STIINTA ADMINISTRATIEI

Note de curs

Curs 3
Metode si principii ale stiintei administratiei

3.1. Metodele de cercetare în ştiinţa administraţiei

1. Concepte şi metode de cercetare aplicate în administraţia publică
2. Metode de organizare utilizate în sfera administraţiei publice
3.2. Principii ale stiintei administratiei
1. Pricipii generale
2. Principii speciale

3. 1. Metodele de cercetare în ştiinţa administraţiei

1. Concepte şi metode de cercetare aplicate

în administraţia publică

Metoda sau metodologia înseamnă un mod organizat, sistematizat de gândire şi

activitate şi implică o direcţie susceptibilă de a fi definită şi urmată cu regularitate în
operaţiunile mintale. Metodologia, în general, reflectă complexitatea vieţii sociale pe care
omul caută să o cunoască mai bine, iar conţinutul său este independent de obiectul
cercetării. Ansamblul metodologic se află într-o continuă evoluţie, pe măsura amplificării
domeniului de investigare şi de cunoaştere. Metodologia este unitară, şi urmăreşte un
obiectiv dublu: cunoaşterea şi acţiunea.
Alături de metodologia cunoaşterii există o metodologie a acţiunii. În această
concepţie, metodologia constituie folosirea coerentă a diferitelor mijloace, în vederea
obţinerii unui rezultat. Prin prisma acestui conţinut dual, metodologia se găseşte
implicată în acţiunea dinamică şi contribuie la cercetarea eficienţei. Finalitatea sa constă
în a contribui la o mai bună cu-noaştere pentru a acţiona mai bine.
Metodologia cunoaşterii în administraţia constă dintr-un ansamblu de mijloace şi
proceduri utile, pentru a studia şi înţelege faptul şi fenomenul administrativ. A aplica
metodologia cunoaşterii la obiectul de cercetare alcătuit de administraţie, înseamnă a
constitui un sistem coerent de investi-gare, care asigură posibilitatea de a percepe şi
înţelege realitatea administrativă din oricare domeniu.
A percepe, a sesiza cu ajutorul gândirii, obiectul administraţiei înseamnă
delimitarea domeniului de investigare şi descoperirea elementelor sale constitutive.
Metodologia cunoaşterii facilitează înţelegerea realităţii administrative şi implicit
definirea obiectului cercetat.
Însăşi noţiunea de metodă în administraţia publică apare ca rezultatul unui
proces de teoretizare şi generalizare. Temeiul generalizării îl constituie activitatea
specifică domeniului administrativ, referitoare la rezolvarea problemelor concrete. Din
punct de vedere metodologic, în administraţia publică se pot distinge metode de
cercetare a administraţiei şi metode de organizare a acesteia. În demersul său, cercetătorul
care studiază administraţia publică trebuie să aibă în vedere două probleme:

1. delimitarea domeniului de studiu;

2. stabilirea tehnicilor de investigare pe care le va utiliza.
În privinţa delimitării domeniului de cercetare, studiile consacrate administraţiei
pot fi împărţite în două categorii şi anume: parţiale şi globale.
În cadrul studiilor parţiale intră monografiile de diferite tipuri care abordează: un
serviciu, un grup de servicii sau o direcţie administrativă, un corp de funcţionari publici,
administraţia urbană sau cea rurală, administraţia locală, etc.
În categoria studiilor globale (de ansamblu)se includ lucrări cu caracter general,
tratându-se în mod sistematic, ansamblul problemelor administraţiei.
La rândul lor tehnicile de investigare în administraţie ca ştiinţă socială, sunt
similare celor întâlnite la ştiinţele umaniste. Dintre asemenea tehnici şi metode, cele mai
importante sunt:
 cercetarea documentară, care se bazează pe studierea unor documente
administrative, precum statistici, acte normative, organigrame, ce permit o vedere clară şi
o înţelegere rapidă a unui serviciu administrativ. Analiza acestor elemente de studiu se
poate face, atât după o metodă de interpretare clasică (în care intră interpretarea
sociologică sau psihologică), cât şi după metoda cantitativă, care permite formularea unor
reguli sau principii;
 cercetarea directă, care poate fi extinsă atunci când vizează un organ
administrativ al statului, studiat prin sistemul eşantionului reprezentativ. De asemenea, se
poate utiliza cercetarea directă intensivă care presupune convorbiri cu funcţionarii
publici;
 utilizarea chestionarelor şi anchetelor. Această metodă constă în formularea
unei serii de întrebări concrete, lipsite de echivoc (pentru a nu genera interpretări diferite)
şi colectarea răspunsurilor de la persoane reprezentative din colectivitatea interogată.
Ancheta se concretizează într-un chestionar statistic şi priveşte situaţii care nu se pot
exprima în unităţi de măsură, iar aprecierea rezultatelor trebuie să rezulte doar din
prelucrarea materialului adunat.
Culegerea de informaţii prin metoda chestionării pe teren, se deosebeşte de
anchete prin faptul că răspunsurile definitive la un anumit grup de întrebări nu mai sunt
formulate direct de persoanele întrebate, ci de persoana care chestionează.
 metoda cazurilor, care este specifică administraţiei publice şi se utilizează cu
precădere în SUA şi Franţa. Cazurile concrete se pot referi, fie la o problemă generală
(elaborarea unei lucrări sau a unui plan de urbanism), fie la o problemă specială
(revocarea unui funcţionar). Cazul poate fi studiat şi dezbătut într-o instituţie universitară
sau într-un organism însărcinat cu formarea şi perfecţionarea funcţionarilor. Studiul
permite, fie descoperirea unor soluţii de îmbunătăţire a organizării administrative, fie
formularea de propuneri privind remedierea deficienţelor şi identificarea tendinţelor
generale;
 metoda statistică, de cercetare a faptelor, se caracterizează prin studierea
cantităţii fenomenelor. Ea se utilizează acolo unde fenomenele pot fi apreciate cantitativ,
iar valoarea metodei este determinată de comensurabilitatea cifrelor care permite
determinarea proporţiilor dintre fenomenele, în prealabil, evaluate.
 2. Metode de organizare utilizate în sfera administraţiei publice

