UNIVESITATEA PETROL-GAZE PLOIEȘTI

FACULTATEA DE LITERE ȘI ȘTIINȚE

MASTER: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ ȘI INTEGRARE EUROPEANĂ

Legea comunală din 1 aprilie 1864

-referat-

Dobre Sorin Pavel

Grupa 41710 ,Anul I, APIE.
 La 24 ianuarie 1859, prin unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a constituit de
fapt România. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a reuşit să consolideze
această unire, să modernizeze societatea românească şi să o alinieze la standardele
europene. Într-o perioadă scurtă, Al. I. Cuza a izbutit să adopte reforme fundamentale
precum cea agrară, a instrucţiunii publice, a secularizării averilor mănăstireşti,
reorganizarea armatei, a justiţiei, introducerea sistemului de unităţi şi măsuri metrice
etc.
Între legile importante adoptate de Al. I. Cuza, care au vizat modernizarea
administraţiei româneşti s-a numărat şi Legea comunală, promulgată la 1 aprilie 1864.
Această lege are 14 capitole şi 132 de articole. Asupra acesteia ne propunem să ne
referim în paginile următoare.
Articolul 2 preciza faptul că o comună „se îngrijeşte singură de interesele sale şi
se administrează de sine în marginea legilor”. Comuna reprezenta o persoană juridică.
Toţi locuitorii comunei erau obligaţi să contribuie la sarcinile comunale. Cetăţenii care
locuiau „în afară de un centru de populaţie, sunt îndatoriţi a se înscrie şi să facă parte
din comuna cea mai apropiată de locuinţa lor (art. 3).
Legea preciza că nici o comună nu putea să aibă mai puţin de 100 de familii sau
500 de locuitori. Localităţile care aveau un număr de locuitori mai mic decât această
limită, cătunele şi locuinţele izolate erau obligate să se alăture la comuna cea mai
apropiată. Acele localităţi care aveau mai puţin de 100 de familii şi care doreau să
devină comune puteau obţine această derogare dacă se angajau că pot susţine sarcinile
comunale.
Comunele care nu puteau să-şi suporte sarcinile comunale aveau dreptul de a se
uni cu una sau mai multe comune vecine pentru a forma o singură comună. În acelaşi
timp, o comună care ar fi întâmpinat dificultăţi în problemele administrative datorită
numărului mare de locuitori sau întinderii sale, aceasta se putea subîmpărţi în mai
multe secţiuni ”care totuşi, în interesele sale cele mari şi în raporturile sale exterioare,
va înfăţişa o singură comună” (art. 5). Asemenea modificări nu se puteau face decât
din trei în trei ani.
Unirile sau dezlipirile comunale se făceau după o anumită metodologie.
Consiliul comunal care era interesat de o astfel de transformare, făcea iniţial o analiză
estimativă a situaţiei după care trebuia să consulte „şi pe cei mai impuşi dintre
contribuabilii comunei”. De asemenea, se realiza consultarea celorlalte consilii
comunale implicate în transformarea proiectată. În situaţia în care toate părţile
implicate erau de acord, se realiza un proces verbal prin care consiliile comunale
aduceau la cunoştinţa prefectului hotărârea luată. Prefectul analiza la rândul său
propunerea primită, împreună cu Comitetul permanent după care raporta solicitarea
respectivă Ministerului de Interne „spre a întări lucrarea prin Ordonanţă Domnească”.
În caz de contestaţie, problema era analizată de „Comitetul permanent de district” a
cărui hotărâre rămânea definitivă.

