Subiecte posibile anul II – Politici publice

1. Formulați si explicati trei definiții ale conceptului de politici publice (Dye, def. anglo-saxona,
Guy Peters).
Dye lărgește sfera de cuprindere a noțiunii de politică publica, arătând ca aceasta este alcătuita
din “tot ceea ce actorii guvernamentali hotărăsc sa se facă sau sa nu se facă”.
Totuși, definitia lui Dye are câteva merite:
• in primul rând , stabileşte clar faptul ca organele administrative reprezintă agentul elaborării
politicilor publice, chiar dacă exista o serie de alte grupuri din afara organelor adm publice care pot
influenta ceea ce acestea hotărăsc, însă deciziile acestora nu constituie esența politicilor publice.
• in al doilea rând , Thomas Dye evidențiază faptul ca politica publica implica o alegere
fundamentala din partea organelor administrative de a face sau nu ceva. Un concept mai dificil de
înțeles este acela de non decizie , de ex. decizia unei autorităţi publice de a nu acționa, de a nu crea un
program. Acestea ar trebuie sa fie decizii deliberate.
In definitia anglo-saxona, termenul “policy” reprezintă transpunerea priorităţilor politice si a
principiilor guvernului in programe si punerea lor in practica pentru a furniza schimburile dorite.
Practic, o politica publica reprezintă un program de acţiune guvernamentala într-un sector de societăţi
sau într-un spațiu geografic: sănătate, ordine publica, un oraş sau o tara determinate in mod precis.
Guy Peters defineşte politica drept “ansamblul care afectează direct sau indirect cetățenii”, care
operează pe 3 niveluri: alegerile publice, rezultatele politicilor si impactul politicilor.

2. Definiți conceptele de policy-making si policy cycling

Unul dintre aspectele pe care trebuie sa le înţelegem despre procesul de elaborare a politicii
(policy making) este faptul ca poate fi văzut atât ca un proces analitic cat si ca un proces politic. Din
perspectiva rezolvării problemelor, POLICY MAKING reprezintă căutarea de solutii pentru
problemele existente făcând apel la raționalitate in vederea îndeplinirii scopurilor publice. In acest caz,
cheia procesului de elaborare a politicii consta in definirea corecta a problemei, identificarea si analiza
unui set de solutii adecvat, selectarea alternativei care rezolva cel mai bine problema.
Din perspectiva procesului politic atenția cade asupra conflictelor si dezacordurilor, asupra
luptelor pentru a controla procesul de luare a deciziei, asupra urmării propriului interes si eforturilor de
a defini scopurile publice. Politica ocupa un loc central in procesul politic deoarece noi suntem diferiți
in ceea ce priveşte valorile, credințele si sentimentele.
Policy cycling – explica politicile ca pe o succesiune logica de “pași” (ex. definirea problemei,
identificare răspunsurilor alternative, evaluarea opțiunilor, decizia, implementarea, evaluarea).

3. Inventarierea principalelor abordări ale studiului PP realizata de către Howlett si Ramesh.

O inventariere a principalelor abordări ale acestui subiect a fost realizata de Howlett si

Ramesh:
 studiile privind analiza naturii regimului politic – au indicat faptul ca politicile publice variază
in funcţie de natura sistemului politic si a legăturilor sale cu societatea si au încercat sa analizeze
influentele exercitate asupra luării deciziilor.
 studii ce au vizat identificarea unor variabile cauzale in constituirea politicii publice sau ceea
ce au fost denumiţi factori determinanți, care sunt in mare măsura empirice si au adesea
caracter cantitativ.
 studii care se concentrează asupra conținutului politicilor - Theodore Lowi a afirmat ca natura
problemei politice si căile menite sa o soluționeze determina de multe ori felul in care politica va
fi trata de sistemul politic respectiv.
 studii care se axează asupra impactului politicii publice si asupra rezultatelor acesteia-
analizele acestora vizează cercetarea cantitativa a legăturilor dintre anumite programe
guvernamentale si are ca principala limita faptul ca ea furnizează puține informații cu privire la
procesul politic care a dus la aceste rezultate.

4. Explicati care este aportul diferitelor discipline la elaborarea studiilor privind PP.

Studiile despre politicile publice preiau elemente de la mai multe discipline:

• știința politica – preocupata de procesul prin care se iau deciziile privind politicile
• economia – preocupata de concepte precum: raționalitatea instrumentala, cost/beneficii;
• administraţia publica - preocupata de rolul birocrației in formularea politicii si implementarea
deciziilor;
• psihologia – de logica ,valori ,etica;
• sociologia – preocupata de clasa ,statutul si problemele sociale.

5. Explicati in ce consta diferența dintre analiza PP (policy analysis) si policy design

Policy Analysis (analiza politicilor) presupune o privire neutra, expertul studiază o politica
publica fără sa îşi asume a priori, in mod conștient, vreo alternativa prestabilita, o alegere precisa si
din mai multe opțiuni posibile. Analiza consta in identificarea tuturor consecințelor pe care le implica
toate alternativele disponibile precum si in descrierea lanțului de efecte previzibile. Analiza trebuie
astfel sa răspundă la 2 întrebări:
1. Care sunt alternativele de acţiune imaginabile dpdv politic pe care actorul guvernamental le
poate lua in considerare in situaţia in care se afla ?
2. Cum si de ce o astfel de alternativa si nu o alta apare pe scena politica ?
În schimb, Policy Design desemnează o abordare mult mai angajata, mai activa, in acest
caz analistul nemailimitandu-se la simpla observare a alternativelor, ci elaborează el însuşi astfel de
alternative.

6. Tipuri de analiști de PP (concepția lui Durning si Osuna).

Durning si Osuna au identificat, in practica, cinci tipuri de analiști de politica publica:

 tehnicienii obiectivi – ce considera ca tine de responsabilitatea lor sa asigure consultanta in
formularea obiectivelor si implicit a consecințelor generate de politicile propuse.
 consultanții pentru client – ce considera, de asemenea, ca intra in responsabilitatea lor sa
asigure consultanta in formularea politicilor ținând cont de integritatea analitica, dar, in
viziunea lor, politica este parte intrinseca a activității exercitate
 activiștii in direcția problemelor – resping ideea de neutralitate valorica si credința conform
căreia opţiunile de selecție a valorilor este mai bine sa fie lăsate pe mana politicienilor. Ei cred
in implicarea personala in politica, dar nu nuanțează politica in favoarea preferințelor
personale;
 activiștii in direcția problemelor ambivalente – sunt asemenea activiștilor in direcția
problemelor. Ei sunt mult mai interesați de rezultatele politicii publice decât de integritatea
analitica si responsabilitatea fata de client.
 susținătorii clientului – sunt asemenea consultanților pentru client, dar sunt mai inclinați spre
activiști sau avocați.

7. Modele de apariție a PP.

Exista 3 modele tradiționale care explica apariţia politicilor publice:

 A. Apariţia politicilor publice pornind de la cerere
In acest model, sursa politicilor publice este reprezentata de nevoile oamenilor, problemele unui
anumit sector, ale unei zone sau ale unei colectivități locale. Atunci când amploarea lor creste, aceste
nevoi si probleme exprimate sunt receptate de persoane calificate, de intermediari politici sau
antreprenori politici care, in numele mandanților lor vor face presiuni asupra autorităţilor publice
pentru ca acestea sa intervină. Volumul cererilor ascultate si gradul lor de bruiere depind de o serie de
factori:
• presiunile diferitelor grupuri de interese asupra deciziilor politice – cu cat sunt mai multe
cresc șansele de a fi ascultate;
• diferențele existente intre capacitățile de analiza si analiza ale diferiților intermediari sau
antreprenori politici – anumite persoane sau grupuri sunt percepute de decidenții politici ca
fiind purtători de opinie. Este vorba despre persoane influențat aflate in vârful ierarhiei
sociale
• sensibilitățile de percepție diferite ale actorilor politici – fiecare actor politic are tendința de
a percepe numai acele fenomene care corespund cel mai bine cadrului sau ideologic si
cultural de referința.