În plan organizatoric, în metodologia de cercetare în administraţia publică ca şi

a celei private se pot distinge două faze:
a) stabilirea obiectivelor ce urmează a fi îndeplinite, care se cuprind într-un plan
de activitate al instituţiei respective;
b) realizarea activităţilor corespunzătoare acestui plan, prin acţiunea funcţiei de
control din procesul de administrare.
Întocmirea unui plan de activitate este indispensabilă în orice instituţie
administrativă. Conţinutul planului trebuie să fie în concordanţă cu obiectivele de
îndeplinit şi resursele disponibile. Planul se întocmeşte pentru a stabili o ierarhie a
obiectivelor şi a coordona activitatea în interiorul unei instituţii, în vederea atingerii unui
scop comun. Deşi se bazează pe folosirea la maximum a posibilităţilor existente,
alcătuirea planului trebuie să ţină seama şi de necesitatea constituirii unei rezerve.
Experienţa a demonstrat că întocmirea de planuri, fără conceperea de rezerve, duce la
apariţia unor deficienţe la nivelul compartimentelor funcţionale, care pot paraliza întreaga
activitate a instituţiei.
Este de dorit ca planul să fie complet, iar fiecare acţiune să aibă un termen precis
de realizare, precum şi resursele necesare.
În vederea realizării obiectivelor prevăzute în planul de activitate al instituţiei
administrative, se utilizează anumite metode de organizare, care contribuie, totodată, la
sporirea eficienţei activităţii în acest sector. Asemenea metode sunt:
1. Metoda utilizării de formulare adecvate activităţii instituţiilor din
administraţie. În acest fel, se asigură organului administrativ numai datele strict necesare
pentru rezolvarea problemei respective şi se realizează soluţionarea simplă şi rapidă a
cererilor. Folosirea formularelor tipizate este raţională şi se impune, deoarece evită
repetarea aceluiaşi text şi nu încarcă activitatea administraţiei cu examinarea unor date
inutile. Utilizându-se asemenea imprimate, se completează numai datele minime, pentru a
reflecta în documentul administrativ, ce urmează a fi emis, particularităţile individuale ale
cazului (numele şi domiciliul solicitantului etc.).
În ansamblu, extinderea folosirii formularelor în administraţia publică amplifică
eficienţa acestei activităţi şi îmbunătăţeşte raporturile dintre ea şi colectivităţile umane. În
viitor, pe măsura introducerii tehnicii de calcul moderne în administraţia publică, se
impune întrebuinţarea unor chestionare şi formulare cu un conţinut standardizat.

Pe de altă parte, folosirea de formulare cu un conţinut neadecvat sau situaţii pe

