, se vor realiza:
maşini agricole performante pentru pregătirea solului, semănatul şi recoltatul
sfeclei de zahăr ; utilaje şi echipamente pentru fabricile de industrializare a
sfeclei de zahăr, pentru produse.
În domeniul pomiculturii şi conservării fructelor, se vor realiza: maşini
agricole pentru recoltarea fructelor, linii tehnologice pentru fabricarea, dozarea şi
ambalarea concentratelor din fructe ; producerea de fructe conservate, compoturi
şi gemuri ; prepararea şi conservarea sucurilor naturale de fructe ; fabricarea de
băuturi nealcoolice, răcoritoare pe bază de arome, de siropuri şi concentrate ; linii
pentru producerea şi ambalarea aseptică a sucurilor.
Pentru fabricarea vinurilor se vor realiza: instalaţii pentru filtrarea şi
îmbutelierea sterilă a vinurilor ; pentru condiţionarea şi îmbutelierea şampaniei ;
coloane pentru distilarea rachiurilor de calitate; instalaţii pentru îmbutelierea,
etichetarea şi capsularea sticlelor etc.
Fabricile de uleiuri şi grăsimi vegetale vor fi dotate cu: linii moderne de
rafinare a uleiului; linii tehnologice pentru fabricarea margarinei, cu instalaţii
automate de îmbuteliere a uleiului şi pentru realizarea de emulgări cu conţinut
ridicat de minigliceride etc.
Pentru păstrarea, depozitarea şi desfacerea în condiţii igienice şi de
sănătate a produselor agroalimentare, se vor procura şi fabrica utilaje şi
echipamente pentru producerea de ambalaje, a capacelor TWIST-OFF şi pentru
fabricarea cutiilor sudate etc.
61
Întrebari de autoevaluare
1. Utilizarea surplusului de productie.

2. Formele organizarii comune de piata.
3. Ce este pretul de interventie?
4. Axele politicii de dezvoltare rurală.
5. Principalele funcţii ale agenţiilor de plati.
62
Capitolul 6: Politica pescuitului în EU
6.1. Concepte definitorii
Cantitatea de peşte obţinută din pescuit şi piscicultură a crescut pe plan

mondial cu 1% în anul 2009.
Uniunea Europeană este al treilea producător ca mărime din lume
(reprezentând 4,4% din producţia totală).
În U.E., cei mai mari producători sunt Spania şi Danemarca. U.E.
pescuieşte în principal în Atlanticul de Est şi Marea Mediteraneană.
În anul 2009, 190.000 de persoane sunt angajate direct în sectorul piscicol
(în plus, alte persoane sunt angajate în procesarea peştelui, ambalare, transport,
marketing etc.)
Pe 10 februarie 2009, deputaţii europeni de la Comisia pentru Pescuit au
organizat o audiere publică, în cadrul căreia au dezbătut, alături de experţi în
domeniu, organizaţii specializate şi reprezentanţi ai autorităţilor naţionale,
viitorul politicii europene din domeniul pescuitului. O reformă a acesteia se
prevede pentru 2013.
O primă opinie exprimată a fost aceea potrivit căreia „politica comună în
domeniul pescuitului a fost creată pentru a proteja atât peştii cât şi locurile de
muncă ale pescarilor, dar a eşuat în ambele cazuri: 16 soiuri sunt pe cale de
dispariţie şi mii de locuri de muncă au dispărut în domeniu“.
Alţi specialişti şi-au exprimat îngrijorarea legată de supra-exploatarea
industriei europene de pescuit sau au tras concluzia că „Uniunea Europeană s-ar
descurca foarte bine şi fără o politică comună în domeniul pescuitului“.
Comisarul european pentru pescuit, Joe Borg, a remarcat faptul că „încă
se discută despre viitoarea formă a politicii comune în domeniul pescuitului“,
reamintind deputaţilor europeni că aceasta este inclusă în Tratate şi nu poate fi
abandonată. În plus, domnul Borg a spus că Statele Membre nu pot să facă
excepţii în ceea ce priveşte politicile europene comune.
Există şi opinia potrivit căreia aruncarea înapoi în mare a peştilor
capturaţi din greşeală reprezintă „scandalul politicii comune în domeniul
pescuitului“. În ianuarie 2008, Parlamentul European a adoptat deja o rezoluţie în
care cere reducerea capturilor accidentale nedorite şi eliminarea aruncării înapoi
în mare a acestora.
Se estimează că, în fiecare an, în lume, între 7 şi 27 de milioane de tone
de peşte prins accidental este aruncat înapoi în mare (echivalentul a 25% din tot
peştele prins). Numai în Marea Nordului, cantitatea de peşte aruncat înapoi în apă
ajunge până la 500.000-880.000 de tone. Majoritatea peştilor prinşi din greşeală
şi aruncaţi din nou în mare nu supravieţuiesc.
Necesitatea unei politici comunitare a apărut la sfârşitul deceniului VI,
pentru a putea coordona acest sector, atât în beneficiul comunităţilor de pescari,
cât şi al consumatorilor. Pescuitul şi acvacultura sunt activităţi care conduc la
63
crearea unor locuri de muncă foarte necesare în zonele de coastă, pe de o parte,

iar, pe de altă parte, asigură o sursă de hrană sănătoasă şi delicioasă.
Per ansamblu, pescuitul reprezintă un domeniu mai puţin important din
punct de vedere economic, dar importanţa sa politică şi socială este foarte mare.
Pentru a se asigura protecţia ecosistemelor marine, pentru a se stabili un
echilibru între resursele de peşte şi exploatarea acestora şi pentru a permite o
continuă reînnoire a stocurilor de peşte, activităţile de pescuit şi acvacultură
trebuie reglementate prin cooperare internaţională. Acquis-ul comunitar în
domeniul pescuitului constă în regulamente care pot fi implementate prin
administrare directă, fără a fi necesară transpunerea acestora în legislaţia
naţională. Cu toate acestea, există situaţii în care acordurile şi convenţiile în
vigoare cu statele terţe sau cu organizaţiile internaţionale trebuie adoptate. De
asemenea, este necesară şi introducerea unor măsuri pentru pregătirea
administraţiei şi a operatorilor pentru participarea la Politica Comună în
domeniul Pescuitului1.
Bazată mai degrabă pe reglementări decât pe directive pentru crearea
legislaţiei, Politica Comună în domeniul Pescuitului este diferit implementată de
la un Stat Membru la altul, ceea ce face ca interesele la nivel transnaţional să fie
slab reprezentate, pescarii preferând să facă lobby în special la nivelul statului.
Cu toate acestea, există grupuri sociale, precum O.N.G.-urile de mediu, care
dezvoltă practici de lobby, în principal transnaţionale, orientate către Comisia
Europeană şi către Parlamentul European.
O altă particularitate importantă a acestei politici este dată de faptul că
„ilustrează o caracteristică tipică a integrării europene, şi anume dimensiunea
temporală2”.3
După anul 1966, producţia de peşte a celor şase ţări membre ale
Comunităţii Europene a stagnat, în timp ce, ţările extra-comunitare şi-au impus
tot mai strict limita celor 12 mile marine de ape teritoriale. Ca urmare, în anul
1968, s-au pus bazele unei politici comune noi în domeniul pescuitului, baze care
au fost transpuse în prevederile Regulamentului 2141/1970 (privind măsurile de
protecţie) şi ale Regulamentului 2142/1970 (privind înfiinţarea unei organizaţii
comune în domeniul marketingului şi intervenţia asupra preţurilor pe pieţele
specifice).
Aceste două regulamente au fost aplicate în forţă, începând cu februarie
1971, pornindu-se de la respectarea principiului fundamental al accesului egal al
Statelor Membre ale Comunităţii Europene la resursele de pescuit, la apele
teritoriale ale Comunităţii şi la pieţele specifice din cadrul ei.
1 în domeniul politicii de piaţă, al resurselor şi managementului flotei, al inspecţiei şi

controlului, al acţiunilor structurale şi ajutorului de stat.
2 Fiecare dezvoltare majoră a fost însoţită de un program, obligându-i astfel pe cei
implicaţi în acest sector să privească către următoarea reformă.

3 Abélès M., En attente d'Europe, Hachette, Paris, 1996.
64
În perioada 1974-1976, O.N.U. a dezbătut Convenţia asupra Legislaţiei

Mărilor (UNCLOS III), ajungându-se la concluzia extinderii zonelor naţionale de
pescuit la 200 mile marine.
Atunci când Canada, Norvegia şi S.U.A. au adoptat aceste 200 mile
marine, Comunitatea Europeană a luat şi ea aceeaşi măsură (Haga, 1976). Ca
efect, Comisia Europeană a clasificat ţările extra-comunitare în trei mari
categorii:
Islanda şi Norvegia: faţă de care se pot adopta reciprocităţi;
Canada şi S.U.A.: care nu au interese în zona de pescuit a U.E.,
dar ale căror ape teritoriale constituie o ţintă pentru accesul pescarilor comunitari;
statele din Estul Europei: care doresc să aibă acces la zona de
pescuit a U.E., dar faţă de care nu pot exista reciprocităţi.
Politica U.E. în domeniul pescuitului vizează patru mari obiective:4
conservarea: protejarea resurselor piscicole prin reglementarea
cantităţii de peşte care poate fi pescuită, asigurarea protecţiei peştilor tineri pentru
a se putea reproduce şi monitorizarea respectării acestor măsuri de către Statele
Membre;
structurarea industriei de pescuit şi a acvaculturii: şi a
echipamentelor lor, în funcţie de restricţiile impuse de raritatea resurselor şi de
cerinţele pieţei;
pieţele: menţinerea unei pieţe comune în acest domeniu şi
asigurarea funcţionării ei astfel încât să ofere avantaje atât pentru consumatori cât
şi pentru producători;
relaţiile cu restul lumii: încheierea de acorduri privind pescuitul şi
derularea de negocieri cu organizaţiile internaţionale şi regionale pentru
adoptarea unor măsuri comune privind dezvoltarea pescuitului şi conservarea
resurselor piscicole.
Cu toate acestea, U.E. nu dispune de o bază sistematică de date care să
permită realizarea unor analize economice pertinente în domeniul pescuitului.
Consiliul European din iunie 2000 a hotărât culegerea regulată a datelor
referitoare la Politica Comună în domeniul Pescuitului, începând cu anul 2004.
Aceasta deoarece U.E. reprezintă una dintre marile puteri ale lumii în
domeniul pescuitului şi prima piaţă din lume în domeniile procesării peştelui şi
acvaculturii.
În medie, valoarea producţiei piscicole variază în jurul a 0,28% din PIB-ul
U.E.
Pentru a menţine sectorul piscicol competitiv, U.E. alocă anual ajutoare.
55% din valoarea acestor ajutoare s-a orientat către restructurarea şi
modernizarea flotei de pescuit.
4 http://europa.eu.int/comm/fisheries/pcp/intro_en.htm
65
6.2. Dezvoltarea politicilor privind pescuitul la nivelul Statelor

Membre
Alocaţiile acordate de la Bugetul comunitar pentru restructurarea

industriei pescuitului reprezintă un capitol tradiţional în bugetul U.E.5
Aderarea Portugaliei şi Spaniei la U.E. a condus la o creştere a capacităţii
de pescuit a U.E. cu 80% şi a consumului comunitar de peşte cu 50%.6
În plus, prin aderarea acestor două state, U.E. a devenit a treia arie de
pescuit din lume, poziţie consolidată şi prin aderarea la U.E. a Finlandei şi
Suediei.
Politica în domeniul pescuitului a fost în continuu amendată, acordându-
se atenţie specială următoarelor aspecte:
împărţirea responsabilităţilor în concordanţă cu principiul
subsidiarităţii;
măsuri restrictive de regularizare a accesului la resursele de
pescuit prin organizarea unui sistem de licenţe, care să conducă la evitarea
apariţiei unui exces de ofertă pe pieţele specifice;
realizarea unui mecanism strict de control al mişcărilor vaselor de
pescuit;
introducerea unui sistem de stimulare a respectării regulilor
stabilite, dar şi de sancţionare a încălcării lor;
corelarea managementului resurselor de pescuit interne cu cel
aferent resurselor externe;
realizarea unei noi clasificări a activităţilor de pescuit
(multianuale, multi-specii, analitice etc.);
respectarea principiilor adoptate la nivelul U.E.;
introducerea unor măsuri structurale, în concordanţă cu reforma
fondurilor structurale comunitare;
adoptarea unor măsuri sociale de susţinere, în concordanţă cu
principiul coeziunii, care pune accentul pe promovarea regiunilor mai puţin
dezvoltate şi dependente de activităţile de pescuit.
Începând cu 1 ianuarie 2003, U.E. a adoptat o nouă politică în domeniul
pescuitului.7 Această politică vizează:
conservarea mai eficientă a resurselor piscicole;
protejarea mediului acvatic;
asigurarea viabilităţii economice a flotei europene de pescuit;
asigurarea unor alimente de calitate pentru consumatori.
Noua politică piscicolă europeană a fost iniţiată datorită unor mutaţii
negative apărute în domeniu, mai ales în legătură cu scăderea dramatică a
efectivelor de peşti, dintre care unii, precum codul, sunt pe cale de dispariţie.
5 El-Agraa M.A. The European Union, Prentice Hall, London, 2001.

6 Eurostat, Fisheries Yearbook 2003, p.58.
7 http://europa.eu.int/comm/fisheries/reform/index_en.htm
66
Aceste fenomene afectează în mod negativ veniturile pescarilor europeni,

ecosistemul maritim şi oferta de peşte de pe piaţa comunitară.
În martie 2001, a fost adoptată Carta Verde8 care stipula obiective noi şi
modalităţile de atingere a lor. Această Cartă a generat intense dezbateri publice
referitoare la viitorul pisciculturii europene.
În mai 2002, Comisia Europeană a prezentat o primă serie de propuneri
referitoare la reformarea politicii piscicole. Principalele modificări datorate noii
politici piscicole a U.E. se referă la:
orientări pe termen lung: până în acest moment, măsurile
referitoare la pescuit erau adoptate anual. Acest lucru conducea deseori la apariţia
unor discontinuităţi în implementarea măsurilor care vizau protejarea speciilor de
peşti. Prin adoptarea măsurilor pe termen lung, perpetuarea speciilor de peşti şi
utilizarea eficientă a resurselor piscicole au putut fi atinse;
o nouă politică referitoare le flota piscicolă: care să elimine
supra-capacităţile cronice de pescuit prin două măsuri:
11.. simplificarea politicii referitoare la flota de pescuit, prin punerea
accentului pe corelarea cotelor de pescuit cu posibilităţile de pescuit ale fiecărui
Stat Membru;
22.. acordarea de sprijin public investitorilor privaţi în scopul ajutorării
acestora pentru înnoirea şi modernizarea vaselor lor de pescuit, concomitent cu
îmbunătăţirea securităţii şi condiţiilor de muncă la bordul navelor;
o mai bună implementare a reglementărilor în domeniu:
diversitatea sistemelor naţionale de control şi de sancţionare a încălcărilor
prevederilor politicii comunitare în domeniul pescuitului au determinat o slabă
eficienţă a acestei politici. Ca urmare, a devenit necesară colaborarea între
diferite autorităţi în domeniu, care să conducă la o uniformizare a instrumentelor
politicii piscicole europene. O primă măsură a constat în creşterea puterii
inspectorilor delegaţi de Comisia Europeană;
cooperarea cu actorii implicaţi în domeniul pisciculturii şi
acvaculturii: în primul rând cu pescarii şi cu cercetătorii ştiinţifici din
acvacultură. Au fost create consilii regionale consultative, care să ofere soluţii
pentru dezvoltarea durabilă a pisciculturii europene.
Multe dintre aceste modificări ale politicii U.E. în domeniul pescuitului
au fost deja implementate.
O primă măsură a vizat pescuitul în Marea Mediterană, considerat a fi de
importanţă vitală pentru U.E. Ca urmare, încă din octombrie 2002, a fost propus
un plan ambiţios, menit a asigura susţinerea sectorului piscicol din zona
Mediteranei.
Acest plan propune următoarele măsuri operative:
declararea de zone piscicole protejate;
introducerea unui management modern în industria europeană de
pescuit;
8 http://europa.eu.int/comm/fisheries/greenpaper/green 1_en.htm
67
îmbunătăţirea tehnicilor de pescuit, în scopul diminuării

impactului ecologic;
promovarea cooperării internaţionale în domeniu.
Alte măsuri de reformare a politicii U.E. în domeniul pescuitului au vizat
realizarea unei strategii, care să conducă la:9
dezvoltarea durabilă a acvaculturii comunitare: creşterea rolului
acvaculturii în crearea de noi locuri de muncă şi în susţinerea ofertei de produse
piscicole de calitate, concomitent cu protejarea mediului marin;
integrarea măsurilor de protecţia mediului în cadrul obiectivelor
prioritare ale politicii U.E. în domeniul pescuitului: au fost adoptate măsuri de
protejare a rechinilor (la Consiliul European din iunie 2003) şi a cetaceelor
(Comisia Europeană, vara anului 2003);
eradicarea pescuitului ilegal;
măsuri de atenuare a consecinţelor sociale, economice şi
regionale datorate restructurării flotei de pescuit: reprogramarea ajutoarelor
structurale în favoarea reducerii capacităţilor de pescuit şi a atenuării efectelor
sociale ale acestui proces;
reducerea pierderilor de efective piscicole: diminuarea cantităţii
pescuite din peşti imaturi sau din specii care nu sunt cerute pe piaţă;
crearea unei singure structuri de inspecţie: capabilă să
monitorizeze resursele piscicole la nivel comunitar şi naţional.
În paralel cu aceste strategii, U.E. s-a orientat spre încheierea unor
acorduri cu terţe ţări în domeniul pescuitului şi spre implementarea unui
management ştiinţific în domeniu.
6.3. Politica privind pescuitul în România
În România, problemele specifice pescuitului şi pisciculturii, sub

incidenţa politicii europene în domeniu, sunt de competenţa Agenţiei Naţionale
pentru Pescuit şi Acvacultură (ANPA).
Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură a fost înfiinţată prin
Ordonanţa de Urgenţă nr. 69/decembrie 2004, pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 192/2001 privind resursele acvatice vii, pescuitul şi acvacultura. Această
Ordonanţă de Urgenţă a fost aprobată de Parlament prin Legea 113/2005 de
modificare şi completare a Legii 192/2001.
Agenţia este o instituţie publică, cu personalitate juridică, finanţată
integral de la bugetul de stat, aflată în subordinea Ministerului Agriculturii şi
Dezvoltării Rurale, ca autoritate publică centrală, care răspunde de pescuit şi
acvacultură.
9Lequesne Ch. [2000] (2004) „Politica Comună a Pescuitului” (trad. Bolea G.) în Wallace
H. şi Wallance W. (2004) Procesul politic în Uniunea Europeană , ediţia a IV-a, Editura
ARC, Bucureşti.
68
Odată cu Hotărârea de Guvern nr. 865/2005, Agenţia Naţională pentru

Pescuit şi Acvacultură, instituţie publică de interes naţional, cu personalitate
juridică, se reorganizează prin preluarea Inspecţiei Piscicole şi atribuţiilor în
domeniul pescuitului de la Autoritatea de Management Program Operaţional
Sectorial pentru Agricultură, Dezvoltare Rurală şi Pescuit, direcţie generală în
structura Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi care se ocupă cu
coordonarea, implementarea şi gestionarea asistenţei financiare comunitare prin
instrumentele structurale.
Pentru realizarea obiectivelor, ANPA are ca principale funcţii:
elaborarea strategiei dezvoltării sectorului pescăresc, de
acvacultură şi marketing în concordanţă cu politica de guvernare;
asigurarea funcţiei de Autoritate de Management a politicilor
structurale din domeniul pescuitului şi acvaculturii;
elaborarea cadrul legal specific;
realizarea de inspecţii şi control.
Conform Hotărârii Guvernului nr. 865/2005 privind organizarea şi
funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură, modificată şi
completată de HG. 1307/2007, Agenţia exercită urmatoarele atributii principale:
A. În domeniul pescuitului şi acvaculturii:
stabileşte cotele anuale admisibile de pescuit, pe baza studiilor
elaborate de instituţii de cercetare de profil, acreditate;
elaborează proiecte de reglementări privind accesul la resursele
acvatice vii cu scopul de a asigura protecţia, refacerea şi conservarea acestora, în
conformitate cu obligaţiile asumate de România, prin semnarea acordurilor de
aderare la convenţiile şi organismele internaţionale;
organizează şi actualizează Fişierul navelor şi ambarcaţiunilor de
pescuit şi emite licenţele de pescuit;
stabileşte modelul autorizaţiilor de pescuit, licenţei de pescuit,
permisului de pescuit, precum şi modelul licenţei de acvacultură;
eliberează autorizaţia de pescuit în scop comercial, în cazul
exercitării activităţii de pescuit în ape ce nu aparţin jurisdicţiei sau suveranităţii
României;
autorizează lucrările de modernizare şi reconversie a
navelor/ambarcaţiunilor de pescuit prevăzute în programele pentru adaptarea
efortului de pescuit;
emite autorizaţii speciale pentru capturarea reproducătorilor din
bazinele piscicole naturale, necesari în activitatea de reproducere din amenajările
piscicole, cu acordul gestionarilor;
eliberează autorizaţia de pescuit în scop comercial gestionarilor
resurselor acvatice vii;
emite autorizaţia de pescuit în scop comercial persoanelor fizice
sau juridice la solicitarea şi cu acordul gestionarilor;
69
retrage/suspendă/ anulează, după caz, în baza constatărilor şi

propunerilor organelor de control/ gestionarilor resurselor acvatice vii, licenţa de
pescuit, licenţa de acvacultură, autorizaţia de pescuit, permisul de pescuit;
stabileşte condiţiile pentru exercitarea pescuitului speciilor
protejate împreună cu gestionarii resurselor acvatice vii, în baza reglementarilor
specifice;
stabileşte metodologia şi reglementările specifice de vânzare a
acţiunilor deţinute de Compania Naţională de Administrare a Fondului Piscicol;
organizează şi actualizează Registrul unităţilor de producţie din
acvacultură şi emite licenţele de acvacultură;
propune spre aprobare, prin ordin comun al ministrului
agriculturii, pădurilor şi dezvoltarii rurale şi ministrului mediului şi gospodăririi
apelor, lacurile de acumulare în care se poate practica acvacultura, în baza
studiilor efectuate de instituţiile de cercetare de profil acreditate;
identifică, împreună cu administraţiile publice locale, suprafeţele
de teren care se pretează la realizarea de amenajări piscicole;
adoptă, împreună cu autoritatea publică centrală de mediu, măsuri
pentru introducerea în cultură a unor specii valoroase de peşti şi alte vieţuitoare
acvatice, importul de material piscicol destinat repopulărilor bazinelor piscicole
naturale/amenajate;
organizează şi asigură funcţionarea sistemului statistic din
domeniul pescuitului şi acvaculturii la nivel naţional şi transmiterea datelor în
sistemul informatic comunitar;
elaborează Planul de acţiuni în vederea prevenirii efectelor stărilor
de calamitate naturală şi urmăreşte materializarea acţiunilor şi măsurilor
prevăzute, în colaborare cu ceilalţi factori decizionali de la nivel local şi central;
coordonează şi monitorizează activitatea de pescuit şi acvacultură,
prin organizarea şi administrarea porturilor pescăreşti, punctelor pescăreşti şi
burselor de peşte.
B. În domeniul procesării şi pieţei produselor pescăreşti:
stabileşte măsuri privind procesarea şi comercializarea produselor
pescăreşti, prin elaborarea şi urmărirea respectării normelor de comercializare,
standardelor de calitate, în conformitate cu reglementările pentru conservarea şi
protecţia resurselor acvatice vii;
nominalizează centrele de primă vânzare cu punctele de descărcare
arondate, la propunerea gestionarilor resurselor acvatice vii;
stabileşte criteriile de recunoaştere ale organizaţiilor de
producători din sectorul pescăresc pentru comercializarea produselor piscicole,
eliberează avizul de recunoaştere şi ţine evidenţa acestora;
ţine evidenţa posesorilor de permise de pescuit eliberate de
gestionarii resurselor acvatice vii;
eliberează licenţele de fabricaţie agenţilor economici care
procesează peşte şi alte vieţuitoare acvatice;
70
organizează şi actualizează Registrul unităţilor de procesare.