B. Apariţia politicilor publice prin impunerea ofertei

Modelul opus este cel in care nevoile încep sa se manifeste, iar autorităţile publice sunt acum
cele care modelează nevoile. In versiunea “ușoară” a acestui model, cetățenii ajung, într-o anumita
măsura, sa perceapă bunurile si serviciile ca fiind aspirații proprii. In versiunea “dura” aceste scenariu
duce la ipoteze de manipulare prin care autorităţile publice influențează percepțiile cetăţenilor in
privința anumitor nevoi, făcându-i sa le resimtă mai intens sau sa le considere deja rezolvate.

C. Înlănțuirea politicilor publice

O acţiune publica poate apărea pentru ca o politica publica preexistenta întâmpina dificultăți, in
cadrul fazei de implementare sau chiar in faza de terminare, întâmpina obstacole, modifica situaţii care
incita autoritatea publica sa intervină din nou, pe un alt plan, într-un alt mod, prin fenomene de efecte
legate.
Cu alte cuvinte, politicile publice se întrețin singure.

8. Explicati tipologia PP din punctul de vedere al coerciţiei si din punctul de vedere al stilului de
politica.

Tipologia politicilor publice bazata pe coerciție se prezinta astfel:

 politica reglementara este o acţiune publica ce consta in adoptarea de norme
autoritare care afectează comportamentul destinatarilor. (ex: statul obliga sau
interzice codul rutier)
Politica de reglementare a fost împărțita in 2 categorii:
 politicile de reglementare competitive, presupun ca politicile elaborate sa limiteze
furnizarea de bunuri si de servicii de către una sau câteva categorii desemnate de
furnizori (ex: statul limitează accesul liber la o profesie: medici, farmaciști, notari,
inducând o protecție pentru agenții economici din aceasta profesie).
 politicile de reglementare protective, sunt cele care încearcă sa protejeze publicul in
general de efectele negative ale activității private (ex: poluare, consumul de produse
falsificate).

 politica distributiva reprezintă o acţiune prin care puterea publica autorizează cazuri speciale
desemnate nominal. Ex: permisul de construcție. Pentru a construi este nevoie de permis pe
care autoritatea publica il acorda de la caz la caz.
  politica redistributiva consta in adoptarea de către puterea publica a unor criterii care conferă
acces la anumite avantaje, acest acces nefiind acordat unor cazuri sau unor destinatari
desemnați nominal, ci anumitor grupuri de destinatari neindividualizați. Este caracterizata prin
acţiuni care modifica alocarea bunăstării, drepturile personale si civile.
 politica constitutiva se traduce prin faptul ca acţiunea publica defineşte reguli privind
puterea; de exemplu, prin revizuirea constituției unei tari, prin realizarea de reforme
administrative

In funcţie de stilul adoptat de cei care fac politica (policy-makers) pot exista mai multe tipuri de
politici:
- politici proactive, care încearcă sa anticipeze eventualele amenințări, dar si sa dezvolte
oportunități care pot satisface interesele publice si, de asemenea, sa reacționeze adecvat in avans
pentru a anticipa posibilele dezvoltări
- politici reactive, care reacționează atunci când interesul public este amenințat

O alta clasificare împarte politicile in funcţie de stilul acestora in:

- politici publice liberale, sunt cele care intervin acolo unde un interes individual amenința
interesul public acceptat
- politici publice paternaliste, impun interesul public recunoscut, uneori fără sa se preocupe de
impactul nefast al unei asemenea politici asupra intereselor individuale

Richardson identifica, la rândul sau, următoarele tipuri de stiluri de politica:

 politici in care autorii politicilor caută consensul
 politici in care autorii reacționează la probleme
 politici in care autorii caută sa impună decizii
 politici in care autorii anticipează probleme

9. Explicati concepția lui Howlett si Ramesh privind actorii politicii si rolul acestora.

Howlett si Ramesh împart actorii politici in următoarele 5 categorii:

- oficialii aleși (membri ai executivului si ai legislativului)
- oficialii numiți in funcţie (funcţionării)
- grupurile de interese
- grupurile de cercetători
- mass-media

Rolul acestora in ciclul politicilor publice este diferit:

 executivul, guvernul sau cabinetul – rolul acestuia in procesul politicilor publice este de
departe cel mai important, el intervenind in toate etapele ciclului politicilor (elaborarea,
implementarea, evaluarea).
 legislativul - are un rol secundar, el nu este cel care inițiază propuneri de politici, deşi acest
lucru nu este exclus. Are rolul de a aproba proiecte de legi înaintate de executiv, ocazie cu care
poate aduce amendamente acestora, dar si de a finanța implementarea acestora.
 funcţionării, mai ales cei de rang înalt, atât executivul, cat si legislativul apelează la expertiza
funcţionarilor pentru a-si transpune in practica propriile opțiuni in ceea ce priveşte politicile
publice, care le pot influenta aceste opinii.
 grupurile de interese reprezintă principalul mijloc de reprezentare a opiniilor publicului si de
aducere a acestora într-un mod organizat, in fata autorităţilor guvernamentale.
  grupurile de universitari, cercetători si consolanți - sunt formate din persoane care
activează in cadrul universităților, institutelor de cercetare, firmelor de consultanta si
organismelor de tip think-thank.
 Mass-media - joaca deseori rolul de amplificator al problemelor publice sau al unor solutii
promovate de anumite grupuri de interes sau organisme think-thank.

10. Enumerați modelele de comunități ale politicii si explicati unul dintre ele.

Howlett si Ramesh au inventariat existenta mai multor modele de comunități politice:

 modelul triunghiului de fier , alcătuit din reprezentanţii grupurilor de interese, ai
legislativului si ai agențiilor guvernamentale din Statele Unite, care au dezvoltat un
sistem de sprijin reciproc. Aceste grupări au fost acuzate ca au acaparat procesul
politicii publice, subminând principiile democrației populare prin faptul ca au acordat
întâietate propriilor interese, si nu celor ale populaţiei.
 modelul rețelelor de interese sau de probleme (issue networks)
 modelul coalițiilor de sprijin (advocacy coalition)
 modelul rețelelor administrative
 modelul comunităților administrative

11. Explicati diferențierea actorilor politicii in funcţie de capacitatea lor de a se mobiliza in jurul
problemelor (Cobb si Elder).

 actori propriu-zisi. Aceştia se mobilizează la nivel social si politic, prin forme de participare
si organizare (partide, asociații, mișcări sociale etc.). Cei mai activi constituie grupuri de
identificare. Cei mai puţin activi devin grupuri de atenție in raport cu problemele.
 grupuri de public. Aceştia sunt spectatori. Cei mai implicați si cei mai informați formează
publicul interesat, atent, iar cei mai neimplicați sau neinteresați alcătuiesc publicul in general.

12. Explicații cele doua dimensiuni ale politicii

In cadrul dimensiunii verticale, politica este considerata drept o regula, care are in vedere
transmiterea de sus in jos a deciziilor autorizate. Aceasta este o dimensiune care subliniază acţiunea
instrumentala, alegerea raționala si forţa autorităţii legitime. Este interesanta însă si capacitatea
subordonaților de a pune in aplicare aceste decizii si modurile de structurare a procesului de
guvernare, astfel încât sa se realizeze acest acord.
In cadrul dimensiunii orizontale, politica este privita ca o structurare a acţiunii. Ea se
refera la relațiile dintre participanții la procesul de formulare si implementare a politicii, care
se afla in diferite organizaţii, la ceea ce se alfa in afara liniei autorităţii ierarhice. Aceasta dimensiune
recunoaște faptul ca activitatea politica are loc atât peste granițele organizaționale, cat si in interiorul
lor si are in vedere structura înțelegerilor si acordurilor dintre participanții aflaţi in diferite organizaţii.
Cele 2 dimensiuni nu sunt alternative: mai degrabă fiecare tinde sa o înglobeze pe cealaltă.
Înțelegerile ajunge pe planul orizontal trebuie puse in aplicare prin instrumentele dimensiunii
verticale.