care acestea nu le prevăd, nu mai este raţională. Astfel, formularul poate să devină un
instrument eronat de lucru, deoarece el estompează particularităţile cazului concret. De
asemenea, nerespectarea unor limite raţionale, în utilizarea imprimatelor duce la
înstrăinarea de problemele cetăţeanului şi la pericolul unei activităţi mecanice care nu
ţine seama de situaţia reală, la irosirea resurselor umane.
2. Metoda colectării datelor necesare pentru soluţionarea cererilor. Activitatea
de rezolvare a unei cereri coincide cu circuitul lucrării respective între compartimentele
administrative de specialitate, care se cere a fi conceput pe baze raţionale. Prin circuitul
raţional al unei lucrări se înţelege utilizarea unei metode adecvate prin care să se asigure
obţinerea tuturor datelor necesare unei soluţionări concrete, cu un consum minim de efort
şi de timp, atât pentru administraţie cât şi pentru solicitant.
În statul de drept, timpul cetăţeanului este la fel de preţios ca acela al
funcţionarului public, urmărindu-se folosirea raţională a tuturor resurselor umane ale
societăţii. În acest scop, în administraţia publică se pot utiliza două modalităţi de
organizare a circuitului lucrărilor. În una dintre acestea, solicitantul care îşi înregistrează
cererea este obligat să anexeze documentele necesare rezolvării cazului său. În cealaltă,
solicitantul depune numai cererea, iar documentele necesare soluţionării sunt colectate de
către lucrătorii din administraţie.
Aşadar, în prima metodă, solicitantul este cel care pregăteşte dosarul,
prezentând documentele necesare, astfel încât instituţia publică să poată soluţiona cazul
pe baza actelor anexate, (aproape) fără nici un fel de investigaţii suplimentare. Deşi
metoda pare comodă şi simplă pentru ambele părţi, ea generează şi incoveniente. Astfel,
cu excepţia actelor de stare civilă care trebuie procurate de solicitant, de obicei,
rezolvarea problemei necesită colaborarea mai multor organe administrative diferite.
De exemplu, pentru a se elibera o autorizaţie de construcţie a unui imobil, este
necesar un aviz de la serviciul arhitecturii asupra proiectului, de la organele sanitare, de la
ROMTELECOM, ELECTRICA, DISTRIGAZ, etc. asupra respectării diferitelor cerinţe.
Or, dacă obligaţia de a colecta toate avizele revine solicitantului, el pierde mult timp,
deoarece fiecare instituţie analizează de la început cazul, înainte de a-şi da avizul. Normal
ar fi ca, problema să fie analizată prin colaborare şi numai cu privire la aspectele tehnice,
particulare, necesare la completarea dosarului respectiv.
De multe ori, din considerente de supraasigurare, i se cer solicitantului multe
acte inutile, de exemplu o serie de adeverinţe care confirmă datele deja existente în actele
dosarului.
Ca urmare, apare raţională doar cea de-a doua variantă, a rezolvării din oficiu
de către organul administrativ. În acest caz, solicitantul supune cererea spre soluţionare
instituţiei publice competente, anexând un minimum de documente. De exemplu, la
cererea pentru obţinerea unei autorizaţii de construcţie, se anexează planul acesteia, iar
toate documentele utile rezolvării ei, sunt colectate de instituţia administrativă care ia
decizia finală. Pentru aceasta, strângerea documentelor nu reprezintă un volum prea mare
de activitate.

În practică, cererea solicitantului şi documentele personale se trimit spre avizare

tuturor organelor interesate şi printr-o simplă rezoluţie, pe această cerere, se acordă avizul
necesar. Astfel, se realizează economii materiale şi de timp, deoarece analiza proiectului
se face în ansamblu, complet şi pe loc, atunci când instituţia publică întocmeşte un referat
sau acordă avizul său de specialitate.
Realizarea unui circuit raţional al lucrărilor se fundamentează pe studierea unor
probleme de organizare şi tehnică administrativă. În acest scop, este necesar să se
definească etapele soluţionării lucrărilor, care sunt:
 intrarea lucrării, care reprezintă momentul în care o instituţie administrativă
primeşte o problemă spre rezolvare. După primire, lucrarea trebuie imediat şi
necondiţionat înregistrată, prin atribuirea unui număr de ordine de către compartimentul
competent al instituţiei respective;
 soluţionarea lucrării, care ia forme concrete adecvate problemei de rezolvat
şi are loc pe durata de timp dintre intrarea lucrării şi transmiterea deciziei administrative
către persoana interesată.
Lungimea acestui interval de timp este influenţată de:
a) numărul locurilor de oprire ale lucrării, prin trecerea acesteia de la un
funcţionar la altul;
b) timpul de aşteptare, adică perioada în care documentaţia completă este
studiată în vederea adoptării deciziei;
c) durata etapei operative de luare a deciziei, respectiv intervalul în care
funcţionarul competent examinează piesele dosarului şi gândeşte asupra variantelor
posibile de soluţionare şi ia decizia.
Fundamentarea raţională a acestor etape se presupune respectarea unor condiţii,
şi anume:
 diminuarea locurilor de oprire a lucrărilor, eliminarea staţionărilor inutile;
 renunţarea la colectarea unor date inutile, de la alte compar-timente
specializate; un loc de oprire nejustificată tergiversează soluţionarea problemei şi
consumă timpul funcţionarilor cu lectura şi gândirea asupra unei lucrări a cărei rezolvare
nu este de competenţa lor.
 diminuarea timpului de aşteptare prin atribuirea dreptului de decizie chiar
funcţionarului care a studiat efectiv lucrarea, urmând ca în cazuri complexe să ceară
sprijinul şefului său direct.
3. Metoda repartizării funcţionarilor şi lucrărilor în instituţia administrativă.
Activitatea unei instituţii administrative este condusă de şeful acesteia, care răspunde de
organizarea ei raţională şi eficientă. Este eronată practica prin care şeful urmează să
rezolve cât mai multe lucrări; el soluţionează numai pe acelea care nu pot fi repartizate
spre soluţionare altor funcţionari.
Unii funcţionari lucrează direct cu publicul, la ghişee, alţii sunt implicaţi în
pregătirea deciziilor administrative. În practică se constată o tendinţă de a se repartiza un
număr prea mare de funcţionari în comparti-mentele care lucrează, fie direct cu şeful
instituţiei, fie la pregătirea deciziilor. Astfel, este afectată calitatea activităţii desfăşurate
cu publicul, prin apariţia unei aglomerări de solicitanţi care îşi pierd timpul aşteptând să
ajungă la ghişeu.