C. În domeniul protejării resurselor acvatice vii:
elaborează anual, proiectul Ordinului comun al ministrului
agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale şi ministrului mediului si gospodăririi
apelor, privind perioadele şi zonele de prohibiţie, precum şi zonele de protecţie a
resurselor acvatice vii;
colaboreză cu instituţiile de cercetare, stabilind strategia şi
obiectivele cercetării ştiinţifice în domeniu;
iniţiază elaborarea unor studii şi cercetări necesare în domeniu, pe
baze contractuale, cu finanţare din bugetul propriu;
sprijină şi participă efectiv la acţiuni de populare a apelor din
domeniul public al statului, precum şi la acţiuni pentru salvarea resurselor
acvatice vii aflate în pericol;
emite autorizaţii de pescuit în scop ştiinţific cu acordul
gestionarilor resurselor acvatice vii şi cu avizul Ministerului Mediului şi
Gospodăririi Apelor;
colaborează cu Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării,
Regia Naţională a Pădurilor şi Compania Naţională de Administrare a Fondului
Piscicol pentru emiterea de reglementări specifice privind protejarea resurselor
acvatice vii.
D. În domeniul activităţii de control şi inspecţie piscicolă:
organizează şi desfăşoară activităţi permanente de control şi
inspecţie piscicolă privind respectarea legislaţiei în domeniu;
verifică modul de executare a atribuţiilor de pază şi protecţie a
resurselor acvatice vii de către gestionari şi beneficiari;
verifică respectarea condiţiilor impuse prin licenţe de pescuit,
autorizaţii/permise persoanelor juridice şi fizice autorizate să practice pescuitul în
scop comercial sau recreativ/sportiv;
elaborează programe de control anuale şi lunare;
urmăreşte aplicarea sancţiunilor prevăzute în procesele verbale de
constatare;
întocmeşte şi propune spre aprobare Planurile comune anuale, de
colaborare cu celelalte structuri cu drept de control abilitate, din cadrul
Ministerului Administraţiei şi Internelor, Ministerul Mediului şi Gospodăririi
Apelor;
E. În alte domenii:
furnizeză date tehnice în cazurile prevăzute de legislaţia naţională
şi comunitară, precum şi la cerere;
organizează activităţi de instruire a personalului;
organizează un punct permanent de contact pe baza unui telefon
albastru, telefon de urgenţă, de la care orice persoană fizică sau juridică poate
obţine informaţii obiective şi la care aceasta poate prezenta contestaţii în
domeniul pescuitului, acvaculturii şi comercializării produselor pescăreşti;
71
colaborează cu organele de specialitate din ministere, cu

autorităţile administraţiei publice locale şi organismele internaţionale implicate în
activitatea de pescuit şi acvacultură;
editează buletine informative şi alte publicaţii de specialitate, în
limita alocaţiilor bugetare;
întocmeşte anual raportul de activitate şi îl supune spre aprobare
autorităţii publice centrale care raspunde de pescuit şi acvacultură;
îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin acte normative în
domeniul pescuitului, acvaculturii, procesării şi pieţei produselor pescăreşti.
Potrivit programului, fondurile europene vor putea fi alocate, până în
2013, pe cele cinci axe, astfel:
pentru adaptarea flotei de pescuit, vor putea fi acordate fonduri
totale de 13,3 milioane de euro, din care 75% fonduri U.E.;
pentru acvacultură -140 milioane de euro;
pentru măsuri de interes comun - 40 milioane de euro;
pentru dezvoltarea durabilă a zonelor pescăreşti -100 milioane de
euro;
pentru asistenţă tehnică -14,3 milioane de euro.
Fondurile destinate acvaculturii se alocă pentru măsuri de susţinere pentru
dezvoltarea de ferme de acvacultură, dezvoltarea de unităţi de procesare,
modernizarea pescuitului prin construirea sau modernizarea de adăposturi şi
ambarcaţiuni, îmbunătăţirea calităţii produselor din pescuit prin echiparea
ambarcaţiunilor cu maşini de gheaţă, crearea condiţiilor specifice pentru prima
vânzare şi dezvoltarea altor facilităţi specifice ce nu există sau nu corespund cu
standardele U.E.
Intrebari de autoevaluare
1. Obiectivele Politicii UE in domeniul pescuitului.

2. Noua politica in domeniul pescuitului.
3. Masuri operative pentru susţinerea sectorului piscicol din zona
Mediteranei.
4. Clasificarea tarilor extra-comunitare.
5. Atributiile Agenției Naționale pentru Pescuit și Acvacultură.
72
Capitolul 7: Politica Uniunii Europene în domeniul mediului
7.1. Necesitatea unei politici comune în domeniul mediului
Importanţa politicii de mediu nu se datorează anvergurii fondurilor

alocate,1 ci faptului că această politică a devenit o politică orizontală a Uniunii
Europene, aspectele de protecţie a mediului fiind considerate a fi obligatorii
pentru celelalte politici comunitare.
În prezent, politica de mediu este susţinută prin programe care acoperă
multe domenii, pornind de la substanţe chimice şi terminând cu modificările
climatice.
Principalele obiective ale politicii comunitare de mediu sunt protejarea
mediului natural şi realizarea unei dezvoltări durabile în spaţiul european.
Evoluţia politicii comunitare de mediu, de la abordarea bazată pe
constrângere şi sancţiune, către o politică mai flexibilă, bazată pe stimulente,
reflectă nevoia de responsabilizare şi educaţie permanentă pentru protecţia
mediului.
Dezvoltarea politicii de mediu la nivelul U.E. a fost influenţată de trei
categorii de factori:
problemele legate de poluarea transfrontalieră;
asigurarea condiţiilor pentru realizarea unor tranzacţii comerciale
echitabile şi libere;
obţinerea unei dezvoltări eficiente şi durabile.
Poluarea transfrontalieră: degradarea mediului poate conduce la efecte
negative la nivel economic şi ecologic. Şocurile petroliere din anii 1973 şi 1979
au demonstrat că raritatea resurselor poate determina căderea economiei
mondiale.
Tranzacţii comerciale libere şi echitabile: îndeplinirea obiectivelor
prevăzute în textul Tratatului de la Roma, în special realizarea pieţei unice, a
necesitat implementarea unor politici comune în domeniul mediului.
Dezvoltarea eficientă şi durabilă:
În unele state, de exemplu acolo unde autorităţile municipale sunt
responsabile de managementul calităţii apei, există un puternic consens de a
înlocui instrumentele tradiţionale de control al poluării cu metode bazate pe
mecanismele pieţei.
Neadoptarea măsurilor de prevenire a poluării are efecte devastatoare
asupra economiei şi nu numai.
Chiar dacă respectarea standardelor de mediu determină creşterea
costurilor de producţie, nerespectarea acestor standarde cauzează poluare,
coroziune, distrugerea pădurilor, terenurilor agricole, clădirilor, echipamentelor,
sănătăţii oamenilor şi scăderea productivităţii.
1 care nu depăşesc fondurile de care dispun politica regională sau politica agricolă.
73
Cheltuielile guvernamentale aferente programelor de mediu au

reprezentat, în statele dezvoltate, în anii '80, între 0,8 şi 2% din PIB-ul lor.
Avantajele obţinute din implementarea politicilor de mediu sunt greu de
cuantificat exact.
7.2. Evoluţia politicii de mediu a Uniunii Europene
După adoptarea politicii de mediu a U.E. (1972), a fost creat un Serviciu

pentru Protecţia Mediului, care a devenit activ după Directoratul General2 din
anul 1981.
Primul Program de Acţiune în domeniul Mediului (P.A.M.),
implementat pe perioada 1973-1977, s-a concentrat pe problemele reducerii
poluării apei.
În anii 1975 şi 1976, acţiunea programului s-a extins şi la emisiile de fum
şi de bioxid de sulf.
Aceste acţiuni au fost însoţite de directive referitoare la reguli şi standarde
de mediu.
Politica U.E. în domeniul mediului s-a fundamentat pe două principii:
poluatorul este bun de plată 3;
este mai bine să previi decât să remediezi efectele poluării.
Al doilea Program de Acţiune pentru Mediu a acoperit perioada 1977-
1981 şi a vizat, în principal, sectoare specifice de activitate. În cadrul acestui
program, au fost stabilite liste detaliate de acţiuni şi principii generale care au
rămas valabile şi în programele ulterioare, precum şi în legislaţia comunitară:
a preveni este mai eficient decât a remedia. Acest principiu a devenit
dominant în cadrul P.A.M.-4;
impactul asupra mediului este primordial în adoptarea deciziei în orice
domeniu;
exploatarea naturii care conduce la apariţia dezechilibrelor ecologice
trebuie eliminată;
poluatorul-plătitor;
politica de mediu dintr-un stat nu trebuie să aducă daune mediului din
alt stat;
politica de mediu din cadrul U.E. trebuie să ţină cont şi de interesele
statelor în dezvoltare;
U.E. trebuie să joace un rol activ în cadrul organizaţiilor internaţionale în
legătură cu protejarea mediului;
educarea populaţiei în direcţia protejării mediului;
subsidiaritatea: analiza tipului de poluare, a acţiunilor necesare şi a
zonelor care trebuie protejate prin politica de mediu;
2 unitate activă în cadrul Comisiei Europene, responsabilă pentru pregătirea şi

asigurarea implementării politicii de mediu şi totodată iniţiatoarea actelor legislative.
3 polluter pays.
74
integrarea programelor naţionale de protecţie a mediului pe termen lung

în politica de mediu la nivelul U.E.
P.A.M.-2 a reuşit trecerea de la control la prevenirea poluării şi a lărgit
conceptul de protecţie a mediului.
În cadrul celui de-al treilea Program (1982-1986), protecţia mediului a
fost tratată ca un element esenţial pentru celelalte domenii de activitate, nu ca o
problemă separată.
Al patrulea Program de Acţiune în domeniul Mediului (1987-1992) a
evidenţiat faptul că politica de mediu trebuie să devină o componentă a
procesului de realizare a Pieţei Unice Europene.
Acest program introduce problematica mediului în cadrul conceptului
dezvoltării durabile, axându-se pe patru domenii prioritare de acţiune:
implementarea legislaţiei de mediu a U.E. în toate Statele Membre;
stabilirea şi catalogarea substanţelor poluante şi a surselor de poluare;
asigurarea accesului neîngrădit al publicului la informaţiile din domeniu;
crearea de noi locuri de muncă în acest domeniu de activitate.
Cel de-al cincilea Program de Mediu, numit „Către o dezvoltare
durabilă” a fost adoptat în anul 1992 şi a acoperit perioada 1993-2000. Acest
program a urmărit asigurarea reconcilierii dezvoltării economice cu protecţia
mediului, a identificat căile active de acţiune în domeniu şi a stabilit ţinte de atins
la nivelul anilor 2000, pentru reducerea emisiilor poluante.
În anul 2002, Parlamentul European şi Consiliul European au adoptat al
şaselea Program de Mediu, având ca orizont anul 2010 (COM 31/2001). Acest
nou program este axat pe patru mari domenii:
modificările de climă;
natura şi biodiversitatea;
sănătatea în raport cu mediul;
conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor.
În legătură cu modificările climatice, U.E. urmăreşte îndeplinirea
obiectivelor trasate prin Protocolul de la Kyoto (1997), prin care se cere
reducerea emisiilor poluante cu 8%, în perioada 2008-2012. În acest sens, U.E. a
introdus o schemă de diminuare a poluării în Statele Membre.
P.A.M.-6 dezvoltă şapte strategii în domeniul mediului, anume:
calitatea aerului: strategie lansată în anul 2001, prin programul „Aer
curat pentru Europa”, a avut în vedere adoptarea unui set de recomandări în
vederea combaterii efectelor poluării asupra mediului şi sănătăţii umane;
protecţia solului: strategie fundamentată pe Comunicarea Comisiei
Europene cu titlul „Către o strategie tematică pentru protecţia solului”. Este
pentru prima dată când problema poluării solului este tratată independent;
utilizarea pesticidelor: se fundamentează pe proiectul „Către o strategie
tematică în utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile” (2002), prin
care au fost stabilite o serie de obiective, precum: minimizarea riscului asupra
sănătăţii şi mediului datorat utilizării pesticidelor, îmbunătăţirea controlului
asupra utilizării şi distribuirii pesticidelor, reducerea nivelului substanţelor
75
dăunătoare active prin înlocuirea lor cu alternative mai sigure, încurajarea

agriculturii ecologice, etc.;
protecţia şi conservarea mediului marin: încă din anul 2002, Comisia
Europeană a pus problema utilizării mărilor în contextul durabilităţii şi
conservării ecosistemelor marine, inclusiv ale fundurilor oceanelor, estuarelor şi
zonelor de coastă, acordându-se o atenţie deosebită ariilor cu biodiversitate mare;
reciclarea şi prelucrarea deşeurilor: aspectele referitoare la reciclarea şi
prelucrarea deşeurilor au fost tratate separat, pentru prima dată, în anul 2003. În
acest sens, au fost investigate modalităţile cele mai eficiente de reciclare a
produselor sub aspectul cost-eficacitate;
mediul urban: strategia în acest domeniu vizează: transportul urban,
managementul urban durabil, construcţiile şi arhitectura urbană;
mediu şi sănătate (SCALE4): este cea mai recentă strategie de mediu, care
ia în considerare relaţia cauzală dintre poluare, schimbările caracteristicilor
mediului şi sănătatea umană. Spre deosebire de celelalte standarde de mediu care
vizează adulţii, SCALE se adresează sănătăţii copiilor, cel mai vulnerabil grup
social şi cel mai afectat de efectele poluării mediului.
Dezvoltarea acestei strategii are la bază următoarele premise:

este fundamentată ştiinţific şi analizează interacţiunile complexe dintre
diverşi poluanţi şi organismul uman;

este centrată pe copii şi va iniţia acţiuni pilot asupra poluanţilor cu
relevanţă specifică pentru copii5 şi asupra substanţelor cu acţiune endocrină;

are ca obiectiv creşterea gradului de informare şi de responsabilizare a
celor implicaţi, dar şi a publicului larg;

legislaţia U.E. va fi complementară legislaţiei naţionale şi va fi revizuită
pentru a putea reflecta situaţia şi nevoile speciale ale copiilor;

va evalua permanent acţiunile întreprinse, precum şi impactul acestora.
Importanţa acordată de U.E. problemelor de mediu este evidenţiată şi de
fondurile care sunt alocate în acest domeniu.
Mai mult, noile State Membre ale U.E. au beneficiat, pe perioada 2000-
2007, de 3,5 miliarde euro pentru investiţii în infrastructura de mediu (prin
I.S.P.A.), de 1,5 miliarde euro (prin Phare) şi de 500 milioane euro (prin
S.A.P.A.R.D.).
7.3. Legislaţia Uniunii Europene în domeniul mediului
Controlul poluării apei a determinat măsuri atât de numeroase încât au

fost considerate a fi „giuvaerul de pe coroana politicii de mediu a U.E.”6
În acest domeniu, operează trei categorii de directive:
4 Strategia europeană de mediu şi sănătate – SCALE a fost adoptată în iunie 2003

5 Ex: dioxinele, metalele grele, etc..
6 ***European Trends 1988-1989, Economist Inteligence Unit, , London, 1989.
76
cele care detaliază standardele de calitate aplicabile diferitelor categorii de

ape (potabilă, de spălat, pentru irigaţii, pentru piscicultură);
cele care controlează emisia de substanţe periculoase;
cele care vizează o mai mare securitate a resurselor de apă.
În legătură cu protejarea apelor, U.E. este parte semnatară a numeroase
acorduri şi convenţii internaţionale, precum:
Convenţia OSPAR;
Convenţia de la Barcelona pentru protejarea Mării Mediterane;
Convenţia pentru protejarea Mării Baltice;
Convenţia de la Helsinki, referitoare la cursurile de apă transfrontaliere şi
la lacurile internaţionale;
Convenţia de cooperare pentru utilizarea durabilă şi protejarea Dunării
(1997);
Convenţia pentru protejarea Rinului.
În ceea ce priveşte poluarea aerului, restricţiile sunt mai puţin ferme
decât cele referitoare la apă.
Directiva 88/609 a constituit primul pas important pentru preîntâmpinarea
ploilor acide. Această directivă prevedea reducerea emisiilor de bioxid de carbon,
nitraţi şi praf de la firme şi autovehicule.
Protocolul de la Montreal (1987) referitor la stratul de ozon a determinat
adoptarea de către U.E. a unor reglementări specifice în anii 1988, 1991 şi 1994,
care aveau ca obiectiv reducerea poluării la orizontul anilor 2000.
În plus, în conformitate cu Directiva COM 2002/680, poluatorii existenţi
vor obţine din partea autorităţilor naţionale un permis de poluare. În condiţiile în
care firmele vor reduce emisiile poluante sub standardele impuse de legislaţie, ele
vor avea dreptul de a vinde, pe o piaţă specială, diferenţa dreptului lor de poluare
altor poluatori. Acest sistem este introdus gradual, începând cu anul 2005.
U.E. este semnatară a actului final de la Conferinţa de la Rio de Janeiro
(1992), care a stabilit cooperarea pentru diminuarea emisiilor de bioxid de
carbon, cel mai periculos gaz poluant. Ca urmare, în anul 2000, U.E. a
implementat Programul European referitor la Modificarea Climei, ale cărui
principale sectoare economice monitorizate au fost: energetica, transporturile şi
industria.
Ca efect, începând cu anul 2000, emisiile totale de gaze poluante la
nivelul U.E. s-au plafonat la un nivel cu 3,5% mai mic decât în anul 1990.
În plus, în luna mai 2001, a fost adoptată o nouă strategie7, care vizează
reducerea poluării aerului.
Cu toate eforturile întreprinse de către U.E., Protocolul de la Kyoto nu a
fost semnat de marile state industrializate, cu excepţia Rusiei (februarie 2005).
Problema deşeurilor a fost reglementată de Directiva 75/442, care a
determinat obţinerea unor succese, mai ales în domeniul transportării în afara
U.E. a unor substanţe toxice.
7
Clean air for Europe
77
În cazurile reciclării şi reutilizării deşeurilor, progresele înregistrate sunt

mult mai mici.
În anul 1990, Comisia Europeană a elaborat un document care viza
realizarea unei strategii comune în domeniul deşeurilor8. Acest document a
început să aibă efecte vizibile începând cu anul 1996, când s-a implementat
strategia referitoare la terenuri, incinerare, ambalare şi colectare ecologică a
deşeurilor.
Ca urmare, U.E. şi-a propus ca obiectiv reducerea cu 20% a deşeurilor pe
perioada 2000-2010 şi cu 50% până în anul 2050.
Strategia în domeniul deşeurilor se fundamentează pe trei elemente:
prevenirea apariţiei deşeurilor toxice;
reciclarea;
îmbunătăţirea utilizării finale.
Prevenirea apariţiei deşeurilor se poate realiza prin îmbunătăţirea
tehnologiilor de fabricaţie şi prin reducerea ambalajelor.
Recuperarea şi refolosirea materialelor vizează vehicule, baterii şi produse
electrice. Directiva COM 2000/347 cere Statelor Membre U.E. să realizeze o
colectare gratuită a produselor redundante şi să ofere facilităţi pentru tratarea
deşeurilor. În acest mod, la nivelul anului 2009, se pot colecta 4 kg de
echipamente electrice de la fiecare gospodărie.
De curând, au fost adoptate alte două directive: 2000/76/EC, referitoare la
incinerarea deşeurilor şi 99/31/EC, referitoare la managementul terenurilor.
U.E. este semnatară a Convenţiei de la Basel9 şi a amendamentului
referitor la exporturile de deşeuri din ţările O.E.C.D., U.E. şi Liechtenstein în
terţe state.
În ceea ce priveşte poluarea sonoră, s-a hotărât ca limită maximă admisă
un volum de 60 decibeli10. Depăşirea acestui nivel afectează mediul dar şi
sănătatea oamenilor.
Monitorizarea poluării sonore vizează: autovehiculele, avioanele, sălile de
spectacol, utilajele şi echipamentele folosite în afara clădirilor.
În anul 2000, a fost emisă o directivă referitoare la poluarea sonoră, în
scopul protejării sănătăţii publice.
7.4. Structuri instituţionalizate ale politicii de mediu a Uniunii

Europene
Actorii instituţionali implicaţi în pregătirea, definirea şi implementarea

politicii comunitare de mediu se află în permanentă consultare cu guvernele
Statelor Membre, precum şi cu diverse organizaţii industriale,
nonguvernamentale şi grupuri de reflexie.
8
A Community Strategy for Waste Management
9
Convention on the Control of Transboundary Movements of Hazardous Wastes and their
Disposal.
10
60 Ldn dB(A), conform Agenţiei Europene de Mediu.
78
7.4.1. Agenţia Europeană de Mediu

Agenţia Europeană de Mediu (A.E.M.)11 reprezintă principala sursă de
informaţii folosită de U.E. şi de Statele Membre ale acesteia pentru elaborarea
politicilor în domeniul mediului.
Astfel, activitatea sa constă în:
furnizarea de informaţii pertinente, informaţii care sunt apoi utilizate în
procesul de adoptare a deciziilor politice;
promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor şi
protecţiei mediului;
sprijinirea Comisiei Europene în diseminarea rezultatelor cercetărilor în
domeniul mediului.
A.E.M. reprezintă centrul reţelei de informaţii şi observare a mediului
înconjurător european (EIONET12), reţea care înglobează 300 de organisme şi
organizaţii din întreaga Europă, prin intermediul cărora adună şi diseminează date
şi informaţii cu privire la mediul înconjurător.
A.E.M. este deschisă tuturor naţiunilor care îi împărtăşesc obiectivele şi
este o organizaţie cu personalitate juridică.
Agenţia îi sprijină pe toţi cei care se ocupă de elaborarea şi aplicarea
strategiei de mediu la nivel european şi naţional, precum şi publicul în general.13
În prezent, A.E.M. numără 31 de state membre: cele 27 State Membre
U.E., precum şi Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Turcia.
7.4.2. Curtea Europeană de Justiţie
Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (C.E.J.) declară protecţia

mediului drept un obiectiv de interes general, raportat la principiul libertăţii
comerţului, care nu trebuie să fie exercitat în manieră absolută.14
7.4.3. Comisia Europeană DG Mediu
Direcţia Generală Mediu a fost creată în 1981 şi are ca atribuţii principale

elaborarea şi asigurarea implementării politicii de mediu.
Astfel, activitatea sa constă în iniţierea şi definitivarea noilor acte
legislative în domeniu, precum şi în asigurarea că măsurile adoptate vor fi
transpuse de către Statele Membre.
7.4.4. Consiliul Miniştrilor Mediului

În cadrul Consiliului Uniunii Europene, funcţionează Consiliul Miniştrilor
Mediului, care se reuneşte de câteva ori pe an, în scopul coordonării politicilor de
mediu ale Statelor Membre.
11
are sediul la Copenhaga.
12
Environmental Information and Observation Network.
13
Manolache O., Drept comunitar, Editura All Back, Bucureşti, 1995.
14
Journal of Laws 279/29.10.1999, prin care se abrogă Regulamentele nr. 526/87 şi 1697/787.
79
7.4.5. Parlamentul European
În cadrul Parlamentului European funcţionează, începând din 1973,

Comitetul de Mediu, sănătate publică şi politică a consumatorului.
Acest comitet este format din specialişti pe probleme de mediu şi este
responsabil de iniţiativele legislative privind protecţia mediului şi a
consumatorului.
Parlamentul European „are mai mare influenţă asupra măsurilor de mediu
decât au în realitate multe dintre parlamentele naţionale cu tradiţie”.15
7.4.6. Fondul de Investiţii în Protecţia Mediului pentru Europa

Centrală şi de Est
Fondul de Investiţii în Protecţia Mediului pentru Europa Centrală şi de

Est (F.I.M.)16 este un fond de investiţii de risc, care investeşte în firme
producătoare de bunuri din domeniul protecţiei mediului sau care oferă servicii în
acest domeniu.
Fondul asigură capitalul necesar dezvoltării firmelor dinamice care
acţionează în industria de mediu şi care au ca obiect de activitate:
servicii de proiectare şi executare în domeniul protecţiei mediului;
produse finite şi componente (filtre, instalaţii de testare, pompe,
materiale termoizolante şi de construcţii);
servicii de reciclare şi de refolosire a materialelor reciclate;
construcţia şi exploatarea de centrale energetice eficiente, depozite de
deşeuri şi instalaţii de epurare a apelor uzate;
consultanţă în domeniul mediului.
7.5. Instrumentele de implementare a politicii comunitare de mediu
Transformările continue ale politicii comunitare de mediu au generat

creşterea şi diversificarea instrumentelor sale de aplicare, în prezent, putându-se
vorbi de existenţa a trei categorii de instrumente – legislative, tehnice şi
economico-financiare.
În categoria instrumentelor legislative se includ actele normative17
adoptate începând cu anul 1970, care formează acquis-ul comunitar în domeniul
protecţiei mediului.
În categoria instrumentelor tehnice sunt incluse acele elemente care
asigură respectarea standardelor de calitate privind mediul, precum şi utilizarea
celor mai bune tehnologii existente, după cum urmează:
15
Weale A., European Environmental Policy by Stealth: The Disfunctionality of Functionalism?,
Environment and Planning C: Government and Policy, 1999.
16
The Central & Eastern European Environmental Investment Fund.
17
directive, regulamente, decizii, etc.
80
standardele şi limitele de emisii: au scopul de a limita nivelul poluării

mediului şi de a identifica marii poluatori;
cele mai bune tehnologii existente (B.A.T.18) la un moment dat: au
scopul de a preveni poluarea industrială. Astfel, instituţii specializate elaborează
Ghiduri BAT pentru diverse domenii industriale, a căror utilizare devine
obligatorie;
eticheta de mediu: are rolul de a evidenţia produsele comunitare care
îndeplinesc anumite cerinţe de mediu şi criterii „eco” specifice, stabilite de
Comitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco19.
Eco-etichetarea oferă consumatorilor informaţii clare şi întemeiate
ştiinţific asupra naturii produselor, orientându-le astfel opţiunile. Logo-ul
specific etichetei de mediu este „margareta”;
criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în Statele Membre: vizează
organizarea, desfăşurarea, urmărirea şi popularizarea rezultatelor inspecţiilor de
mediu în toate Statele Membre.
Principalele instrumente financiare ale politicii de mediu sunt
reprezentate de programul LIFE şi de Fondul de Coeziune.
Lansat în 1992, programul LIFE este structurat în trei componente
tematice20 ce urmăresc îmbunătăţirea situaţiei mediului înconjurător, fiecare
componentă având un buget specific şi priorităţi clar delimitate.
7.6. Opinii pro şi contra politicii de mediu a Uniunii Europene
Politica de mediu a U.E. este deseori citată drept un succes major al