1
 La rândul său, Comitetul permanent, dacă avea nelămuriri, putea să numească o
comisie consultativă „compusă din membrii cei mai luminaţi ai comunelor interesate”
care, sub conducerea subprefectului, va analiza situaţia şi o va raporta, prin proces
verbal, Comitetului permanent. Orice modificare, „întrunire sau deslipire de comună”
nu se putea realiza decât prin lege. „Averea proprie a comunei întregi sau a unei părţi
din comuna care se întruneşte cu o altă comună vecină rămâne a sa proprie” (art. 8).
Ultimul articol al capitolului I preciza, că în privinţa clasificării comunelor în
rurale şi urbane, aceasta se realiza de către guvern, care supunea hotărârea luată celei
dintâi sesiuni parlamentare a Camerei Deputaţilor, întrunită după promulgarea legii.
Orice schimbare în statutul comunelor nu se putea face decât prin lege şi la intervale de
cinci ani.
Cel de al doilea capitol al legii se ocupa de Datoriile comunelor. Prima datorie
înscrisă în lege era acea ca fiecare comună să aibă „o casă a comunei numită Primărie”
(art. 10). Toate comunele erau obligate să se îngrijească de cultură şi de biserică. Se
aveau în vedere lăcaşurile de cult aparţinând tuturor cultelor religioase. Întreţinerea
preotului şi a celorlalţi slujbaşi ai bisericii revenea comunei. Cetăţenii nu erau obligaţi
să contribuie la întreţinerea bisericilor care nu aparţineau cultului pe care îl practicau.
Contribuţia pentru biserică era distinctă şi nu se putea confunda cu celelalte obligaţii
comunale.
Legea nu neglija aspectul social – moral al localităţii obligând comunele „a
îngriji de neputincioşii săi şi de copii găsiţi” (art. 13). Comunele urbane mai mari de
6000 de locuitori erau obligate să înfiinţeze un fel de azile („spital pentru bolnavii săi
scăpătaţi”), întreţinute din fondurile comunale. În privinţa instrucţiei şcolare, „fiecare
comună va fi datoare a avea una sau mai multe şcoli de băieţi şi de fete” care vor
funcţiona în conformitate cu legea instrucţiunii publice.
Partea finală a acestui capitol cuprindea elemente specifice fiecărui tip de
comună, astfel comunele urbane erau obligate să aibă „un corp de pompieri bine
disciplinaţi” instruiţi şi înarmaţi, iar comunele rurale cu un număr mai mare de 500 de
locuitori erau obligate să aibă „tauri, armăsari şi berbeci de soi, pentru îmbunătăţirea
vitelor”. De asemenea, aceste din urmă comune aveau datoria să aibă câte o plantaţie
de duzi, prevedere care fără îndoială urmărea să imprime un anume caracter dezvoltării
economice a localităţilor rurale.
Cel de al treilea capitol se referea la Compunerea autorităţii comunale, precizând
că fiecare comună era reprezentată de un Consiliu comunal. Numărul consilierilor era
de 5 până la 17, în funcţie de numărul de locuitori5. În comunele urbane, cei care nu
ştiau să scrie şi să citească nu puteau deveni consilieri. „Administrarea trebilor fiecărei
comune este încredinţată unei persoane care poartă numele de „Primarul Comunei””
(art. 18).
Capitolul al patrulea al legii se referea la alegătorii comunali. Art. 21 preciza că
„Membrii Consiliilor Comunale se aleg direct de către adunarea alegătorilor comunei”.
Încadrându-se în spiritul epocii, votul era cenzitar şi conţinea unele restricţii.

