Sunteți pe pagina 1din 34

Capitolul I

Autorităţi ale administraţiei publice locale

1. Administraţia publică locală în cadrul administraţiei


publice româneşti
1.1 Noţiunea de administraţie publică

Conform literaturii de specialitate, analizei materialelor faptice, precum


şi tradiţiilor româneşti în domeniu, apariţia şi evoluţia instituţiei administraţiei
publice locale în ţara noastră s-au desfăşurat în directă legătură cu complexul
economic şi politico-juridic al societăţii româneşti. Specialiştii în istorie şi drept
împart opinia unanimă că bazele organizării administrative moderne au fost
puse de ’’ Legile pentru înfiinţarea consiliilor judeţene şi de organizare
comunală’’ din 1864 promulgate de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Administraţia publică s-a dezvoltat ca o anexă a puterii executive, pe
măsura extinderii sarcinilor pe care guvernarea şi le-a asumat sau a celor care i-
au fost impuse într-un fel sau altul de către societate. Noţiunea de administraţie
este mai largă decât aceea de administraţie publică, ea cuprinzând şi
administraţia particulară. Ca orice activitate umană, atât administraţia publică
cât şi cea particulară urmăresc un scop, utilizând anumite mijloace.
Spre deosebire de administraţia privată, administraţia publică urmăreşte
satisfacerea interesului public, a utilităţii publice, în mod dezinteresat, inclusiv
prin realizarea de servicii publice. Mobilul activităţii administraţiei publice este
satisfacerea, în mod regulat şi continuu , a unor cerinţe esenţiale, comune
întregii colectivităţi umane, care exced prin amploarea lor, sunt nerentabile şi
nimeni nu s-ar oferi să le asigure. 1

1
E. Bălan, Instituţii de drept public, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 17
Prin administraţia publică se realizează funcţia executivă a statului, rolul
acesteia fiind organizarea executării şi executarea concretă a legilor.
Administraţia publică cuprinde organele administraţiei publice centrale şi
serviciile lor descentralizate, precum şi organele administraţiei publice locale.
Toate aceste autorităţi publice îşi desfăşoară activitatea sub conducerea generală
a Guvernului.
Noţiunea de administraţie publică poate fi privită din două
perspective:
 În sens formal, prin administraţie publică înţelegem ansamblul
autorităţilor şi instituţiilor publice care realizează, pe baza şi în vederea executării
legii, o activitate cu un anumit specific.1
Administraţia publică reprezintă un proces continuu, o activitate neîntreruptă,
adaptată permanent la condiţiile dinamice ale mediului social. Pentru
recunoaşterea completă a fenomenului administrativ este necesară cercetarea
administraţiei publice în raport cu mediul social, care exercită o influenţă
considerabilă asupra fenomenelor şi a conţinutului activităţilor organelor
administraţiei, asupra psihologiei şi comportamentelor individuale şi colective
ale personalului administraţiei.
 În sens material, prin administraţie publică înţelegem activitatea de
organizare a executării şi de executarea în concret a legilor de către autorităţile care
compun acest sistem, în vederea satisfacerii intereselor generale, scop în care adoptă
acte juridice, organizează şi asigură buna funcţionare a serviciilor publice şi execută
anumite prestaţii către populaţie.2
Executarea legii se organizează prin activităţile executive cu caracter de
dispoziţie, stabilindu-se reguli de conduită pentru terţi. Aceste activităţi se

1
A. Trăilescu, Drept administrativ, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1
2
Idem
realizează prin acte juridice, operaţiuni administrative, fapte materiale înfăptuite
de titularii funcţiilor publice din sistemul organelor administraţiei publice.
Administraţia publică în sens material nu se poate reduce la activităţile
executive de dispoziţie, ci ea constă şi în diferite prestaţii realizate pe baza şi în
executarea legii , pentru îndeplinirea interesului general, prin asigurarea de
servicii publice. Dacă o anumită activitate constituie administraţia publică,
aceasta se datorează faptului că este preluată de către stat, de o colectivitate
locală sau de organisme ale acestora.
Din punct de vedere al dreptului administrativ, prin structura administraţiei
publice înţelegem ansamblul organelor administrative( elemente de bază )
ordonate şi dispuse pe orizontală sau verticală, după anumite criterii ( teritorial
şi funcţional ), pe baza unor reguli bine determinate şi între care se stabilesc o
varietate de raporturi administrative.1
Potrivit criteriului teritorial, autorităţile administraţiei publice se împart în
autorităţi centrale şi autorităţi locale, după raza teritorială în care activează,
colectivitatea de cetăţeni fiind aceea care motivează existenţa structurii
teritoriale a administraţiei publice. Astfel, autorităţile centrale acţionează în
interesul colectivităţii umane existente la nivelul sistemului global, deci la
nivelul statului, iar autorităţile locale, pentru rezolvarea intereselor
colectivităţilor locale. Cât priveşte criteriul funcţional, acesta divide
autorităţile administraţiei publice în autorităţi cu competenţă generală şi
autorităţi cu competenţă de specialitate.
În concluzie, administraţia publică, privită ca activitate, reprezintă
acţiunea unor oameni, desfăşurată în sens general şi în regim de putere publică,
în scopul organizării executării în concret a legii. Administraţia publică are ca
obiectiv realizarea valorilor politice, care exprimă interesele generale ale
1
C. Manda, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2005, p. 30
societăţii, interese care sunt formulate prin lege. Instituţiile sistemului
administraţiei publice au misiuni care ţin de conţinutul activităţii administrative,
activităţi de gestiune, şi nu de putere politică.
Ca activitate statală, administraţia publică este strâns legată de puterea
executivă a statului.