13. Enumerați modelele procesului politicii si explicati unul dintre ele.

 modelul sistemic al procesului politicii publice

 modelul procesual al politicii publice
 modelele recente ale procesului politicii publice
 modelul “metaforei curenților” a lui Kingdon
  modelul coalițiilor de sprijin
 modelul echilibrului punctual

J. Kingdon arata ca problemele câștiga un loc in agenda, iar soluțiile alternative sunt selectate
atunci când se aduna elementele a 3 curenți.
 primul dintre curenți (problem stream) cuprinde atributele unei probleme: daca merge bine sau
rău etc. Încadrarea problemei devine semnificativa pentru modul in care ea va fi rezolvata
 al doilea curent are in vedere starea politicii si opinia publica (political stream).
 al treilea curent conţine solutii potențiale pt. o problema (policy stream). Aici, forțele
importante nu sunt politice, ci intelectuale si personale. Ideile si rolul antreprenorilor politici
sunt mult mai importante.
Acești curenți merg paralel si oarecum independent unul de altul in aria sau domeniul politicii,
pana când se întâmpla ceva care face ca doi sau mai mulţi curenți sa se întâlnească într-o aşa-numita
fereastra de oportunitate. Aceasta fereastra reprezintă posibilitatea de a schimba politica, dar
deschiderea ferestrei nu garantează ca politica se va schimba cu siguranța.

14. Explicati cele doua funcţii (fațete ale activității guvernamentale ).

Trebuie sa facem o distincție intre cele doua fațete ale activității guvernamentale:
 Gestiunea interna
 Managementul politicilor publice
Gestiunea interna desemnează mobilizarea de către o autoritate publica a resurselor proprii
pentru a produce rezultate specificate in mod concret si ușor de individualizat. Autoritatea dispune de
mijloace cum ar fi personal, material, o imagine de marca, credite financiare. Le utilizează pentru a le
transforma in produce. Aceasta activitate este in principiu reglementata in interiorul autorităţii luate in
considerare.( ex. Un biroul al ministerului de interne elaborează texte normative).
Managementul politicilor publice are in vedere transformarea produselor in efecte sau
impacturi și reprezintă de fapt centrul managementului politicilor publice.(ex acordarea de burse
pentru învățământul superior se justifica prin democratizarea societăţii)

15. Tipurile de agende.

Cobb si Elder disting existenta a doua tipuri principale de agende: agenda formala sau
instituționala si sistemica sau publica
Agenda instituționala include probleme care țin, prin consens sau funcţie, de competenta
autorităţii publice respective. Astfel, Constituţia unui stat enumera probleme, instituționalizează modul
de apariție a acestora, calendarul de rezolvare a problemelor si ordinea de zi a organismelor politice si
administrative. Un exemplu elocvent este bugetul. Acesta este standardizat in mod automat in fiecare
an.
Agenda publica sau sistemica – este alcătuita din probleme care nu țin de competenta
obișnuita a autorităţii publice dar care sunt percepute in mod obișnuit de membrii comunității politice
ca necesitând atenție publica si ca având legătura cu autoritatea publica respectiva. Putem spune ca un
exemplu ar fi acela de a da dreptul la viaţa unei ființe, care, înaintea oricărei experiențe este o libertate
ce tine de indivizi iar intervenția oricărei autorităţi publice in procreare fiind exclusa.
16. Menţionaţi care sunt parametrii care sporesc probabilitatea ca o problema sa intre pe agenda
(in viziunea lui Cobb, Elder si Walker)
Cobb si Elder menționează 5 parametri care cresc șansele ca o problema sa intre pe agenda:

 ambiguitatea definiției problemei : problema trebuie sa fie audibila pe mai multe “lungimi
de unda”
  simplitatea : problema trebuie sa fie enunțata in termeni simpli
 persistenta in timp : problema nu este definita într-un spațiu momentan, ci este relativ
persistenta
 noutatea : o problema noua mobilizează mai mult decât o miza ce are in spate o experiența
trecuta îndelungata
 caracterul imperfect al problemei : grupurile de public se arata mai sensibile la mizele care
evoca anomalii, imperfecțiuni
J. L. Walker afirma ca atractivitatea unei probleme creste daca aceasta are un impact asupra unui
număr mare de oameni. Problema devine mai ușor de înscris in agenda daca exista o soluție ușor
înțeleasa pentru problema vizata.
17. Explicati care sunt răspunsurile alternative pe care le poate da o autoritate publica cu privire la
o cerere de înscriere in agenda.
Autoritatea poate sa:
 Să poate refuza înscrierea cererii. Are posibilitatea de a formula un refuz frontal sau, din contra,
de a adopta o tactica mai indirecta de refuzare. Are posibilitatea de a acționa asupra problemei prin
închiderea acesteia. Se evita adoptarea unei poziții cu privire la problema propriu zisa: prin
discreditarea liderilor etc.
 Cealaltă alternativa este de a răspunde favorabil la cerere, dar in funcţie de grade diferite.
 transmite un semnal simbolic prin primirea si ascultarea unei delegații;
 invoca o constrângere care sa permită evitarea acţiunii.
 amâna examinarea problemei.
 stabileşte o procedura de soluționare a problemei, fără vreun angajament cu privire la
conținut.
 soluţionează o mica parte a problemei.
 ia in considerare cererea in ansamblul ei.
 anticipa apariţia cererii.
Aceasta faza de analiza a cererilor va depinde de un ansamblu de factori cum ar fi: instanţele
politice, memoria sistemului, modelele culturale si ideologice, consilierii decidenților politici.
18. Explicati care sunt condiţiile in opinia lui Cobb si Elder pentru ca o miza sau o problema sa fie
înscrisa pe agenda guvernamentala.
Cobb si Edler definesc condiţiile necesare si suficiente pentru ca o miza sau o problema sa fie
înscrisa pe o agenda guvernamentala. Exista 3 tipuri de condiţii:
a) miza sau problema trebuie sa tina de competenta autorităţilor publice in general, daca
nu de cea a unei autorităţi publice specifice
Acţiunea politica cu ocazia înscrierii in agenda consta in reconsiderarea portofoliului de sarcini
atribuite autorităţii publice. Unii actori politici doresc ca acest portofoliu sa se extindă (ex: legiferarea
in materie de procreație) alții doresc sa limiteze acest portofoliu (ex: liberalizarea transportului aerian
sau privatizarea întreprinderilor).
b) miza trebuie perceputa ca fiind problematica si este definita ca necesitând atenția
publicului.
O astfel de situație este perceputa ca nesatisfăcătoare. Se creează anumite diferențe intre ceea ce
este si ceea ce ar trebui sa fie. Aceste diferențe sunt suficient de puternice pt. a ne face sa consideram
ca situaţia este inacceptabila si necesita o acţiune publica. Aceasta este conștiința actorilor politici sau
a altor medii.
 c) aceasta problema si miza pe care o poate constitui trebuie sa fie abordate in termeni de
atenție publica.
Nu toate cererile pot si auzite si soluționate de o autoritate publica, ele trebuie sa fie traduse într-
un limbaj adecvat pt. autoritatea publica. Trebuie sa fim capabili sa formulam cererea in termeni care
sa fie cei ai acţiunii politice si publice.
19. Modele de elaborare a agendei guvernamentale in opinia ;lui Cobb, Ross si Ross si a lui
Howlett si Ramesh.
In opinia lui Cobb, Ross si Ross exista 3 modele de elaborare a agendei:
a) Modelul de inițiere din exterior, se aplica in situaţia in care o grupare aflata in afara
structurilor administraţiei publice 1) formulează o nemulțumire, 2) încearcă sa atragă interesul
asupra problemei din partea unui număr suficient de grupări, pt. a introduce problema pe
agenda publica, pentru ca sa 3) poată exercita suficienta presiune pt ca problema sa ajungă pe
agenda oficiala.
b) Modelul de mobilizare, descrie modelul stabilirii agendei in situaţia in care liderii politici
inițiază o politica ce necesita sprijinul populaţiei pentru implementarea ei. Momentul crucial
este cel al transferului problemei de pe agenda oficiala pe agenda publica.
c) Modelul de inițiere din interior, este cel in care propunerile apar in cadrul unităților
administrative sau al grupurilor strâns legate de acestea. Problema e apoi extinsa la grupurile
care o identifica si care pot pune presiune pentru ca problema sa ajungă pe agenda oficiala.
Populaţia nu e in niciun moment implicata cu adevărat, iar iniţiatorii nu depun eforturi ca
problema sa ajungă pe agenda publica. Dimpotrivă, ei se străduiesc sa o tina departe de
aceasta.
Howlett si Ramesh au construit un model de stabilire a agendei care depinde de 2 variabile:
iniţiatorul dezbaterii in legătura cu rezolvarea problemei (statul/societatea) si măsura in care
populaţia sprijină rezolvarea acesteia (mare/mica). Modelul acesta preia cele 3 tipuri de stabilire a
agendei prezentate anterior, cărora li se adaugă un al 4-lea, denumit de consolidare. Consideram ca
aceste tipuri sunt doar teoretice, întrucât realitatea practica le poate denatura.
20. Descrieți faza de definire a problemei din cadrul ciclului politicilor publice