2
Condiţionările prevăzute în lege o fac să se apropie de o veritabilă lege electorală.
Legea stipula faptul că toţi alegătorii „trebuie să aibă vârsta legiuită”, pe care însă nu o
preciza, să aibă domiciliul în comuna respectivă cu cel puţin şase luni înaintea
alegerilor şi să plătească contribuţia financiară către stat6. Aveau dreptul de vot şi
comercianţii care aveau petentă „până la a cincia clasă, inclusiv”. Femeile, minorii şi
văduvele plătitoare de taxe, puteau transfera condiţiile dreptului de vot membrilor
familiei îndreptăţiţi7.
Indiferent de cens, aveau dreptul de vot preoţii, profesorii şi institutorii, doctorii
şi licenţiaţii, avocaţii, medicii, inginerii, arhitecţii cu diplome eliberate ori recunoscute
de statul român, funcţionarii civili sau militari cu o pensie anuală de 2000 lei. Evreii nu
aveau dreptul de vot, cu excepţia celor care au făcut serviciu în armata română şi au
obţinut gradul de subofiţer, celor care au urmat colegii sau facultăţi în România, celor
care au făcut studii superioare în străinătate şi a căror diplomă a fost recunoscută de
statul român şi celor care au construit în ţară „o fabrică sau o manufactură folositoare
ţării şi care ocupă cel puţin 50 de meseriaşi” (art.26). Prevederile privind evreii se
încadrau în atitudinea antisemită specifică epocii, cuprinse apoi în constituţia din 1866.
Aceleaşi limite ale epocii făceau ca cea mai mare parte a populaţiei româneşti să fie
împiedicată a vota, datorită restricţiilor financiare.
Legea mai interzicea votul servitorilor, celor care aveau interdicţii, „faliţi[lor]
nereabilitaţi”, celor pedepsiţi pentru crime sau „furtişaguri”, abuzuri de încredere,
înşelăciuni, celor care se făceau vinovaţi de „spargere de peceţi şi sustragere de acte”,
indiferent de averea şi contribuţia fiscală a acestora.
Listele alegătorilor se realizau de către primărie, care avea obligaţia de a le afişa
anual, provizoriu, în prima duminică din ianuarie. Se lăsa un timp pentru verificări şi
eventuale contestaţii, iar afişarea definitivă se realiza la 1 martie. Listele alegătorilor se
realizau „pe baza ultimelor roluri de contribuţii” financiare. „Orice persoană admisă în
listele electorale poate reclama înscrierea sau ştergerea oricărui individ omis, sau
nedrept înscris în lista alegătorilor comunei din care el însuşi face parte” (art. 30).
Capitolul al V-lea lămurea în detaliu modul de funcţionare a adunării
alegătorilor comunali. În comunele urbane adunarea se întrunea din patru în patru ani
pentru alegerea consilierilor comunali. La doi ani, jumătate din numărul acestora se
reînnoia, prin tragere la sorţi. În comunele rurale alegerile se organizau din doi în doi
ani „reînnoindu-se numai a treia parte din membrii la un an” (art. 32).Alegătorii se
întruneau într-o singură adunare dacă numărul acestora nu depăşea 300 de persoane.
„Când numărul va fi mai mare, colegiul se împarte în mai multe secţiuni analoage cu
secţiile în care este despărţită comuna” (art. 33). Preşedintele secţiei gestiona întregul
proces electoral, „nici o putere armată şi nici un agent al poliţiei nu va putea sta în sala
sau împrejurul sălii adunării” (art. 39)8. Oraşele Bucureşti, Iaşi, Craiova, Galaţi,
Brăila, Ismail şi Ploieşti aveau un statut special, trimiţând rapoartele alegerilor şi
rezolvând problemele de contestaţii la Ministerul de Interne, comparativ cu celelalte
comune urbane şi rurale care raportau la Consiliul permanent al judeţului.