1.2. Rolul administraţiei publice locale

Analizând textele articolelor 121 şi 122 din Constituţia României,


republicată, concluzionăm că rolul administraţiei publice locale, constă, în
principal, în a rezolva treburile politice şi a asigura, în acest cadru, interesele
colectivităţilor locale, conform nevoilor şi cerinţelor exprimate de acestea,
strâns legate de specificul unităţii administrativ-teritoriale de care ele aparţin.
Apoi, din analiza dispoziţiilor generale ale Legii nr. 215/ 2001 a administraţiei
publice locale şi, în mod deosebit a art. 3, alin. (1), rezultă că menirea
administraţiei publice locale este de a rezolva şi de a gestiona, prin autorităţile
sale autonome, în nume propriu şi sub responsabilitatea lor, o parte
importantă a treburilor publice, în interesul colectivităţilor locale pe care le
reprezintă.
Raportat la instrumentele concrete, la domeniile de activitate ce stau la
îndemâna autorităţilor administraţiei publice locale, potrivit competenţelor
stabilite prin legea administraţiei publice locale, pentru realizarea acestor
deziderate şi îndeplinirea efectivă a rolului stabilit de constituant şi legiuitor
autorităţile locale alese exercită următoarele funcţii concretizate în trei mari
funcţii ale administraţiei publice locale şi anume:
1. Cea politică:
 Funcţia de dezvoltare a democraţiei locale şi a vieţii politice locale
 Funcţia de garant al respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor pe plan local
 Funcţia de limitare a puterii guvernanţilor pe plan local prin transferarea
rezolvării problemelor locale către colectivităţile locale
2. Cea administrativă:
 Funcţia de rezolvare a treburilor publice şi organizare a serviciilor
publice de interes local, în vederea satisfacerii nevoilor şi intereselor locale
 Funcţia de organizare a executării şi executarea în concret a legii, prin
asigurarea realizării interesului general în plan local şi armonizarea acestuia cu
interesul local
3. Cea economico- financiară:
 Funcţia economico – financiară, prin administrarea patrimoniului local şi
stabilirea de impozite şi taxe locale
În ceea ce priveşte caracteristicile administraţiei publice locale, analizând
dispoziţiile constituţionale, a prevederilor legii administraţiei publice locale, se
evidenţiază următoarele caracteristici principale:
 Administraţia publică locală nu mai este o administraţie de stat, ci o
structură administrativă care permite colectivităţilor locale să-şi rezolve treburile
publice locale prin autorităţi administrative proprii, sub controlul autorităţilor centrale
 Administraţia publică locală are la baza organizării şi funcţionării sale
principiul descentralizării, autonomiei locale şi cel al deconcentrării serviciilor
publice
 Administraţia publică locală cuprinde în sfera sa autorităţile
administrative autonome: comunale, orăşeneşti şi judeţene, consiliile locale şi
primarii, consiliul judeţean şi serviciile publice organizate în sub ordinea ori sub
autoritatea acestor autorităţi publice locale
 Între autorităţile de la nivelul comunelor şi oraşelor şi cele de la nivelul
judeţului nu există raporturi de subordonare
 Relaţiile administraţiei publice locale cu administraţia publică centrală de
specialitate sunt relaţii specifice de colaborare, cooperare şi conlucrare, ce se
constituie într-un regim de co-administrare
 Administraţia publică locală îşi trage forţa sa din voinţa alegătorilor
locali pe care îi reprezintă şi în numele cărora acţionează1
 Administraţia publică locală este un concept ce desemnează un corp de
funcţionari publici care prestează servicii publice pentru colectivitatea naţională şi
pentru colectivităţile locale2

În concluzie, administraţia publică locală, în sistemul constituţional


românesc, se constituie într-un mecamism distinct, într-o instituţie
fundamentală a societăţii româneşti contemporane, a cărei organizare şi
funcţionare implică, pe de o parte, rezolvarea treburilor publice şi asigurarea
realizării intereselor şi nevoilor specifice ale colectivităţilor locale, iar, pe de
alta parte, transpunerea în viaţă a principiilor statului de drept şi ale democraţiei
în plan teritorial.3

1.3. Principiile administraţiei publice


Administraţia publică trebuie să răspundă unor exigenţe sporite legate de
buna gestionare a problemelor comunităţilor locale şi a intereselor membrilor
acestora. Din aceste exigenţe rezultă principiile potrivit cărora este organizată şi
1
Art 121, alin. (1) şi art. 122, alin. (2) din Constituţia României, republicată
2
C. Manda, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 216
3
C. Manda, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 219
funcţionează administraţia publică din România. Temeiul legal al principiilor
cadru se regăseşte atât în Constituţia României cât şi în Legea nr. 215/ 2001,
legea administraţiei publice. Fiecare sistem administrativ prezintă
particularităţile sale, astfel principiile cadru determină relaţiile stabilite între
diferitele paliere administrative în cadrul raporturilor centru-local ( principiul
descentralizării, principiul autonomiei locale, principiul deconcentrării
serviciilor publice) şi autorităţi-cetăţeni ( principiul eligibilităţii, principiul
legalităţii şi principiul consultării cetăţenilor).
Din punct de vedere etimologic cuvântul „ principiu ” provine de la
latinescul „ principium ” care poate însemna obârşie. În sensul obişnuit
cuvântul „ principiu ” se foloseşte pentru a desemna un element fundamental,
idee, cadru lege pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic,
juridic, o normă de conduită.1 Sensul plural „ principii ”, cuprinde totalitatea
legilor şi a noţiunilor cadru ale unei discipline sau a unui sistem sau ramuri de
drept.
Administraţia publică în accepţiunea de activitate poate exista şi se poate
desfăşura normal numai prin intermediul unei structuri organizatorice
corespunzătoare care poartă aceeaşi denumire – administraţie publică.
Administraţia publică este guvernată de câteva principii fundamentale care
instituie obligaţia ca întreaga activitate a autorităţilor administrative să se
organizeze şi să funcţioneze cu respectarea strictă şi riguroasă a limitelor
stabilite de Constituţie şi legea cadru, L. 215/ 2001 Legea administraţiei publice
locale2 cu modificările aduse prin L. Nr. 286/ 2006.

1
DEX 98, Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de lingvistică „ Iorgu
Iordan”, Ed Univers Enciclopedic, 1998
2
M. Voican, Principiile cadru ale administraţiei publice locale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.
16
Deşi Constituţia României, în Titlul III Autorităţile publice, la Capitolul
Administraţia publică, Secţiunea a- 2 – a Administraţia publică locală, art. 120
Principii cadru, instituie numai trei principii constituţionale, legea cadru a
administraţiei publice locale consfinţeşte ca principii un număr de şase principii
cadru:
 Principiul descentralizării
 Principiul autonomiei locale
 Principiul deconcentrării serviciilor publice
 Principiul eligibilităţii
 Principiul legalităţii
 Principiul consultării cetăţenilor
Deşi Constituţia nu menţionează în mod expres decât trei din cele şase
principii, în alte articole constituţionale putem regăsi referiri şi la celelalte
principii. Despre principiul eligibilităţii se vorbeşte în Titlul III Autorităţile
publice, Capitolul V Administraţia publică, Secţiunea a-2-a Administraţia
publică locală când în art. 121 Autorităţi comunale şi orăşeneşti se menţionează
că autorităţile administraţiei publice sunt alese în condiţiile legii. Principiul
legalităţii, organizării şi funcţionării administraţiei publice locale îşi are
originea în prevederile din Titlul II Drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale, Capitolul I Dispoziţii comune în art. 16 Egalitatea în drepturi,
unde aliniatul 2 statuează faptul că toată lumea trebuie să se supună legii.Astfel
toate cele şase principii au dublă natură constituţională dar şi legală.