Problemele publice sunt acele nevoi umane, indiferent de modul în care sunt identificate, şi
care nu pot fi satisfăcute prin intermediul pieţei. Multe dintre aceste probleme sunt controversate,
ajungând să reprezinte o miză (issue). Miza este orice problemă în jurul căreia se inițiază o dezbatere,
o controversă, care face obiectul unor valori contrastante. Problemele rezultă din evenimente care
afectează oamenii în mod diferit.
O problemă publică este în această perspectivă un produs social, un fapt cultural care se supune
unei structuri cognitive şi morale (Gusfield, 1981).Cunoașterea şi judecata morală se îmbină pentru ca
un fenomen oarecare să se transforme în problemă şi în miză. Atunci când o problemă publică este
însușită din punct de vedere social, cu privire la această problemă apare un proces de responsabilizare
din partea unui segment sau altul al societăţii. Însă, mobilizarea socială nu este suficientă pentru a
asigura înscrierea pe agendă : mizele sociale nu sunt în mod automat convertite în mize politice.
În general, se întâmplă foarte rar ca definiția inițială a unei probleme să rămână stabilă şi
invariabilă. Ea are toate șansele să se schimbe pe parcurs, să fie reajustată, să îşi modifice conţinutul şi
termenii. Anumiți actori recurg la strategii de redefinire. Beneficiul pe care speră să îl obţină poate fi
de a extinde baza publicului interesat, de a obține sprijinul şi mobilizarea unor grupuri noi.

21. Descrieți faza de selecție a variantei de soluționare a problemei de politică publică din cadrul
ciclului politicilor publice
22. Enumerați modelele de luare a deciziilor publice si explicati unul dintre acestea

Modelele de luare a deciziilor publice sunt:

a. Modelul raționalității absolute si abordarea raţional comprehensiva;
b. Modelul raționalității limitate ale lui Simon;
c. Teoria comportamentala a organizației a lui Cyert si March;
d. Modelul incremental al lui Lindbolm;
e. Modele mixte.

Teoria comportamentala a organizației a lui Cyert si March

Cyert si March au demonstrat ca organizațiile acţionează ca o coaliție de indivizi, având scopuri
si obiective diferite. De asemenea, teoria comportamentala a organizației demonstrează ca deciziile
luate nu caută o soluție, urmând o logica a raționalității perfecte, ci din contra, vor fi întotdeauna
privilegiate soluțiile care limitează starea de incertitudine. Obiectivul este cel de a controla mediul,
încercând sa-l fac din ce in ce mai predictiv.
O alta concluzie a acestei teorii este ca, in absenta unor probleme concrete si tangibile,
organizațiile nu încearcă sa ia decizii de schimbare. Ele funcționează in termeni de satisfacție, de
acceptabilitate, si nu de optimizare. In final, Cyert si March demonstrează faptul ca actorii in
organizaţii nu inovează decât foarte rar. Acest model se traduce prin strategii de decizie cum ar fi:
 decidentul se dotează cu o alternativa privilegiata, preferata
 recurge la precedente, la experiențe. Astăzi ce procedează aşa cum se proceda in trecut.
 referirea la criterii care au aspectul unor reguli

23. Explicati succint etapele procesului decizional.

În general, se considera ca un proces decizional are 2 faze principale: faza de formulare si cea
de legitimizare.
a) Formularea, desemnează activitatea prin care o cerere sau o problema înscrisa pe agenda
guvernamentala se transforma in alternative pentru acţiune, in solutii.
Formularea incorporează atât planificarea raționala, cat si reacții subiective. In esența, procesul
consta in a determina care acţiuni sunt posibile si care nu.
Formularea poate sa se împartă la rândul sau in 2 subetape: cea a analizei si cea a selecției.
 Analiza defineşte o activitate de investigare a problemei, de căutare a opțiunilor si
alternativelor.
 Selecția reprezintă procesul de reducere a opțiunilor la o singura alegere. Aceasta
subfaza este însoțită de tensiuni care țin de divergente normative si utilitariste
b) Legitimizarea, pare mai scurta si mai ușor de identificat. Ea coincide cu momentul in care
responsabilul formal căruia ii revine sarcina de a decide, ia decizia efectiva. El deține autoritatea,
monopolul alegerii. In practica, acest lucru se întâmpla destul de rar. Legitimizarea este un element
central într-un sistem politic, implica autoritate, aprobare, obligație, susținere.

24. Descrieți faza de implementare a politicii publice din cadrul ciclului politicilor publice

Implementarea reprezintă acea fază a unei politici publice pe durata căreia sunt generate acte şi
efecte pornind de la un cadru normativ de intenții, texte sau discursuri politice. Atunci când avem în
vedere implementarea unei anumite politici date, trebuie de asemenea să evaluăm care dintre modelele
normative de politică publică ar putea fi utilizate pentru realizarea sa.
 Tehnicile de studiu şi de observație sunt extrem de utile în procesul de analiza a procesului de
implementare a politicilor. Este demonstrat faptul că implementarea politicilor rareori implică doar
superiori şi subordonaţi din aceeaşi ierarhie organizaţională, cel mai probabil, fiind necesară şi
cooperarea altor persoane. Atât formularea politicii, cât şi punerea ei în aplicare vor implica mai mulţi
participanţi, care au moduri diferite de a înţelege chestiunea politicii şi obiectivele acesteia.
Implementarea există în momentul în care intenţiile creatorilor de politici au fost urmate şi
obiectivul dorit ar trebui să fi fost atins. Conceptul de implementare priveşte într-un mod specific
acţiunea. Implementarea politicii îi implică şi pe cei care nu se recunosc ca fiind implicaţi în proces. A
defini procesul ca fiind implementare, înseamnă a descrie, a defini jocul fără a-i întreba pe participanţi.
Unii văd implementarea unei politici ca fiind similară cu cea a unui program sau proiect, dar la
o altă scală. Există însă între acestea diferențe semnificative. Implementarea politicii este rareori un
proces linear şi coerent. Spre deosebire de aceasta, programele şi proiectele au un început şi un sfârșit.
Ca rezultat, implementarea politicii poate fi uneori multidirecţional, fragmentat, cu întreruperi
frecvente, impredictibil şi pe un termen foarte lung.
Efortul de implementare a politicii nu poate fi condus doar de o singura organizaţie (minister,
departament, agenţie etc).Dar, implementarea politicii necesită, în cele mai multe cazuri, acţiuni
concertate a mai multor ministere, agenţii sau grupuri, din cadrul sau din afara guvernului, din
societatea civilă sau din sectorul privat. Chiar dacă unul dintre acestea este nominalizat drept
conducător, nici o entitate individuală nu poate fi singură responsabilă de implementarea unei politici.
Implementarea politicii creează câştigători şi perdanţi, în timp ce proiectele şi programele
furnizează beneficii tuturor celor pe care îi afectează. Ceea ce complica şi mai mult implementarea
noii politici este faptul că, de obicei, cei care pierd deţin o poziție mult mai puternică pentru a-şi apăra
interesele, se opun şi rezistă schimbării în raport cu cei care au de câștigat.