Statelor Membre. Aceasta poate şi datorită numărului mare de texte (peste 100)
aprobate de organele abilitate ale U.E. în domeniul mediului, începând cu anul
1986.
În plus, au fost dezvoltate sisteme pentru armonizarea informaţiilor
referitoare la mediu şi monitorizarea iniţiativelor aferente.
Cu toate acestea, unii analişti au evidenţiat discrepanţa care apare între
stufoasa legislaţie de mediu şi efectele pe care ea le are asupra protejării mediului
natural.21
Studiile efectuate au evidenţiat efectele ambigue ale politicii de mediu,
datorate unui impact relativ modest a acesteia.22
Aceste studii au arătat că, în anii '80, scăderea emisiilor de fum şi de
bioxid de sulf s-a realizat concomitent cu creşterea emisiilor de bioxid de carbon
18
Best Available Technologies
19
European Union Eco-Labelling Board
20
LIFE – Natură; LIFE – Mediu; LIFE – Ţări terţe.
21
Klate E., The Past and the Future of European Environmental Policy, European
Environmental Review, vol.1, no.1, 1986.
22
Weider H., Clean Air Policy in Europe: A Survey of Seventeen Countries, Internationales
Institut fur Umwelt und Gesellschaft, Berlin, 1987.
81
şi bioxid de azot. În plus, îmbunătăţirea calităţii apei pe teritoriul U.E. s-a realizat
în acelaşi timp cu accentuarea poluării apelor marine şi a celor de coastă.
În anii '90, problemele s-au acutizat, efecte pozitive apărând abia după
anul 2000, când s-a constatat reducerea poluării cu bioxid de sulf în aer, cu
fosfor, amoniac şi materii organice în apă.
Cu toate acestea, nivelul de poluare cu nitraţi a terenurilor este în
continuare ridicat.
Progresele obţinute de U.E. în reducerea poluării trebuie analizate şi în
funcţie de cauzele lor. Astfel, reducerea poluării aerului cu bioxid de carbon în
anii '90 s-a datorat mai mult colapsului industriei în Germania de Est decât
aplicării unor măsuri de prevenire a poluării.
O cauză a impactului relativ minor al politicii de mediu o poate constitui
insuficienţa fondurilor alocate mediului la nivelul U.E.23
Principalul instrument financiar pentru implementarea politicii de mediu
este LIFE Programme. În plus, Banca Europeană de Investiţii acordă asistenţă
financiară pentru programele de mediu, iar Statele Membre U.E. susţin cu fonduri
proprii şi cu fonduri provenite din taxele de mediu politica în domeniu.
Aplicarea directivelor legate de mediu intră deseori în contradicţie cu alte
politici comunitare. Aceasta deoarece creşterea economică, dezvoltarea industriei
sau aplicarea P.A.C. pot conduce la creşterea poluării apei, aerului şi solului.
Chiar dacă se recunoaşte necesitatea introducerii problemelor de mediu la nivelul
fiecărei politici comunitare, acest obiectiv nu a fost pe deplin realizat.
În plus, politica de mediu se realizează prin intermediul directivelor. Deşi
aceste directive sunt adoptate la nivelul U.E., implementarea lor efectivă se
realizează de către fiecare Stat Membru în parte, aşa cum acesta consideră de
cuviinţă. Ca urmare, deseori, directivele nu sunt aplicate sau sunt aplicate în mod
eronat.24
Un exemplu de aplicare eronată a directivelor de mediu este acela al
Regatului Unit care, în anul 1979, a acreditat doar 27 de plaje (conform
prevederilor Directivei referitoare la apă), spre deosebire de Luxemburg, care
acreditase 39 de plaje sau de Franţa, care acreditase peste 3000 plaje.
Un succes deosebit al politicii comune de mediu a fost obţinut în
septembrie 2005, când Curtea Europeană de Justiţie a recunoscut dreptul U.E. de
a cere Statelor Membre impunerea de penalităţi serioase celor care poluează
mediul. În virtutea Convenţiei de la Aarhus (1998), persoanele private sunt
integrate în procesul de pregătire, monitorizare şi penalizare aferent problemelor
de mediu. Cetăţenii au dreptul de a fi informaţi, de a fi consultaţi la elaborarea
actelor juridice referitoare la mediu şi de a ataca în justiţie poluatorii.25
23
Wilkinson D., Using the E.U.’s Structural and Cohesion Funds for the Protection of the
Environment, Rectel, vol.3, no.2/3, 1999.
24
Haigh N., Assessing E.C. Environmental Policy, European Environment Review, vol.1, no.2,
1987.
25 http://europa.eu.int/scadplus/leg/en/lvb/128066.htm
82
Extinderea U.E. din anii 2004 și 2007 a reprezentat un exemplu de

management reuşit şi în domeniul mediului, deoarece cele 12 noi State Membre
au fost obligate să adopte acquis-ul european în domeniu, ca o condiţie
obligatorie preaderare.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru statele candidate (Croaţia şi Turcia),
care trebuie să facă eforturi deosebite pentru a se alinia standardelor europene de
mediu.
În acest scop, U.E. acordă asistenţă financiară şi logistică prin programe
bilaterale, precum Phare sau LIFE, sau cu ajutorul instrumentelor structurale
preaderare referitoare la mediu şi la transporturi.
În plus, statele candidate încheie acorduri cu U.E., în legătură cu
participarea lor la Agenţia Europeană de Mediu şi la Reţeaua de informaţii şi de
observare a problemelor de mediu (EIONET).
7.7. Politica de mediu în România
România s-a angajat să asigure stabilitatea cadrului legislativ, principal şi

secundar, utilizat direct sau indirect în reglementarea politicii regionale şi
instrumentelor structurale.
Orice nou act normativ va fi conform acquis-ului comunitar.
La sfârşitul anului 2005, a fost adoptat Planul Naţional de Dezvoltare
pentru perioada 2007-2013.
Planul Naţional de Dezvoltare(PND) reprezintă:
instrument fundamental pentru eliminarea disparităţilor de dezvoltare
socio- economică în cadrul Uniunii Europene;
concept specific politicii europene de coeziune economică şi socială
(Cohesion Policy);
document de planificare strategică şi programare financiară multianuală
pentru stimularea dezvoltării socio-economică a României în conformitate cu
Politica de Coeziune a Uniunii Europene.
PND are 6 priorităţi naţionale, printre care şi Protecţia şi îmbunătăţirea
calităţii mediului.
Obiectivele specifice POS Mediu sunt:
îmbunătăţirea calităţii şi a accesului la infrastructura de apă şi apă uzată,
prin asigurarea serviciilor de alimentare cu apa şi canalizare în majoritatea
zonelor urbane până în 2015 şi stabilirea structurilor regionale eficiente pentru
managementul serviciilor de apă/apă uzată;
dezvoltarea sistemelor durabile de management al deşeurilor prin
îmbunătăţirea managementului deşeurilor şi reducerea numărului de zone poluate
istoric în minimum 30 de judeţe până în 2015;
reducerea impactului negativ asupra mediului şi diminuarea schimbărilor
climatice cauzate de sistemele de încălzire urbană în cele mai poluate localităţi
până în 2015;
83
protecţia şi îmbunătăţirea biodiversităţii şi a patrimoniului natural prin

sprijinirea managementului ariilor protejate, inclusiv prin implementarea reţelei
Natura 2000;
reducerea riscului de producere a dezastrelor naturale cu efect asupra
populaţiei, prin implementarea măsurilor preventive în cele mai vulnerabile zone
până în 2015.
În vederea atingerii acestor obiective, s-au identificat următoarele axe
prioritare:
Axa prioritară 1 – “Extinderea şi modernizarea sistemelor de apă şi
apă uzată”;
Axa prioritară 2 – „Dezvoltarea sistemelor de management integrat al
deşeurilor şi reabilitarea siturilor contaminate istoric”;
Axa prioritară 3 – „Reducerea poluării şi diminuarea efectelor
schimbărilor climatice prin restructurarea şi reabilitarea sistemelor de încălzire
urbană pentru atingerea ţintelor de eficienţă energetică în localităţile cele mai
afectate de poluare”;
Axa prioritară 4 – “Implementarea sistemelor adecvate de management
pentru protecţia naturii”;
Axa prioritară 5 – “Dezvoltarea infrastructurii adecvate de prevenire a
riscurilor naturale în zonele cele mai expuse la risc”;
Axa prioritară 6 – “Asistenţa Tehnică”. Asistenţa Tehnică (AT) va
sprijini implementarea şi monitorizarea programului şi va contribui substanţial la
atingerea obiectivului global şi a celor specifice ale POS Mediu.
Programul acoperă perioada 2007-2013, dar obiectivele sale urmăresc
nevoile de dezvoltare ale României după anul 2013, prin punerea bazelor
dezvoltării economice durabile. POS va contribui la îndeplinirea obligaţiilor pe
care România le are în sectorul de mediu, oferind oportunităţi de investiţii în
toate regiunile ţării.
Punctul de plecare pentru POS îl reprezintă analiza situaţiei actuale a
mediului din România.
POS Mediu este unul din cele 7 programe operaţionale elaborate în cadrul
Obiectivului “Convergenţa” pentru perioada de programare 2007 – 2013.
POS Mediu a fost elaborat în conformitate cu cea de-a treia prioritate a
PND 2007–2013 – “Protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului”, precum şi cu
Prioritatea 1 a CSNR – “Dezvoltarea infrastructurii de bază la standarde
europene”. POS Mediu conţine elemente esenţiale pentru implementarea cu
succes a PND şi a CSNR în domeniul protecţiei mediului; obiectivul de bază îl
constituie promovarea dezvoltării durabile a întregii ţări.
1. Premisele strategiei SCALE

2. Elementele strategiei în domeniul deşeurilor
3. Ce reprezinta Planul Naţional de Dezvoltare(PND)
84
4. Obiectivele specifice POS Mediu

5. Aspectele evaluarii ex-ante.
85
Capitolul 8: Politica Uniunii Europene în domeniul transporturilor
8.1. Evoluţia politicii de transport
Transporturile reprezintă 7% din PNB-ul U.E., deţin 7% din factorul

muncă şi beneficiază de 40% din investiţiile la nivel comunitar.
În ultimii 20 ani, transporturile de mărfuri au crescut în medie cu 2,3%
anual, iar cele de călători cu 3,1%.
O politică comună în domeniul transporturilor se consideră a contribui la
integrarea economică şi la dezvoltarea economică a Statelor Membre U.E.
Activitatea în domeniul transporturilor este vitală pentru funcţionarea
economiei, iar organizarea sa poate exercita un efect important în alegerea
localizării altor activităţi.1
De asemenea, politica în domeniul transporturilor joacă un rol esenţial şi
în asigurarea dezvoltării durabile. Astfel, politica europeană în domeniul
transporturilor va avea o contribuţie importantă în îndeplinirea obligaţiilor
internaţionale stipulate în protocolul de la Kyoto. Totuşi, există şi situaţii în care
politica în domeniul transporturilor intră în „litigiu” cu politica europeană de
mediu.
Iniţial, politica în domeniul transporturilor s-a rezumat la şosele, căi ferate
şi navigabile2, ulterior fiind extinsă la transporturile maritime şi la cele aeriene.
Politica transporturilor necesită regulamente comune pentru facilitarea
tranzitării graniţelor naţionale3, eliminarea discriminărilor4 şi reducerea costurilor
de trecere a frontierelor5.
Tratatul de la Roma permitea acordarea de subsidii pentru transport6 sau
sprijinirea acestora în cadrul asistenţei regionale7.
Încă de la începutul implementării sale, politica transporturilor s-a
confruntat cu două mari provocări:
implementarea unor condiţii concurenţiale nediscriminatorii pe piaţa
europeană a transporturilor;
adoptarea unor măsuri intervenţioniste şi de reglementare din prisma
faptului că transporturile reprezintă un element esenţial pentru funcţionarea
economiei moderne şi pentru integrarea economică în U.E.
1 Diaconescu M., Economie Europeană, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, editura Uranus,
Bucureşti, 2004.
2 Articolul 84 din Tratatul de la Roma
3 Articolul 75
4 Articolul 79
5 Articolul 81
6 Articolul 77
7 Articolul 80
86
Necesitatea unei politici comune în domeniul transporturilor a fost

abordată încă din Capitolul IV (Articolele 74-78) din Tratatul de la Roma (1957).
Printre prevederile acestui capitol, menţionăm:
adoptarea unor reglementări comune aferente transportului internaţional
în Statele Membre;
stabilirea unor condiţii comune pentru acordarea de licenţe pentru
operatorii extra-comunitari, care efectuează activităţi de transport în spaţiul U.E.;
aplicarea unor măsuri vizând creşterea siguranţei în transport;
limitarea aplicării în totalitate a capitolului la transporturile feroviar, rutier
şi fluvial;
abilitatea Consiliului European de a stabili, prin vot majoritar,
reglementări aferente transporturilor maritime şi aeriene.
Principiile generale care guvernează politica transporturilor au fost
definite în cadrul Memorandumului Schaus (European Commission, 1961) şi au
fost reiterate în Programul de Acţiune, care a fost implementat în anul 1970.
În cadrul memorandumului, au fost evidenţiate trei aspecte esenţiale
pentru politica transporturilor:
o politică orientată pe sprijinirea concurenţei;
organizarea unei pieţe comune a transporturilor;
evidenţierea aspectelor aferente unei intervenţii active în domeniu.
Ideea fundamentală a fost aceea că toate tipurile de transporturi
beneficiază de aceleaşi condiţii de concurenţă, de o alocare corectă a costurilor
infrastructurii. Reglementările în acest domeniu trebuie să ţină cont şi de
obiectivele sociale şi regionale la nivelul U.E.
Consiliul Miniştrilor Transporturilor a eşuat în tentativa sa de a obţine un
consens legat de prevederile Memorandumului şi ale Programului de Acţiune. La
rândul său, Comisia Europeană a prezentat iniţiativele sale în patru domeniu:
controlul capacităţilor de transport rutier şi fluvial intern şi stabilirea unor
reglementări comune legate de accesul în industria transporturilor. În particular,
Comisia Europeană a propus introducerea cotelor de autorizare pentru
transporturile rutiere tractate interstatale;
adoptarea unui „tarif bifurcat”, care prevedea limite maxime şi minime, în
scopul preîntâmpinării situaţiilor în care putea fi exploatată o poziţie dominantă
sau în care concurenţa nu se desfăşura în condiţii corecte;
armonizarea regimurilor de taxe şi subsidii şi a reglementărilor tehnice în
legătură cu transporturile;
coordonarea investiţiilor în infrastructura de transport şi asigurarea
participării corecte a fiecărui tip de transport la acest proces investiţional.
La Consiliul European din decembrie 1967, s-a stabilit un calendar de
implementare a celor patru categorii de iniţiative prezentate anterior.
Aderarea Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit la U.E. (1973) a
determinat modificarea normelor tehnice şi a cotaţiilor referitoare la transportul
în cadrul U.E., modificări care s-au regăsit în Programul de Acţiune adoptat în
acelaşi an.
87
Acest Program de Acţiune punea accent pe patru domenii esenţiale:

crearea unui plan al reţelelor de transport în cadrul U.E.;
perfecţionarea criteriilor de alocare a costurilor pentru infrastructura de
transport între diferitele categorii de transporturi;
creşterea rolului transporturilor pe calea ferată în cadrul U.E.;
dezvoltarea pieţei interne a transporturilor.
Punerea în aplicare a proiectelor de extindere a infrastructurilor de
transport necesita sume considerabile, fapt care a determinat recurgerea la
împrumuturi comunitare şi la stabilirea unei liste de priorităţi pe baza
următoarelor criterii:
interesul comun al proiectelor vizate;
posibilitatea de realizare a reţelelor de transport în timp scurt;
efectul Reţelelor Trans-Europene asupra ocupării forţei de muncă şi
localizării industriale;
compatibilitatea reţelelor cu mediul înconjurător.
8.2. Instituţiile europene şi obiectivele politicii de transport
Parlamentul European este implicat în politica comună de transport prin

intermediul Comitetului de Transport şi Turism, care are următoarele atribuţii:
stabilirea unor reglementări unitare referitoare la transport în spaţiul
comunitar;
dezvoltarea reţelelor transeuropene şi a infrastructurii din transport;
asigurarea conexiunilor logistice legate de transport cu statele extra-
comunitare;
îmbunătăţirea siguranţei transporturilor;
relaţii cu organismele şi organizaţiile internaţionale de transport.
Consiliul European defineşte direcţiile politice generale la nivelul U.E.,
printre care se regăseşte şi dezvoltarea transporturilor.
Comisia Europeană are în componenţa sa un Directorat General pentru
Energie şi Transport, care are rolul de a se asigura că politicile de transport sunt
proiectate în folosul întregii societăţi. Comisia Europeană a propus circa 60
măsuri de modernizare a transporturilor europene de toate tipurile.
Banca Europeană de Investiţii finanţează, printre altele, legături
feroviare, autostrăzi, aeroporturi. Fiind o organizaţie non-profit, B.E.I. oferă
împrumuturi în condiţii avantajoase.
Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor au rol consultativ
în formularea politicilor de transport şi exprimă interesele angajatorilor,
sindicatelor, consumatorilor, ecologiştilor, autorităţilor locale şi regionale în acest
domeniu.
Obiectivul general al politicii europene de transport îl constituie
stabilirea unui echilibru între dezvoltarea economică şi cerinţele de calitate şi
siguranţă, în scopul dezvoltării unui sistem modern şi durabil de transport până în
anul 2010.
88
Obiectivele specifice politicii de transport sunt:8

transport rutier: îmbunătăţirea calităţii, aplicarea în mod mai eficient a
reglementărilor existente printr-un control şi sancţiuni mai aspre;
transport feroviar: revitalizarea căilor ferate, prin crearea unei zone
feroviare integrate, eficiente, competitive şi sigure şi înfiinţarea unei reţele
destinate serviciilor de transport de bunuri;
transport aerian: controlul creşterii transportului aerian, menţinerea
standardelor de siguranţă şi protecţia mediului;
transport maritim şi fluvial: dezvoltarea infrastructurii, simplificarea
cadrului de reglementare şi integrarea legislaţiei sociale, pentru a putea crea
veritabile „autostrăzi maritime”;
transport inter-modal: modificarea ponderii modurilor de transport, prin
intermediul unei politici pro-active de promovare a transportului inter-modal şi a
transportului feroviar, maritim şi fluvial;
reţelele trans-europene şi eliminarea blocajelor: construirea obiectivelor
de infrastructură, propuse în programul de reţele trans-europene identificate în
1996, într-un set de linii directoare, precum şi a proiectelor prioritare selectate în
anul 1994 de către Consiliul European;
utilizatorii: poziţionarea utilizatorilor în centrul politicii de transport,
respectiv reducerea numărului de accidente, armonizarea sancţiunilor şi
dezvoltarea unor tehnologii mai sigure şi mai curate.
8.3. Transporturile feroviare
Dezvoltarea transportului feroviar a început în prima jumătate a secolului

al XIX-lea, când în Anglia a fost construită prima cale ferată. De atunci, sistemul
a evoluat, ajungând ca în zilele noastre să joace un rol crucial în dezvoltarea
economică.
Fiind un sector de importanţă naţională şi considerat de interes public,
sistemul feroviar din orice ţară s-a dezvoltat în conformitate cu standardele
tehnice şi organizatorice specifice fiecărei ţări.
Transporturile feroviare contribuie la deplasarea unor cantităţi însemnate
de mărfuri şi a unui număr mare de pasageri pe principalele coridoare europene.
La nivel local, ele permit degajarea traficului din marile conurbaţii şi
aglomerări urbane.
Revitalizarea transportului feroviar a devenit o prioritate a Uniunii
Europene, motiv pentru care au fost luate o serie de măsuri legislative, în care
obiectivele stabilite în Tratatul de la Roma, ca şi în Politica Comună în domeniul
Transportului, să fie atinse.
8 Institutul European din România, Politici Europene, Editura MasterPrint, Bucureşti,

2005.
89
Au fost emise o serie de regulamente şi directive care conţin prevederi

detaliate privind deschiderea pieţelor naţionale la transportul feroviar de mărfuri
şi de pasageri, interoperabilitatea între sistemele de trenuri de mare viteză şi
sistemele convenţionale, a condiţiilor în care statele pot acorda subvenţii
sistemului feroviar, a accesului la diferitele reţele, etc.
U.E. încearcă să creeze condiţiile pentru eficientizarea sectorului feroviar
şi adaptarea sa la cerinţele pieţei unice. În acest sens, a propus introducerea unei
licenţe de operare, care să ofere accesul uniform la infrastructură şi a stabilit un
sistem care să asigure alocarea capacităţii de infrastructură pe o bază non-
discriminatorie şi plata costului real al facilităţilor de către utilizatorii care le
folosesc.
În plus, transportul feroviar este mai puţin sigur decât cel rutier în ceea ce
priveşte termenele de livrare, care sunt mai puţin predictibili în cazul căilor
ferate. Pe unele rute internaţionale, termenele de livrare s-au dublat sau triplat
datorită următoarelor cauze:
opriri lungi pe traseu, datorită faptului că se acordă prioritate traficului
feroviar de pasageri;
procedurile de trecere a frontierei sunt greoaie şi durează mult timp,
deseori echipajele şi locomotivele trenurilor trebuind să fie schimbate datorită
diferenţelor dintre sistemele naţionale de semnalizare ale Statelor Membre;
infrastructura feroviară nu se mai potriveşte cu cerinţele clienţilor.
În prezent, se are în vedere introducerea unui Sistem European de
Management al Traficului Feroviar (S.E.M.T.F.) care să înlocuiască sistemele de
semnalizare feroviare existente în peste 20 ţări cu un sistem unic.
Avantajul principal al S.E.M.T.F. constă în creşterea competitivităţii
transportului feroviar de călători şi de mărfuri, deoarece trenurile ar putea tranzita
Statele Membre fără a mai fi necesară schimbarea conductorilor de tren la
trecerea frontierelor.
S.E.M.T.F. este compus din următoarele elemente:
un sistem de radio utilizat pentru schimbul de informaţii9 între centrele de
management al traficului şi echipajele de la bord → GSM-R;
un sistem computerizat pentru controlul vitezei trenurilor →S.E.C.T.10.
S.E.M.T.F. este deja aplicat în unele State Membre, iar versiunea sa 2.3.0
a putut fi utilizată pe coridoarele internaţionale feroviare europene începând cu
anul 2007. Sunt considerate ca având prioritate la implementarea acestui sistem
următoarele şase rute internaţionale:
Rotterdam-Genova;
Napoli-Berlin-Stockholm;
Anvers-Basel-Lyon;
Sevillia-Lyon-Torino-Ljubljana;
Dresda-Viena-Budapesta;
9 prin date şi semnal radio.

10 Sistem European de Control al Trenurilor.
90
Duisburg-Varsovia.
Transportul feroviar a înregistrat un declin îngrijorător în Europa în
ultimii treizeci de ani, în special transportul de bunuri.
8.4. Transporturile combinate

Transportul combinat reprezintă acea modalitate de transport al bunurilor
care implică mai mult de un tip de transport. El include containerele şi alte
modalităţi speciale de transport (RO-RO) pe sisteme rutier/feroviar.
În perioada 2003-2007 a fost în derulare programul Marco Polo, în
valoare de 115 milioane euro, care a încurajat măsurile eficiente de dezvoltare a
transporturilor combinate.
În iunie 2004, s-a propus continuarea acestui proiect cu Marco Polo II. În
acest sens, s-a reiterat ideea dezvoltării „autostrăzilor maritime”, după cum
urmează:
autostrada Mării Baltice: leagă statele de la Marea Baltică cu Statele
Membre din Centrul şi Vestul Europei;
autostrada maritimă a Europei de Vest: va lega Spania şi Portugalia de
Marea Nordului şi Marea Irlandei;
autostrada maritimă a Europei de Sud-Est: leagă Marea Adriatică de
Marea Ionică şi de Estul Mediteranei, inclusiv de Cipru;
autostrada maritimă a Europei de Sud-Vest: asigură conexiunea între
Spania, Franţa, Italia şi Malta.
Toate aceste proiecte au ca termen limită de finalizare anul 2010.
8.5. Transporturile rutiere de mărfuri
Prin transport rutier se înţelege orice operaţiune de transport care se

realizează cu vehicule rutiere pentru deplasarea mărfurilor sau a persoanelor,
chiar dacă vehiculul rutier este, pe o anumită porţiune a drumului, transportat la
rândul său pe/de un alt mijloc de transport (vagon de cale ferată, bac).
Transporturile rutiere reprezintă principalul mijloc de transport pentru
mărfuri şi călători în cadrul U.E.
Transportul rutier de mărfuri, cât şi transportul rutier de persoane, se pot
desfăşura în:
trafic naţional - operaţiune de transport rutier care se efectuează între două
localităţi situate pe teritoriul aceluiaşi stat, fără a depăşi teritoriul statului
respectiv;
trafic internaţional - operaţiune de transport rutier care se efectuează între
o localitate de plecare şi o localitate de destinaţie, situate pe teritoriul a două state
diferite, cu sau fără tranzitarea unuia sau mai multor state;
Atât transportul de marfă cât şi cel de persoane, pot îmbrăca forma de:
transport rutier public – când transportul rutier este efectuat pe bază de
contract, contra plată, de către operatorii de transport rutier care deţin în
proprietate sau cu orice alt titlu vehicule rutiere;
91
transport în cont propriu - când transportul se efectueaza fără încasarea

unui tarif sau a echivalentului în natură ori în servicii al acestuia.
8.6. Transporturile navale pe apele interioare
Aceste transporturi sunt extrem de importante pentru Europa continentală.