1.3.1. Principiul descentralizării


În sens generic, descentralizarea implică depărtarea de centru sau
deplasarea de la centru către margine.
În contextul administraţiei publice, descentralizarea înseamnă transferul vertical
de autoritate sau responsabilităţi de la guvernul naţional către autorităţile
administraţiei publice locale. Autorităţile centrale transferă astfel întreaga arie
de competenţe inclusiv competenţele decizionale însoţite de resursele necesare,
competenţele de control, manageriale şi execuţionale.1
Descentralizarea reprezintă astfel procesul prin care se tinde către
realizarea autonomiei locale prin transferarea unei arii cât mai mari de
competenţe de la nivelul naţional la nivelul sub-naţional, către puterile locale/
municipalităţi: comune ( sate şi cătune ), oraşe ( municipii, oraşe reşedinţe de
judeţ) şi judeţe.
Descentralizarea serviciilor publice este legată şi de nivelul de dezvoltare
economico- socială a localităţii sau judeţului respectiv2:
 Pe de o parte, cu cât o localitate este mai dezvoltată din acest punct de
vedere, cu cât mai mult locuitorii săi au nevoie de mai multe asemenea servicii
publice, mai diversificate şi de o calitate superioară
 Pe de altă parte, gradul de dezvoltare economico- socială a localităţii îşi
pune amprenta asupra posibilităţii acoperirii costurilor pe care le presupun aceste
servicii publice, inclusiv asupra calităţii, operativităţii şi eficienţei lor
Cadrul legislativ al descentralizării a cunoscut o evoluţie pozitivă începând
cu adoptarea unei noi Constituţii, continuând cu ratificarea Cartei Europene a
autonomiei locale şi adoptarea şi îmbunătăţirea permanentă a legislaţiei

1
M. Voican, Principiile cadru ale administraţiei publice locale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.
21
2
A. Profiroiu, I. Popescu, Bazele administraţiei publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 129
specifice administraţiei publice locale: L. nr. 69/ 1991, L. nr. 215/ 2001, L. nr.
286/ 2006.
Bazele constituţionale ale acestui principiu se regăsesc în art. 120 alături de
principiul autonomiei locale şi cel al deconcentrării serviciilor publice. Aceste
principii au însă direcţii diferite de acţiune.
Principiul descentralizării serviciilor publice concură, pe de o parte la crearea
de servicii publice deconcentrate şi mărirea competenţelor acestora, iar pe de
altă parte la înfiinţarea de servicii publice descentralizate în unităţile
administrativ-teritoriale şi respectiv a unor servicii publice de interes local
organizate sub autoritatea consiliilor locale şi judeţene.1
Descentralizarea înseamnă, pe scurt, apropierea deciziei de beneficiarii
serviciilor publice. Autorităţile publice locale sunt cele în măsură să satisfacă în
modul cel mai adecvat nevoile comunităţilor întrucât ele cunosc cel mai bine
nevoile acestora.
Descentralizarea implică cedarea de competenţe de la autorităţile centrale ale
statului care exercită puterea publică delegată la alegerile generale,către
autorităţile administraţiei publice locale a căror putere publică derivă din
alegerile locale.
Rostul principiului descentralizării este de a realiza democraţia de
proximitate2 prin soluţionarea problemelor acolo unde ele apar. Elementele care
fac obiectul transferului de la nivel central la nivel local în cadrul procesului de
descentralizare sunt următoarele:
 Puterea decizională
 Purerea de implementare
 Controlul intern şi extern

1
C. Manda, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 233
2
M. Voican, Principiile cadru ale administraţiei publice locale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p 28
1.3.2 Principiul autonomiei locale

Conţinutul acestui principiu şi valenţele sale complexe rezultă din


ansamblul reglementărilor cuprinse în dispoziţiile L. nr. 215/ 2001 şi reprezintă
chintesenţa întregii activităţi a administraţiei publice în unităţile administrativ-
teritoriale.
Autonomia locala se exercită la nivelul sub- naţional în : comune ( sate şi
cătune), oraşe ( municipii, oraşe reşedinţă de judeţ) şi judeţ. Aceasta înseamnă
că autonomia locală operează la un nivel mai mic, între graniţele unui stat
naţional, în cazul nostru Republica România. Autorităţile naţionale/ centrale/ de
stat sunt acele autorităţi a căror arie de competenţă este extinsă la nivelul
întregului stat. Autorităţile sub- naţionale se referă la autorităţile administraţiei
publice care au competenţa pe o arie teritorială mai mică decât cea naţională,
asupra unităţilor administrativ teritoriale mai mici decât teritoriul întregului stat.
La baza implementării sistemului autonomiei locale este nevoie de
îndeplinirea următoarelor atribute formale1:
 Existenţa unui cadru legislativ care să consfinţească şi să recunoască
principiul autonomiei locale
 Organizarea de alegeri locale pentru desemnarea organelor de
conducere proprii
 Organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice locale descentralizate
 Independenţa de exercitare a competenţelor autorităţilor publice locale
 Disponibilitatea resurselor necesare exercitării competenţelor locale

1
M. Voican, Principiile cadru ale administraţiei publice locale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p 51
 Posibilitatea de implicare a cetăţenilor în soluţionarea problemelor de
interes deosebit
În România, cadrul legislativ al autonomiei locale se regăseşte atât în art.
120 al Constituţiei cât şi în legislaţia specifică administraţiei publice locale (L.
nr. 69/ 1991, L. nr. 215/ 2001, L. nr. 286/ 2006).
În ţara noastră autorităţile locale alese prin sufragiu liber, secret, egal,
direct şi universal sunt:
 Consiliul Judeţean şi Preşedintele Consiliului Judeţean –la nivelul
judeţelor
 Consiliul Local şi Primarul – la nivelul oraşelor
 Consiliul Local şi Primarul – la nivelul comunelor
Conform Constituţiei, populaţia unei unităţi administrativ-teritoriale
alege Consiliul Local ca organ de auto- guvernare, care reprezintă interesele
comunităţii şi ia deciziile de bună gestionare a problemelor locale. Consiliul
Local, respectiv Consiliul Judeţean adoptă hotărâri. Hotărârile Consiliului Local
sunt puse în practică de Primar, care este şeful administraţiei locale.Hotărârile
Consiliului Judeţean sunt puse în practică de Preşedintele Consiliului Judeţean
care este şeful administraţiei judeţene.
Constituţia subliniază de asemenea, că între prefect şi celelalte autorităţi publice
locale nu există raporturi de subordonare, aşa cum nu există nici între
autorităţile administraţiei publice locale şi Consiliul judeţean , pe de o parte şi
Consiliul Local şi Primar, pe de altă parte.
Auto-guvernarea este garantată de existenţa unei baze economice şi
financiare gestionată de puterile locale. Baza materială a autonomiei locale o
constituie veniturile la bugetele locale, veniturile non-bugetare, proprietatea
publică a municipalităţilor etc.
1.3.3 Principiul deconcentrării serviciilor publice
În sens generic deconcentrarea, ca şi descentralizarea implică depărtarea de
centru sau deplasarea de la centru către margine.
Deconcentrarea presupune transferul de autoritate sau responsabilitate către
o sub- structură aflată în competenţa unei organizaţii mai mari. Deconcentrarea
se face prin transferul de competenţe administrative şi financiare de către
ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale
către propriile structuri de specialitate din teritoriu.
Principala deosebire dintre descentralizare şi deconcentrare este că în cadrul
procesului de descentralizare competenţele se transferă de la nivelul naţional la
nivel sub- naţional local prin autorităţile descentralizate. În timp ce în cazul
deconcentrării competenţele ramân la acelaşi nivel, nivelul naţional, dar sunt
implementate la nivel local printr-un sistem de organe înfiinţate în teritoriu.1
Serviciile deconcentrate nu au putere de decizie şi nici resurse proprii.
Asemănarea dintre cele două principii constă în faptul că amândouă au ca
rezultat dezvoltarea unei capacităţi de implementare la nivel local, în teritoriu şi
aproprierea actului administrativ de cetăţean.
Cadrul legislativ al principiului deconcentrării serviciilor publice este stabilit
de art. 120 şi art 117(2) din Constituţie. Art. 120 îl consacră ca principiu de
bază pe care se întemeiază administraţia publică iar art. 117(2) conferă
Guvernului şi ministerelor dreptul de a înfiinţa în teritoriu organe de
specialitate, în subordinea lor, dacă legea le recunoaşte această competenţă.
Atribuţiile pe care le exercită în teritoriu serviciile publice deconcentrate pot
fi :