25. Enumerați care ar fi problemele implementării unei politici in cadrul unei societăţi.

Problemele implementării unei politici in cadrul unei societăţi sunt:

 autonomia dezvoltării sociale vs. eforturile de a influenta într-un anumit fel aceasta
dezvoltare. Dezvoltarea societăţii poate fi influențata, dar nu poate fi cu adevărat “controlata”;
 complexitatea crescânda a mediului in care trăim
 influenta exercitata de valori, atitudini si comportamente, atât ale oamenilor, cat si ale
instituţiilor
 nicio politica nu este realizata in izolare. Pot fi realizate sute de alte politici in același
timp;
 dificultatea in anticiparea dezvoltărilor viitoare si posibilitățile limitate de a le pregăti
dinainte
 problema simulării politicii
 problema cauzata de consecinţele nedorite ale politicii care pot discredita implementarea
ei;

26. Explicati modelul de implementare top-down.

Perspectiva tradiționala asupra execuției, proprie analiștilor, cat si planificatorilor era următoarea:
• procesul decizional si cel de execuție sau lumea politica si cea administrativa sunt foarte clar
delimitate;
• procesul de decizie se afla înaintea execuției;
• executantul primește o sarcina de la decident pe baza unor criterii tehnice, de competenta si
fidelitate;
• politica publica este comunicata si încredințata executantului sub forma de interacțiuni specifice
detaliate, programe de activitate;
• executantul pune in aplicare instructiunile in conformitate cu obiectivele si indicațiile date de
factorul de decizie.
Modelul top-down si-a concentrat atenția asupra controlului si execuției, adică asupra
subordonaților si superiorilor ierarhici, asupra relației dintre administraţie si grupul-ținta. Din
perspectiva top-down, gradul de îndeplinire a obiectivelor politicii depinde in mare măsura de
modalitatea de implementare. Deficitele de implementare se pot imputa atât organizării, cat si
comportamentului executanților.
Primele critici ale modelului top-down considerau ca abordarea de sus in jos rareori poate fi
eficace deoarece nu ia in considerare factorii care cauzează întârzierea, proasta coordonare, incoerent
obiectivelor si conflictele. Astfel s-a ajuns la concluzia ca cei mai importanți decidenți nu sunt cei
formali, ci birocrații care comunica direct cu grupurile sociale. Controlul ierarhic din partea
decidenților este practic imposibil, iar obiectivele politicilor aproape niciodată nu sunt clare, astfel
încât complexitatea sociala se reflecta si asupra politicilor.
Criticii acestui model au arătat ca “practicienii” considera atragerea diverșilor participanţi într-
un cadru comun ca o parte importanta a politicii de lucru. Aceasta face ca perspectiva sa fie nerealista ,
iar pentru cei neimplicați , nefolositoare. Procesul de desfăşurare a acesteia, neputând fi limitat la
urmărirea unor obiective clar definite, criticii afirma ca atenția nu ar trebui concentrata pe creatorii de
politici si obiective, ci asupra întregului cadru al relaţiilor prin care politica este implementata.

27. Explicati modelele alternative de implementare.

a) Modelul bottom-up (de jos in sus)

Modelul bottom-up se bazează pe situațiile concrete in care se găsesc cetățenii pentru a prescrie
un proces generat de punere in aplicare, care sa fie implementat in special in cazul tarilor cu economie
mixta. Aceasta abordare pornește de la toţi actorii publici si privați implicați in programele de
implementare si analizează obiectivele personale si organizaționale ale acestora, strategiile lor si
relațiile de contacte pe care le-au construit.
Hjern si Porter sugerau ca atenția nu ar trebui focalizata asupra unei singure organizaţii , ci
asupra tuturor actorilor implicați, de a căror seriozitate si capacitate depinde succesul sau eșecul unui
program. Orice întrebare despre politica va implica oameni din mai multe organizaţii, nu numai
organizaţii ca întreg, ci si persoane individuale din cadrul acestora.
b) Modelul de planificare înainte si înapoi (Forward and Backward mapping)
Planificarea Forward and Backward începe cu o ținta relativ precisa la nivelul inferior al
sistemului si defineşte capacitățile si resursele necesare pentru ca acestea sa fie atinse. Succesul
planificării înapoi – impune o percepție mai adânca a modului de utilizare a structurii si procesului.
Capacitatea de a rezolva probleme ale sistemelor complexe nu depinde de controlul ierarhic, si ce
maximizarea discreției in punctul in care problema este urgenta.
Mai târziu, Richard Elmore s-a gândit sa combine ideea sa de planificare înapoi cu elemente de
planificare înainte. Privind atât înainte, cat si înapoi, putem înțelege ca cei de la nivelul cel mai înalt al
elaborării politicii fac alegeri in ceea ce priveşte instrumentele pentru structura de implementare, luând
însă in considerare motivațiile si nevoile celor aflaţi la nivelul de jos al implementării.
c) Modelul de abordare sistemica
Modul sistemic de abordare are 2 avantaje: in primul rând detectează efectele de retroacțiune
pe care le antrenează însuşi conţinutul politicii publice. In al doilea rând, determina punerea in aplicare
drept o activitate constituanta a sistemului politic. In loc sa fie liniar si unidirecțional, procesul punerii
in aplicare apare schimbat de un principiu la circularității. Acesta poate fi definit ca o declarație de
preferințe guvernamentale, mediatizata de un anumit nr de actori care creează un proces circular
caracterizat prin relaţii reciproce de putere si de negocieri.
La momentul punerii in aplicare jocul este dominat de 3 imperative diferite:
• un imperativ legal
• un imperativ organizațional
• un imperativ consensual

28. Arătați care pot fi cauzele disfuncţionalităţilor de implementare ale politicilor publice

Diferiți autori au identificat cauzele disfuncţionalităţilor de implementare ca fiind:

 Numărul mare de participanţi la proces, fiecare cu o perspectiva diferita asupra
problemei si cu un nivel deosebit de încredere si implicare si diversificare a scopurilor.
 Ambiguitatea scopului iniţial
 Obiectivul nu a fost considerat ca fiind prioritar
 Nu au existat suficiente resurse pentru a-l îndeplini
 A existat un conflict cu alți participant importanți
 Grupul vizat de politica a fost greu de implicat, contactat etc
 Lucrurile făcute nu au avut impactul așteptat
 In timp, circumstanțele s-au schimbat si atenția a fost acaparata de alte probleme,
aparent mai importante

29. Arătați care sunt diferențele dintre implementarea unui proiect sau program si cea a unei
politici (Crosby si Brinkerhoff etc.).