Ele permit conexiunea între Marea Mediterană şi Marea Nordului, iar înspre Est,
spre Europa Centrală şi de Est.
U.E. dispune de 29.500 kilometri căi navigabile interioare, care sunt
concentrate în două mari sisteme:
Meuse-Scheldt, care leagă Belgia, Franţa şi Olanda;
Rin-Main-Dunăre, care străbate, practic, toată Europa continentală.
Această categorie de transporturi este mai dezvoltată în Germania şi în
Olanda, cele două ţări deţinând 73,1% din traficul fluvial al U.E.
Navigaţia pe Rin este reglementată de prevederile Convenţiei de la
Mannheim (1848). În plus, Comisia Europeană a emis mai multe reglementări,
precum: 82/714/EEC, care armonizează parametrii tehnici specifici referitori la
navele de transport, sau 76/135/EEC, care stabileşte recunoaşterea reciprocă a
licenţelor de navigaţie.
8.7. Transporturile aeriene
Dintre toate tipurile de transport, cele aeriene au fost supuse celor mai
multe reglementări la nivel comunitar. Aceasta cu atât mai mult cu cât U.E. a
trebuit să ţină seama, în elaborarea acestei politici, de toate acordurile bilaterale şi
internaţionale încheiate până în acel moment.
Reglementarea internaţională a transporturilor aeriene a fost fundamentată
de Convenţia de la Chicago (1944), care stipula:
dreptul de a survola din aer teritoriile statelor;
dreptul de a ateriza în alte state din motive tehnice;
dreptul de a ateriza şi de a descărca mărfuri şi pasageri din ţara în care
aeronava este înregistrată;
dreptul de a încărca pasageri şi mărfuri pentru zboruri către ţara unde
aeronava este înregistrată;
dreptul de a transporta pasageri şi mărfuri între două ţări, altele decât
ţara de înregistrare a aeronavei.
Semnatarii acestei convenţii garantau primele două drepturi tuturor
celorlalţi semnatari, restul drepturilor stipulate în convenţie urmând a fi
reglementate pe baza unor acorduri bilaterale (de exemplu, acordul de la
Bermuda-1946, între S.U.A. şi Regatul Unit).
În acest sens, în anul 1972, Comisia Europeană a propus implementarea
unui plan de acţiune în domeniul transporturilor aeriene, care viza trei direcţii
principale:
îmbunătăţirea serviciilor de resort la nivel regional;
92
stabilirea unei tematici comune de negociere în cadrul I.A.T.A.;

stabilirea de acorduri pentru realizarea de conexiuni aeriene cu statele
din afara U.E.
O nouă politică a fost lansată în 1980 şi implementată în trei etape.
Punctele cheie în cadrul acestui proces au fost următoarele:
introducerea unei licenţe unice de transport aerian emisă pentru operatorii
din cadrul Comunităţii;
condiţiile de acces al transportatorilor aviatici la rute din cadrul
Comunităţii;
biletele de călătorie, inclusiv intervenţia directă a Comisiei Europene în
cazul taxării inechitabile;
serviciile de transport de bunuri.
Având în vedere că liberalizarea duce la crearea unei pieţe unice reale
pentru transportul aerian, Comunitatea a armonizat multe reguli şi reglementări
pentru a crea un cadru echitabil pentru toate liniile aeriene.
A fost adoptată şi o Directivă privind accesul la piaţa serviciile
aeroportuare la sol. Comisia Europeană a adoptat un set de propuneri pentru
managementul traficului aerian menite să creeze un „Cer European Unic” până la
31 decembrie 2004. Acest pachet a stabilit obiectivele şi principiile de operare pe
baza a şase direcţii de acţiune:
managementul în comun al spaţiului aerian;
stabilirea unui organism comunitar puternic de reglementare;
integrarea treptată a managementului civil şi militar;
sinergia instituţională dintre Uniunea Europeană şi Eurocontrol;
introducerea unei tehnologii moderne adecvate;
mai buna coordonare a politicii de resurse umane în sectorul de control al
traficului aerian.
O altă reglementare, 3976/87, făcea referire la trei categorii de acorduri:
cele referitoare la planificarea capacităţilor de transport, distribuţia
veniturilor şi negocierea tarifelor;
cele referitoare la sistemul de rezervări prin computer;
cele referitoare la serviciile de manipulare a mărfurilor şi bagajelor.
În plus, cu toate eforturile făcute, industria transporturilor aeriene este
dominată de companiile americane.
Ultimele evoluţii în domeniu sunt următoarele:
numărul total de pasageri transportaţi cu aeronavele, la nivelul U.E.-27, a
crescut. Dintre aceştia, 24% au călătorit pe rutele interne, 42% între Statele
Membre U.E., iar 34% în exteriorul U.E.;
cel mai aglomerat aeroport comunitar a rămas Heatrow (Londra)11;
alte aeroporturi comunitare importante sunt: Charles de Gaulle (Paris), cu
6,1% din total pasageri, Frankfurt (5,6%), Amsterdam şi Madrid. Dintre noile
11 10% din totalul pasagerilor curselor aeriene comunitare.

93
State Membre U.E., cel mai mare trafic de pasageri s-a derulat prin aeroportul
Ruzyne (Praga), respectiv 9,6 milioane pasageri.
În prezent, politica comunitară privind transportului aerian cuprinde patru
domenii principale: accesul pe piaţă, controlul capacităţii, costul biletelor de
călătorie şi emiterea licenţelor de operare pentru companii.
Accesul la piaţă: legislaţia care reglementează accesul la piaţă se referă,
în special, la acordarea licenţelor, la accesul la rutele Comunităţii şi la taxele şi
tarifele pentru serviciile furnizate. Directiva 2407/92 reglementează modul de
atribuire şi de menţinere, ca şi valabilitatea licenţelor de operare aeriene pentru
transportatorii stabiliţi în Comunitate.
Managementul traficului aerian: este reglementat de Directiva 93/65,
amendată ulterior în 1997 şi 2000.
Siguranţa transporturilor aeriene: privind armonizarea cerinţelor tehnice
şi a procedurilor administrative este reglementată de Regulamentul Consiliului
3922/91, ulterior adaptat la cerinţele noilor tehnologii prin Regulamentele
Comisiei 1064/99 si 3922/2000.
Protecţia pasagerilor: Directiva 2027/97 stabileşte obligaţiile
transportatorilor aerieni referitoare la despăgubirile în caz de accidente
provocatoare de moarte, răniri sau orice pagube fizice suferite de un pasager,
dacă accidentul a avut loc la bordul aeronavei sau în cursul îmbarcării sau
debarcării.
Cer European Unic: în vederea creării pâna în anul 2004 a unui Cer
European Unic, Comisia Europeană a adoptat un set de propuneri prin care au
fost stabilite principiile de operare. Dintre măsurile specifice, se pot enumera
furnizarea serviciilor de navigare aeriană, organizarea şi folosirea spaţiului
aerian, ca şi interoperabilitatea echipamentului.
8.8. Transporturile maritime
Iniţial, transporturile maritime nu au făcut obiectul reglementărilor unei

politici comunitare. Acest lucru s-a modificat, în anul 1970, când s-a pus
problema adoptării unei politici maritime comune, în spiritul prevederilor
Articolului 84(2) din Tratatul de la Roma.
Iniţial, Franţa s-a opus unei astfel de politici, dar criticile aduse de
Regatul Unit, Germania şi Olanda concurenţei neloiale din cadrul COMECON12,
au determinat Comisia Europeană să se concentreze, începând cu anul 1974,
asupra a patru categorii de probleme:
relaţiile cu statele membre COMECON;
organizarea transporturilor maritime de linie şi adoptarea unui cod comun
de conduită în cadrul UNCTAD;
implementarea reglementărilor privind concurenţa la nivel european;
poluarea marină şi securitatea maritimă.
12 Council for Mutual Economic Assistance.

94
Politica comună în domeniul transportului maritim se referă în special la

siguranţa în domeniu, relaţiile externe si promovarea transportului maritim al
Comunităţii.
Libertatea de furnizare de servicii: fără nici o discriminare pe baza
naţionalităţii furnizorului de servicii sau a navei, prin care un transportator având
reşedinţa într-un stat poate furniza servicii în interiorul unui alt stat (cabotaj), este
stipulată în Regulamentul 3577/92. Regulile detaliate privind acordurile tehnice,
serviciile acordate şi tarifarea, precum şi modul de efectuare a inspecţiilor şi
investigaţiilor sunt stabilite de Regulamentul 4056/86.
Siguranţa maritimă: Directiva 93/75 reglementează cerinţele minime
care trebuie îndeplinite de comandantul navei şi de echipajul său dacă transportă
mărfuri periculoase sau poluante.
Infrastructura portuară: Directiva 96/1692 prevede că, până în anul
2010, va fi stabilită reţeaua trans-europeană de transport care va integra reţelele
rutiere, aeriene şi maritime, ca şi infrastructura aferentă de pe teritoriul
Comunităţii.
8.9. Politica transporturilor în România
Obiectivul esenţial urmărit de politica transporturilor din România îl

constituie integrarea transporturilor în dezvoltarea durabilă şi în strategia globală
de dezvoltare.
Acest element strategic urmăreşte, prin intermediul măsurilor sale,
integrarea principiilor dezvoltării durabile în cadrul sectorului transporturi, ca
urmare a concluziilor Consiliului European de la Cardiff (1998) şi a Strategiei
Europene de Dezvoltare Durabilă (Goteborg 2001), care prevăd următoarele:
Promovarea intermodalităţii: se urmăreşte asigurarea inter-modalităţii,
prin punerea în aplicare a acţiunilor de îmbunătăţire a infrastructurii feroviare şi
rutiere şi prin crearea centrelor logistice pentru transportul inter-modal feroviar-
rutier, feroviar-fluvial, feroviar-maritim, rutier-fluvial, rutier-maritim, rutier-
aerian. Sunt avute în vedere acţiuni pentru crearea unor platforme multi-modale
de marfă la aeroporturile internaţionale, precum şi acţiuni care vor permite
portului Constanţa să devină un punct de legătură în zona Mării Negre, în cadrul
lanţului logistic al bazelor maritime multi-modale care va fi creat pe Coridorul IV
de autostrada maritimă pentru Europa de Sud-Vest.
Îmbunătăţirea siguranţei traficului pe toate modurile de transport:
măsura vizează asigurarea unor servicii de transport la standarde europene de
siguranţă, securitate, calitate şi costuri.
Aceasta presupune realizarea şi respectarea sistematică a standardelor
specifice de siguranţă, securitate, calitate şi costuri în ramura industriei de
transport.
Atingerea standardelor menţionate se va realiza prin aplicarea unei măsuri
de îmbunătăţire a stării tehnice a reţelei de drumuri şi poduri existente, prin
realizarea lucrărilor de siguranţă specifice la nivelul cerinţelor impuse de traficul
95
în continuă creştere, implementarea programului meteo SIMIN (INMH) la nivel

naţional (Secţii si Districte de drumuri), stoparea tendinţelor de depăşire a
normelor privind greutatea admisibilă pe osie, prin intensificarea controlului
autovehiculelor prin cântărire.
Reducerea impactului lucrărilor şi activităţilor de transport asupra
mediului înconjurător: măsura vizează dezvoltarea infrastructurilor eficiente şi
nepoluante/”prietenoase cu mediul”, respectând cerinţele europene şi mondiale de
compatibilitate.
Punerea în siguranţă a infrastructurii de transport: ţinând cont de
schimbările climatice la nivel regional şi naţional, este necesară punerea în
siguranţă a infrastructurii de transport, prin acţiuni care vizează sistematizarea
torentelor, eliminarea punctelor periculoase, a restricţiilor şi a limitărilor de
viteză generate de inundaţii, alunecări de teren, căderi de stânci şi a altor riscuri
naturale, cu respectarea protecţiei mediului.
Interconectarea Europei prin reţelele comunitare de transport presupune o
bună coordonarea între Statele Membre U.E. în vederea realizării, la orizontul
anilor 2020, a celor 26 de proiecte prioritare13, a căror valoare însumează
aproximativ 220 miliarde euro, bani care vor fi cheltuiţi cu prioritate în perioada
2007-2013. Aceste proiecte vizează:
anul 2010 măsuri de conectare între porturi şi reţelele de transport
terestre;
anul 2012 amenajarea reţelelor feroviare naţionale de mare viteză
interconectate;
anul 2015 dezvoltarea unei reţele feroviare pentru transportul de
mărfuri în regiunea centrală a Europei.
1. Prevederile Capitolului IV (Articolele 74-78) din Tratatul de la Roma

(1957).
2. Reglementarile Consiliului Europen
3. Formele transportului de marfă şi a celui de personae
4. Prevederile Convenţiei de la Chicago (1944)
5. Directiile de actiune ale „Cerului European Unic”
13 COM (2004) 101 final, Bruxelles.

96
Capitolul 9: Politica socială a Uniunii Europene
Integrarea europeană s-a concentrat iniţial pe chestiunile economice.

Garantarea comerţului liber prin eliminarea diferitelor obstacole şi restricţii şi
consolidarea economiilor naţionale şi a competitivităţii lor au reprezentat
interesul primar al politicii europene. Chestiunile sociale aveau clar mai puţină
importanţă. Politica socială europeană s-a limitat multă vreme la simpla evitare a
denaturărilor într-o competiţie, create din cauza unor standarde sociale diferite şi
la sporirea mobilităţilor angajaţilor.1
Se poate vorbi despre o politică socială a Uniunii Europene, în contextul
în care nu există nici o lege a asigurărilor sociale la nivel european, nu există taxe
directe sau contribuţii care să finanţeze un buget european al asigurărilor sociale,
sau, mai mult, nu se vorbeşte despre existenţa, la Bruxelles, a unei birocraţii a
asigurărilor sociale?
Dinamica economică şi instituţională care caracterizează U.E., ca urmare
a procesului de creare a Pieţei Unice, a impus includerea aspectelor sociale pe
agenda U.E., deşi, în prezent, nu se poate vorbi despre o federalizare reală a
politicii sociale europene.
„Sistemele de asigurări sociale naţionale rămân principalele instituţii ale
politicii sociale ale Europei, dar ele acţionează în contextul unei constrângeri în
creştere datorate politicii multi-nivel.”2
Structura politicii sociale europene este unică, total diferită de cea a
oricărui sistem naţional de asigurări sociale, eforturile U.E. fiind concentrate
asupra trasării unei „dimensiuni sociale” la nivelul tuturor politicilor comunitare
sau asupra stabilirii unor standarde minime de protecţie socială. În acest context,
putem conchide că politica socială europeană este o politică orizontală a U.E.
9.1. Piaţa europeană a factorului muncă
Legătura dintre piaţa factorului muncă şi politica socială a fost, cel puţin
parţial, recunoscută ca un punct de pornire, atunci când politica socială a U.E. a
fost solicitată să faciliteze mobilitatea forţei de muncă. „Consiliul, acţionând
unanim la propunerea Comisiei, va adopta acele măsuri în domeniul securităţii
sociale care sunt necesare asigurării libertăţii de circulaţie a forţei de muncă”
(Articolul 42, Tratatul U.E.)
Disparităţile structurale la nivelul U.E., legate de gradul de ocupare a
factorului muncă şi de rata şomajului, sunt mari.
La începutul anului 2009, rata şomajului european a fost de 7,6%. În
aceeaşi perioadă, rata şomajului la nivelul zonei euro a fost de 8,2%.3
1 www.labsmn.pub.ro
2 Liebfried S., Pierson P., European Social Policy: Between Fragmentation and Integration,
Brookings Institution, Washington, 1995.
3 http://en.wikipedia.org/wiki/Economy_of_the_European_Union
97
Acestea în condiţiile în care ratele şomajului în S.U.A. şi Japonia erau de

5,1%, respectiv 3,9%.
Totuşi, chiar dacă au fost înregistrate succese în diminuarea ratei
şomajului, continuă să existe mari discrepanţe în ceea ce priveşte nivelul ratei
şomajului pe regiuni.
În anul 2008, România s-a clasat pe locul 23 între ţările Uniunii Europene,
după rata ocupării persoanelor între 15 şi 64 de ani, cu o rată de 58,8%, în urma
sa fiind Italia, cu 58,7%, Ungaria, cu 57,3%, Polonia, cu 57% şi Malta, cu 55,7%,
potrivit datelor Eurostat.
În Romania, numărul bărbaţilor angajaţi a fost semnificativ mai ridicat
decât al femeilor implicate în activităţi lucrative, rata ocupării fiind de 64,8%
pentru bărbaţii cu vârste între 15 şi 64 de ani, în timp ce puţin peste jumătate
(52,8%) din populaţia activă feminină a avut un loc de muncă anul trecut.
În privinţa adulţilor cu vârste între 55 şi 64 de ani, rata ocupării a fost de
41,4%, fiind angajaţi cu preponderenţă tot barbaţi, mai exact 50,3% din totalul
celor aflaţi în intervalul de vârstă menţionat.
În anul 2008, 218,5 milioane de persoane de peste 15 ani din U.E. au avut
un loc de muncă sau au desfăşurat o activitate lucrativă. Rata ocupării
persoanelor între 15 şi 64 de ani a crescut în U.E. până la 65,4% în 2008, de la
64,5% în 2006. În anul 2000, rata ocupării era de 62,1%.
Rata ocupării femeilor a fost de 58,3%, de la 57,3% în 2008 şi 53,6% în
2000. Ocuparea persoanelor cu vârste între 55 şi 64 de ani a crescut, de
asemenea, de la 43,5% în 2006 la 44,7% în 2008. În anul 2000, aceasta a fost
mult mai redusă, de 36,8%. Potrivit Strategiei Lisabona, până în 2010, rata
ocupării trebuie să ajungă la 70% pentru cei între 15 şi 64 de ani şi la 60% pentru
femeile cu aceeaşi vârstă.
În anul 2008, cele mai mari rate de ocupare au fost în Danemarca, de
77,1%, Olanda, de 76%, Suedia, 74,2%, Austria, 71,4%, şi Regatul Unit, de
71,3%.
Danemarca, Suedia, Olanda şi Finlanda, cu 73,2%, 71,8%, 69,9% şi,
respectiv, 68,5%, au înregistrat cele mai mari rate ale ocupării femeilor, în timp
ce în Malta, 36,9%, Italia, 46,6% şi Grecia, 47,9% au fost cele mai puţine femei
angajate.
Diferenţe mici între numărul de angajaţi bărbaţi şi femei au fost remarcate
în Finlanda, Suedia şi Lituania. La polul opus, diferenţe foarte mari între numărul
angajaţilor bărbaţi şi cel al angajaţilor femei au fost inregistrate în Grecia, Italia şi
Spania.
Rate mari de ocupare a persoanelor între 55 şi 64 de ani au fost în Suedia,
Estonia şi Danemarca, de 70%, 60% şi 58,6%, în timp ce numărul persoanelor
vârstnice salariate a fost redus în Malta, Polonia şi Luxemburg, unde ratele de
ocupare au fost de 28,3%, 29,7%, respectiv 32%.
În anul 2008, aproape o cincime (18,2%) dintre persoanele angajate au
lucrat part-time. Olanda, Germania, Regatul Unit şi Suedia au fost ţările care au
angajat cel mai mult persoane pentru activităţi cu normă redusă, în timp ce
98
asemenea joburi au fost folosite cel mai puţin în Bulgaria, Slovacia, Ungaria şi
Cehia. România s-a clasat pe poziţia a 16-a în U.E., după rata ocupării cu normă
redusă, cu 9,7%.
9.2. Tratatul de la Roma şi consecinţele sale
Politica socială a U.E. a debutat odată cu Tratatul de la Roma, în anul

1957. Acesta a pus bazele politicii sociale prin articolele sale referitoare la libera
circulaţie a factorului muncă şi la libertatea de stabilire a acestuia oriunde în
spaţiul comunitar.
Tot în textul acestui tratat, a fost prevăzută crearea Fondului Social
European, instrumentul de finanţare a politicii sociale şi, totodată, cel mai vechi
dintre fondurile structurale.
Pasul următor l-a constituit adoptarea Actului Unic European, în anul
1986, care conţinea directive cu privire la sănătate şi la siguranţa la locul de
muncă şi care introducea dialogul social şi conceptul de coeziune economică şi
socială.
Anul 1989 a constituit un moment important al construcţiei sociale
europene, prin adoptarea primului document programatic al politicii sociale
comunitare – Carta Socială, care stabilea drepturile sociale fundamentale şi
direcţiile de acţiune ale politicii sociale.
Carta Socială nu avea un statut legal, ci urmărea o mai bună armonizare a
politicilor sociale naţionale şi îmbunătăţirea mobilităţii factorului muncă în
interiorul U.E.4
Practic, Carta Socială a reprezentat o „declaraţie vocaţională de intenţii
politice”.5
Carta Socială reflectă preocuparea pentru dimensiunea socială a politicilor
comunitare în contextul construcţiei pieţei unice europene şi a fost elaborată în
urma unui proces de consultare a părţilor interesate (reprezentanţi ai
angajatorilor, lucrătorilor, liber profesioniştilor, fermierilor, etc.).
Important de menţionat este că, deşi în faza de proiect, se prefigura o
soluţie la nivel comunitar, documentul final accentuează rolul şi responsabilităţile
Statelor Membre în direcţia aplicării şi respectării drepturilor sociale
fundamentale
Carta Socială era construită pentru a aborda următoarele domenii de
acţiune:6
protecţia factorului muncă: orice cetăţean european trebuie să facă
obiectul unei protecţii sociale adecvate, care să-i asigure securitatea socială sau
un salariu minim garantat prin lege;
4 McDonald F., European Economic Integration, Prentice Hall, Harlow, England, 1994.
5 Papandreou V., Social Europe, Prentice Hall, vol. II, 1990.
6 Gold M., The Social Dimension, Macmillan, London, 1993.
99
salarizarea echitabilă a lucrătorilor, pe baza legislaţiei europene şi a

contractelor colective: salariile nu trebuie, în nici-un caz, să nu poată asigura
necesarul de subzistenţă al lucrătorilor;
îmbunătăţirea şi apropierea condiţiilor de muncă: se au în vedere inclusiv
contractele de muncă temporare, sezoniere şi part-time şi organizarea muncii
pe ore. În plus, este stabilită durata săptămânală maximă de muncă;
securitatea socială;
libertatea de asociere şi a negocierilor colective: orice lucrător are
dreptul de a face parte din organizaţii profesionale şi/sau sindicale aşa cum
doreşte. În plus, lucrătorii au dreptul la grevă, iar legislaţia încurajează
concilierea şi medierea între părţi;
calificarea alternativă, inclusiv pregătirea vocaţională pe toată perioada
vieţii sale profesionale;
tratament egal între bărbaţi şi femei;
aranjamente de informare, consultare şi participare, care să ofere
factorului muncă accesul la cele mai noi reglementări legislative în domeniu la
nivel comunitar şi la nivelul fiecărui Stat Membru;
sănătate şi siguranţă în muncă;
angajarea persoanelor tinere: vârsta minimă de angajare este de 16 ani,
iar cei angajaţi trebuie să primească salarii adecvate, conforme cu reglementările
legale şi să beneficieze, pe o perioadă de doi ani, de pregătire vocaţională în
timpul orelor de muncă;
pensionarii: trebuie să primească un venit care să le asigure un standard
decent de viaţă;
persoanele cu handicap: beneficiază de condiţii egale de angajare, în
funcţie de pregătirea şi calificarea lor, dar şi de acţiuni care urmăresc
îmbunătăţirea accesului, mobilităţii, transportului şi condiţiilor de locuit.
Carta a fost semnată în decembrie 1989 de către 11 State Membre, singura
excepţie fiind Regatul Unit – care a semnat-o în anul 1998.7
Carta Socială Europeană reprezintă un sistem de 5 instrumente juridice:8
Carta Socială Europeană, deschisă semnării la Torino în 1961, care a
intrat în vigoare în 1965, garantează drepturile fundamentale sociale şi
economice, completând Convenţia europeană a drepturilor omului, care asigură
protecţia drepturilor civile şi politice;
Protocolul Adiţional din 5 mai 1988, a mai adăugat 4 drepturi la cele 15
garantate de Carta din 1961;
Protocolul de Amendare din 21 octombrie 1991, se referă la mecanismul
de control al Cartei;
Protocolul Adiţional din 9 mai 1995, intrat în vigoare la 1 iulie 1998, dă
posibilitatea partenerilor sociali şi organizaţiilor non guvernamentale de a efectua
plângeri colective;
7 www.ier.ro.
8
www.mmssf.ro
100
Carta Socială Europeană Revizuită, deschisă semnării la 3 mai 1996, a