1
M. Voican, Principiile cadru ale administraţiei publice locale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p
88
 Exercitarea funcţiei decizionale prin: elaborarea normelor, elaborarea
strategiilor, avizare
 Exercitarea funcţiei de implementare prin: implementarea strategiilor
coordonare, furnizare de servicii, organizarea activităţii
 Exercitarea controlului intern şi extern prin: evidenţă, informare,
monitorizare, evaluare, control şi verificare, aplică sancţiuni
Printre argumentele care justifică necesitatea ca serviciile publice să fie
organizate şi să funcţioneze atât prin intermediul autorităţilor descentralizate
dar şi prin acel al serviciilor deconcentrate, se numără şi:
 Menţinerea caracterului unitar al statului
 Natura serviciilor furnizate
 Dimensiunea şi amploarea proiectului
 Aspecte legate de integritatea actului administrativ
În concluzie, deconcentrarea constituie o măsură intermediară în procesul
descentralizării, fiind privită ca transfer de atribuţii de la centru la agenţii puterii
centrale aflaţi la conducerea diferitelor organisme locale, ea înseamnă mult mai
puţin decât descentralizarea şi presupune recunoaşterea unei anumite puteri de
decizie, în favoarea agenţilor statului repartizaţi pe întreg teritoriul ţării.1
1.3.4 Principiul eligibilităţii
Acest principiu decurge din principiul autonomiei locale şi presupune
dreptul pe care îl au unităţile administrativ teritoriale de a organiza alegeri
locale pentru a desemna autorităţile administraţiei publice locale. Astfel li se
acordă cetăţenilor libertatea de a-şi alege prin vot universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat acei lideri formali care să promoveze interesele comunităţilor
locale. Această eligibilitate este un element esenţial al auto-guvernării deoarece

1
D. A Tofan, Drept administrativ, vol I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 219
garantează independenţa faţă de centru. Pe de altă parte desemnarea organelor
de conducere prin alegeri libere atrage şi responsabilizarea acestora faţă de
comunitatea care le-a delegat mandatul.
Cadrul legislativ al principiului eligibilităţii se regăseşte atât în L.
215/2001 Legea administraţiei publice locale, L. 67/ 2004 Legea pentru
alegerea autorităţilor administraţiei publice locale şi L. 35/ 2008 Legea votului
uninominal care aduce ultimile rectificări cât şi în art. 121(1) din Constituţie
prin enunţul „autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează
autonomia locală în comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii
aleşi”.
Aşa cum am precizat, cetăţenii aleg o autoritate publică prin vot. Astfel
avem de-a face cu alegeri generale în cazul deputaţilor şi senatorilor şi cu
alegeri locale în desemnarea consilierilor locali şi judeţeni, primarilor şi
preşedinţilor consiliilor judeţene.
Aceste alegeri se desfăşoară pe baza unui sistem electoral, iar în democraţiile
contemporane se cunosc trei categorii de asfel de sisteme:
 Sistemul electoral majoritar: candidatul sau lista de candidaţi care are
cele mai multe voturi, cu sau fară majoritate absolută, este declarat învingător
 Sistemul electoral proporţional: asigură reprezentarea minorităţilor şi
implică adesea folosirea listei de candidaţi
 Sistemul electoral mixt: combină scrutinul uninominal şi pe cel pe listă
Scrutinul poate fi uninominal- alegătorul votează un singur candidat şi pe
listă- alegătorul votează un bloc de candidaţi.
Cele patru categorii de autorităţi publice locale alese la care se referă
principiul eligibilităţii sunt:
 Consiliile locale comunale sau orăşeneşti şi Consiliile Locale ale
sectoarelor municipiului Bucureşti
 Consiliile Judeţene şi Consiliul General al municipiului Bucureşti
 Primarii comunelor sau oraşelor şi primarii sectoarelor municipiului
Bucureşti
 Preşedinţii Consiliilor Judeţene şi Primarul General al municipiului
Bucureşti
În România, alegerile locale se organizează după un sistem electoral mixt,
după cum urmează:
Consilierii locali şi consilierii judeţeni sunt aleşi pe liste propuse de
partidele politice,alianţele politice şi alianţele electorale. Alegerile se desfăşoară
în baza unui sistem electoral proporţional cu scrutin de listă, organizat la nivelul
circumscripţiilor electorale.
Primarii sunt aleşi pe circumscripţii electorale, prin scrutin uninominal. Este
declarat ales candidatul care a întrunit pragul electoral al majorităţii absolute
(50% + 1 din numărul total al voturilor valabil exprimate)
Preşedinţii Consiliilor Judeţene sunt aleşi prin sistemul electoral majoritar.

Autorităţile administraţiei publice locale


Alese prin vot direct Alese prin vot indirect
Vot universal, egal, direct, secret si liber
exprimat
Consilieii Consilierii Primarii Preşedinţii Vicepri- Vicepreşe-
Locali Judeţeni Consiliilor marii Dinţii consi-
Judeţene liilor judeţe-
Art. 1 alin. 2 Art.1 alin 2 Art.1 alin 4 L. 35/2008 art.1 alin 5 ne
L. 67/2004 L. 67/2004 L. 67/2004 L. 67/2004 art. 1 alin 5
L. 67/2004
Se aleg pe Se aleg pe Se aleg prin Se aleg prin se aleg de se aleg de
Baza scruti- Baza scruti- Scrutin uni- Scrutin uni- către mem- către membrii
nului de lisă nului de listă nominal nominal brii consili- consiliilor
ilor locale judeţene

Diagrama 1. Modalităţi de alegere a autorităţilor administraţiei publice


locale1

1.3.5 Principiul legalităţii


Principiul legalităţii este definit ca fiind acel principiu de bază al
administraţiei publice locale care instituie obligaţia ca intreaga activitate a
autorităţilor administrative să se organizeze şi să funcţioneze cu respectarea
strictă şi riguroasă a limitelor stabilite de lege2. Acest principiu excede ideii de
justiţie, fiind de esenţa statului de drept.
Administraţia publică există pentru a asigura eficienţa legilor prin punerea
lor în executare. Aprecierea legalităţii actelor şi faptelor administrative se face
prin raportarea lor la un act normativ preexistent emis de o autoritate superioară
celei de la care emană actul sau faptul administrativ. Garantarea concretă a