Desfăşurarea în condiţii normale a activităţii este determinată de modul de

organizare şi nu de excesul de personal. În limite raţionale, durata stabilită pentru
primirea solicitanţilor poate să fie mică, iar în restul timpului de lucru, trebuie să se
creeze condiţii ca funcţionarul să nu fie întrerupt de public. În practică, adesea aceste
proceduri de organizare nu sunt respectate. Astfel, în timpul de primire al solicitanţilor,
şeful compartimentului sau al instituţiei convoacă vreo şedinţă cu personalul, cheamă un
funcţionar pentru anumite consultaţii sau pleacă din instituţie, în loc să acorde audienţe.
De aceea, la repartizarea lucrărilor în instituţiile administrative trebuie să se aibă
în vedere necesitatea de a asigura servirea directă şi continuă a solicitanţilor. Este
considerată judicioasă o structură administrativă care permite ca, în condiţii normale de
activitate, conducătorul să dispună de o anumită rezervă, pe care o poate folosi în cazuri
de necesitate.
4. Metoda consfătuirilor. Această metodă reprezintă, modalităţi de coordonare a
activităţii, şi de popularizare, sau clarificare a anumitor probleme administrative.
Consfătuirile consumă o mare parte din timpul de lucru, mai ales al
funcţionarilor de conducere. Uneori, conducătorii nu mai au timp pentru a transmite
subordonaţilor recomandările făcute la asemenea întruniri; or, funcţionarii necunoscând
acele recomandări, îşi declină competenţa privind rezolvarea problemelor. Lucrările
aşteaptă să fie rezolvate de conducătorul instituţiei, în timp ce acesta participă la alte
consfătuiri, ceea ce înseamnă că activitatea lui nu este bine organizată.
Numărul consfătuirilor trebuie să fie raţional. În limitele raţionale, ele se
dovedesc a fi utile în activitatea administraţiei, facilitând realizarea unui acord rapid între
cei implicaţi. Consfătuirile simplifică rezolvarea problemelor şi facilitează colaborarea
organelor administrative şi, ca urmare, rolul lor se amplifică. Ele dau rezultate eficiente
dacă sunt pregătite şi organizate temeinic, cu un scop precis şi clar stabilit.

2.2. Principii ale stiintei administratiei

Principii generale aplicate în ştiinţa administraţiei

În ştiinţa administraţiei şi în activitatea din administraţia publică sunt utilizate,
atât principii cu un caracter general, aplicabile în toate domeniile de activitate
administrativă, cât şi principii specifice, anumitor activităţi din acest domeniu, precum:
organizarea; conducerea şi aplicarea metodelor.
Principiile generale folosite în ştiinţa administraţiei sunt:
1) administraţia publică se află în serviciul omului;
2) administraţia publică se subordonează interesului general (public);
3) adaptarea administraţiei trebuie să se adapteze la mediul în care-şi desfăşoară
activitatea;
4) cunoaşterea cerinţelor sociale actuale şi prevederea celor viitoare;
5) respectarea normelor de drept în înfăptuirea administraţiei publice;
6) asigurarea profesionalizării funcţiunii publice;
7) creşterea eficienţei administraţiei prin îmbunătăţirea permanentă a activităţii
şi structurii administrative.