extins numărul drepturilor garantate la 31.
Drepturile garantate de Carta Socială Europeană pot fi împărţite în două
categorii:
condiţiile de muncă;
coeziune socială.
Carta Socială Europeană a făcut obiectul unei revizuiri pentru adaptarea
Cartei la evoluţiile sociale şi economice, care a permis lărgirea câmpului său de
aplicare la o serie de noi drepturi sociale şi economice, prin modificarea anumitor
dispoziţii şi completarea sa cu o serie de noi prevederi, dintre care menţionăm9:
consolidarea egalităţii dintre femei şi bărbaţi;
dreptul persoanelor cu handicap la integrare socială individuală, la
autonomie personală şi la participare în viaţa comunităţii;
consolidarea dreptului copiilor şi adolescenţilor la protecţie socială,
juridică şi economică;
dreptul la protecţie în caz de concediere;
dreptul lucrătorilor la demnitate;
dreptul lucrătorilor cu responsabilităţi famililale la egalitate de şanse şi de
tratament;
dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi a excluderii sociale;
dreptul la o locuinţă decentă;
extinderea interzicerii discriminării.
Tratatul de la Maastricht (1990), ratificat în anul 1992, stabilea, ca unul
dintre obiectivele esenţiale ale U.E., atingerea „unui nivel ridicat de ocupare a
factorului muncă şi al protecţiei sociale, egalitatea între femei şi
bărbaţi…creşterea standardelor de viaţă şi a calităţii vieţii…” (articolul 2).
În anul 1991, a fost adoptat Protocolul Social10, care a fost anexat
Tratatului de la Maastricht şi care stabilea obiectivele politicii sociale (prefigurate
de Carta Socială), anume:
promovarea ocupării factorului muncă;
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă;
combaterea excluziunii sociale;
dezvoltarea resurselor umane.
Prefigurarea viitorului politicii sociale europene a fost deschisă de Carta
Verde, lansată în anul 1993. Liniile de discuţie identificate prin Cartea Verde
privesc:11
priorităţile commune tuturor Statelor Memebre în domeniile pieţei
muncii, formării profesionale şi protecţiei sociale;
îmbunătăţirea situaţiei ocupării forţei de muncă;
9 www.mmssf.ro
10 Protocolul Social a fost semnat doar de 11 din cele 12 state membre U.E. în anul 1991,
Regatul Unit respingându-l.
11 www.ier.ro
101
accelerarea progresului în crearea unui sistem de producţie bazat pe

calitate;
stimularea solidarităţii şi integrării sociale;
lupta împotriva sărăciei şi excluderii sociale;
piaţa unică şi libera circulaţie a persoanelor;
promovarea egalităţii de şanse pentru bărbaţi şi femei;
sprijinirea dialogului social;
coeziunea economică şi socială;
Consiliul European de la Essen (decembrie 1994) a decis ca Statele
Membre U.E. să-şi coordoneze politicile şi acţiunile sociale, punând accent pe:
promovarea inovaţiilor în formarea profesională;
realizarea unei creşteri economice capabilă să genereze noi locuri de
muncă;
reducerea costurilor salariale directe;
eficientizarea politicii în domeniul factorului muncă;
adoptarea unor măsuri ferme în favoarea unor grupuri sociale puternic
afectate de şomaj.
În anul 2000, a fost elaborată Strategia de la Lisabona, prin care era
stabilit ca obiectiv esenţial, pentru orizontul 2010, transformarea economiei
europene în cea mai performantă economie bazată pe cunoaştere. Tot în acel an, a
fost adoptată şi Agenda Politicii Sociale, care a preluat obiectivele specifice şi
strategiile care erau legate de politica socială, pe care le-a inclus într-un program
de acţiune cu orizontul 2005, care constituie cadrul politicii sociale comunitare
actuale.
În conformitate cu analiza efectuată cu ocazia Consiliului European de la
Nisa, principalele provocări cărora trebuie să le facă faţă U.E. sunt:
creşterea gradului de ocupare a factorului muncă;
creşterea mobilităţii intra-comunitare a factorului muncă;
valorificarea eficientă a progresului tehnic, astfel încât să se creeze
premisele îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi de muncă ale lucrătorilor europeni;
întărirea coeziunii sociale şi reducerea inegalităţii sociale;
gestionarea eficientă a efectelor sociale generate de lărgirea către Est a
U.E.
În plus, au fost stabilite obiectivele punctuale ale politicii sociale
europene, după cum urmează:
creşterea numărului de locuri de muncă, prin creşterea rolului măsurilor
active de combatere a şomajului, îmbunătăţirea accesului la sistemele de educaţie
şi formare profesională, accelerarea procesului de recunoaştere reciprocă a
diplomelor, certificatelor şi calificărilor profesionale;
combaterea oricărei forme de sărăcie şi promovarea egalităţii integrării
sociale;
modernizarea sistemului european de protecţie socială, prin întărirea
cooperării dintre Statele Membre în acest domeniu, armonizarea sistemului de
pensii şi a sistemelor de salarizare.
102
9.3. Conţinutul politicii sociale actuale a Uniunii Europene
9.3.1. Baza legală a politicii sociale europene
Baza legală a politicii sociale europene a fost stabilită prin Tratatul de la

Roma (1957), întărită prin Actul Unic European (1986/1987) şi consolidată prin
Tratatele de la Maastricht (1992) şi Amsterdam (1997).
Tratatul de la Roma reflecta momentul de început al politicii sociale, prin
câteva articole referitoare la libera circulaţie a factorului muncă şi la libertatea
stabilirii acestuia, în contextul creării pieţei comune.
Actul Unic European a completat această linie printr-o serie de articole
referitoare la sănătatea şi siguranţa la locul de muncă, dialogul cu partenerii
sociali, coeziunea economică şi socială.
În prezent, cadrul legal general al politicii sociale europene îl constituie
Articolele 2 şi 13 ale Tratatului C.E. şi Articolul 2 al Tratatului U.E., care
continuă iniţiativele anterioare prin adăugarea de prevederi referitoare la
combaterea discriminării12.
Articolul 2 din Tratatul C.E., de exemplu, prevede, alături de o dezvoltare
economică armonioasă, echitabilă şi durabilă: „un nivel ridicat de ocupare a
factorului muncă şi al protecţiei sociale, egalitatea între femei şi
bărbaţi….creşterea standardelor de viaţă şi a calităţii vieţii”, în timp ce Articolul
13 vizează adoptarea de măsuri adecvate pentru „combaterea discriminării
bazate pe sex, origine etnică sau rasială, religie sau convingeri religioase,
disabilităţi, vârstă sau orientare sexuală”.
Tot în Tratatul C.E., politica socială este stabilită distinct, în Titlul VIII
(Articolele 125-130)- referitor la ocuparea factorului muncă şi Titlul XI
(Articolele 136-145), care se referă explicit la politica socială, educaţie, formare
profesională şi tineret.
Articolul 2 al Tratatului U.E. preia aceste reglementări şi menţionează
promovarea progresului economic şi social printr-un nivel ridicat al ocupării
factorului muncă, întărirea drepturilor şi intereselor cetăţenilor, prin introducerea
cetăţeniei europene şi libera circulaţie a persoanelor.
Alături de aceste prevederi juridice, stau o serie de directive şi de
reglementări privind Fondul Social European, condiţiile de muncă, ocuparea
factorului muncă şi şomajul, securitatea socială.
9.3.2. Instituţii care implementează Politica Socială a Uniunii

Europene
Principalii actori instituţionali implicaţi în procesul de decizie şi de

implementare a politicii sociale sunt reprezentaţi de: Comisia Europeană,
Parlamentul European, Consiliul European şi Comitetul Economic şi Social,
12 pe sexe, rasială, etnică, religioasă, bazată pe disabilităţi, vârstă etc.

103
sprijiniţi în activitatea lor de trei agenţii europene şi de un număr egal de

parteneri sociali.
Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea şi
asigurarea implementării politicilor sociale, prin Direcţia Generală Probleme
Sociale şi Ocuparea Factorului Muncă.
Comisia este un organ al Comunităţilor Europene, independent de Statele
Membre, având deci un caracter cu adevărat supranaţional. Sediul Comisiei se
află la Berlaymont, Bruxelles.
Comisarii acţionează exclusiv la dispoziţia Uniunii şi nu a ţărilor de
origine.
Sarcinile Comisiei Europene în acest domeniu sunt:13
întocmeşte proiectele de legi, pe care le supune pentru adoptare
Parlamentului şi Consiliului. În comparaţie cu organele de tip “agenda setter”
întâlnite în alte sistem politice, cum ar fi în cazul guvernului federal german,
comisia poate oricând să retragă orice iniţiativă legislativă care încă nu a fost
adoptată definitiv de Consiliu;
asigură aplicarea legislaţiei europene (directive, regulamente, decizii),
execuţia bugetară şi realizarea programelor adoptate de Consiliu şi Parlament;
împreună cu Curtea Europeană de Justiţie, verifică respectarea legislaţiei
comunitare;
are dreptul de a negocia mai ales tratatele din domeniul comerţului şi
colaborării internaţionale.
Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea
implementării politicilor sociale, prin Direcţia Generală Probleme Sociale şi
Ocuparea Factorului Muncă.
Rolul său este de a iniţia şi definitiva noi acte legislative în domeniu şi de
a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre.
Parlamentul European este implicat în procesul decizional prin
Comitetul pentru Ocupare şi Probleme Sociale, ale cărui responsabilităţi au în
vedere diverse aspecte ce ţin de politica de ocupare a factorului muncă şi de
politica socială.
Consiliul European este echivalentul unui consiliu de miniştri la nivel
european şi se reuneşte de câteva ori pe an, în scopul coordonării politicilor
sociale ale Statelor Membre.
Comitetul Economic şi Social are rol consultativ în procesul de decizie şi
emite opinii, la solicitarea Comisiei Europene, care au doar caracter informativ.
Acest Comitet constituie conexiunea cu societatea civilă, în cadrul său fiind
reprezentate diverse organizaţii economice şi sociale de pe teritoriul U.E.
Regulamentul de procedură al Comitetului Economic şi Social European a
fost adoptat în sesiunea plenară din 17 iulie 2002 (JO L 268, 4 octombrie 2002) şi
13 http://ro.wikipedia.org
104
a intrat în vigoare la 1 august 2002, în conformitate cu dispoziţiile articolului

78.14
Comitetul pentru Ocupare a fost înfiinţat în anul 2000, are rol consultativ
şi este activ implicat în dezvoltarea Strategiei europene de angajare a factorului
muncă, precum şi în promovarea coordonării între Statele Membre în privinţa
politicilor care ţin de ocuparea şi de piaţa factorului muncă.
Strategia prezintă, de asemenea, exemple de bune practici în acest
domeniu, care au fost deja aplicate de Statele Membre în acest sector, adesea cu
sprijinul Fondului European Social (ESF) sau al Iniţiativei Comunitare
EQUAL.15
Comitetul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei, cu
sediul la Viena, a fost înfiinţat în anul 1997 şi sprijină procesul decizional, prin
furnizarea de date şi informaţii referitoare la situaţia rasismului, xenofobiei,
islamofobiei şi antisemitismului la nivel comunitar, precum şi elaborarea de
studii şi strategii de acţiune în acest domeniu.
Recomandarea guvernelor Statelor Membre şi Comisiei Europene
împotriva Rasismului şi Intoleranţei vizează următoarele aspecte:16
includerea problematicii combaterii rasismului, xenofobiei şi
antisemitismului în toate activităţile, curente şi viitoare, la nivel internaţional, în
scopul suprimării conţinutului ilegal din Internet;
reflectarea, în acest context, asupra pregătirii unui protocol specific la
viitoarea Convenţie asupra criminalităţii cibernetice, pentru a combate
infracţiunile rasiste, xenofobe şi antisemite comise prin intermediul Internetului;
întreprinderea de măsuri necesare consolidării cooperării internaţionale şi
asistenţei reciproce între autorităţile judiciare şi din cadrul poliţiei din întreaga
lume, pentru a acţiona mai eficient împotriva diseminării materialelor rasiste,
xenofobe şi antisemite prin intermediul Internetului;
asigurarea că legislaţia naţională relevantă se aplică şi infracţiunilor
rasiste, xenofobe şi antisemite comise prin intermediul Internetului şi urmărirea
în justiţie a celor responsabili de astfel de ofense;
implementarea de măsuri susţinute pentru pregătirea autorităţilor judiciare
şi din cadrul poliţiei în ceea ce priveşte problema diseminării materialelor rasiste,
xenofobe şi antisemite prin intermediul Internetului;
reflectarea, în acest context, la înfiinţarea unui organism naţional
consultativ, care ar putea să acţioneze ca un centru permanent de monitorizare, ca
organism de mediere şi ca partener în pregătirea codurilor de conduită;
susţinerea initiaţivelor anti-rasiste existente pe Internet, precum şi
dezvoltarea unor noi situri dedicate luptei împotriva rasismului, xenofobiei,
antisemitismului şi intoleranţei;
14 www.avocatnet.ro
15 www.stop-discrimination.info
16 www.coe.ro
105
clarificarea, în funcţie de rolul tehnic al fiecăruia, responsabilităţilor

gazdei, furnizorului şi editorilor site-ului, ca urmare a diseminării mesajelor
rasiste, xenofobe şi antisemite;
susţinerea măsurilor de reglementare a industriei Internetului pentru
combaterea rasismului, xenofobiei şi antisemitismului în reţea, cum ar fi: liniile
speciale anti-rasiste, codurile de conduită şi soft-urile de filtrare şi de încurajare a
cercetărilor viitoare în acest domeniu;
sensibilizarea marelui public asupra problemei diseminării materialelor
rasiste, xenofobe şi antisemite prin intermediul Internetului, acordând o atenţie
specială educaţiei publicului tânăr utilizator al Internetului, în special copiilor,
făcându-i conştienţi de faptul că pot fi confruntaţi cu site-uri rasiste, xenofobe şi
antisemite şi de pericolele posibile care sunt legate de acestea.
Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea condiţiilor de Viaţă şi de
Muncă a fost înfiinţată în anul 1975 şi are sediul la Dublin. Activitatea sa este
orientată pe două direcţii: managementul cercetării şi informare şi comunicare.
De asemenea, Fundaţia sprijină procesul decizional, prin furnizarea de date
privind îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă la nivel european.
Există câteva diferenţe structurale importante între ţările care au aderat la
U.E. în anii 2004 şi 2007 şi Statele Membre U.E.15. În noile State Membre se
manifestă:
o proporţie mai crescută a persoanelor care lucrează în agricultură şi mai
scazută a angajaţilor în servicii;
o proporţie mai scăzută a angajaţilor în profesiunile care necesită
aptitudini de nivel superior;
o rată mai crescută de activitate a femeilor (47% în ţările nou aderate,
42% în U.E.15);
mai mulţi angajaţi care depăşesc vârsta de 55 de ani;
munca este mai puţin orientată pe client decât în U.E.15;
mai mulţi angajaţi consideră că sănătatea şi securitatea lor sunt expuse
riscului din cauza muncii (42% în ţările nou aderate, 27% în U.E.15);
problemele de sănătate legate de muncă, care sunt citate de către angajaţi,
sunt mai numeroase în ţările nou aderate, în special oboseala generală şi tulburări
musculoscheletice;
expunerea la factori de risc fizici (ex. zgomot, poziţii dureroase, etc.) este
mai crescută;
organizarea muncii este: mai puţin orientată pe client; mai puţin
descentralizată (angajaţii au mai puţine responsabilităţi şi autonomie); mai
ierarhică;
cerinţele postului, deşi de natură diferită, sunt crescute şi controlul asupra
propriei munci (autonomia angajatului în a-şi organiza munca) este scăzut;
orele de muncă sunt mai lungi, mai puţin diferenţiate în funcţie de sex
(puţine femei lucrează jumătate de normă) şi programul dificil (de exemplu, în
ture sau de noapte) este întâlnit mai frecvent;
106
mai puţini angajaţi au acces la instruire/formare şi munca nu oferă aşa de

multe oportunităţi de învăţare (ca în U.E.15);
diferenţierea pe bază de sex este mai scăzută decât în U.E.15 şi
repartizarea muncii casnice este mai echilibrată între sexe, fiind însă încă departe
de a fi echilibrată (distribuită în mod egal).
Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate la Locul de Muncă, cu
sediul la Bilbao, a fost înfiinţată în anul 1996, în scopul de a colecta, disemina şi
facilita schimbul de informaţii şi bună practică în furnizarea de date privind
sănătatea şi securitatea la locul de muncă, pe baza cărora sunt fundamentate
propunerile şi iniţiativele Comisiei Europene în această direcţie.
Alături de aceste organisme comunitare, un rol important în trasarea
cadrului politicii sociale îl au partenerii sociali, reprezentaţi de:
Confederaţia Sindicală Europeană;
Uniunea Patronatului din U.E.;
Centrul European pentru Întreprinderi Publice.
9.3.3. Agenda Politicii Sociale a Uniunii Europene
Agenda Politicii Sociale este documentul programatic şi cadrul de

implementare al Politicii Sociale Comunitare şi a fost adoptată în anul 2000, ca
rezultat al Strategiei de la Lisabona.
Documentul prezintă obiectivul pe 10 ani al U.E. de transformare a
economiei comunitare în cea mai competitivă economie bazată pe cunoaştere şi
descrie strategia elaborată pentru realizarea acestui obiectiv.
Practic, obiectivele U.E. pentru orizontul 2010 sunt:
creşterea performanţelor economice;
crearea de noi locuri de muncă;
utilizarea optimală a posibilităţilor oferite de societatea bazată pe
cunoaştere.
Priorităţile politicii sociale reflectă această orientare spre calitate şi sunt
reprezentate de:
gradul ridicat de ocupare al factorului muncă: are în vedere crearea şi
promovarea de noi locuri de muncă;
calitatea muncii: se referă la locuri de muncă mai bune şi la modalităţi
mai echilibrate de combinare a vieţii profesionale cu viaţa personală, ceea ce
implică existenţa unor politici de angajare mai bune, salarii rezonabile şi o
organizare a muncii adaptată atât nevoilor companiilor, cât şi nevoilor indivizilor;
calitatea politicii sociale propriu-zise: implică un grad ridicat de protecţie
socială, existenţa unor servicii sociale de calitate pe tot cuprinsul U.E. şi
accesibile tuturor, crearea de oportunităţi reale pentru toţi indivizii şi garantarea
drepturilor fundamentale şi a celor sociale, aspecte care joacă un rol esenţial în
atingerea obiectivului pentru anul 2010 al politicii sociale, prin îmbinarea
productivităţii cu satisfacţia personal-profesională;
107
calitatea relaţiilor industriale: are în vedere adaptarea cu succes la

schimbările industriale şi reflectă impactul cunoaşterii (al noilor tehnologii şi al
cercetării) în progresul economic.
Astfel, dat fiind faptul că primele două priorităţi – gradul ridicat de
ocupare a factorului muncă şi calitatea muncii – ţin de dinamica pieţei muncii şi
de sfera profesională, ele sunt tratate împreună şi dispun de direcţii comune de
acţiune, care au în vedere:
crearea de locuri de muncă mai bune şi mai multe, cu scopul de a creşte
rata generală de ocupare a factorului muncă până la 70% şi rata de ocupare în
rândul femeilor până la 60%;
anticiparea şi managementul schimbării, precum şi adaptarea la noul
mediu de lucru, prin informarea corespunzătoare şi eficientă atât a angajatorilor,
cât şi a angajaţilor, în vederea ponderării flexibilităţii şi siguranţei unui loc de
muncă;
exploatarea oportunităţilor oferite de societatea bazată pe cunoaştere, prin
promovarea pregătirii continue, a noi forme de organizare a muncii şi prin
creşterea şanselor de angajare a persoanelor cu handicap;
promovarea mobilităţii forţei de muncă, prin implementarea liberei
circulaţii a factorului muncă şi eliminarea obstacolelor geografice, prin
dezvoltarea de mecanisme care facilitează mobilitatea (inclusiv noile tehnologii).
Direcţiile de acţiune adoptate pentru atingerea acestui obiectiv sunt:
promovarea incluziunii sociale: are ca obiectiv prevenirea şi eradicarea
sărăciei, precum şi promovarea participării tuturor la viaţa economică şi socială;
modernizarea şi îmbunătăţirea protecţiei sociale, astfel încât să asigure
indivizilor un venit sigur, să se realizeze securizarea pensiilor şi crearea unor
sisteme de pensii durabile, să ducă la dezvoltarea unui sistem de sănătate
performant;
promovarea egalităţii de gen, prin încurajarea participării femeilor la
viaţa economică, ştiinţifică, socială, politică şi civică;
întărirea drepturilor fundamentale şi combaterea discriminării, prin
asigurarea dezvoltării şi respectării drepturilor sociale fundamentale.
9.4. Strategiile şi instrumentele de implementare ale Politicii Sociale

Europene
9.4.1. Strategia U.E. de ocupare a factorului muncă
Această strategie a fost adoptată odată cu introducerea, în textul Tratatului

de la Amsterdam, a capitolului referitor la factorul muncă.
Strategia are drept scop combaterea şomajului la nivelul U.E. şi a fost
concepută ca un instrument principal de trasare şi coordonare a priorităţilor
comunitare în această direcţie, priorităţi care vor fi soluţionate de către fiecare
Stat Membru în parte.
108
Rolul acestei strategii este acela de a coordona, la nivel comunitar,

politicile de ocupare ale Statelor Membre. Strategia este supusă evaluărilor
intermediare şi a celor de impact.
În funcţie de priorităţile identificate, strategia este structurată pe patru
piloni, fiecare reprezentând un domeniu de acţiune a cărui dezvoltare contribuie
la o mai bună ocupare a factorului muncă la nivel comunitar:
1. angajabilitatea: reprezintă un nou concept în sfera ocupării factorului
muncă, care se referă la abilitatea de a fi angajat, contribuind la combaterea
şomajului în rândul tinerilor şi la diminuarea şomajului pe termen lung;
2. antreprenoriatul: promovează crearea de noi locuri de muncă prin
încurajarea dezvoltării la nivel local;
3. adaptabilitatea: are în vedere modernizarea organizării muncii şi
promovarea contractelor de muncă flexibile;
4. asigurarea de şanse egale: se referă, în special, la adoptarea de măsuri
speciale pentru femei, în scopul reconcilierii vieţii profesionale cu viaţa
personală.
Modul de funcţionare a strategiei este structurat pe mai multe etape, după
cum urmează:
stabilirea unor „Direcţii în ocuparea factorului muncă”, sub forma unor
documente elaborate anual şi având la bază o propunere a Comisiei Europene,
care este discutată şi aprobată de către Consiliul European;
elaborarea unor „Planuri naţionale de acţiune”, de către fiecare Stat
Membru în parte, care descriu modul de aplicare a elementelor documentului
anterior la nivelul Statelor Membre;
elaborarea, de către Comisia Europeană şi Consiliul European, a unui
„Raport comun asupra ocupării”, care are la bază planurile naţionale de acţiune;
trasarea de recomandări specifice pentru fiecare Stat Membru.
9.4.2. Dialogul social

Dialogul social reprezintă o procedură de consultare la nivel comunitar, în
care sunt implicaţi diverşi parteneri sociali, pe de o parte, şi Comisia Europeană,
pe de altă parte.
În timp, dialogul social s-a dovedit a fi o procedură eficientă de găsire a
soluţiilor comune în dezvoltarea politicilor sociale, având ca rezultat un număr de
opinii comune şi de acorduri colective între partenerii sociali şi Comisia
Europeană.
Acordurile realizate până în prezent se referă la:
concediul parental: prevede posibilitatea lucrătorilor de a primi concediu
parental după naşterea copilului şi expirarea concediului de maternitate;
munca cu jumătate de normă: permite lucrătorilor să îşi adapteze orarul
de muncă;
contracte pe termen limitat: permit angajatorilor să folosească mai multe
contracte pe timp limitat pentru acelaşi lucrător;
109
organizarea timpului de lucru al personalului de pe mare: stabileşte

organizarea timpului de lucru şi alternarea orelor de lucru cu cele de odihnă.
Toate aceste acorduri au fost transformate în directive comunitare.
9.4.3. Fondul Social European

A fost înfiinţat prin Tratatul de la Roma şi reprezintă principalul
instrument financiar al politicii sociale europene, precum şi unul dintre fondurile
structurale ale politicii regionale europene.
În particular, Fondul Social European constituie instrumentul de
implementare a Strategiei europene de ocupare şi finanţează trei tipuri de
acţiuni:
formarea profesională;
reconversia profesională;
crearea de noi locuri de muncă.
Acest fond reprezintă principalul instrument financiar de sprijinire a
factorului muncă şi de promovare a coeziunii socio-economice, beneficiind de
10% din cheltuielile bugetului U.E.
În perioada 2000-2006, Fondul Social European a sprijinit măsurile de
combatere a şomajului, de dezvoltare a resurselor umane şi de integrare pe piaţa
muncii.
Priorităţile perioadei actuale sunt:
adaptarea la noua economie;
promovarea strategiilor locale de ocupare şi inovare;
anticiparea schimbării economice şi sociale;
utilizarea instrumentelor informatice în cadrul dialogului social;
noi abordări în direcţia dezvoltării responsabilităţii sociale corporative;
modernizarea organizării muncii;
promovarea pregătirii continue;
analizarea situaţiilor existente la nivel local privind ocuparea factorului
muncă;
dezvoltarea de parteneriate locale cu actori relevanţi din diferite sectoare;
studii şi cercetări relevante pentru pregătirea strategiilor locale de
ocupare;
dezvoltarea şi implementarea de strategii locale;
monitorizare şi evaluare;
schimbul şi diseminarea de informaţii, dezvoltarea de reţele.
În actuala perioadă de programare, 2007-2013, Fondul Social European
acţionează sub deviza ”Investind în oameni” şi beneficiază de 75 miliarde euro,
pentru finanţarea următoarelor arii prioritare:
îmbunătăţirea capitalului uman (34% din total Fond Social European);
îmbunătăţirea accesului la muncă şi durabilitate (30%);
creşterea adaptabilităţii lucrătorilor, firmelor şi managerilor (18%);
îmbunătăţirea incluziunii sociale a persoanelor defavorizate (14%);
întărirea capacităţii instituţionale la nivel naţional, regional şi local (3%);
110
mobilizări pentru reforme în domeniile angajabilităţii şi incluziunii (1%).
9.5. Provocările actuale ale Politicii Sociale Europene