1
M. Voican, Principiile cadru ale administraţiei publice locale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p
131
2
M. Voican, Principiile cadru ale administraţiei publice locale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p
155
respectării principiului legalităţii de către autorităţile administraţiei publice
locale rezidă în instituţia răspunderii1 funcţionarilor publici şi aleşilor locali prin
posibilitatea aplicării de sancţiuni de natură disciplinară, administrativă,
materială, contravenţională sau chiar penală.
Principiul legalităţii organizării şi funcţionării administraţiei publice locale
îşi are izvorul în Constituţia României în prevederile cuprinse în Titlul II
Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Capitolul I Dispoziţii
comune care în art.16 alin. 2 statuează obligaţia că toată lumea trebuie să se
supună legii. L. 215/ 2001 Legea administraţiei publice locale a transpus
această dispoziţie constituţională, incluzând principiul legalităţii ca principiu de
bază al administraţiei publice locale. Considerând că scopul principiului
legalităţii este acela de a asigura că deciziile luate de autoritatea de decizie a
statului sunt respectate şi implementate întocmai pe tot teritoriul, iar
implementarea este asigurată de actele şi faptele administrative, ca formă de
manifestare în concret a administraţiei publice locale, rezultă că acestea din
urmă sunt supuse respectării principiului legalităţii. Actele administrative
constituie o mare parte a activităţii concrete desfăşurată de administraţia publică
locală. Actele normative sunt subordonate unele altora şi trebuie să respecte
prevederile celor cu forţă juridică superioară. Astfel, actele administrative
trebuie să se subordoneze Constituţiei şi legilor constituţionale, organice,
ordinare şi ordonanţelor de guvern simple şi de urgenţă. Această condiţie
presupune următoarele consecinţe:
 Prevederile actelor administrative trebuie să fie conforme cu
dispoziţiile legilor şi ordonanţelor de guvern

1
Gîrleşteanu G., Principii fundamentale de organizare şi funcţionare a administraţiei publice din România,
Craiova, 2008, p. 18
 Prevederile actelor administrative nu pot deroga şi nu pot contrazice
prevederile legilor şi ordonanţelor de guvern
 Actele administrative au rolul de a organiza executarea legilor şi
ordonanţelor de guvern
În concluzie, principiul legalităţii reprezintă un instrument de realizare a
două deziderate la nivelul statului unitar: pe de o parte, asigură realizarea
ordinii de drept, iar pe de altă parte, garantează menţinerea caracterului unitar al
statului şi al caracterului uniform al activităţii administraţiei publice locale care
este constrânsă să se încadreze în limitele generale stabilite de dispoziţiile
legale.

1.3.6 Principiul consultării cetăţenilor


Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de
interes deosebit presupune implicarea cetăţenilor în managementul deciziilor şi
al ofertei de servicii. Consultarea cetăţenilor este mai ales utilă pentru a
identifica priorităţile şi nevoile colectivităţii dar şi pentru a decide şi a alege
între opţiunile de soluţionare a unei probleme. Consultarea urmăreşte atingerea
următoarelor scopuri:
 Definirea priorităţilor şi preferinţelor beneficiarilor unei măsuri
administrative
 Identificarea punctelor comune dar şi a celor divergente pe care cetăţenii le
au cu privire la o problemă locală
 Stabilirea prin consens a unui set de priorităţi care pot fi gestionate cu
resursele existente
Cadrul legislativ al acestui principiu se regăseşte într-o gamă largă de acte
normative, începând cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Carta
europeană a autonomiei locale. Art. 19 din Declaraţia Universală statuează că
orice persoană are dreptul la libertatea opiniei şi a expresiei, acest drept include
şi libertatea de a susţine opinii fară nicio interferenţă şi de a căuta, primi şi
răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace, indiferent de frontiere.
Cel mai important instrument aflat la îndemâna colectivităţilor locale prin
care se realizează dezideratul participării cetăţenilor la soluţionarea şi
gestionarea problemelor de interes deosebit este referendumul local.
Referendumul este procedeul de consultare prin care cetăţenii sunt chemaţi să
se pronunţe prin „DA” sau „ NU” asupra problemei ridicate, decizând cu
majoritatea voturilor valabil exprimate. Referendumul este reglementat de L. 3/
2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.

2. Identificarea autorităţilor publice locale

Potrivit noţiunilor consacrate deja în legislaţia românească actuală, ca de


altfel şi în Constituţia României, conceptul de autoritate poate fi înţeles şi prin
noţiunea de „ autoritate publică „ prin care se evocă, organele de stat, dar şi
organele administraţiei locale, autoritate realizată, în acest ultim caz, în baza
principiului autonomiei locale. Sensul principal al sintagmei „autoritate publică
„, fiind acela de organ public, de colectiv organizat de oameni care exercită
prerogativele de putere publică, fie într-o activitate statală, fie într-o activitate
din administraţia publică locală.1
Acelaşi autor apreciază că autoritatea administraţiei publice locale este
„ o categorie de autoritate publică, o anume categorie la nivel teritorial care,
1
A se vedea A. Iorgovan, op. Cit., vol. IV, p. 20
potrivit Constituţiei şi legilor, este chemată să execute legea sau în limitele
legii, să presteze servicii publice, uzând, în acest scop, de prerogativele
specifice puterii publice „.1
În urma analizei dispoziţiilor constituţionale privind administraţia publică
locală, precum şi a Legii nr. 215/ 2001, legea administraţiei publice locale, se
evidenţiază o serie de caracteristici principale ale autorităţilor administraţiei
publice locale dintre care reţinem:
 Autorităţile autonome care exercită funcţii administrative pe un teritoriu
delimitat, potrivit împărţirii administrativ-teritoriale a statului, sunt consiliile
comunale, orăşeneşti ( municipale ), şi judeţene şi primarii comunelor şi oraşelor
( municipiilor ).2
 Autorităţile administraţiei publice locale sunt organizate identic pe
teritoriul ţării, numai în unităţi administrativ-teritoriale ( comună, oraş, judeţ )
 Consiliile locale şi primarii realizează autonomia locală în comune şi
oraşe, în relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale de la nivelul
comunelor şi oraşelor şi cele de la nivelul judeţului, nu există raporturi de subordonare
Constituţia României, republicată prin art. 121 şi 122, stabileşte normele
fundamentale care determină autorităţile administraţiei publice şi competenţa
acestora ca autorităţi comunale, orăşeneşti şi respectiv judeţene.
Aceste norme precizează că autorităţile administraţiei publice prin care se
realizează autonomia locală în comune şi oraşe, sunt consiliile locale şi
primarii, iar consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru
coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, autoritate care,
potrivit aceloraşi dispoziţii, trebuie să fie aleasă în condiţiile legii.

1
Idem
2
Art. 121, alin. (2) şi art. 122, alin. (1) din Constituţia României, republicată, art. 21 din L. 215/ 2001
Potrivit art. 120, alin (2) din Constituţia României, atât consiliile locale
cât şi primarii funcţioanează ca autorităţi administrative autonome, în condiţiile
legii. Astfel, rezultă că autorităţile administraţiei publice comunale şi
orăşeneşti , în conformitate cu principiul autonomiei locale, nu se află în raport
de subordonare faţă de cele ale administraţiei publice centrale de specialitate.
Art. 21 din L. nr 215/ 2001identifică şi defineşte care sunt autorităţile
administraţiei publice locale , precum şi caracterul specific fiecăreia dintre
aceste autorităţi, stabilind astfel că „ consiliile locale „ sunt „ autorităţi
deliberative”, iar primarii sunt „ autorităţi executive”.
Consiliile locale sunt autorităţi administrative, răspunderea lor politică
fiind numai de ordin electoral. Aceste autorităţi sunt înzestrate cu competenţă
specifică administraţiei publice locale pentru a hotărî asupra modului de
rezolvare a problemelor administrative, ele neavând deci, vocatie politică.1
Primarul este autoritatea executivă a administraţiei publice locale prin
care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe ( art. 21 din L. nr. 215/
2001).
Această calitate executivă derivă, din faptul că el este cel care răspunde
de îndeplinirea hotărârilor consiliului local astfel că, potrivit art. 68, lit. b)
acesta „ asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local”.
De asemenea, primarul îndeplineşte şi rolul de reprezentant al statului în
unitatea administrativ- teritorială în care a fost ales, fapt ce rezultă din
dispozitiile art. 69, alin (1) din legea organică, potrivit cărora, „ în exercitarea
atribuţiilor de ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară, precum şi a
sarcinilor ce îi revin din actele normative privitoare la recensamânt, la
organizarea şi desfăşurarea alegerilor, aducerea la cunoştiinţa cetăţenilor a