Primul principiu este cel mai important şi constituie cheia de boltă a activităţii
administraţiei publice. Pornind de la faptul că, misiunea adminis-traţiei este de servire a
persoanei umane şi ca atare toate resursele şi metodele administraţiei sunt subordonate
acestui scop, acest prim principiu nici nu mai trebuie demonstrat.
El este însă fundamental, pentru că activitatea administraţiei se sprijină pe
moralitate, etică şi respect faţă de om. Aceste precizări sunt legiferate şi în Constituţia
ţării noastre din 1991, chiar în primul articol; astfel România este considerată “stat de
drept, democrat şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor,
libera dezvoltare a personalităţii umane şi dreptatea, reprezintă valori supreme şi sunt
garantate.”
Realizarea dreptăţii înseamnă judecata după lege, după conştiinţa şi morala
creştină. Uneori, o lege poate fi eronată sau nedreaptă şi atunci, realizarea dreptăţii
constituie un imperativ fundamentat pe principii constituţionale, superioare legii
respective. În acest mod, apare distincţie între dreptate şi legalitate.
Aplicarea aceluiaşi principiu necesită soluţionarea unor probleme diverse şi
generează totodată nevoia de a răspunde la întrebări, cum sunt:
  dacă activitatea administraţiei dintr-o ţară sau alta se sprijină întotdeauna pe
acest principiu;
 care metode şi tehnici administrative corespund cel mai bine concepţiei
democratice;
 cetăţeanul poate fi convins de obligaţiile pe care le are în comunitate, prin
metode de constrângere sau dimpotrivă, conştientizează singur acest lucru;
Principiul la care ne-am referit mai este necesar şi pentru a evita transformarea
administraţiei într-o instituţie aflată în slujba ei însăşi, care ar deveni un sistem închis şi
cu o structură tot mai încărcată, fiind excesiv de birocratizată. Funcţionarul public nu se
află în slujba statului, ci a cetăţeanului şi acesta este un laitmotiv al activităţii cotidiene pe
care o desfăşoară şi căreia trebuie să-i descopere profunda semnificaţie.
Al doilea principiu reprezintă o consecinţă firească şi se intercondiţionează cu
primul principiu. Dacă administraţia are ca obiectiv servi-rea omului, fără îndoială că
trebuie să servească pe toţi membrii colectivităţii respective. În acest mod, este acoperit
interesul public.
Desigur că, la scara societăţii, primează interesele comune ale membrilor
colectivităţii; interesul general are mai mare importanţă decât interesul unui singur om.
Ca atare, în activitatea administraţiei publice trebuie să se respecte această prioritate; mai
mult, administraţia este obligată să satisfacă interesele generale, apărarea societăţii şi a
ordinii publice, mer-gând până la a sacrifica interesele individuale.
Privilegierea cerinţelor generale, de către administraţie, nu diminuează
importanţa primului principiu; tocmai faptul de a fi în slujba omului impune
administraţiei publice să dea prioritate satisfacerii cerinţelor sociale; altfel ar fi periclitată
însăşi existenţa umană.
Cel de-al treilea principiu presupune ca, în vederea îndeplinirii obiectivelor
sale, administraţia să se adapteze în mod continuu mediului în care evoluează. Astfel, se
creează posibilitatea ca aparatul ei administrativ să fie pregătit, în orice moment, pentru a
face faţă circumstanţelor aflate în continuă transformare. Acest principiu este perceput şi
ca o obligaţie a administraţiei publice de a acoperi cu resursele disponibile necesităţile
mereu crescânde ale vieţii sociale.

Totodată, aplicarea principiului respectiv asigură concretizarea în practică prin

administraţia publică a sarcinilor încredinţate de puterea politică.
În aplicarea principiului al patrulea, de cunoaştere a cerinţelor sociale actuale
şi de previziune a celor viitoare, administraţia trebuie să fie organizată temeinic, pentru a
răspunde exigenţelor cetăţenilor. Este necesară cunoaşterea profundă a cerinţelor fiecărei
colectivităţi. Pe baza studierii datelor statistice şi a altor metode de cercetare,
administraţia va căuta să prevadă care sunt domeniile în care se înregistrează mutaţii
mari, unde, cerinţele vor creşte mai mult, pentru orientarea adecvată şi intensificarea
eforturilor sale.
Potrivit principiului al cincilea, întreaga activitate din administraţia publică,
funcţionarea aparatului instituţional trebuie să se realizeze într-un cadru legal, conform cu
prevederile actelor normative în vigoare. Prin aplicarea acestui principiu se creează în
administraţie premise pentru o activitate raţională şi eficientă, în interesului cetăţeanului
şi al societăţii. Dimpotrivă, nerespectarea acestui principiu face ca activitatea din admi-
nistraţie să fie iraţională şi neeficientă, sau mai grav, devine posibil ca actele emise să nu
aibă caracter legal, urmând a fi anulate de însăşi instituţia publică emitentă.
În concluzie, nu se poate invoca preocuparea de a asigura realizarea eficienţei,
pentru a justifica o ilegalitate.
În concordanţă cu principiul al şaselea, aplicarea cu succes a principiilor
anterioare, necesită o pregătire corespunzătoare a personalului instituţiilor administrative.
Acest aspect este deosebit de important, deoarece nivelul calitativ profesional al
funcţionarilor determină calitatea actului administrativ. În acest context, prezintă o
importanţă majoră, adoptarea şi aplicarea în practică a unui Statut al funcţionarilor
publici, în care să fie reglementate drepturile şi obligaţiile acestora, inclusiv asigurarea
condiţiilor de remunerare a acestora, corespunzător funcţiei îndeplinite şi de manifestare
a deontologiei profesionale.
Conform celui de-al şaptelea principiu, cercetările întreprinse în administraţia
publică urmăresc îmbunătăţirea continuă a activităţii şi structurii acesteia. Mersul
ascendent al societăţii impune pentru ştiinţa administraţiei publice elaborarea unor noi
soluţii, adaptate mereu realităţilor economice şi sociale. În acelaşi timp, toate obiectivele
administraţiei publice nu pot fi concepute şi materializate decât în condiţii de eficienţă şi
raţionalitate. De aceea, ştiinţa administraţiei a fost caracterizată şi ca o ştiinţă a
principiilor raţionale ale administraţiei, iar administraţia publică este privită şi ca “ştiinţa
eficienţei administrative”, deoarece eficienţa apare ca un deziderat, fundamental ce
vizează îndeplinirea sarcinilor cu rezultate pozitive maxime, dar cu un consum minim de
resurse.