In opinia lui Crosby si Brinkerhoff, diferențele sunt:

 implementarea politicii este rareori un proces linear si coerent. Spre deosebire de
aceasta, programele si proiectele au un început si un sfârșit. Ele au termene bine
stabilite, ținte si obiective clar specificate in fiecare faza, iar planurile si acţiunile sunt
definite pentru a atinge aceste tine;
 efortul de implementare a politici nu poate fi condus doar de o singura organizaţie
(minister, departament, agenție). Spre deosebire de aceasta, proiectele si programele au
un manager de proiect. Implementarea politici necesita însă, in cele mai multe cazuri,
acţiuni concertate ale mai multor ministere, agenții sau grupuri, din cadrul sau din afara
guvernului, din societatea civila sau din sectorul privat;
 implementarea politicii creează câștigători si perdanți, in timp ce proiectele si
programele furnizează beneficii tuturor celor pe care ii afectează. Când se schimba
politicile apar noi grupuri de beneficiari, in timp ce alte grupuri, care avea de câștigat de
pe urma politici, se pot afla acuma in situaţia de perdanți;
 noile politici in general nu sunt însoţite de bugete, ceea ce nu este cazul proiectelor
si a programelor. In lipsa bugetelor, acestea din urma nu ar putea exista. Spre deosebire
de acestea, politicile, mai ales la începutul procesului de reforma, rareori sunt însoțite de
ceva mai mult decât o promisiune de resurse.

30. Explicati ciclul implementării unei noi politici in viziunea lui Crosby si Brinkerhoff.

In opinia lui Brinkerhoff si Crosby, ciclul implementării unei noi politici prezinta
următoarele faze:
 Legitimizarea politicii - acea faza in care anumiți indivizi, grupuri sau organizaţii declara
acea politica drept necesara si vitala, chiar daca aceasta presupune costuri serioase. Aceştia ar
trebui sa posede credibilitate, resurse politice si sa fie dispuși sa piardă capital politic pentru a
susține noua politica.
 Construirea bazei de susținere – deoarece suportul politicii este frecvent absent, este
necesara dezvoltarea unei clientele care sa susțină reforma; ea trebuie sa fie promovata.
 Susținătorii sunt aceia care vor beneficia de schimbare într-o anumita măsura. Ei pot fi clienți
ai serviciilor furnizate, furnizori de materii prime, ori funcționari ai unor agenții de
implementare, care caută sa-si întărească poziţiile sau statutul prin intermediul schimbării.
 Acumularea resurselor reprezintă acea faza de alocare a resurselor umane, tehnice, material
si financiare necesare implementării reformei. Si având in vedere insuficienta resurselor
pentru problemele obișnuite ale activității guvernului, este clar ca are loc o creștere a
competiției in ceea ce priveşte alocarea resurselor.
 Designul organizațional sau modificarea – este o etapa absolut necesara atunci când se
stabilesc noi sarcini si obiective. Ea ridica si unele probleme. Prima ar fi, datorita existentei
unor proceduri si rutine adânc înrădăcinate se manifesta o rezistenta fata de aceste schimbări.
In al doilea rând, sarcinile cerute de reforma pot fi substanțial diferite de cele curente si, ca
urmare, poate exista o lipsa de capacitate organizaţională in a le gestiona.
 Mobilizarea resurselor si acţiunile. Pentru ca schimbarea politicii sa-si atingă rezultatele,
resursele si acţiunile trebuie mobilizate in cea mai adecvata forma. Înainte ca resursele sa fie
mobilizate, iar acţiunile sa fie iniţiate, schimbarea politicii reprezintă doar un exercițiu pe
hârtie. Ea însă trebuie sa se transforme in realitate. Mobilizarea resurselor include atât
planificarea, cat si acţiunea.
 Monitorizarea progresului si a impactului schimbării politicii – daca schimbările de
politica au succes, atunci impactul lor va fi evident, prin transformarea comportamentelor, prin
beneficiile mai mari sau îmbunătățite ale consumatorilor sau clienților, printr-o producție mai
eficienta. Monitorizarea este vitala si in stabilirea responsabilităților pentru a ne asigura ca
managerii politicii si agențiile de implementare îşi îndeplinesc obligaţiile prevăzute.

31. Explicati clasificarea instrumentelor administrative realizata de către Howlett si Ramesh.

O clasificare interesanta este cea realizata de M. Howlett si Ramesh, care au alcătuit o lista de
10 tipuri de instrumente administrative, grupate in 3 categorii( instrumente voluntare, mixte si
obligatorii), așezate in ordinea crescătoare a nivelului de implicare a statului.
Acestea sunt:
 Familia si comunitatea
 Organizațiile voluntare
 Piețele private
 Informarea si influențarea
 Subvențiile
 Licitarea drepturilor de proprietate
 Impozitele si taxele
 Reglementările
 Întreprinderile private
 Furnizarea directa
Instrumentele voluntare sunt cele care presupun un grad cat mai mic de implicare a statului, in
care obiectivul dorit este îndeplinit de o maniera voluntara. Administraţia nu se implica in rezolvarea
unei probleme de interes public considerând ca aceasta poate fi rezolvata mai bine de către familie,
comunitate, ONG-uri.
Instrumentele obligatorii – presupun cel mai mare grad de coerciție si constau in direcţionarea
acţiunilor persoanelor fizice sau juridice in limitele constituţionale si care acorda o puterea
neînsemnata de decizie indivizilor, organizațiilor implicate. Acestea cuprind: reglementările,
întreprinderile publice sau furnizarea directa a bunurilor sau serviciilor de către organele
administrative.
 Instrumentele mixte combina caracteristicile instrumentelor voluntare cu cele obligatorii. Intre
acestea se numără răspândirea de informații si influențarea persoanelor fizice sau juridice de către
organele administrative, subvenționarea unor activităţi.

32. Descrieți fazele de monitorizare și evaluare din cadrul ciclului politicilor publice

Evaluarea nu trebuie confundată cu monitorizarea , ce reprezintă acel proces prin care, creatorii
de politici publice, managerii programelor, finanţatorii, precum şi celelalte grupuri de interese
( inclusiv cetăţenii ) pot urmări dacă programele se derulează , în linii mari conform planului de
implementare stabilit. Activitatea de evaluare este însă strâns corelată cu procesul de monitorizare ,
întrucât datele obţinute din acest proces reprezintă una din sursele de informaţii folosite în evaluare.
Evaluarea examinează însă mai multe aspecte decât monitorizarea care se limitează la a urmări măsura
în care progresele financiare şi fizice înregistrate la un anumit moment în implementare sunt în
conformitate cu planificarea inițială.
Evaluarea încheie modelul ciclic al politicii şi îi ajută pe creatorii de politici să vadă în ce
măsură şi-au atins scopurile şi să acționeze în consecință. În mod frecvent, evaluarea este inclusă „din
start” în procesul politicii, îndeosebi ca parte a relației dintre instituţii: legislativul poate cere ca
activitățile oficialilor sa fie evaluate, agențiile de control (departamentele financiare pot cere evaluarea
unor agenţii operaționale, iar Guvernul poate cere evaluări ale structurilor de conducere locale şi ale
angajaților acestora.
În acest scop, a fost creată o elaborată metodologie de evaluare, care include obiectivele (ca
punct de plecare), ipotezele despre schimbări şi moduri de măsurare a rezultatelor. (exemplu, dacă
politica are ca obiectiv reducerea numărului de accidente, rutiere în care sunt implicaţi tinerii şoferi, se
poate introduce în programa de învăţământ un curs de şofat pentru a îmbunătăţi pregătirea viitorilor
şoferi. Evaluarea va măsura numărul accidentelor la volan în care sunt implicaţi tineri, monitorizarea
şi compararea unui grup de şoferi tineri care au urmat cursul cu unul cu tineri care nu au urmat cursul)