1
C. Manda, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 261
legilor, precum şi a altor asemenea altor atribuţii stabilite prin lege „ , primarul
acţionează exclusiv în această calitate.1
Tot printre atribuţiile primarului se numără şi:
 Propune Consiliului local consultarae populaţiei prin referendum
 Întocmeşte proiectul de buget local
 Exercită drepturile şi obligaţiile ce revin comunei sau oraşului în
calitatea de persoană juridică civilă.
În calitatea sa de autoritate executivă, primarul este abilitat cu dreptul de
a emite dispoziţii. Acestea devin executorii după ce sunt aduse la cunoştiinţa
persoanelor interesate.2
Cât priveşte răspunderea primarului, de lege lata, reţinem că aceasta
îmbracă forma unei răspunderi administrativ- disciplinare, concretizată în
suspendarea din funcţie, demiterea de drept şi demiterea prin referendum, iar,
de lege ferenda, mai reţinem sancţiunile: avertisment public, diminuarea
indemnizaţiei, suspendarea din funcţie.3
Ca atare, primarul, ca autoritate administrativă autonomă executivă,
unipersonală, şi prin competenţele stabilite de lege, prin calitatea sa de ales al
colectivităţii, de reprezentant al persoanei juridice, dar şi de reprezentant al
statului, se bucură de un statut specific, aparent preeminent între autorităţile
administraţiei publice locale de la nivelul comunei sau oraşului.4
Consiliul Judeţean este definit ca autoritate a administraţiei publice care
„ coordonează activitatea consiliilor locale în vederea realizării serviciilor

1
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 521
2
T. Pendiuc, C-tin Petraru, Administraţie publică şi management, Ed. Independenţa Economică, 2004, p.
115
3
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 530
4
C. Manda, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 262
publice de interes judeţean”.5 Acesta funcţionează pe baza principiilor
autonomiei locale şi descentralizării serviciilor publice.
Şedinţele consiliului judeţean au un cadru de desfăşurare stabilit prin
regulamentul propriu de funcţionare, iar dezbaterile acestora sunt concretizate
prin hotărâri adoptate în condiţiile legii şi numai pentru soluţionarea
problemelor administrative ale judeţului, nu şi pentru probleme cu caracter
politic.
Consiliul judeţean înfăptuieşte coordonarea consiliilor locale comunale şi
orăşeneşti, deci a colectivităţilor locale ce o formează, în vederea realizării
pentru acestea a serviciilor publice de interes judeţean.
Preşedintele Consiliului Judeţean este, de asemenea, o autoritate
administrativ-executivă, distinctă, stabilită de legiuitor. Potrivit acestuia,
preşedintele consiliului judeţean asigură executarea hotărârilor consiliului
judeţean, exercită atribuţiile ce revin judeţului în calitate de persoană juridică.
Atribuţiile proprii acestuia sunt legate şi de calitatea de ordonator principal de
credite, de întocmirea şi prezentarea de rapoarte consiliului judeţean cu privire
la starea economică şi socială a judeţului.
În exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, preşedintele consiliului
judeţean emite dispoziţii cu caracter normativ şi individual, care devin
executorii după ce au fost aduse la cunoştiinţa publică sau după ce au fost
comunicate persoanelor interesate.

Capitolul II : Instituţia primarului

1. Funcţia de primar
5
Art. 2 / L. nr 215/ 2001
Funcţia de primar este o funcţie tradiţională în administraţia publică locală
atât în Europa cât şi în America, unde a pătruns influenţa europeană. Astfel, în
Franţa, primarul şi adjuncţii acestuia sunt aleşi de către consiliu prin vot secret,
cu majoritate absolută. În Belgia, primarul comunei este numit de Rege dintre
membrii consiliului comunal, la propunerea consilierilor, înaintată prin
guvernatorul provinciei.
În România, se vorbeşte despre instituţia primarului în Legea comunală din
1864, ca organ executiv în domeniu, alături de cel deliberativ, ambele instituţii
organizate în comunele rurale şi urbane. Consiliul local şi primarul erau aleşi pe
baza votului cenzitar, fiind scutiţi de cens numai anumiţi funcţionari şi liber
profesionişti. În comunele urbane, primarul era numit de domn, dintre primii
trei consilieri care întruniseră cele mai multe voturi. Reglementările ulterioare
au consacrat soluţia alegerii primarului de către consiliu.
Legea din 1904 a adus o inovaţie, orice cetăţean putea cere primarului să
intenteze acţiunile ce credea că aparţin comunei, iar dacă primarul refuza fără
temei, cetăţeanul respectiv avea dreptul să reclame prefectului. Acesta îl putea
suspenda pe primar, motivat, termen de cel mult două luni în cursul aceluiaşi
an. Acesta putea fi şi revocat, în cazurile limitativ prevăzute de lege, de către
Ministerul de Interne, cu avizul Consiliului administrativ permanent.
În România, primarul are o dublă natură: autoritate a administraţiei publice
prin care se realizează autonomia locală ( în comune şi oraşe ) şi reprezentant al
statului la nivelul unităţii administrativ teritoriale- exercită atribuţiile de natură
statală delegate prin lege. Acesta asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în
aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi
ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local. Dispune măsurile
necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu
caracter normativ ale miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai autorităţilor
administraţiei publice centrale, ale prefectului, precum şi a hotărârilor
consiliului judeţean, în condiţiile legii. De asemenea, primarul reprezintă
unităţile administrativ teritoriale în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu
persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum şi în justiţie.
Primarul participă, de drept, la şedinţele consiliului local, el având şi dreptul
de a invita la şedinţele consiliului „ persoane interesate „ , cum se precizează în
art. 54 din Legea nr. 215/ 2001.1 De asemenea, primarul are dreptul să îşi
exprime punctul de vedere asupra tuturor problemelor supuse dezbaterii ( art.
61 alin. 29 din Legea nr. 215/ 2001 ).