Principii specifice ştiinţei administraţiei

Pe lângă principii generale, există şi principii specifice ale ştiinţei
administraţiei, care se aplică numai în anumite segmente de activitate, cum sunt
organizarea, conducerea, metodologia utilizată. Aceste principii cu caracter special sunt:
1. organizarea unitară;
2. autonomia de organizare;
3. conducerea unitară;
4. participarea funcţionarilor la conducerea instituţiilor;
5. comunicarea directă dintre şef şi funcţionari;
6. recunoaşterea meritelor ce revin funcţionarilor;
7. simplificarea activităţii şi structurii administraţiei

1. Diversitatea formelor în activitatea de organizare a determinat cerinţa

elaborării unei concepţii de organizare unitară în acest domeniu. Utilitatea acestui
principiu decurge din faptul că evită tendinţele divergente care pot apărea în domeniul
organizării, datorită numărului mare de instituţii publice. O organizare diversă, cu
structuri diferite de la un aparat administrativ la altul, creează disfuncţionalităţi în planul
conducerii, coordonării şi controlului. De aceea, nu se recomandă o organizare perfectă,
din punct de vedere teoretic, la nivelul unei instituţii administrative, (care ar contraveni
funcţionării ansamblului), deoarece rezultatul activităţii tuturor instituţiilor publice este
mult mai important decât o performanţă singulară.
Acest principiu are aplicabilitate pe plan naţional, deoarece administraţia locală
de specialitate este subordonată administraţiei centrale, iar aceasta, la rândul său, este
subordonată Guvernului.
 2. În concordanţă cu principiul anterior, acţionează al doilea principiu în
activitatea administrativă, şi anume, autonomia de organizare. Conceptul de autonomie se
explică prin însuşirea structurilor sociale de a fi autoreglabile.
Administraţia publică reprezintă un subsistem al societăţii, iar instituţiile publice
sunt ansambluri concrete, capabile să soluţioneze problemele legate de activitatea şi
structura lor.
De aceea, instituţiilor administrative beneficiază de autonomie relativă şi sunt
capabile să se autoregleze. Aceasta înseamnă că ele au posibilitatea să se adapteze la
sarcinile care le revin, să caute soluţii pentru rezolvarea fiecărui caz în parte, să-şi
realizeze singure scopul. Autonomia de organizare urmează a se manifesta, însă, într-un
cadru legal, cu respectarea normelor juridice şi reprezintă ceea ce se numeşte puterea de
apreciere sau puterea discreţionară a administraţiei.
În lipsa autonomiei, instituţiile publice nu ar putea fi raţional organizate,
deoarece pentru funcţionarea lor ar fi necesar un număr prea mare de instrucţiuni
detaliate. Respectarea acestui principiu face ca instrucţiunile care se referă la instituţiile
administraţiei să stimuleze caracteristica lor de autoreglare; în caz contrar, s-ar majora în
mod nejustificat cheltuielile aparatului administrativ.
3. Principiul conducerii unitare se află în concordanţă cu cel al organizării
unitare şi reprezintă o cerinţă obligatorie în orice condiţii şi la toate nivelurile activităţii
sociale.
O conducere realizată pe baze ştiinţifice asigură o unitate fermă, atât în planul
gândirii, cât şi în cel al acţiunii. Dar această unitate nu este incompatibilă cu un schimb
liber de păreri, în cadrul căruia pot să apară şi puncte de vedere diferite. Astfel, în faza de
elaborare a deciziilor, trebuie asigurate condiţii pentru dezbaterea complexă a
problemelor şi realizarea unei largi confruntări de opinii, în scopul fundamentării cât mai
temeinice a soluţiilor. Însă, odată ce s-a ajuns la o concluzie şi s-a adoptat o decizie,
aceasta devine obligatorie pentru toţi, chiar şi pentru cei care au avut altă părere.
Realizarea conducerii unitare în administraţia centrală este compatibilă cu
asigurarea autonomiei locale în unităţile teritorial-administrative, care trebuie să satisfacă
cerinţele colectivităţilor locale, dar să nu contravină principiului unităţii.
În practică, pentru realizarea acestui principiu este necesar ca fiecare şef al unei
instituţii publice să stabilească o direcţie unitară de acţiune, de la care să nu admită
abateri. În acest sens, se impune respectarea regulii ca orice funcţionar să depindă
ierarhic de un singur şef şi să nu primească, în acelaşi timp, dispoziţii de la mai mulţi şefi.
4. Participarea funcţionarilor la activitatea de conducere presupune consultarea
sistematică a acestora asupra stabilirii sarcinilor care le revin, întrucât de efortul lor
depind în ultimă instanţă, realizările în plan administrativ. Astfel, orice conducător
eficient trebuie, nu numai să încurajeze funcţionarii în iniţiativele lor, dar să le acorde
anumite răspunderi în planul conducerii, în limita competenţelor pe care le au. Pentru a
crea un climat de colaborare, conducătorul cere, ori de câte ori are posibilitatea, sugestii
şi propuneri de la subalterni. Această metodă are efecte psihologice semnificative, dacă
funcţionarii care participă la elaborarea programului sau a deciziilor respective le
consideră ca fiind ale lor şi, în consecinţă asumă răspunderea pentru îndeplinirea
acestora. Se porneşte, deci, de la premisa că, interesul pentru deciziile proprii este mai
mare decât faţă de ale celorlalţi. A da colaboratorilor sentimentul că ei şi-au stabilit
propria lor sarcină, este metoda cea mai potrivită de a obţine de la ei rezultate superioare.
 Aplicarea acestui principiu necesită respectarea anumitor reguli, dintre care
menţionăm:
 după elaborarea unei decizii, ultimul cuvânt trebuie să-l aibă şeful
instituţiei/compartimentului, care urmează să-şi asume direct răspunderea;
 colaboratorii trebuie moderaţi, pentru a nu aduce puncte de vedere parţiale
care să prejudicieze viziunea unitară realizată şi pentru a elimina gradul de influenţă
asupra celorlalţi funcţionari.
 dacă colectivul de funcţionari nu poate aduce o contribuţie reală la luarea
deciziei, este inutil să i se ceară părerea, mai ales, în anumite probleme care-i depăşesc
competenţa;
 este recomandabil ca, ori de câte ori se ia o decizie la care unii funcţionari au
avut un rol deosebit, să se menţioneze numele şi contribuţia lor. În acest mod se
încurajează spiritul de colaborare cu efecte favorabile pentru viitor, ca şi spiritul de
solidaritate pentru acţiunile efectuate în comun.
5. Funcţionarii publici îşi îmbunătăţesc rezultatele, dacă sunt bine şi la timp
informaţi de către superiorii lor. Dacă şeful ascunde faţă de funcţionari condiţiile în care
se înfăptuieşte misiunea instituţiei în ansamblu, dificultăţile apărute sau rezultatele
obţinute în fiecare etapă, colectivul de funcţionari este lipsit de informaţiile necesare
pentru realizarea în condiţii de eficienţă a activităţii sale.
Funcţionarii care nu sunt ţinuţi la curent cu activitatea instituţiei, se consideră
diminuaţi în valoarea lor profesională, lipsiţi de încrederea şi respectul pe care le merită.
Comunicarea conferă substanţă, atât acţiunilor realizate, cât şi colaborării dintre
conducere şi funcţionari. Conducătorul care consideră că-şi sporeşte puterea, păstrând
anumite secrete faţă de colaboratorii săi direcţi, greşeşte şi astfel scade eficienţa
activităţilor respective.
Se apreciază că cea mai judicioasă metodă de comunicare a şefului constă în a se
adresa direct funcţionarilor pentru a-i cunoaşte, a-i înţelege, a-i cointeresa şi a-i integra
creator în structura funcţională a instituţiei publice.
Cunoaşterea subordonaţilor nu se poate obţine numai prin mijloace obiective,
dar nici prin mijloace pur personale, care diminuează autoritatea şi obiectivitatea şefului.