Comisia Europeană a sesizat deficitul de mobilitate a forţei de muncă în
Uniune.
Numai 2% din populaţia de vârstă activă din U.E.27 lucrează într-un alt
Stat Membru, procent mic nu numai în cifre absolute, dar şi în raport cu
predispoziţia la schimbare a lucrătorilor din terţe ţări rezidenţi în U.E., de două
ori mai „mobili” decât cetăţenii europeni.17
Dacă doresc locuri de muncă mai multe şi mai bune, cetăţenii europeni
trebuie să se mişte dintr-un loc în altul. O bună parte a tinerilor au început să
înţeleagă acest lucru.
Un recent sondaj Eurobarometru demonstrează că 70% dintre tinerii din
U.E. conştientizează nevoia de mobilitate geografică şi profesională în formarea
carierei. Mai mult, ei practică deja plurimobilitatea, paradigmă care include jobul
pe termen scurt, după nevoile de moment ale angajatorului sau angajatului.
Măsurile întreprinse până acum de Comisia Europeană şi-au atins, în
parte, scopul de sporire a mobilităţii.
Conform European Labour Force Survey, numărul lucrătorilor mobili în
U.E.-15 (Statele Membre ale U.E. înainte de 2004) a crescut de la circa 470.000
în anul 2000, la circa 680.000 în anul 2008.
Mai greu de evidenţiat în statistici, numărul lucrătorilor sezonieri,
incluzând joburile de vară pentru tineri sau mişcările în zona frontierelor interne
ale U.E., potenţiază serios statisticile de mai sus.
Chiar şi percepţia cetăţenilor faţă de mobilitate a evoluat pozitiv.
Încă din anul 2006, conform Eurobarometru, 52% din intervievaţi
recunoşteau mobilitatea interstatală a forţei de muncă drept un element pozitiv
pentru integrarea europeană.
Totuşi, după ce anul 2006 fusese declarat „An al mobilităţii lucrătorilor în
U.E.”, s-au menţinut anumite bariere în calea liberei circulaţii a lucrătorilor:
formalităţile administrative;
costul locuinţei;
dificultăţi în angajarea soţului sau soţiei;
portabilitatea pensiilor;
bariere lingvistice;
recunoaşterea calificării în alt stat;
şcolarizarea copiilor etc.
Tocmai astfel de bariere şi-a propus să înlăture Planul de Acţiune.
Statele Membre U.E. pot fi grupate în trei categorii:
17 www.euractiv.ro
111
state cu un salariu minim garantat de aproximativ 300 €/lună: Letonia,

Lituania, Slovacia, Estonia, Polonia, Ungaria şi Cehia;
state cu un salariu minim garantat cuprins între 400 şi 700 €/lună:
Portugalia, Slovenia, Malta, Spania şi Grecia;
state cu un salariu minim garantat mai mare de 1.200 €/lună: Franţa,
Belgia, Regatul Unit, Olanda, Irlanda şi Luxemburg.
Realizarea unei armonizări a politicii sociale europene întâmpină
dificultăţi legate de:
procesul de restructurare economică a U.E.;
disparităţile regionale mari existente;
nivelurile diferite de dezvoltare economică ale Statelor Membre U.E.;
limitele bugetului comunitar;
imposibilitatea aplicării modelului nord-american de reducere a şomajului
la economia U.E., datorită particularităţilor celor două mari economii;
extinderile U.E. din anii 2004 şi 2007.
9.6. Politica socială în România
Rata şomajului din prima luna a anului 2009 a fost mai mare cu 0,7%
decât cea din luna ianuarie a anului 2008, ca urmare a creşterii numărului mare de
persoane înregistrate ca şomeri indemnizaţi - persoane provenite din activitati
economice.
Potrivit ANOFM, la sfârşitul lui ianuarie 2009, în evidenţele agenţiilor
judeţene de ocupare a forţei de muncă figurau 444.907 şomeri, din care 319.902
proveneau din sectorul privat. Mai puţin de jumătate (44,5%, respectiv 198.013)
dintre aceştia erau femei.
În România, în perioada 2007 – 2013, FSE are alocată suma de 3.684
milioane euro, ceea ce reprezintă aproximativ 19,2% din bugetul Fondurilor
Structurale şi de Coeziune.
Fondul Social European va finanţa două Programe Operaţionale
Sectoriale:
POS Dezvoltarea Resurselor Umane cu o alocare financiară de 3.476
milioane euro ceea ce reprezintă aproximativ 18,1% din Fondurile Structurale şi
de Coeziune. Acest program urmăreşte dezvoltarea capitalului uman şi creşterea
competitivităţii, prin conectarea educaţiei şi învăţării pe tot parcursul vieţii cu
piaţa muncii şi asigurarea de oportunităţi sporite de participare pe o piaţă a
muncii modernă, flexibilă şi incluzivă a 1.650.000 de persoane;
POS Dezvoltarea Capacităţii Administrative, cu alocare financiară de 208
milioane euro, aproximativ 1,1% din bugetul Fondurilor Structurale şi de
Coeziune. Programul are ca obiectiv principal crearea unei administraţii publice
eficiente, în beneficiul mediului socio-economic din România, prin
descentralizarea şi modernizarea administraţiei publice centrale şi locale în
sectoare precum: sănătatea, educaţia şi serviciile sociale, sub aspectul creşterii
eficienţei administrative, îmbunătăţirii actului legislativ şi decizional etc.
112
În implementarea Fondului Social European sunt implicate următoarele

instituţii: Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, prin Autoritatea de
Management pentru POS DRU şi Ministerul Internelor şi Reformelor
Administrative, prin Autoritatea de Management pentru POS DCA.
1. Modalitatile de implicare a Uniunii Europeane în politica socială a

Statelor Membre.
2. Carta Socială. Domenii de actiune
3. Obiectivele Protocolului Social
4. Liniile de discutie in Cartea Verde
5. Provocarile Consiliului European de la Nisa
113
Capitolul 10: Politica regională a Uniunii Europene
Politica regională a Uniunii Europene, pe lângă faptul că este orientată, în

principal, asupra modului în care funcţionează economia la nivelul diferitelor
regiuni, caută să găsească soluţii la următoarele două categorii de probleme:
reducerea, până la eliminare, a disparităţilor interregionale cronicizate în
cadrul economiilor analizate;
evaluarea consecinţelor utilizării diferitelor instrumente de politică
regională asupra economiilor regiunilor supuse analizei.
Cu alte cuvinte, politica regională reprezintă modul prin care beneficiile
unei economii moderne prospere pot fi repartizate în mod eficient pentru
asigurarea unei dezvoltări echitabile a întregii societăţi. Acest fapt are un dublu
impact: pe de o parte, permite prevenirea „aritmiilor” care pot apare în cadrul
unei economii, ca urmare a unor dezvoltări economice excesive în anumite zone
– externalităţile negative ale aglomerării, apariţia inflaţiei – și asigurarea
dezvoltării economice durabile iar, pe de altă parte, contribuie la reducerea
inegalităţilor economico-sociale existente între anumite zone şi la previnirea
apariţiei unor noi inegalităţi.
Principalele provocări, cărora Uniunea Europeană trebuie, în prezent, să
le facă faţă, se referă la:
globalizare;
procesul de restructurare economică;
liberalizarea comerţului;
revoluţia tehnologică;
îmbătrânirea populaţiei;
migraţia forţei de muncă;
ritmul scăzut al creşterii economice;
creşterea şomajului, în contextul crizei globale.
10.2.1. Disparităţi regionale legate de venit
Nivelul venitului mediu pe locuitor în cadrul Statelor Membre şi

regiunilor U.E. variază foarte mult.
În anii '90, diferenţele de venit mediu între Statele Membre U.E. s-au
accentuat. Excepţia a constituit-o Irlanda, a cărei creştere economică a fost una
remarcabilă.
Portugalia, Spania şi Grecia au făcut, la rândul lor, progrese deosebite în
acest domeniu, în timp ce, Germania şi Franţa s-au confruntat cu dificultăţi. În
cazul Germaniei, elementul semnificativ care a influenţat nefavorabil evoluţia
economică l-a constituit reunificarea.
După criteriul venitului mediu, Luxemburg se situează pe primul loc între
Statele Membre.
114
Toate cele 12 noi State Membre U.E. au venituri medii sub 50% din
media U.E.-15, excepţie făcând Cipru, Cehia, Malta şi Slovenia.
Dacă analizăm disparităţile regionale legate de venitul mediu la nivelul
NUTS-II, decalajul dintre cea mai dezvoltată regiune (Luxemburg) şi cea mai
puţin dezvoltată (Letonia) este de 6:3. La nivel regional, acest raport se
analizează între Londra, cea mai bogată, şi Lubelskie (Polonia), cea mai săracă, şi
este de 9:1.
NUTS-II cuprinde 274 regiuni, grupate astfel: Belgia-11, Cehia-8,
Germania-41, Grecia-13, Spania-19, Franţa-26, Irlanda-2, Italia-21, Ungaria-7,
Olanda-12, Austria-9, Polonia-16, Portugalia-7, Slovacia-4, Finlanda-5, Suedia-8
şi Regatul Unit-37. Danemarca, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Luxemburg,
Malta şi Slovenia sunt considerate câte o singură regiune în cadrul clasificării
NUTS-II.
Conform datelor prezentate anterior, apar mari discrepanţe între centrul
U.E. şi regiunile periferice din sud şi est. Din totalul de 274 regiuni europene, 69
regiuni înregistrează un PIB/locuitor sub 75% din media U.E., în timp ce 43
regiuni înregistrează un PIB/locuitor ce depăşeşte 125% din media U.E.
25,6% din populaţia U.E. locuieşte în regiunile de convergenţă, în timp
ce, 21,4% din populaţie locuieşte în regiunile cele mai prospere.
12,1% din populaţia comunitară locuieşte în zonele cele mai sărace ale
Uniunii Europene, în regiunile ale căror PIB/locuitor este sub 50% din media
comunitară, iar restul populaţie locuieşte în regiunile care înregistrează un
PIB/locuitor între 50% şi 75% din media U.E.
Analizând distribuţia PIB/locuitor (ca procent din media U.E.-27, de
22400 pps.) se poate observa că acest indicator variază de la 24% din media U.E.-
27 (5430 pps) în regiunea Nord-Est a României, până la 303% (67.798 pps) în
regiunea Inner London din Regatul Unit. Astfel, raportul dintre cele două extreme
este de 12,5 la 1.
În clasamentul celor mai dezvoltare regiuni europene, se înscriu
Luxemburg (264% din media U.E.), Bruxelles (241% din media U.E.), Hamburg
(202% din media U.E.) şi Viena (178% din media U.E.).
Cele mai prospere regiuni ale Uniunii Europene sunt situate în partea de
sud a Germaniei, sudul Regatului Unit, părţile din nordul Italiei şi Belgiei,
Luxemburg, Olanda, Irlanda şi Scandinavia. Regiunile-capitală: Madrid, Paris şi
Praga se înscriu de asemenea în această categorie.
Cele mai sărace regiuni europene caracterizează extremităţile sudice şi
vestice ale Uniunii Europene, estul Germaniei și noile State Membre.
În cadrul noilor State Membre, regiunea Praga din Cehia înregistrează cel
mai mare PIB/locuitor (35901 pps.), adică 160% din media U.E.-27, urmată de
Bratislava (Slovacia) cu un PIB/locuitor reprezentând 148% din media
comunitară. Aceste două regiuni reprezintă o excepţie, deoarece următoarele
poziţii în clasament sunt la diferenţe foarte mari: Kozep-Magyarorszag (Ungaria)
– 105%, Zahodna Slovenija (Slovenia) – 105%, Cipru – 93%.
115
Cu excepţia unei regiuni din Polonia (Mazowieckie) şi a Maltei, toate regiunile

noilor State Membre înregistrează un PIB/locuitor sub 75% din media U.E.-27.
În majoritatea Statelor Membre, regiunile – capitală se detaşează de
nivelul de dezvoltare a celorlalte regiuni, ocupând o poziţie privilegiată:
Bruxelles, Praga, Sofia, Atena, Madrid, Paris, Lisabona, Budapesta, Bratislava,
Londra, Varşovia şi Bucureşti.
Conform comunicatului de presă al Eurostat, dat publicităţii la data de 12
februarie 2008, regiunea Nord-Est a României este cea mai săracă regiune a
Uniunii Europene, înregistrând un PIB per locuitor de 5.430 euro, ceea ce
reprezintă 24,2% din media PIB-ului per locuitor la nivelul U.E.27.1
10.2.2. Disparităţi regionale ale pieţei muncii
Şomajul reprezintă un alt indicator important pentru analiza disparităţilor

socio-economice la nivel regional.
În legătură cu atenuarea disparităţilor regionale date de venit şi de şomaj,
au fost enunţate mai multe teorii economice:2
teoria convergenţei: susţine că veniturile într-o zonă economică integrată,
precum U.E., au tendinţa de a se apropia ca nivel, ca efect al acţiunii
mecanismelor de ajustare economică, inclusiv al liberei circulaţii a bunurilor şi
factorului muncă.
teoria convergenţei condiţionate: ia în considerare diferenţele care apar
între tehnologiile utilizate la nivel regional. Ca urmare, pentru eliminarea
disparităţilor regionale, sunt necesare o politică eficientă a concurenţei şi
eliminarea barierelor din calea liberei circulaţii a bunurilor, factorului muncă,
capitalului şi tehnologiilor;
teoria divergenţei: conduce la obţinerea unor concluzii diferite faţă de
primele două teorii enunţate anterior. Aceasta deoarece ea ia în considerare
ultimele diferenţe apărute între tehnologiile de producţie, costurile de transport,
structura economiilor regionale, efectele aglomerărilor şi clusterelor economice.
10.3. Evoluţia politicii regionale a U.E.

Necesitatea implementării unei politici regionale în cadrul U.E. se
fundamentează pe argumente sociale, politice şi economice. Aceste argumente
pot fi sintetizate astfel:3
ineficienta distribuţie spaţială a veniturilor: există o conexiune inversă
între creşterea economică şi inechitatea în distribuirea veniturilor. Cu toate
1 EUROSTAT, Regional GDP per inhabitant in the EU27, în EUROSTAT News Release
no.19/2008.
2 Fujita M, Krugman P., Venables A.J., The Spatial Economy: Cities, Regions and
International Trade, MIT Press, Cambridge, Mass, 1999.
3 Temple M., Regional Economics, St. Martin’s Press, New York, 1994.
116
acestea, îmbunătăţirea distribuţiei veniturilor interpersonale poate conduce către o

alocare mai puţin eficientă a resurselor cu impact asupra nivelului bunăstării. Din
acest considerent, argumentul echităţii în distribuţia veniturilor are mai mult o
conotaţie socială decât una economică;
adaptarea mult mai uşoară a structurilor economice la transformările
majore sau la şocurile macroeconomice: are legătură cu problemele extinderii
U.E. Astfel, un stat candidat se poate confrunta cu probleme mai grave după
aderarea sa la U.E, de exemplu creşterea şomajului. Ca urmare, Statele Membre
pot acorda ajutoare pentru depăşirea acestor probleme de către noul stat care
aderă;
optimizarea alocării factorului muncă şi atenuarea şomajului: în zonele
în care activitatea economică este insuficient dezvoltată, şomajul este ridicat.
Politica regională poate contribui la dezvoltarea economică şi la reintegrarea
factorului muncă subutilizat, în condiţiile asigurării unei mobilităţi ridicate a
acestuia şi a unor costuri de activare inferioare avantajelor obţinute de pe urma
acestei reintegrări.
Deşi politica regională este implementată la nivelul Statelor Membre
U.E., necesitatea unei politici regionale comune derivă din:
necesitatea unor resurse mari pentru implementarea unei politici regionale
eficiente, resurse de care nu dispun toate Statele Membre U.E. Acest argument de
natură financiară este unul destul de corect. Grecia, de exemplu, a fost nevoită să
cheltuiască, în perioada '80 – '90, o parte mult mai mare din PIB-ul său pe
ajutoare de stat decât U.E. la un loc.
Pe de altă parte, Grecia şi Irlanda au alocat o parte mult mai redusă din
PIB-ul lor pentru infrastructură şi cercetare-dezvoltare, comparativ cu celelalte
State Membre;4
considerentul potrivit căruia soluţionarea problemelor regionale dintr-un
stat este benefică şi pentru celelalte State Membre. Acest considerent este legat
de faptul că orice Stat Membru U.E. trebuie să se bucure de aceleaşi avantaje
legate de bunăstare;
beneficiile integrării în cadrul U.E. necesită o distribuţie echitabilă, care
poate fi asigurată prin politica regională;
necesitatea acordării unor compensaţii pentru unele State Membre, care
au de suferit de pe urma implementării altor politici comunitare, precum P.A.C.,
politica în domeniul transporturilor sau politica în domeniul cercetării-dezvoltării.
Acest argument este deseori legat de necesitatea transferurilor regionale în cadrul
U.E., mai ales către regiunile periferice, care au cel mai mult de suferit.
Politica regională a U.E. se implementează pe baza alocaţiilor din bugetul
comunitar şi numai în regiunile desemnate din cadrul Statelor Membre. Această
implementare trebuie monitorizată la nivel comunitar deoarece:
4Martin R., The Regional Dimension in European Public Policy, Macmillan, Basingstoke,
1999.
117
donatorii neţi de fonduri pentru politica regională doresc să se asigure că

aceste fonduri vor fi utilizate pentru creşterea potenţialului economic al regiunilor
mai puţin dezvoltate. Aceasta deoarece se doreşte acordarea unui sprijin temporar
regiunilor care au un nivel de competitivitate mai redus;
autorităţile regionale din multe State Membre U.E. nu pot fi sigure de
aplicarea celor mai eficiente măsuri pentru dezvoltarea regiunilor din ţările lor.
Ca urmare, Comisia Europeană devine organismul viabil pentru rezolvarea
acestui inconvenient;
deoarece măsurile de politică regională dintr-un stat membru au impact şi
asupra celorlalte State Membre, este necesară o coordonare a politicilor regionale
la nivel comunitar;5
abordarea politicii regionale numai la nivel naţional poate avea ca efect
apariţia unei curse între diferite locaţii pentru obţinerea unor subsidii cât mai
mari.
Elementele iniţiale ale politicii regionale comune sunt legate de Fondul
Social European – care avea ca obiective, printre altele, creşterea gradului de
ocupare a factorului muncă şi mobilităţii geografice şi ocupaţionale în cadrul
U.E.6 – şi de Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultură7.
Şocul petrolier din anul 1973 şi prima extindere a U.E. au determinat
creşterea importanţei acordate politicii regionale comunitare. Ca urmare,
Reglementarea 724/75 U.E. a condus la înfiinţarea Fondului European de
Dezvoltare Regională.
Obiectivul fundamental al acestui Fond era sprijinirea atenuării
principalelor dezechilibre regionale din cadrul U.E., dezechilibre datorate în
principal reconversiei industriale şi declinului industrial8.
Iniţial, resursele alocate Fondului European de Dezvoltare Regională se
constituiau din contribuţiile – în cote prestabilite – ale Statelor Membre. Statele
Membre U.E. cofinanţau proiectele F.E.D.R. cu fonduri publice naţionale, în
conformitate cu principiul adiţionalităţii.
Aproape 85% din proiectele regionale derulate prin F.E.D.R., în perioada
'70 – '80, au vizat îmbunătăţirea infrastructurii.9
Extinderile U.E. din anii 1981 şi 1986 au condus la accentuarea
disparităţilor regionale şi la necesitatea compensării unor state, precum Grecia,
Franţa şi Italia, pentru pierderile suferite ca efect al extinderii spre sud. Ca
urmare, au fost derulate Programe de Integrare Mediteraneană, care s-au
5 Weise C., EU-Politik zur Steigerung regionaler Wettbewerbsfahigkeit, Vierteljahreshefte zur

Wirtschaftsforschung, vol. 64, no.2, 1995.
6 Articolul 146
7 Articolul 34
8 Articolul 160
9 Tsoukalis L., The New European Communitty: The Politics and Economics of
Integration, Oxford University Press, Oxford, 1997.

118
dovedit a fi pionierii reformării politicii regionale europene de la sfârşitul anilor

'80.10
Principalul stimul pentru dezvoltarea politicii regionale europene l-a
constituit formarea Pieţei Unice Europene. Piaţa Unică a necesitat acordarea de
asistenţă financiară unor State Membre U.E., pentru a le ajuta să-şi mărească
competitivitatea lor economică. În acest scop, au fost mărite atribuţiile Comisiei
Europene şi s-a renunţat la sistemul cotelor fixe de participare la F.E.D.R..
Tratatul de la Maastricht, în Articolul 2, vorbea de obiectivul coeziunii
economice şi sociale, care nu putea fi atins fără o politică regională europeană
adecvată. Tratatul de la Maastricht a condus şi la modificarea unor instrumente
ale politicii regionale. Au fost create Fondul de Coeziune şi Fondul European de
Investiţii, legat de Banca Europeană de Investiţii.
Fondul de Coeziune s-a constituit conform prevederilor Articolului
161(2) din Tratatul de la Maastricht, în scopul asigurării de fonduri pentru
derularea proiectelor de infrastructură şi de mediu în Statele Membre al căror
PIB/locuitor era mai mic de 90% din media U.E.
Fondul European de Investiţii era destinat facilitării finanţării proiectelor
din zonele periferice ale U.E, care implicau acceptarea unui risc de creditare
bancară superior celui standard cu care opera Banca Europeană de Investiţii.
O nouă modificare a constituit-o înfiinţarea Comitetului Regiunilor (în
conformitate cu prevederile Articolelor 263-265 din Tratat), care avea rol de
consultant pentru instituţiile europene angrenate în implementarea politicii
regionale.
Politica regională europeană actuală se fundamentează pe următoarele
principii:
concentrarea;
programarea;
adiţionalitatea;
parteneriatul.
Reformarea politicii regionale europene, care a avut loc în anul 1988, s-a
fundamentat pe concentrarea acesteia asupra acelor părţi ale U.E. care aveau cea
mai mare nevoie de sprijin pentru dezvoltare. Ca urmare, zonele care constituiau
obiectul sprijinului naţional deveneau automat şi obiect al alocării Fondurilor
Structurale Europene.
Programarea reprezintă acel principiu potrivit căruia formele de
implementare a politicii regionale dintr-un areal trebuie să fie cuprinse în planul
de dezvoltare al acelui areal. Ideea de bază a fost aceea de asigurare a unei
concordanţe între măsurile de politică regionale individuale, regionale, la nivel
naţional şi la nivel comunitar.
10 Bianchi G., The IMPs: A Missed Opportunity, Frank Cass, London, 1993.
119
Adiţionalitatea se referă la obligaţia fiecărui Stat Membru de a susţine cu

cheltuieli publice fiecare Obiectiv, cel puţin la acelaşi nivel cu cele din perioada
anterioară de programare.
Parteneriatul vizează strânsa colaborare dintre autorităţile europene,
naţionale şi sub-naţionale, în scopul implementării eficiente a politicilor
regionale. Acest parteneriat îmbracă trei forme fundamentale:
coordonarea între diferitele Fonduri Structurale şi celelalte instrumentele
financiare ale U.E.;
coordonarea între politicile structurale la nivelul U.E. şi politicile la nivel
naţional ale Statelor Membre;
coordonarea dintre Comisia Europeană şi autorităţile naţionale din Statele
Membre.
Cercetările efectuate asupra dinamicii instrumentelor de politică
regională, ne permit să realizăm o departajare a acestora în instrumente clasice şi
instrumente contemporane. Prin problematica abordată, instrumentele politicii
regionale, pot fi privite din mai multe unghiuri, fiind diferenţiate în următoarele
categorii:
instrumente de politică microeconomică utilizate la nivel regional, în
scopul de a influenţa modul de alocare a factorului muncă şi a capitalului între
diferite ramuri industriale şi la nivel interregional;
instrumente de politică macroeconomică utilizate la nivel regional, a
căror arie de acţiune este orientată asupra modificării veniturilor şi cheltuielilor
înregistrate la nivel regional;
instrumentele politicii guvernamentale utilizate la nivel regional, pentru a
se realiza o coerenţă între politica naţională şi politica regională;
instrumentele politicii regionale a Uniunii Europene, utilizate pentru
realizarea coeziunii economice şi sociale (între Statele Membre) şi pentru
atingerea unui nivel de dezvoltare economico-social similar cu nivelul mediu
înregistrat în U.E. (în cazul statelor candidate la aderare).
Evaluarea politicii regionale europene se realizează pe baza unor modele
specifice:
modelele HERMIN: analizează atât efectele politicilor asupra ofertei cât
şi cererii la nivel regional, punând accent pe dezvoltarea infrastructurii şi pe
stocul de capital uman. În cazul celor 4 state comunitare care fac obiectul
Fondului de Coeziune şi al estului Germaniei, previziunile arată faptul că,
creşterea anuală a PIB va fi în permanenţă cu 1-2% mai mare decât în absenţa
fondurilor comunitare;11
modelul QUEST II: consideră că unele efecte pozitive pe termen scurt ale
politicii regionale pot fi reduse în cazul deteriorării balanţei comerciale (în
perioada aprecierii ratelor reale de schimb), sau datorită evoluţiei investiţiilor
private (în cazul creşterii ratei reale a dobânzii). Concluziile la care se ajunge din
11European Commisssion The E.U. Economy 2000 Review, European Economy no.71,
Luxembourg, 2000.
120
aplicarea acestui model sunt asemănătoare cu cele rezultate din aplicarea