2. Alegerea, validarea şi statutul juridic al primarului


Legislaţia actuală a optat pentru soluţia alegerii primarului, la fel ca şi
consiliul local, direct de către comunitatea locală, indiferent că este vorba de
mediul rural sau urban, stabilind în acelaşi timp incompatibilitatea între funcţia
de consilier şi cea de primar. De asemenea, Legea nr. 69/ 1991 a desfiinţat
funcţia de preşedinte al consiliului local, oprindu-se la o soluţie mai simplă, cea
a preşedintelui de şedinţă, soluţie reţinută şi de Legea nr. 215/ 2001 cu unele
precizări şi completări.2
Potrivit acestei legi, comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi
un viceprimar, iar municipiile reşedinţă de judeţ au un primar şi doi
viceprimari, aleşi în condiţiile legii. Semnul distinctiv al primarului este o
eşarfă în culorile drapelului naţional al României. Eşarfa va fi purtată, în mod
obligatoriu, la solemnităţi, recepţii, ceremonii publice şi la celebrarea
căsătoriilor.

1
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol I, ed. IV, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 519
2
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol I, ed. IV, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 515
Primarul este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat,
pe circumscripţii electorale, pe baza scrutinului uninominal. Se depun
candidaturi separate de către partide, alianţe politice, alianţe electorale sau
candidaturi independente, candidaţii independenţi trebuie să prezinte o listă de
susţinători care să cuprindă minimum 2% din numărul total al alegătorilor
înscrişi în listele electorale. Potrivit art. 97 alin. (2) din Legea nr. 67/ 2004 este
declarat primar candidatul care a întrunit majoritatea voturilor valabil
exprimate. Dacă nici unul dintre candidaţi nu a obţinut majoritatea voturilor
valabil exprimate, fapt care se consemnează în procesul verbal, se organizează
un al doilea tur de scrutin. La acesta participă numai candidaţii aflaţi în situaţie
de balotaj. Validarea alegerii primarului se face, prin ordonanţă de urgenţă a
Guvernului, în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor, în camera
de consiliu, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei.
Invalidarea alegerii primarului poate să intervină în cazul în care se constată
încălcarea condiţiilor de eligibilitate sau dacă alegerea s-a făcut prin fraudă
electorală, constatată în condiţiile legii. Hotărârea de invalidare poate fi atacată
de cel interesat, în termen de 5 zile de la pronunţare, la instanţa de contencios
administrativ, care este obligată să se pronunţe în termen de 30 de zile.
Potrivit art. 28 din Legea nr. 393/ 2004 privind Statutul aleşilor locali, pe
timpul exercitării mandatului de primar se suspendă contractul de muncă sau
actul de numire a acestuia în cadrul unei instituţii ori autorităţi publice,
respectiv la regii autonome sau la societăţi comerciale cu capital integral sau
majoritar de stat sau ale unităţilor administrativ teritoriale.1 După validare,
primarul depune în faţa Consiliului Local, jurământul de credinţă. Mandatul
acestuia este de 4 ani, poate fi prelungit prin lege organică în caz de război sau

1
D. A Tofan, Drept administrativ, vol I, ed II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 291
catastrofă şi încetează la data depunerii jurământului de credinţă de primarul
nou ales.
3. Atribuţii ale primarului
Legea nr. 215/ 2001 ( art. 63 ) prevede principalele atribuţii ale
primarului, precizându-se totodată că acesta exercită şi alte atribuţii stabilite
prin lege. Corespunzător dublei ipostaze în care poate apărea primarului,
atribuţiile acestuia pot fi grupate în:
 Atribuţii pe linia realizării autonomiei locale
 Atribuţii pe linia realizării unor servicii publice statale
Atribuţiile ce revin primarului ca autoritate a administraţiei publice locale se
exercită în regim de autonomie, iar cele pe care le exercită ca reprezentant al
statului sunt supuse subordonării ierarhice.

1. Atribuţii conferite de lege în calitatea sa de reprezentant al


statului: primarul îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă şi de
autoritate tutelară şi asigură funcţionarea serviciilor publice locale
de profil, atribuţii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor,
referendumului şi a recensământului.
2. Atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local:
 Prezintă consiliului local, în primul trimestru un raport anual
privind starea aconomică, socială şi de mediu a unităţii
administrativ teritoriale
 Prezintă la solicitarea consiliului local alte rapoarte şi informări
 Elaborează proiecte de strategii privind starea economică,
socială şi de mediu a unităţii administrativ teritoriale şi le
supune aprobării consiliului local
3. Atribuţii referitoare la bugetul local:
 Exercită funcţia de ordonator principal de credite
 Întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a
exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local
 Iniţiază, în condiţiile legii, negocieri pentru contractarea de
împrumuturi şi emiterea de titluri de valoare în numele unităţii
administrativ teritoriale
 Verifică, prin compartimentele de specialitate, corecta
înregistrare fiscală a contribuabilor la organul fiscal teritorial,
atât a sediului social principal, cât şi a sediului secundar
4. Atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor:
 Coordonează realizarea serviciilor publice de interes local
prestate prin intermediul aparatului de specialitate sau prin
intermediul organismelor prestatoare de servicii publice şi de
utilitate publică de interes local
 Ia măsuri pentru prevenirea şi, după caz, gestionarea situaţiilor
de urgenţă
 Ia măsuri pentru asigurarea inventarierii, evidenţei statistice,
inspecţiei efectuării serviciilor publice de interes local, precum
şi a bunurilor din patrimoniul public şi privat al unităţii
administrativ teritoriale
 Numeşte, sancţionează şi dispune suspendarea, modificarea şi
încetarea raporturilor de serviciu sau, a raporturilor de muncă în
conditiile legii pentru personalul din cadrul aparatului de
specialitate, precum şi pentru conducătorii instituţiilor şi
serviciilor publice de interes local
 Asigură elaborarea planurilor urbanistice prevăzute de lege, le
supune aprobării consiliului local şi acţionează pentru
respectarea prevederilor acestora
 Emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa
prin lege şi alte acte normative
 Asigură realizarea lucrărilor şi ia măsurile necesare conformării
cu prevederile angajamentelor asumate în procesul de integrare
europeană în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi
apelor pentru serviciile furnizate cetăţenilor
Alte atribuţii:
 Ia măsuri pentru prevenirea şi limitarea urmărilor calamităţilor,
catastrofelor, epidemiilor, împreună cu organele specializate ale
statului
 Asigură ordinea publică şi liniştea cetăţenilor, prin intermediul
poliţiei, jandarmeriei, gardienilor publici
 Controlează igiena şi salubritatea localurilor publice şi
produselor alimentare puse în vânzare pentru populaţie, cu
sprijinul serviciilor de specialitate
 Asigură întreţinerea şi reabilitarea drumurilor publice,
proprietate a comunei sau a oraşului, desfăşurarea traficului
rutier şi pietonal în condiţiile legii
4.Actele primarului
În ceea ce priveşte actele primarului, art. 68 din Legea nr. 215/ 2001
privind administraţia publică locală prevede că : „ în exercitarea atribuţiilor
sale, primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. Acestea
devin executorii după ce sunt aduse la cunoştinţa publică sau după ce au fost
comunicate persoanelor interesate, după caz „.1 Actele administrative cu
caracter normativ emise de primar vor produce efecte după ce vor fi aduse la
cunoştinţa publică prin publicarea în Monitorul Oficial al judeţului, publicare în
presa locală sau afişare în locuri special amenajate în termen de 5 zile de la data
comunicării oficiale către prefect. Actele administrative individuale emise de
primar se comunică celor interesaţi şi îşi produc efecte din momentul
comunicării.
La fel ca şi hotărârile consiliului local, şi dispoziţiile primarului, conform
art. 71 alin (2) din Legea administraţiei publice locale, trebuie contrasemnate de
secretar, dar acesta are obligaţia, potrivit art. 49 alin. (1) din aceeaşi lege, de a
nu contrasemna în cazul în care consideră că actul este ilegal sau că depăşeşte
atribuţiile ce revin, potrivit legii, primarului. Secretarul comunică prefectului
dispoziţiile primarului, de îndată, dar nu mai târziu de zece zile de la data
emiterii acestora. Comunicarea dispoziţiilor primarului, însoţite de eventualele
obiecţii cu privire la legalitatea acestora, se face, în scris, de către secretar şi va
fi înregistrată într-un registru special destinat acestui scop. În cadrul acestui
termen, prefectul va examina legalitatea dispoziţiilor primarului şi, în cazul în
care consideră că acesta este ilegală, poate solicita primarului reanalizarea
dispoziţiei în cauză, cu propuneri motivate de modificare sau revocare a
acesteia. În urma intervenţiei prefectului este posibil ca publicarea dispoziţiei
primarului să nu mai aibă loc, dacă însuşi primarul va accepta că dispoziţia sa
1
D. A Tofan, Drept administrativ, vol I, ed II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 294
este ilegală sau are dubii în legătură cu legalitatea acesteia. Secretarul asigură
comunicarea dispoziţiilor primarului şi altor autorităţi sau instituţii publice,
precum şi persoanelor interesate, în condiţiile Legii nr. 544/ 2001 privind
liberul acces la informaţiile de interes public.
Primarul, în calitatea sa de reprezentant al comunei sau oraşului, încheie
şi acte juridice supuse regulilor dreptului civil, dreptului muncii ( acte privitoare
la angajarea unor funcţionari pe bază de contract de muncă) sau comercial, care
nu intră sub incidenţa Contenciosului administrativ.