“Este de preferat ca şeful să nu se amestece în problemele prea intime sau particulare ale
colaboratorilor, chiar dacă cunoscându-le, obţine informaţii mai precise. Atunci când este
necesar să se obţină şi unele date despre viaţa particulară a subalternilor, ele trebuie
reduse la strictul necesar şi urmează a fi bine verificate. Utilizarea lor nu are justificare
decât în interesul funcţionarilor sau al activităţii instituţiei. Dacă informaţiile deţinute au
un caracter confidenţial sau pot aduce prejudicii celui în cauză prin difuzarea lor, discreţia
devine obligatorie; ea ţine de secretul profesional şi de moralitatea şefului”.
6. Una din modalităţile cele mai simple, dar eficiente de a stimula funcţionarii şi
a le îmbunătăţi activitatea, constă în a-i aprecia şi a-i premia. Aprecierea trebuie să fie
meritată şi sinceră. Dacă recompensa se acordă pe nedrept, ea îl demobilizează pe cel
care beneficiază de ea, întrucât acesta nu mai depune nici un efort pentru a-şi depăşi
valoarea. În acelaşi timp, ea are rezultate negative şi pentru ceilalţi funcţionari, deoarece
în loc să-i stimuleze spre o activitate merituoasă, îi incită la acţiuni de captare a
bunăvoinţei şefului.
Pe de altă parte, pentru a eficientiza activitatea instituţiei, un conducător trebuie
să aplice sancţiuni funcţionarilor nedisciplinaţi sau care au greşit. O conduită corectă din
partea şefului contribuie la satisfacerea interesului reciproc al instituţiei şi funcţionarilor.
În practică, conducătorul instituţiei publice obţine de la funcţionari rezultate
superioare, în măsura în care el manifestă interes şi pentru realizarea aspiraţiilor
personale ale acestora. Ar constitui o eroare dacă s-ar considera că toţi funcţionarii dintr-o
instituţie servesc scopurile acesteia; unii dintre funcţionari nu colaborează, decât în
măsura în care îşi ating şi scopurile proprii.
Însă, un conducător eficient urmează să utilizeze aspiraţiile personale ale
funcţionarilor, pentru realizarea scopurilor instituţiei, satisfăcând în acelaşi timp şi
interesele celor în cauză.
7. Principiul simplificării activităţii şi structurii administraţiei se opune
supradimensionării aparatului de stat, funcţionării unor structuri paralele cu atribuţii
similare, birocraţiei inutile, soluţiilor complicate şi formularisticii voluminoase. Toate
acestea au efecte dăunătoare şi costuri nejustificate. Simplificarea administraţiei, implicit
a aparatului administrativ de stat, trebuie să se facă în mod raţional, în concordanţă cu
cerinţele reale ale bunei funcţionări a instituţiilor publice.
În acest sens, se disting două direcţii principale de acţiune:
 o simplificare internă, realizată din interiorul organelor şi instituţiilor publice
şi care se referă la activitatea şi structura acestora. Astfel, se elimină formele de activitate
şi acţiunile inutile, precum şi structurile neraţionale;
 o simplificare externă care se referă la activitatea şi structura exterioară a
administraţiei publice şi se efectuează la nivelul ministerelor şi celorlalte organe centrale
şi locale. În acest mod, se elimină activităţile paralele, inutile şi compartimentele
intermediare a căror existenţă nu se justifică.
Literatura europeană de specialitate reţine şi alte principii specifice
administraţiei, care pot avea fie efect de activare (principii proactive), fie de restrângere
(principii de restricţionare) a activităţii acestui sector.
Aceste principii caracterizează sectorul public şi arată prin ce se diferenţiază o
organizaţie publică de una privată. Sunt două grupe de principii – principii restrictive şi
principiile de acţiune (proactive).