modelelor HERMIN. În plus, modelul QUEST II evidenţiază faptul că factorul
muncă evoluează în acelaşi sens cu PIB-ul regional;
modele econometrice: sunt mult mai pesimiste în ceea ce priveşte evoluţia
la nivel regional. Unele modele chiar încearcă să minimizeze impactul Fondurilor
Structurale asupra convergenţei la nivelul U.E.12
Altele, în schimb, ajung la concluzia că Fondurile Structurale sunt extrem
de im portante în procesul de convergenţă a veniturilor la nivel regional.13
10.4. Fondul European de Dezvoltare Regională
Fondul European de Dezvoltare Regională (F.E.D.R.) a fost înfiinţat în

anul 1975 şi deţine cea mai mare pondere în cadrul Fondurilor Structurale.
În perioada 2000-2006, Fondurile Structurale au fost de peste 200
miliarde euro, din care 60% au fost destinaţi F.E.D.R., care îşi propune
următoarele obiective (Regulation no.1783, 1999):
investiţii productive pentru crearea şi menţinerea unor locuri de muncă
durabile;
investiţii în infrastructură, care contribuie la revitalizarea şi îmbunătăţirea
accesului pentru zonele economice şi industriale aflate în declin economic, zonele
urbane inactive, zonele rurale şi zonele dependente de pescuit;
iniţiative de dezvoltare locală şi activităţi de afaceri ale IMM-urilor, în
scopul dezvoltării serviciilor pentru întreprinderi, transferul tehnologic,
dezvoltarea de instrumente financiare, oferirea de sprijin direct pentru investiţii,
asigurarea infrastructurii locale şi sprijinirea structurilor care furnizează servicii
în vecinătate;
investiţii în educaţie şi sănătate (numai în regiunile cuprinse în Obiectivul
1).
F.E.D.R. se adresează unui spectru larg de domenii de dezvoltare:
transport, tehnologia comunicaţiei, energie, mediu, cercetare şi inovare,
infrastructură socială, instruire, reabilitare urbană şi conversia zonelor industriale,
dezvoltare rurală, industria de pescuit, turism şi cultură.
Practic, F.E.D.R. susţine Programele de dezvoltare regională (P.D.R.) şi
Programele Operaţionale Regionale (P.O.R.).
În perioada 2007-2013, F.E.D.R. are un număr mai mic de obiective
esenţiale, care vor viza:
investiţii productive;
infrastructura;
12 Canova F., Marcet A., The Poor Stay Poor: Non-convergence across Countries and
Regions, CEPR Discussion Paper 1265, London, 1995.
13 Beugelsdijk M., Eijffinger S., The Effectiveness of Structural Policy in the European
Union: An Empirical Analysis for the E.U.15 During the Period 1995-2001, CEPR Discussion
Paper 3879, London, 2003.
121
alte iniţiative de dezvoltare;

asistenţa tehnică.
În cadrul obiectivului 1, F.E.D.R. va susţine: modernizarea şi
diversificarea structurii economice a Statelor Membre şi a regiunilor prioritare
prin: finanţarea inovaţiei şi a iniţiativelor antreprenoriale; promovarea accesului
şi a utilizării tehnologiilor în domeniul informaţiei şi comunicării; crearea
condiţiilor necesare cercetării-dezvoltării; îmbunătăţirea accesului la capital şi
promovarea înfiinţării întreprinderilor; ocrotirea mediului, în special prin
sprijinirea dezvoltării de industrii ecologice, finanţarea investiţiilor în
infrastructură în contextul Natura 2000, promovarea tipurilor de transport
ecologic, precum şi dezvoltarea şi utilizarea energiilor inovatoare; modernizarea
infrastructurii de bază în domeniile transporturi, telecomunicaţii, reţele
energetice, mediu, alimentare cu apă; extinderea capacităţilor instituţionale ale
administraţiilor publice, centrale şi regionale, în desfăşurarea intervenţiilor
structurale şi de coeziune.
În cazul obiectivului 2 al politicii de dezvoltare regională, FEDER se
concentrează asupra a trei aspecte prioritare: inovare şi economia cunoaşterii
(consolidarea capacităţilor regionale în materie de cercetare şi dezvoltare
tehnologică, stimularea inovării şi a spiritului antreprenorial şi dezvoltarea
ingineriei financiare, în special pentru întreprinderile legate de economia
cunoaşterii); mediu şi prevenirea riscurilor (reabilitarea terenurilor contaminate,
stimularea eficacităţii energetice, promovarea de transporturi publice urbane
nepoluante şi elaborarea de planuri pentru prevenirea şi gestionarea riscurilor
naturale şi tehnologice); acces la serviciile de transport şi telecomunicaţii de
interes economic general.
Domeniile sprijinite FEDR în cadrul obiectivului 3 al politicii de
dezvoltare regională, sunt grupate în jurul a trei axe: dezvoltarea de activităţi
economice şi sociale transfrontaliere; stabilirea şi elaborarea cooperării
transnaţionale, inclusiv cooperarea bilaterală între regiunile maritime;
consolidarea eficacităţii politicii regionale, prin promovarea şi cooperarea
interregională, prin realizarea de activităţi de conectare în reţea şi prin schimburi
de experienţă între autorităţile regionale şi locale.
10.5. Strategia şi politica regională în România14
Noul statut al ţării noastre, începând cu 1 ianuarie 2007, dobândit sub

rezerva unei clauze de monitorizare din partea U.E., a făcut necesară conturarea
unei Strategii de Post-Aderare a României 2007 – 2013, care să urmărească, pe
de o parte, modul în care ţara noastră se raportează la viitorul Uniunii Europene,
iar, pe de altă parte, să creioneze un model de dezvoltare al României compatibil
cu standardele europene.
14 Marchis G., op.cit., 2008.

122
Un comportament strategic raţional şi eficace conferă României

credibilitate şi predictibilitate în relaţia cu partenerii externi, în special cu cei din
spaţiul comunitar, şi de asemenea, constituie baza implementării cu succes a
acquis-ului comunitar.
SPAR este structurată în trei capitole (evaluarea internă şi a construcţiei
europene la data aderării României la U.E.; dezvoltarea României în perioada
post-aderare; poziţionarea strategică a ţării noastre faţă de principalele teme
europene) şi cuprinde direcţiile strategice pentru 2 segmente de timp: 2007 –
2013 şi 2012 – 2020, urmând ca planurile de acţiune să fie elaborate de guvernele
din perioada respectivă.
În cadrul strategiilor orizontale de importanţă naţională, este inclus şi
Programul Naţional de Reformă 2007 – 2010. Acesta a fost elaborat în
contextul Strategiei Europene pentru Creştere şi Ocupare15 în primă variantă, în
cursul anului 2006, conform unui set de 24 de recomandări din partea Comisiei
Europene şi constituie cadrul strategic de integrare a politicilor europene,
acoperind următoarele domenii: macroeconomia, microeconomia, administraţia
publică şi ocuparea forţei de muncă, iar, în urma consultărilor cu experţii
Comisiei Europene, din luna februarie 2007, acest document a fost revizuit, fiind
structurat pe şase priorităţi care să implementeze Liniile Directoare Integrate
(LDI), adoptate de către Consiliul European din primăvara anului 2005, după
cum urmează:
LDI: 3, 9, 12, 13, 14, 16 – Îmbunătăţirea capacităţii administrative:
asigurarea cadrului legislativ şi instituţional necesar creşterii eficienţei actului de
guvernare, prin măsuri specifice în domenii cheie: politici publice, gestiunea
fondurilor comunitare, capacitatea autorităţilor publice de a lansa achiziţii
publice, reforma sistemului judiciar;
LDI: 2, 3, 4, 7, 13 – Îmbunătăţirea calităţii şi managementului
cheltuielilor guvernamentale: creşterea eficienţei investiţiilor productive în
contextul implementării unor politici macroeconomice prudente;
LDI: 1, 11, 12, 13, 14, 16 – Îmbunătăţirea funcţionării pieţelor:
asigurarea funcţionării adecvate a pieţelor (în special piaţa de energie şi piaţa
comunicaţiilor) şi promovarea investiţiilor pentru conectarea la reţelele europene;
LDI: 7, 8, 9, 11, 13, 14, 15 – Continuarea îmbunătăţirii mediului de
afaceri: dezvoltarea infrastructurii de afaceri, încurajarea investiţiilor,
impulsionarea Cercetării-Dezvoltării-Inovării, reducerea şi reorientarea ajutorului
de stat, creşterea calităţii cadrului de reglementare şi facilitatea accesului la
capital;
LDI: 2, 4, 9, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24 – Creşterea gradului de
ocupare şi a ratei de participare pe piaţă: realizarea unei pieţe a muncii
favorabile creării de noi locuri de muncă, îmbunătăţirea adaptabilităţii
întreprinderilor şi lucrătorilor, stimularea ocupării forţei de muncă şi
îmbunătăţirea calităţii resurselor umane;
15 Strategia Lisabona Revizuită.

123
LDI: 11 – Îmbunătăţirea calităţii vieţii prin gestionarea durabilă a

resurselor regenerabile şi atenuarea efectelor schimbărilor climatice: reducerea
poluării şi conservarea bio-diversităţii, gestionarea resurselor naturale, creşterea
eficienţei energetice.
PNR este convergent cu strategiile de dezvoltare ale României promovate
prin instrumentele de programare ale politicii de dezvoltare regională: Planul
Naţional de Dezvoltare 2007 – 2013, Cadrul Naţional Strategic de Referinţă 2007
– 2013, precum şi prin Programul de Convergenţă 2007 – 2010.
În prezent, s-a elaborat Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă,
care a fost aprobată de guvern în 12.11.2008. Prin acest document programatic,
România îşi propune atingerea nivelului mediu actual de dezvoltare economică al
U.E.-27, în anul 2020 şi aproprierea de nivelul mediu de dezvoltare economică a
U.E. în anul 2030. Strategia este structurată pe două componente importante:
demografie şi educaţie şi va conţine obiectivele-ţintă, măsurile de implementare,
precum şi evaluarea surselor de finanţare la orizontul anilor: 2013, 2020 şi 2030.
În vederea consolidării componentei de coeziune teritorială, în anul 2007,
a fost elaborat Conceptul Strategic de Dezvoltare Teritorială a României 2007 –
2030. Acest document evidenţiază modalităţile de valorificare a potenţialului
naţional, din perspectiva teritorială, în vederea recuperării decalajelor de
dezvoltare şi a stimulării dezvoltării echilibrate a României.
Cadrul instituţional al dezvoltării regionale în România a fost pentru
prima dată creat de Legea nr.151/1998 privind dezvoltarea regională în România.
Modificările şi adaptările ulterioare privind instituţii active în domeniul
dezvoltării regionale sunt cuprinse în Legea nr.315/2004 privind dezvoltarea
regională în România.
Conform legislaţiei în vigoare, structurile instituţionale necesare
elaborării şi implementării unei politici integrate de dezvoltare regională
funcţionează pe două niveluri: regional şi naţional.
La nivel teritorial, fiecare regiune de dezvoltare are un Consiliu de
Dezvoltare Regională (C.D.R.) şi o Agenţie de Dezvoltare Regională (A.D.R.).
C
Coonnssiilliiiillee ddee D Reeggiioonnaallăă sunt alcătuite din preşedinţii
Deezzvvoollttaarree R
Consiliilor Judeţene şi din câte un reprezentant al fiecărei categorii de Consilii
Locale municipale, orăşeneşti şi comunale din fiecare judeţ al regiunii16.
C.D.R. coordonează Agenţia de Dezvoltare Regională care activează în
fiecare regiune de dezvoltare, printre atribuţiile sale cele mai importante fiind:
analizarea şi aprobarea strategiilor şi programelor de dezvoltare regională;
elaborarea în parteneriat a Planului Naţional de Dezvoltare, care conţine
priorităţile şi măsurile multianuale de finanţare a obiectivelor naţionale ale
coeziunii economice şi sociale; aprobarea proiectele de dezvoltare regională,
16În cazul regiunii de dezvoltare Bucureşti - Ilfov, Consiliul pentru Dezvoltare Regională
este alcătuit din preşedintele Consiliului Judeţean Ilfov, primarul general al
municipiului Bucureşti, din câte un reprezentant al fiecărui Consiliu Local de sector şi
din reprezentanţi ai Consiliilor Locale din judeţul Ilfov, la paritate cu reprezentanţii
sectoarelor municipiului Bucureşti.
124
selecţionate la nivel regional; transmiterea spre aprobare în vederea finanţării a

portofoliului propus de proiecte pentru care se aplică o procedură de selecţie la
nivel naţional prin Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională (C.N.D.R.);
monitorizarea modului de utilizare a fondurilor alocate din Fondul naţional
pentru dezvoltare regională; coordonarea şi promovarea dezvoltării
parteneriatelor regionale; avizarea rapoartelor de activitate semestriale întocmite
de Agenţiile pentru Dezvoltare Regională; avizarea documentelor17 încheiate de
către Agenţia pentru Dezvoltare Regională cu terţii în domeniul specific de
activitate, inclusiv cu instituţiile similare din cadrul Uniunii Europene;
coordonarea activităţilor de mediatizare la nivel regional a politicilor şi
obiectivelor de dezvoltare regională, a programelor regionale finanţate de
Uniunea Europeană, precum şi a celor privind utilizarea, la nivelul regiunii, a
fondurilor, asigurând transparenţa şi informarea corectă, rapidă şi în timp util a
cetăţenilor, în special a întreprinzătorilor.
A
Aggeennţţiiiillee ddee D Reeggiioonnaallăă existente în fiecare regiune de
Deezzvvoollttaarree R
18
dezvoltare reprezintă organismele executive ale C.D.R..
A.D.R.-urile sunt organizaţii neguvernamentale, non-profit, de utilitate
publică, cu personalitate juridică, care funcţionează în domeniul specific al
dezvoltării regionale având ca principale atribuţii: elaborarea strategiilor,
planurilor şi programelor de dezvoltare regională, precum şi a planurilor de
gestionare a fondurilor în conformitate cu hotărârile adoptate de Consiliul pentru
Dezvoltare Regională şi în conformitate cu legislaţia în vigoare; realizarea
managementului tehnic şi financiar al Fondului pentru dezvoltare regională, în
scopul îndeplinirii obiectivelor prevăzute în programele de dezvoltare regională;
monitorizarea tehnică şi financiară şi controlul execuţiei proiectelor finanţate de
Uniunea Europeană în cadrul programelor de dezvoltare regională şi/sau, după
caz, a proiectelor din cadrul programelor naţionale, care se implementează la
nivel regional prin agenţia pentru dezvoltare regională; evidenţierea stadiului,
dificultăţilor de implementare, precum şi a impactului programelor/proiectelor de
dezvoltare regională şi propunerea măsurilor de îmbunătăţire; mediatizarea/
publicitatea la nivel regional a programelor şi proiectelor de dezvoltare regională;
asigurarea, prin personal specializat, a secretariatului Consiliului pentru
Dezvoltare Regională; promovarea la nivel regional a politicilor şi practicilor
Uniunii Europene, precum şi a principiilor care stau la baza politicilor de
dezvoltare regională; promovarea regiunii, cu sprijinul Consiliului pentru
Dezvoltare Regională, în vederea atragerii investiţiilor străine; realizarea de
colaborări cu organisme şi instituţii similare din Uniunea Europeană şi
participarea la implementarea proiectelor internaţionale de interes regional şi
local; promovarea, în parteneriat, a proiectelor de interes regional şi local,
precum şi a proiectelor de cooperare intraregională; elaborarea în parteneriat a
17contractele, convenţiile, acordurile, protocoalele, etc..

18În fiecare judeţ component al regiunii de dezvoltare, cu excepţia judeţului de reşedinţă
a agenţiei, funcţionează un birou al agenţiei pentru dezvoltare regională.
125
Planului Naţional de Dezvoltare19; colectarea şi centralizarea datelor la nivel

regional, cu privire la utilizarea fondurilor nerambursabile alocate regiunii, în
scopul implementării programelor de dezvoltare regională.
Înainte de a părăsi nivelul teritorial, trebuie amintit faptul că, pentru
facilitarea procesului de analiză şi monitorizare a dezvoltării regionale, conform
cerinţelor Uniunii Europene, la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, Institutul
Naţional de Statistică a înfiinţat câte o Direcţie Regională de Statistică, având ca
obiectiv prioritar implementarea unui sistem de date statistice de nivel NUTS II.
În prezent, acest sistem se află într-un proces de îmbunătăţire, pentru a fi pregătit
să răspundă exigenţelor analizelor economice şi sociale elaborate la nivel
regional.
Cadrul instituţional creat la nivel naţional pentru coordonarea elaborării şi
implementării politicilor regionale este constituit din Consiliul Naţional pentru
Dezvoltare Regională şi Ministerul Dezvoltării Lucrărilor Publice şi Locuinţelor.
CCoonnssiilliiuull N
Naaţţiioonnaall ppeennttrruu D Deezzvvoollttaarree R Reeggiioonnaallăă este structura naţională
de tip partenerial, cu rol decizional privind elaborarea şi implementarea politicii
şi strategiei naţionale de dezvoltare regională.
2200
M Deezzvvoollttăărriiii LLuuccrrăărriilloorr PPuubblliiccee şşii LLooccuuiinnţţeelloorr20 (M.D.L.P.L.),
Miinniisstteerruull D
prin Direcţia Generală pentru Dezvoltare Regională, reprezintă organismul de
coordonare, la nivel naţional, a procesului de elaborare, implementare şi
monitorizare a politicii naţionale de dezvoltare regională în România, precum şi a
strategiilor naţionale de dezvoltare.
Un rol important în cadrul actorilor instituţionali activi la nivel naţional în
domeniul dezvoltării regionale îl deţine Institutul Naţional de Statistică. Acesta
colectează şi centralizează datele statistice specifice necesare fundamentării şi
monitorizării politicilor de dezvoltare regională, date transmise de cele opt
Direcţiile Regionale de Statistică.
România, ţară fără tradiţie în domeniul dezvoltării regionale, a fost
nevoită să preia şi să adapteze continuu instrumentele specifice politicii
regionale, în conformitate cu cerinţele europene. În urma investigaţiilor
19 Înainte de aderarea la U.E., A.D.R.-urile au fost partenerii Ministerului Integrării

Europene în elaborarea Planurilor de Dezvoltare Regională, ca bază pentru elaborarea
componentei regionale a P.N.D. şi a Programului Operaţional Regional (P.O.R.), iar în
prezent, A.D.R.-urile au rolul de Organisme Intermediare pentru P.O.R..
20 Organizarea instituţională în România post-decembristă a suferit transformări
permanente şi, datorită faptului că majoritatea deciziilor sunt adoptate şi în prezent prin
hotărâri de guvern, cadrul instituţional în ţara noastră este într-o continuă definire. Dacă
iniţial a fost creată Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regională, care avea ca
responsabilitate principală, elaborarea strategiei naţionale pentru dezvoltare regională,
în anul 2001, aceasta a fost desfiinţată, atribuţiile sale fiind preluate de Ministerul
Dezvoltării şi Prognozei (HG. Nr.16/2001), pentru ca în anul 2003, printr-o nouă
reorganizare a structurii instituţionale, să fie creat Ministerului Integrării Europene care
a preluat o parte din atribuţiile M.D.P.. În aprilie 2007 şi acest minister a fost desfiinţat,
atribuţiile sale în materie de dezvoltare regională fiind transferate Ministerului
Dezvoltării Lucrărilor Publice şi Locuinţelor.
126
efectuate, putem afirma că instrumentele politicii de dezvoltare regională active

în perimetrul românesc se referă la:
„stimulente negative” faţă de localizarea în zonele aglomerate şi
relocalizarea activităţilor în teritoriul naţional – acest tip de instrumente s-a
aplicat cu precădere în Regatul Unit, Franţa, Germania, Grecia şi Italia dar, în
prezent, şi-a redus semnificativ importanţa, fie datorită reducerii inegalităţilor
între nivelul de dezvoltare al marilor metropole şi al regiunilor înconjurătoare, fie
ca urmare a privatizărilor pe scară largă a întreprinderilor de stat, fapt ce a condus
la scăderea influenţei guvernelor;
crearea infrastructurilor adecvate dezvoltării regionale – acest
instrument a dobândit în timp o importanţă din ce în ce mai mare, mai ales în
perspectiva aderării la Uniunea Europeană. Pentru adoptarea acquis-ului
comunitar, ţara noastră a primit asistenţă tehnică şi financiară de la diferite
organisme internaţionale pentru crearea şi dezvoltarea sistemelor informaţionale,
educaţionale, de consultanţă şi de formare profesională, a sistemelor de cercetare
ştiinţifică şi de dezvoltare tehnologică, această asistenţă având ca obiectiv
prioritar revitalizarea mediului de afaceri românesc;
stimulente financiare pentru dezvoltarea armonioasă a regiunii – acest tip
de instrumente are drept scop atragerea investiţiilor productive, creşterea gradului
de ocupare a forţei de muncă, dezvoltarea echilibrată a regiunii, etc. şi se prezintă
sub forma grant-urilor, subvenţiilor, reducerii şi scutirilor de taxe, facilităţilor
pentru amortizarea capitalului fix, precum şi a ajutoarelor financiare
nerambursabile din fondurile europene, a creditelor de la instituţiile financiare
internaţionale, a asistenţei financiare din bugetele locale şi din fondurile private.
Tipul de subvenţii practicat până în prezent în economia românească
cuprinde patru scheme de ajutor, care implică utilizarea unor instrumente de
sprijin diferite:
primele trei scheme (zonele defavorizate21, parcurile industriale22 şi
zonele libere23) au la bază folosirea stimulentelor ce ţin de impunere (stimulentele
fiscale) pentru promovarea investiţiilor;
21 OUG nr.75/2000, aprobată prin Legea nr.621/2001 (care modifică OUG nr24/1998,
aprobată prin Legea nr.20/1999) prevede o serie de facilităţi vamale şi fiscale pentru
companiile care investesc în aşa numitele „zone defavorizate”: Comăneşti (Bacău);
Bucovina (Suceava); Altîn-Tepe (Tulcea); Filipeşti, Ceptura (Prahova); Zimnicea
(Teleorman); Albeni, Schela, Motru-Rovinari (Gorj); Hunedoara, Brad, Valea Jiului
(Hunedoara); Rusca Montana, Bocşa, Moldova Nouă (Caraş-Severin); Stei-Nucet, Borod-
Suncuiuş, Popeşti-Derna (Bihor); Ip, Hida-Surduc, Sărmaşag (Sălaj); Baia Mare, Borşa
Vişeu (Maramureş); Rodna (Bistriţa Năsăud); Bălan (Harghita); Baraolt (Covasna); Copşa
Mică (Sibiu); Cugir, Apuseni (Alba).
22 OUG nr.65/2001, care a înlocuit Legea nr.134/2000 privind parcurile industriale
prevede o serie de facilităţi companiilor specializate exclusiv în realizarea de investiţii în

infrastructura de servicii destinate operatorilor industriali care vor acţiona în parcul
industrial. Totodată, conform programului „Parcuri industriale” lansat în martie 2002, se
acordă ajutoare financiare nerambursabile acelor agenţi economici care contribuie
127
cea de-a patra schemă (zonele de reconversie industrială24) implică

sprijinirea financiară directă a proiectelor de investiţii din surse combinate, U.E.
(Phare) şi bugetul de stat.
Cadrul arhitectonic al instrumentelor de politică regională care au avut
impact asupra dezvoltării şi pregătirii României pentru a adopta modelul
european este reprezentat de:
programele Fondului Monetar Internaţional şi ale Băncii Mondiale
privind privatizările şi reformele structurale;
facilităţile de leasing şi de micro-creditare a I.M.M.-urilor prin
programele Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare (U.E.-BERD şi U.S.-
BERD), precum şi prin Banca de Micro-finanţare a României;
programele Băncii Europene de Investiţii privind pregătirea ţării noastre
pentru aderarea la U.E. în domenii precum: transporturi (drumuri, aeroporturi, căi
ferate), energie, protecţia mediului şi dezvoltarea I.M.M.-urilor;
asistenţă specializată prin intermediul F.M.I. în domenii cheie, precum:
modernizarea sistemului bancar, îmbunătăţirea modului de colectare şi raportare
a datelor statistice, reforma administraţiei fiscale;
asistenţa multilaterală acordată României prin diferitele instrumente
active la nivel european: instrumente financiare, asistenţă tehnică, etc.;
programele multianuale de dezvoltare regională finanţate prin Fondul
Naţional de Dezvoltare Regională, constituit din sumele care se alocă anual prin
bugetul de stat ca poziţie distinctă pentru politica de dezvoltare regională.
Implementarea politicii regionale europene se realizează, în principal, prin
intermediul instrumentelor de programare, care au drept scop transpunerea în
practică a strategiilor de dezvoltare economico-sociale şi activarea instrumentelor
financiare europene, în vederea maximizării beneficiilor aduse de politicile
europene de coeziune, în sinergie cu cele naţionale.
La nivel regional, procesul de planificare este reprezentat de Planul
Regional de Dezvoltare (P.D.R.). Acest document stabileşte şi prezintă strategia
de dezvoltare a fiecărei regiuni în parte, fiind principalul instrument regional de
financiar cu cel puţin 70% din cheltuielile eligibile în cazul proiectelor care vizează
parcurile industriale şi cu cel puţin 50% în cazul parcurilor de soft.
23 Această schemă având ca bază legală Legea Nr.84/1992, modificată şi completată prin
Legea Nr.244/2004) privind regimul de „zonă liberă”, HG nr.1998/2004, precum şi