5.Suspendarea şi încetarea mandatului primarului


Durata mandatului primarului este de 4 ani şi poate fi prelungită prin lege
organică în caz de război sau de catastrofă. Mandatul expiră la data depunerii
jurământului de noul primar.
Suspendarea mandatului primarului are loc, de drept, în cazul în care acesta
a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică, de îndată, de
către instanţa de judecată prefectului care, prin ordin, constată suspendarea
mandatului primarului. Ordinul de suspendare se comunică primarului care îl
poate ataca la instanţa de contencios administrativ. Suspendarea primarului
durează până la încetarea măsurii arestării preventive. Dacă primarul suspendat
din funcţie a fost găsit nevinovat, acesta are dreptul la despăgubiri, în condiţiile
legii. În caz de vacanţă a funcţiei de primar, precum şi în caz de suspendare din
funcţie a acestuia, atribuţiile ce îi sunt conferite de lege vor fi exercitate de vice
primar sau, după caz, de unul dintre vice primari, desemnat de consiliul local,
cu votul secret al majorităţii consilierilor locali în funcţie.1 În situaţia în care
sunt suspendaţi din funcţie, în acelaşi timp, atât primarul cât şi viceprimarul,

1
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol I, ed. IV, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 519
consiliul local delegă un consilier local care va îndeplini atât atribuţiile
primarului, cât şi pe cele ale viceprimarului, până la încetarea suspendării.
Încetarea mandatului primarului, înainte de termen, are loc, de drept,
conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 393/ 2004 în următoarele cazuri:
 Deces
 Demisie
 Incompatibilitate
 Schimbarea domiciliului în altă unitate administrativ teritorială
 Condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate prin hotărâre
judecătorească definitivă
 Punerea sub interdicţie judecătorească prin hotărâre judecătorească
definitivă
 Pierderea drepturilor electorale prin hotărâre judecătorească
definitivă
 Pierderea, prin demisie, a calităţii de membru al partidului politic
sau al organizaţiei minorităţii naţionale pe a cărei listă a fost ales
De asemenea, Legea nr. 215/ 2001 mai prevede în art. 69 alin (2) alte două
situaţii în care mandatul primarului încetează de drept:
 Dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcţiei datorită
unei boli grave certificate medical, care nu permite desfăşurarea activităţii în bune
condiţii timp de 6 luni pe parcursul unui act calendaristic
 Dacă acesta nu-şi exercită, în mod nejustificat, mandatul timp de
45 de zile consecutiv
În aceste două cazuri, prefectul, prin ordin, ia act de încetarea mandatului
primarului. Ordinul prefectului poate fi atacat de primar la instanţa de
contencios administrativ, în termen de 10 zile de la comunicare, procedura
prealabilă nu se mai efectuează, iar instanţa este obligată să se pronunţe în
termen de 30 de zile, hotărârea fiind definitivă şi irevocabilă. În ceea ce priveşte
demisia, Legea nr. 393/ 2004 prevede în art. 17 că primarul poate demisiona,
anunţând în scris, consiliul local şi prefectul. La prima şedinţă a consiliului
local, preşedintele de şedinţă ia act de această situaţie care se consemnează în
procesul verbal al şedinţei. Pe baza acestui înscris, prefectul constată, prin
ordin, încetarea mandatului primarului. Ordinul prefectului, împreună cu un
extras din procesul verbal al şedinţei, se înaintează Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative, care va propune Guvernului stabilirea datei
desfăşurării alegerilor pentru un nou primar.1
Legea administraţiei publice locale, Legea nr. 215/ 2001 aduce o nouă, şi
anume posibilitatea înlăturării primarului pe calea referendumului local, pe
principiul simetriei juridice. Potrivit art. 70 din respectiva lege mandatul
primarului încetează ca urmare a rezultatului unui referendum local, având ca
obiect demiterea acestuia, organizat în condiţiile legii, conform procedurii
prevăzute pentru înlăturarea consiliului local prin referendum local.
Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se organizează ca urmare
a cererii adresate în acest sens prefectului, de locuitorii comunei sau ai oraşului,
care sunt nemulţumiţi de activitatea primarului. Cererea trebuie sa fie solicitată
de cel puţin 25% dintre locuitorii cu drept de vot şi va cuprinde motivele care
au stat la baza acesteia, numele şi prenumele, data şi locul naşterii, seria şi
numărul buletinului sau ale cărţii de identitate şi semnătura olografă ale
cetăţenilor care au solicitat oraganizarea referendumului.
Referendumul este valabil dacă s-au prezentat la urne cel puţin jumătate
plus unul din numărul total al locuitorilor cu drept de vot şi s-au pronunţat în
favoarea încetării mandatului primarului cel puţin jumătate plus unu din
1
A. Trăilescu, Drept administrativ, Ed. C.H Beck, Bucureşti, 2008, p. 55
numărul total al voturilor valabil exprimate. Motivele pentru care se poate
solicita organizarea referendumului constau în nesocotirea de către primar a
intereselor generale ale colectivităţii locale sau neexercitarea de către acesta a
atribuţiilor ce-i revin, inclusiv a celor pe care le exercită în calitate de
reprezentant al statului.
În cazul înlăturării primarului pe calea referendumului acesta nu se poate
adresa instanţei de contencios administrativ competente în cazul în care
consideră că a fost înlăturat în mod abuziv.