I. Principiile restrictive (de restricţionare) sunt: legalitatea, egalitatea,

obiectivitatea şi continuitatea.
Aceste principii se caracterizează prin obligativitatea îndeplinirii lor de către
puterile publice, iar în caz contrar, cetăţeanul poate formula o plângere la tribunal. Se
întâlnesc în textele Constituţiei într-o formă explicită şi au un caracter reactiv.
1. Principiul legalităţii presupune că prestarea serviciilor trebuie să se realizeze
în conformitate cu norma aplicabilă (legea) şi cu supunerea faţă de principiile dreptului,
atât în administraţia publică cât şi în cea privată.
2. Egalitatea urmăreşte promovarea echităţii cu privire la accesul la serviciile
publice, atât din punct de vedere geografic, cât şi din cel al diferitelor categorii de
utilizatori (ex: scrisorile trebuie să ajungă în orice colţ al ţării, timbrul costând la fel).
3. Obiectivitatea are în vedere ca serviciile să fie prestate cu imparţialitate,
justiţie şi interes general.
4. Pe baza principiului continuităţii, prestarea serviciilor trebuie să se realizeze
(ţinând cont de specificul fiecărui sector) de o manieră permanentă, regulată şi
neîntreruptă (ex: poşta trebuie să funcţioneze permanent, poliţia trebuie să protejeze
cetăţenii mereu etc.).

II. Principiile proactive – pot apărea în textele constituţionale, dar nu sunt

exigibile în faţa tribunalelor. Aceste principii demonstrează dorinţa prestării serviciului în
condiţiile cele mai bune, din partea organizaţiei.
Faţă de principiile reactive, aceste principii propun ca administraţia să întâmpine
evenimentele, să caute o soluţie la probleme chiar înainte ca acestea să apară, să conteze
pe ajutorul cetăţenilor săi.
1. Transparenţa – cu excepţia serviciilor secrete ale statului – trebuie să dea
posibilitatea cetăţenilor şi utilizatorilor să participe la asigurarea unei funcţionări corecte
a activităţii, să dispună de informaţie, ca bază de dialog între administraţie şi cetăţean. De
asemenea, transparenţa trebuie să servească drept instrument de control a administraţiei
publice din partea cetăţenilor. Acest principiu nu operează în sectorul privat.
2. Participarea statuează concepţia potrivit căreia, cetăţeanul este în acelaşi
timp “utilizator şi proprietar” al serviciilor publice private, în calitatea sa de contribuabil.
Rezultă astfel că, participarea sa este garantată pentru ca serviciul să fie prestat corect,
chiar prin implicarea cetăţeanului în colaborare cu unitatea prestatoare.
3. Responsabilitatea se referă la măsura în care organizaţia publică se face
responsabilă de prestarea serviciului (în faţa Parlamentului dar şi în faţa cetăţenilor). Este
responsabilitatea statului în faţa societăţii civile, nu numai pentru serviciile pe care el le
prestează dar, în general, şi pentru bunăstarea generală pe care o realizează prin
intermediul altor participanţi implicaţi în crearea avuţiei naţionale.
4. Economia, eficienţa, eficacitatea. Toate aceste trei principii se orientează
spre acelaşi scop şi anume, o utilizare mai bună a banilor contribuabililor. Astfel, prin
economie, sectorul public trebuie să aplice reguli de austeritate pentru a se reduce
cheltuiala publică la cât mai mult posibil. Acest principiu se relaţionează direct cu
principiul eficienţei, conform căruia obiectivele publice trebuie să se obţină cu cel mai
mic număr de resurse posibile. Eficacitatea se referă, în exclusivitate la îndeplinirea
obiectivelor în condiţii corespunzătoare bazate, fie pe maximizarea efectelor, fie pe
minimizarea eforturilor.