Hotărâri de Guvern individuale prin care se înfiinţează fiecare din zonele libere (Brăila,
Curtici-Arad, Constanţa Sud, Galaţi, Giurgiu, Sulina) prevede o serie de facilităţi vamale
şi fiscale companiilor care se stabilesc şi operează în cadrul unei zone libere (care, de
regulă, sunt localizate de-a lungul graniţelor ţării, în special de-a lungul Dunării sau în
zona maritimă a României).
24 Schema privind dezvoltarea regională implică alocări bugetare în acele zone de
reconversie industrială cu potenţial de creştere economică, cadrul legal fiind constituit

din HG nr.399/2001 privind concentrarea fondurilor PHARE 2001 în zonele de
restructurare industrială cu potenţial de creştere economică şi de Legea 315/2004
privind dezvoltarea regională. Facilităţile acordate sunt reflectate de fondurile Phare
2001 şi de fondurile de co-finanţare corespunzătoare de la buget.
128
concentrare a activităţilor şi eforturilor autorităţilor locale şi naţionale în vederea

maximizării eficienţei dezvoltării economice şi sociale a regiunilor.
Scopul acestor documente este de a furniza un cadru regional larg de
maximizare a beneficiilor aduse de politicile europene de coeziune socială şi
economică în sinergie cu cele naţionale.
P.O.R. 2007-2013 respectă strategia naţională de dezvoltare regională,
stipulată în prioritatea 7 a P.N.D. 2007-2013, a cărei obiective specifice sunt:
creşterea competitivităţii regiunilor, prin dezvoltarea mediului de afaceri;
sprijinirea economiilor locale/regionale afectate de restructurarea
industrială şi de subdezvoltare tradiţională;
valorificarea potenţialului turistic şi cultural al regiunilor, ca sursă a
dezvoltării regionale;
reabilitarea centrelor urbane de mici dimensiuni cu potenţial de dezvoltare
economică, cu scopul de a deveni poli regionali de creştere;
consolidarea capacităţii autorităţii locale în sfera managementului
programării şi dezvoltării;
promovarea cooperării interregionale, la nivel naţional şi transfrontalier.
P.O.R. 2007-2013 cuprinde următoarele priorităţi:
dezvoltarea infrastructurii publice la nivel local şi regional
(modernizarea infrastructurii de transport şi dezvoltarea utilităţilor publice
aferente; reabilitarea şi dezvoltarea infrastructurii sociale – educaţie, sănătate,
etc.; dezvoltarea infrastructurii mediului de afaceri);
sprijinirea diversificării economiilor locale şi regionale (susţinerea
activităţilor de inovare la nivel local şi dezvoltarea de noi servicii pentru mediul
de afaceri);
dezvoltare turismului local şi regional (reamenajarea zonelor turistice şi
renovarea patrimoniului istoric şi cultural; dezvoltarea, diversificarea şi
promovarea ofertei turistice);
regenerarea urbană (reabilitarea şi dezvoltarea infrastructurii urbane;
dezvoltarea serviciilor urbane publice; reamenajarea arealelor dezafectate pentru
dezvoltarea unor noi activităţi);
asistenţă tehnică (sprijinirea implementării şi managementului P.O.R.,
sprijinirea strategiei de comunicare a P.O.R., elaborarea de studii).
P.O.R. va fi finanţat în proporţie de 80% din F.E.D.R., co-finanţarea din
bugetul de stat reprezentând doar 20%.
Autoritatea de management a P.O.R. este reprezentată de Direcţia
Generală de Dezvoltare Regională din cadrul Ministerului Dezvoltării Lucrărilor
Publice şi Locuinţelor.
În România, în perioada 2007 – 2013, FEDR are alocată suma de 8.976
milioane euro, ceea ce reprezintă aproximativ 46,8% din bugetul Fondurilor
Fondul European de Dezvoltare Regională va finanţa cinci Programe
Operaţionale Sectoriale:
129
POS Creşterea Competitivităţii Economice, cu o alocare financiară de

2.554 milioane euro, ceea ce reprezintă aproximativ 46,7% din Fondurile
POS Transport, cu alocare financiară de 4.565 milioane euro, aproximativ
23,8% din bugetul Fondurilor Structurale şi de Coeziune, din care FEDR
reprezintă 1.289 milioane euro.
POS Mediu beneficiază de o alocare financiară de 4.512 milioane euro,
aproximativ 23,5% din bugetul Fondurilor Structurale şi de Coeziune, din care
suma alocată prin FEDR reprezintă 1.236 milioane euro.
PO Regional este finanţat în totalitate din FEDR, alocarea financiară fiind
de 3.726 milioane euro, ceea ce reprezintă aproximativ 19,4% din Fondurile
POS Asistenţă tehnică, cu o alocare financiară de 170 milioane euro, ceea
ce reprezintă aproximativ 0,8% din Fondurile Structurale şi de Coeziune.
Bibliografie
1. Beugelsdijk M., Eijffinger S., The Effectiveness of Structural Policy in the

European Union: An Empirical Analysis for the E.U.15 During the Period 1995-
2001, CEPR Discussion Paper 3879, London, 2003.
2. Bianchi G., The IMPs: A Missed Opportunity, Frank Cass, London, 1993.
3. Canova F., Marcet A., The Poor Stay Poor: Non-convergence across
Countries and Regions, CEPR Discussion Paper 1265, London, 1995.
4. Fujita M, Krugman P., Venables A.J., The Spatial Economy: Cities, Regions
and International Trade, MIT Press, Cambridge, Mass, 1999.
5. Marchis G., Impactul extinderii Uniunii Europene asupra strategiilor şi
politicilor regionale. Rolul Fondurilor Structurale, Teză de doctorat, A.S.E.
București, 2008.
6. Martin R., The Regional Dimension in European Public Policy, Macmillan,
Basingstoke, 1999.
7. Temple M., Regional Economics, St. Martin’s Press, New York, 1994.
8. Tsoukalis L., The New European Communitty: The Politics and Economics of
Integration, Oxford University Press, Oxford, 1997.
9. Weise C., EU-Politik zur Steigerung regionaler Wettbewerbsfahigkeit,
Vierteljahreshefte zur Wirtschaftsforschung, vol. 64, no.2, 1995.
10. CIA World Factbook, 2006 Projections, IMF, 2005.
11. European Commisssion The E.U. Economy 2000 Review, European
Economy no.71, Luxembourg, 2000.
12. European Commission, Introduction to the NUTS and the Statistical regions
of Europe, 22.04.2005.
13. EUROSTAT, Regional GDP per inhabitant in the EU27, în EUROSTAT
News Release no.19/2008.
14. http://www.cnp.ro
15. http://www.mie.ro/index.php?p=555
130
Lucrări de referinţă în domeniu
1. Abélès M., En attente d'Europe, Hachette, Paris, 1996.

2. Addison J., Siebert W.S., Labour Markets in Europe: Issues of
Harmonization and Regulation, Dryden Press, London, 1997.
3. Andersen S., Eliassen K. Making Policy in Europe: The Europeification of
National Policy Making, Sage, London, 1993.
4. Bangemann M., Meeting the Global Challenge, Kogan Page, London, 1993.
5. Bayliss B.T., El-Agraa A. M., Competition and industrial policies with
emphasis on competition policies, Prentice Hall, New York, 1990.
6. Beugelsdijk M., Eijffinger S., The Effectiveness of Structural Policy in the
European Union: An Empirical Analysis for the E.U.15 During the Period 1995-
2001, CEPR Discussion Paper 3879, London, 2003.
7. Bianchi G., The IMPs: A Missed Opportunity, Frank Cass, London, 1993.
8. Bianchi P., Industrial Policies and Economic Integration: Learning from
European Experience, Routledge, London, 1998.
9. Birkland Th. A., An Introduction to the Policy Process, M.E. Sharpe,
London, 2005.
10. Birkler J., Rushworth D., Chiesa J., Pung H., Arena M. V., Schank J. F.,
Differences Between Military and Commercial Shipbuilding: Implications for the
United Kingdom’s Ministry of Defence, MG-236-MOD, 2005.
11. Bishop M., European or National? The Communitty’s New Merger
Regulation, Oxford University Press, Oxford, 1993.
12. Bishop S., Walker M., The Economics of E.C. Competition Law,
Sweet&Maxwell, 1999.
13. Bîrzea C., Politicile şi instituţiile U.E., Editura Corint, București, 2001.
14. Bouscant R., Le controle des entraprises en position dominante dans la
Republique Federale d’ Allemagne, Bruylant, Bruxelles, 1991.
15. Bridgman P., Davis G., Australian Policy Handbook, Allen and Unwin,
Sydney, 1998.
16. Buchanan J.M., The Economics of Politics, Institute of Economic Affairs,
London, 1978.
17. Canova F., Marcet A., The Poor Stay Poor: Non-convergence across
Countries and Regions, CEPR Discussion Paper 1265, London, 1995.
18. Clarke E. Cochran, American Public Policy: An Introduction, St. Martin's
Press, 1993.
19. Cochran Ch. L., Malone Eloise F., Public policy, Viva Books Private
Limited, 2007.
20. Colebatch H. K., Policy, Open University Press, Buckingham, 1998.
131
21. Considine Mark, Public Policy: A Critical Approach, Macmillan,

Melbourne, 1994.
22. Croitoru L., Russu C., Târhoacă C., van Zon H., Politica industrială a
României din perspectiva aderării la Uniunea Europeană , Institutul european
din România, Bucureşti, 2003.
23. Deakin D., Entrepreneurship and Small Firms, McGraw-Hill, London, 2003.
24. Diaconescu M., Economie Europeană, ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
editura Uranus, Bucureşti, 2004.
25. Diaconu N, Marcu V., Drept comunitar. Partea specială. Politicile
comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
26. Dinan Desmond, Ever Closer Union: An Introduction to European
Integration, Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2005.
27. Delors J., Cartea Albă asupra Creşterii Economice, Competitivităţii şi
Ocupării Forţei de muncă, Bruxelles, 1993.
28. Dormer M., Kuyper L., Industry and the E.U.: Analyzing Policies for
Business, Edward Elgar, Cheltenham, 2000.
29. Dye Th. R., Understanding Public Policy, Prentice Hall, 2007.
30. Easton D., A Framework for Political Analysis, Englewood Cliffs, NJ:
Prentice-Hall, 1965.
31. El-Agraa M.A. The European Union, Prentice Hall, London, 2001.
32. Fenna Alan, Introduction to Australian Public Policy, Addison Wesley
Longman, Melbourne, 1998.
33. Foreman P.J., Federico G., European Industrial Policy: The Twentieth-
Century Experience, Enterprise Directorate General, Brussels, 2002.
34. Fuerea A., Dreptul comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2003.
35. Fujita M, Krugman P., Venables A.J., The Spatial Economy: Cities,
Regions and International Trade, MIT Press, Cambridge, Mass, 1999.
36. Gerber D. J., Law and Competition in Twentieth Century Europe: Protecting
Prometheus, Clarendon, Oxford, 1998.
37. Gold M., The Social Dimension, Macmillan, London, 1993.
38. Goyder D., E.C. Competition Law, Clarendon, Oxford, 1999.
39. Grawitz M., Lecca J. (sous la direction de), Traité de science politique,
t.II,IV, Paris, PUF, 1992.
40. Haigh N., Assessing E.C. Environmental Policy, European Environment
Review, vol.1, no.2, 1987.
41. Ham C., Hill M., The Policy Process in the Modern Capitalist State,
Harvester Wheatsheaf, London, 1984.
42. Hitiris T., European Union Economics, Prentice Hall, Harlow, 2003.
43. Howlett M., Ramesh M., Studying Public Policy: Policy Cycles and Policy
Subsystems, Oxford University Press, 1995.
44. Howlett Michael, Ramesh, M., Studying Public Policy: Policy Cycles And
Policy Subsystems, Oxford University Press, 2003.
132
45. Hogwood B. W., Gunn L. A., Policy Analysis for the Real World, Oxford
University Press, 1984.
46. Ignat I., Pohoanţă I., Clipa N., Luţac G., Economie politică, Editura
Economică, Bucureşti, 1998.
47. Ionescu V.R., Tratat de Economie europeană, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2004.
48. Johnson P., Industries in Europe: Competition Trends and Policy Issues,
Edward Elgar, Cheltenham, 2003.
49. Klate E., The Past and the Future of European Environmental Policy,
European Environmental Review, vol.1, no.1, 1986.
50. Krugman P., Obsfeld M., International Economics, Theory and Policy,
Harper Collins, New York, 1991.
51. Lawton T., European Industrial Policy: Concepts and Instruments,
Macmillan, Basingstoke, 1999.
52. Lequesne Ch. [2000] (2004) Politica Comună a Pescuitului (trad. Bolea G.)
în Wallace H. şi Wallance W. (2004), Procesul politic în Uniunea Europeană ,
Ediţia a IV-a, Editura ARC, Bucureşti.
53. Liebfried S., Pierson P., European Social Policy: Between Fragmentation
and Integration, Brookings Institution, Washington, 1995.
54. Liebfried S., Pierson P., Politica socială, în Wallace H., Wallance W. (ed)
Procesul politic în Uniunea Europeană, Editura Arc, Chişinău, 2004.
55. Lipsky M., Street-Level Bureaucracy: Dilemmas of the Individual in Public
Services, Russell Sage Foundation, New York, 1980.
56. Lucas M., de Leyssac M., Parleane G. Droit du marche, PUF, Paris, 2002.
57. Manolache O., Drept comunitar, Editura All Back, Bucureşti, 1995.
58. Manolache O., Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar, Editura
All, Bucureşti, 1997.
59. Marchis G., Impactul extinderii Uniunii Europene asupra strategiilor şi
politicilor regionale. Rolul Fondurilor Structurale, Teză de doctorat, A.S.E.
București, 2008.
60. Marin D., Socol C., Marinas M., Economie europeană. O prezentare
sinoptică, Editura Economica, București, 2004.
61. Martin R., The Regional Dimension in European Public Policy, Macmillan,
Basingstoke, 1999.
62. McDonald F., European Economic Integration, Prentice Hall, Harlow,
England, 1994.
63. McDonald E., Dearden S., European Economic Integration, Prentice Hall,
England, 2005.
64. McNaughton R., Brown P., Review of Literature on Clusters and
Competitiveness, Ashgute, Aldershot, 2002.
65. Mihai E., Concurenţa economică. Libertate şi constrângere juridică, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2004.
66. Mireuţă C., Abuzul de poziţie dominantă în legislaţia română, în revista
Profil: Concurenţa, nr.2/2004.
133
67. Miron D., Drăgan G., Marinaş L., Ilie F., Cibian M., Economia Uniunii
Europene, Ed. Luceafărul, Bucureşti, 2002.
68. Mrejeru T., Andreiu D., Florescu P., Regimul juridic al concurenţei.
Doctrină. Jurisprudenţă, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
69. Nash C., Sansom T., Pricing European Transport Systems: Recent
Developments and Evidence from Case Studies, Journal of Transport Economics
and Policy, vol. 35, part 3, 2001.
70. Navarro L., Industrial Policy in the Economic Literature: Recent Theoretical
Developments and Implications for E.U. Policy, in Enterprise Papers No. 12,
Enterprise Directorate-General, Office for the Official Publications of the
European Communities, Luxembourg, 2003.
71. Ostrom E., Governing the Commons: The Evolution of Institutions for
Collective Action, Cambridge University Press, 1990.
72. Palmer B., Beyond Program Performance Indicators: Performance
Information in a National System of Health and Family Services, in National
Leadership through Performance Assessment, ed. Department of Health and
Family Services, Canberra, 1997.
73. Papandreou V., Social Europe, Prentice Hall, vol. II, 1990.
74. Pelkmans J., European Integration: Methods and Economic Analysis,
Prentice Hall, Harlow, 2001.
75. Peters B. Guy, Politics of Bureaucracy, Routledge, 2001.
76. Philips L., Competition Policy: a Game Theoretical Perspective, Cambridge
University Press, Cambridge, 1995.
77. Porter M., The Competitive Advantage of Nations, Macmillan, London,
1990.
78. Porter M., Clusters and the New Economics of Competition, Harvard
Business Review, vol.76, 1998.
79. Porter M., Location, Competition and Economic Development, Economic
Development Quartely, vol. 14, 2000.
80. Porter M., Ketels C., U.K. Competitiveness: Moving to the Next Stage, DTI,
London, 2003.
81. Posner R., Antitrust Law: an Economic Perspective, University of Chicago
Press, Chicago, 1976.
82. Pryke R., American Deregulation and European Liberalisation, Macmillan,
London, 1991.
83. Pyke G., Becatini G., Sensenberger W., Industrial Districts and Inter-firm
Co-operation in Italy, International Institute for Labour Studies, Geneva, 1990.
84. Râmniceanu I., Dileme ale europenizării politicii de dezvoltare rurală.
Implicaţii pentru România, Colecţia de studii I.E.R., nr.9, Bucureşti, 2004.
85. Roelandt T., den Hertog P., Boosting Innovation: The Cluster Approach,
O.E..C.D., Paris, 1999.
86. Sapir A., Aghion P., Bertola G., Hellwig M., Pisani-Ferry J., Rosati D.,
Vinals J., Wallace H., An Agenda for a Growing Europe. Making the E.U.
134
Economic System Deliver, Report of the Independent High-Level Study Group,

2003.
87. Sawyer M.C., Theories of the Firm, Weidenfeld and Nicolson, London,
1979.
88. Saxenian A., Regional Advantage: Culture and Competition in Silicon Valley
and Route 128, Harvard University Press, Cambridge, 1994.
89. Scherer F.M., Ross D., Industrial Market Structure and Economic
Performance, Houghton Mifflin, 1990.
90. Scherrer Peter, Speech at the Commission Industrial Competitiveness
Conference, Brussels, 17th of March 2009.
91. Sharkansky I., Environment, Policy, Output and Impact: Problems of
Theory and Method in the Analysis of Public Policy, in Policy Analysis and
Political Science, Markham, Chicago, 1970.
92. Sinnott R., Winston N., Neo-functionalism and the Legitimacy of
Integration: The Case of the CAP and Support for European Integration amoung
Farmers, 1962-1999, in Journal of European Integration, vol.22, 2000.
93. Stone Deborah, Policy Paradox and Political Reason, Longman, 1988.
94. Swann Dennis, The Economics of Europe from the Common Market to
European Union, Penguin, New York, 2000.
95. Swann P., Prevezer M., Stout D., The Dynamics of Industrial Clustering:
International Comparisons in Computing and Biotechnology, Oxford University
Press, Oxford, 1998.
96. Taylor Jerome, Off with their subsidies! EU threatens to slash huge annual
payments to Britain's wealthiest landowners, in The Independent November 9,
2007.
97. Temple M., Regional Economics, St. Martin’s Press, New York, 1994.
98. Tsoukalis L., The New European Communitty: The Politics and Economics
of Integration, Oxford University Press, Oxford, 1997.
99. Tyson L., Who’s Bashing Whom?: Trade Conflict in High-technology
Industries, Longman, London, 1992.
100. Voicu M., Politicile comunitare în Constituţia Uniunii Europene, Lumina
Lex, Bucureşti, 2005.
101. Weale A., European Environmental Policy by Stealth: The
Disfunctionality of Functionalism?, Environment and Planning C: Government
and Policy, 1999.
102. Weider H., Clean Air Policy in Europe: A Survey of Seventeen Countries,
Internationales Institut fur Umwelt und Gesellschaft, Berlin, 1987.
103. Weise C., EU-Politik zur Steigerung regionaler Wettbewerbsfahigkeit,
Vierteljahreshefte zur Wirtschaftsforschung, vol. 64, no.2, 1995.
104. Wilkinson D., Using the E.U.’s Structural and Cohesion Funds for the
Protection of the Environment, Rectel, vol.3, no.2/3, 1999.
105. Williamson O.E., Economies as an Anti-trust Defence: The Welfare
Trade-Offs, American Economic Review, vol. 58, 1968.
135
106. Worthington I., The Business Environment, Financial Times, Prentice

Hall, Harlow, 2003.
1. Teoria Convergentei
2. Principiile politicii regionale europene
3. Obiectivele politicii regionale
4. Obiectivele P.O.R. 2007-2013
5. Strategii de Post-Aderare a României 2007
136

Politici Publice Europene - Schin G PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Politici Publice Europene - Schin G PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

POLITICI PUBLICE

LECT. UNIV. DR. GEORGE SCHIN

1.1. Considerente generale

Politicile publice reprezintă totalitatea conceptelor teoretice şi

1.2. Actorii implicaţi în politicile publice

1.3. Abordări ştiinţifice ale politicilor publice

1. Care sunt elementele care realizeaza coerenta politicilor publice?

2.1. Considerente generale

Union 2007-2013, Brussels, 10th of February 2004.

În concordanţă cu Reglementările Financiare din anul 2002, bugetul poate fi definit ca

2.2.1. Veniturile bugetare

5 European Council, Regulation No. 1605/25th of June 2002, Article no. 4.

2.2.2. Cheltuielile bugetare

2.2.3. Procedurile bugetare

Procedura bugetară reprezintă un proces legislativ în care sunt implicate principalele

2.3. Bugetul U.E. pe orizontul 2007-2013

1. Cauzele modificarii situatiei bugetului Uniunii Europene.

Capitolul 4: Politica Uniunii Europene în domeniul industriei

4.1. Considerente generale

Cel de-al 21 Raport asupra Politicii Concurenţiale a Uniunii Europene

4.2. Necesitatea unei politici industriale la nivelul U.E.

În legătură cu politica industrială, pot fi evidenţiate trei maniere esenţiale

perspectiva aderării la Uniunea Europeană , Institutul european din România, Bucureşti,

politica intervenţionistă ↔ politica industrială pozitivă;

4.3. Categorii de politici industriale

Politicile industriale pot fi divizate în trei mari categorii:

Enterprise Directorate General, Brussels, 2002.

4.4. Tratatele Uniunii Europene şi politica industrială

Se menţionează şi necesitatea dezvoltării cercetării şi a tehnologiilor, prin

La sfârşitul anilor ’80, Comisia Europeană a început să ia decizii

Uniunea Europeană joacă un rol important în asigurarea liberei circulaţii.

4.5. Competitivitatea şi politica industrială a Uniunii Europene

Uniunea Europeană a devenit principalul promotor al competitivităţii şi al

ajutorarea firmelor europene pentru a se adapta sau a evolua în condiţiile

În conexiune directă cu elementele prezentate anterior, se află crearea şi

4.6. Politica industrială de promovare a IMM-urilor

În anul 2003, Uniunea Europeană a adoptat o nouă definiţie a IMM-urilor.

Principala metodă de implementare a obiectivelor Cartei este aceea de

În România, Fondul European de Investiţii (EIF) implementează

4.7. Politica de promovare a sectoarelor favorizate

Guvernele Statelor Membre U.E. s-au angajat într-o puternică intervenţie

4.8. Politica de promovare a inovaţiei

Politica industrială la nivelul U.E. consideră promovarea inovaţiei la

Prin programele de cercetare, se urmăreşte realizarea unei competenţe

4.9. Politicile industriale sectoriale

Politicile industriale sectoriale ale U.E. constituie argumente solide în

4.9.1. Industria siderurgică

Punctele de cotitură pentru acest sector le-au reprezentat criza energetică

producţia şi desfacerea de produse siderurgice pe piaţa internă, prin stabilirea de

4.9.2. Industria construcţiilor navale

Industria construcţiilor navale reprezintă un alt sector aflat în pierdere de

sănătoasă şi competitivă, dezvoltată în funcţie de nevoile de transport maritim ale

4.9.3. Industriile textilă şi a îmbrăcămintei

Industria uşoară a fost şi ea încercată de dificultăţi deosebite, începând cu

favoarea industriilor din statele care dispun de mână de lucru suficient de

După ultima extindere a U.E. din anul 2007, industriile textilelor şi

4.9.4. Industria aeronautică

Prin mărimea cifrei sale de afaceri, industria aeronautică europeană se

locuri de muncă pentru peste 500.000 de lucrători europeni, fiind o industrie de

Ca urmare, U.E. a dorit să lanseze un nou model A380 super-jumbo, care

4.9.5. Industria constructoare de autovehicule

În acest sector, sistemul european al aprobărilor-tip pentru diferitele

În sfârşit, în privinţa politicii comerciale comune, după un îndelungat