33. Obiectivele evaluării.

Evaluarea vizează mai multe obiective:

 Întărirea cunoașterii efectelor acţiunii publice prin confruntarea rezultatelor unei
politici cu obiectivele inițiale
 Optimizarea alocării resurselor financiare, materiale si umane ale politicii sau
programului evaluat
 Îmbunătăţirea transparentei acţiunii publice in fata cetăţenilor, exigenta democrației
locale este susceptibila de a favoriza dezvoltarea evaluării
 Diseminarea bunelor practici in cadrul administraţiei in cadrul administraţiei si a unei
culturi a rezultatelor in scopul îmbunătățirii managementului programelor si politicilor
existente
 Creșterea vizibilității acţiunii publice într-o abordare transversala
 Modificarea politicilor existente daca acest lucru se impune

34. Funcţiile evaluării.

 un instrument al deciziei publice - O autoritate publica responsabila , fie ca operează la nivel

local, regional, național sau european, trebuie sa poată dispună de proiecte care se adaptează
spațiului sau de acţiune, mediului economic si social si care răspunde preocupării precise.
 un instrument de gestiune economica - Chiar daca gestionarul dispune de resurse disponibile
pentru a-si finanța politicile, este important ca acestea sa fie aduse la bun sfârșit fără a greva
capacitățile generațiilor viitoare.
 un instrument de management – la ora actuala, aplicarea unei politici publice presupune:
punerea in practica a unor delegări de activitate, pe măsura ce politica avansează si realizarea unor
parteneriate intre diferitele persoane si organisme responsabile cu aplicarea sa.
 un mijloc de comunicare si de legitimare a acţiunii publice - In contextul amplificării
participării cetăţenilor la luarea deciziilor publice, evaluarea poate aduce un răspuns la așteptările
cetăţenilor, oferindu-le informații privind proiectele care vor fi lansate, rezultatele așteptate si
motivele care au stat la baza conceperilor.
 ca mijloc de formare, de schimbare a politicilor – o evaluare reușita trebuie sa aibă drept
obiectiv final formarea orientata spre îmbunătăţirea conceperii si managementului politicilor.

35. Tipurile de evaluări in viziunea lui Howlett si Ramesh.

O prima clasificare a evaluărilor o face Howlett si Ramesh, in funcţie de modul in care sunt
derulate, de actorii implicați si de efectele obţinute:
a. evaluarea administrativa – reprezintă tipul de evaluarea realizata de organele administrative,
eventual de agenții specializate in evaluarea politicilor publice, de supraveghetori financiari,
judecătoreşti etc.
b. evaluarea judiciara - reprezintă tipul de evaluare care se concentrează pe aspectele legale ale
implementării programelor si nu pe bugete, eficienta, priorități sau cheltuieli. Este realizata de
curțile judecătoreşti si analizează posibilele conflicte dintre programele unei guvernări si
prevederile constituţionale. Se realizează din inițiativa proprie a organelor judecătoreşti, fie la
solicitarea unor persoane sau organizaţii implicate in procesele intentate unui organ
administrativ.
c. evaluarea politica – este acel tip de evaluare care încearcă sa analizeze succesul sau eșecul unei
politici, utilitatea ei, in vederea menținerii sau modificării acesteia. Are un caracter unilateral si
poate fi întreprinsa de oricine este interesat de fenomenul politic: cetățeni, organizaţii ale
societăţii civile etc. O forma de evaluare politica poate fi considerat referendumul sau alegerile.

36. Clasificarea tipurilor de evaluări din perspectiva realizării.

O alta clasificare a evaluărilor de politici publice poate avea la baza drept criteriu perspectiva
din care se realizează:
a) Evaluarea a posteriori sau ex-post este retrospectiva. Ea poate avea in vedere atât măsurarea
rezultatelor, cat si studierea procesului prin care s-a ajuns la obţinerea acestor rezultate.
 Identificarea si măsurarea rezultatelor unei politici publice constituie nucleul dur al întregii
evaluări.
 Aprecierea impactului, a eficientei si eficacității unei politici publice
b) Evaluarea ex-ante sau a priori, care este prospectiva, este utilizata ca instrument care sa
sprijine luarea de decizii atunci când exista mai multe alternative. Evaluarea a priori acorda
prioritate criteriilor. Evaluarea ex-ante trebuie sa includă 6 elemente principale:
 luarea in considerare a experienței dobândite
 contextul socioeconomic al intervenției
 opţiunile strategice, prioritățile reținute, studiul coerentei interne si externe
 cuantificarea obiectivelor
 estimarea impactului socioeconomic scontat si alocarea de resurse
 modalitățile de punere in practica a programului
c) Evaluarea pe parcurs, intermediara – are drept obiect determinarea primelor rezultate ale
politicii sau programului. Evaluarea poate fi folosita pentru a determina daca un program aflat
in derulare ar trebui sa continue. Ea consta in:
 actualizarea evaluării ex-ante
 a analiza coerenta dintre nevoie, obiective si rezultate
 a evidenția gradul de integrare a priorităţilor orizontale
 a analiza adaptarea sistemului de punere in practica si urmărire
 a prezenta rezultatele

37. Prezentaţi criteriile de evaluare (DAC) folosit la nivelul UE

Criteriile de evaluarea DAC folosite la nivelul UE sunt:

a. Relevanta – relevanta unei politici, a unui proiect sau a unui program reprezintă măsura in care
obiectivele stabilite si planul de implementare propus se adresează corect problemelor
identificate, Schimbările privind natura problemelor identificate sau anumite circumstanțe in care
are loc implementarea, fie acestea fizice, economice, instituţionale sau politice, pot face politica
sau proiectul irelevante pentru problemele-nevoile pe care au fost menite sa le rezolve.
1. Eficienta – criteriul de eficienta se refera la cat de bine au fost folosite resursele disponibile
pentru a transforma activitățile propuse in rezultatele scontate. Acest criteriu vizează aspecte
legate de rentabilitate – obţinerea de rezultate mai bune si mai ieftine.
2. Eficacitatea – criteriul de eficacitate încearcă sa identifice daca politica sau proiectul și-au atins
obiectivele stabilite in faza de programare.
3. Impactul – termenul de impact se refera la efectul de ansamblu al beneficiilor aduse de o
anumita politica sau proiect, asupra unui număr mai mare de persoane decât principalii
beneficiari dintr-un anumit sector, o anumita regiune sau chiar din toata tara.
4. Sustenabilitatea – criteriul de sustenabilitate arata daca exista probabilitatea ca rezultatele
pozitive ale politicii sa continue si după încetarea intervenției si, daca impactul pe termen lung al
politici asupra procesului mai amplu de dezvoltare poate fi menținut la nivel de sector sau
regiune.

38. Prezentaţi tipurile de indicatori utilizaţi in evaluare.

Tipurile de indicatori utilizaţi in evaluarea politicilor publice sunt:

 Indicatori de rezultate si de impact: sunt cei care pun in evidenta volumul produselor si
serviciilor furnizate de autorităţile publice si efectele obţinute in urma acestora
 Indicatori de eficacitate: reprezintă acea categorie de indicatori care conţin informații asupra
gradului in care obiectivele politicii sau ale programului guvernamental au fost realizate.
Indicatorii de eficacitate ar trebui sa conțină informații despre: gradul in care se produc
efectele neașteptate asupra populaţiei, si calitatea serviciilor prestate
 Indicatori de activitate, de proces: se utilizează pentru substituirea indicatorilor de
eficacitate deoarece sunt mai ușor de calculat.
 Indicatori de eficienta: sunt necesari pentru a pune in corelație rezultatele obţinute cu
volumul de resurse consumate

39. Enumerați categoriile de metode si tehnici de evaluare si exemplificați pentru fiecare categorie

Tehnicile si metodele pot fi clasificate in mai multe categorii:

• tehnici de planificare si structurare a evaluării;
• tehnici de colectare si prezentare a datelor;
• tehnici de analiza a informațiilor;
• tehnici de realizare a unei judecați evaluative.
1. Intre tehnicile de planificare si structurare a evaluării amintim tehnica de delimitare a problemei
sau a conceptului de evaluat.
2. Tehnicile de colectare si prezentare a datelor includ anchetele sociale asupra beneficiarilor sau
asupra factorilor interesați relevanți.
3. Intre tehnicile de analiza a informațiilor putem enumera analiza input/output, modelele
econometrice, analiza regresiei, metodele experimentale, ancheta Delphi, analiza SWOT;
4. Tehnicile de realizare a unor judecați evaluative reprezintă tehnici analitice care pot fi utilizate
pentru a realiza a apreciere sintetica asupra unui program

40. Prezentaţi o tehnica de evaluare dintr-o anumita categorie.

Tehnici de colectare si prezentare a datelor include anchetele sociale (asupra populaţiei) asupra
beneficiarilor sau asupra factorilor interesați.
Principalele tehnici de ancheta sunt: interviuri deschise sau semideschise, chestionarul poștal
sau telefonic, înregistrarea audiovizuala, discuția de grup, observarea participativa. Populaţia trebuie
sa fie omogena, investigatorul are o idee precisa despre ceea ce vrea sa observe.
Etape:
 Elaborarea chestionarului. Întrebările pot fi nominale, descriptive, normative, cauzale. Reguli:
întrebările sa nu fie prea lungi, cu enunț ambiguu; fiecare întrebare închisa trebuie sa trateze
doar un punct; formularea întrebării sa nu influențeze răspunsurile; întrebările propuse sa fie
echilibrate; întrebările mai delicate sa fie plasate la sfârșitul chestionarului.
 Eșalonarea. Definirea precisa a populaţiei ce trebuie anchetata. Trebuie adunate informațiile
disponibile despre structura acestei populaţii si trebuie verificat daca populaţia este cunoscuta.
 Protestul sau pilotul. Furnizează o analiza critica asupra formei si conținutului chestionarului.
Convertește întrebările deschise in întrebări închise.
 Administrarea chestionarului. De cel care este anchetat sau de un membru al echipei de
evaluare. Se completează prin posta, tel, email (costul prin posta este mai puţin costisitor, decât
prin telefon si email, dar rata e mai mare de răspuns in ultimele variante).
 Codificarea datelor. Sunt realizate ajustări, ținând cont de imperfecțiunile eșantionării si pentru a
corecta legăturile induse de nonraspunsuri.
 Interpretarea si diseminarea rezultatelor. Analizarea înțelesului rezultatelor unei anchete.
Veridicitatea concluziilor depinde de semnificația statistica a rezultatelor care depind de mărimea
si profilul răspund.
Aceasta ancheta furnizează informații structurate, cuantificate sub rezerva ca eșantionul sa fie
corect selectat. Tehnicile de prezentare a datelor se refera la tehnicile de prezentare sintetica a
informațiilor conținute in ansamblul de date (analiza factoriale a corespondentelor, clasificarea
ierarhica).

41. Prezentaţi caracteristicile schimbării politicii in viziunea Crosby si Brinkerhoff

In viziunea lui Crosby si Brinkerhoff, caracteristicile schimbării politice sunt următoarele:

1. Stimulii pentru schimbarea politicii vin adesea din surse aflate in afara guvernului- noi lideri
politici, grupuri de interese puternice cu o noua agenda, donori internaționali (Banca
Mondiala, USAID);
2. Deciziile de schimbare a politicii au un puternic caracter politic – reforma politicii este de
natura politica, ea având in vedere chestiuni fundamentale despre ce trebuie făcut, cum
trebuie făcut si cum se vor împarți beneficiile;
 3. Chiar daca politicienii si grupurile de interes pot avea un rol important in inițierea
schimbării politicii, cei mai implicați in formularea politicilor de schimbare tind sa fie însă
tehnocrații. Ei acţionează in general sub influenta unor calcule decizionale si sunt preocupați
de găsirea unor solutii tehnice, de maximizarea ieșirilor si de raționalizarea consumului de
resurse.
4. Reformatorii sunt, in mod frecvent, nou-veniți in cadrul guvernelor si nefamiliarizați cu
mediul implementării politicii;
5. Resursele necesare pentru a conduce schimbarea politicii, fie ca nu exista, fie ca nu se afla
la locul potrivit pentru ca bugetele sunt concepute într-un ciclu anual si nu pot include
resursele necesare pentru noi eforturi.
6. Schimbarea politicii necesita ca organizațiile guvernamentale sa se adapteze la aceste noi
sarcini, aceste schimbări făcându-se adesea cu dificultate. Noile politici presupun modificări
extensive sau chiar crearea de noi organizaţii.

42. Factorii favorizanți ai apariției unor disfuncționalități de implementare (în viziunea lui Brewer
Leon).

Brewer si Leon au identificat o serie de factori favorizanți ai apariției unor disfuncționalități in

implementarea politicilor. Dificultățile legate de punerea in aplicare cresc cu atât mai mult cu cat:
• Sursa politicii, nivelul autorităţii unde a fost conceput conţinutul se găsește mai departe de
executanți;
• Politica urmând a fi pusa in aplicare nu este suficient de clara si de precisa in formularea
programelor concrete destinate îndeplinirii obiectivelor dorite, fie din cauza caracterului prea
succint si prea abstract, fie din cauza complicațiilor pe care le comporta;
• Politica declanșează reacții ostile la nivelul opiniei publice in fata cărora executanții se simt
dezarmați;
• Executanții nu considera ca li se oferă stimulente pozitive pentru a reuși

43. Cauzele disfuncţionalităţilor de implementare determinate de birocrație.

Cauzele care țin de birocrație si care generează disfuncționalitățile care apar in momentul
punerii in aplicare sunt:
• Intervenția, in același domeniu, a mai multor politici diferite Slaba motivație a funcţionarilor
publici – cariera acestora comporta un minimum de avansare ierarhica garantata;
• Caracterul public al administrațiilor – obiectivul unei politici de stat include elemente normative
sau calitative, cum ar fi interesul general sau calitatea vieții;
• Modalitățile de gestiune administrativa;
• Natura tehnologiilor administrative - consta in a distribui hotărârile factorilor de decizie in sarcini
operaționale încredinţate factorilor de punere in aplicare sub forma de reguli si proceduri;

44. Factorii de alegere a tehnicilor şi metodelor de evaluare.

Alegerea metodelor si tehnicilor de evaluare depinde de urmatorii factori:

o tipul intervenției socioeconomice, respectiv in funcţie de aria politicilor publice: agricultura,
dezvoltare rurala, politici privind întreprinderile, transport, ocupare si resurse umane,
securitate, mediu, energie, cercetare etc;
o scopul evaluării: responsabilizarea, îmbunătăţirea managementului, explicarea a ceea ce
merge si ce nu etc.;
 o stadiul din ciclul programului sau politicii: analiza prospectiva sau retrospectiva;
o stadiul in procesul evaluării: planificarea si structurarea evaluării, obţinerea datelor, analiza
datelor, emiterea de concluzii.

45. Formulele de modificare a politicilor publice.

Howlett si Ramesh au arătat ca exista 2 tipuri distincte de formare a politicilor publice: invitarea
lecțiilor si formarea la nivel social. Aceste 2 tipuri de învățare implica cel puţin 2 formule de
modificare a politicilor publice:
 prima formula, mai normala, presupune reajutări minore ale politicilor si programelor ca
rezultat al învățămintelor trase
 cea de a doua formula, mai substanțiala, transforma fundamental politicile publice pe baza
formarii sociale si poate fi denumita schimbare paradigmatica a politicii publice.