3
 Cel de al şaselea capitol se referea la condiţiile eligibilităţii. Acestea erau largi.
„Pentru a fi ales membru al unui Consiliu comunal se cer aceleaşi condiţii ca şi pentru
a fi alegător” (art.48). Funcţia de membru al unui consiliu comunal era incompatibilă
cu orice funcţie plătită a statului. De asemenea, membrii aceluiaşi consiliu nu puteau să
fie rude sau aliaţi de familie până la al treilea grad, inclusiv9.
Capitolul al şaptelea făcea precizări despre întrunirea şi deliberările Consiliului
comunal. Consiliul se întrunea, de regulă, o dată pe lună. El se putea reuni însă ori de
câte ori nevoile comunei o cereau în sesiune ordinară sau extraordinară. Convocarea
era realizată de primar sau la cererea unei treimi din membrii consiliului şi se făcea cu
cel puţin o zi înaintea şedinţei, „prin circulară, în care fiecare consilier subscrie că a
văzut chemarea” (art. 53).
Consiliul lucra cu asigurarea majorităţii absolute a consilierilor. „Dacă însă s-a
făcut de două ori convocarea regulată fără nici un rezultat, atunci la a treia convocare,
consiliul lucrează cu membrii prezenţi”. Primarul, iar în lipsa acestuia ajutorul de
primar sau cel mai în vârstă din consilieri „deschide, prezidează şi închide” şedinţa
(art.55). Votul era „pe faţă, afară numai de cazurile în care sunt persoane în joc” când
votul era secret. Pentru a nu putea influenţa rezultatul votului, legea preciza că
„Primarul votează cel din urmă” (art. 56). Consilierii nu aveau voie să participe la
deliberările în care aveau un interes personal, nu puteau să fie implicaţi în „strângerea
de dări, la vreo dare în antrepriză, sau a figura ca garant în vreo intrepriză a comunei”,
nu puteau să pledeze ca avocaţi în procesele intentate împotriva comunei „nici a apăra
cu plată vreun proces al comunei” (art. 57).
Hotărârile consiliului erau semnate de membrii acestuia şi erau trecute într-o
condică la care avea acces orice cetăţean al comunei. Hotărârile adoptate cu uşile
închise puteau fi menţinute în secret „pentru un timp mărginit”. Autorităţile aveau însă
permanent accesul asupra acestor hotărâri. În general, şedinţele consiliului erau
publice. Acesta îşi realiza regulamentul de funcţionare. Consilierii care lipseau putea fi
amendaţi. Primarul comunei era investit cu puteri pentru asigurarea ordinii şi securităţii
şedinţelor. El putea închide şedinţa şi anunţa autorităţile când deliberările consiliului
depăşeau sfera de competenţă sau aduceau atingere intereselor generale. Forurile
ierarhice puteau suspenda, în astfel de cazuri, hotărârile consiliului comunal, ceea ce
nu însemna că acesta nu putea face însă contestaţie. Domnitorul emitea ordonanţe de
anulare a hotărârilor comunale dacă acestea erau sancţionate de Comitetul permanent
al judeţului în termen de 60 de zile de la data aprobării lor. Domnitorul mai putea
dizolva Consiliul comunal dacă „Consiliul Comunal ar urma a se depărta de atribuţiile
sale sau dacă actele sale ar fi de natură a tulbura ordinea publică” (art. 66). În aceste
cazuri se organizau noi alegeri în cel mult două luni.
Capitolul al VIII-lea trata atribuţiile Consiliului Comunal „care cuprinde
îndeobşte privegherea şi apărarea tuturor intereselor speciale ale comunei […],
deşteaptă şi ajută pe capul comunei şi pe ajutorii săi, în administrarea treburilor locale
ale comunei” (art. 67). Consiliul Comunal trebuia să se pronunţe asupra „averii

4
comunale, pentru ca să nu se risipească şi să aducă pururi cel mai mare folos putincios
şi locuitorii comunei să se bucure deopotrivă de rodurile ei” (art. 68). În atribuţiile
Consiliului mai intrau problemele arendării şi închirierii bunurilor comunale,
„întrebuinţării şi împărţirea păşunei şi a rodurilor lor comunale”, a pădurilor
comunităţii.
Prin lege se fixau şi domeniile asupra cărora hotărârile comunale aveau nevoie
de avizul instanţelor superioare şi chiar al domniei. Acestea se refereau la: bugetul
comunal, „cumpărările, înstrăinările şi schimburile de averi nemişcătoare”, proiectele
de construcţii, „deschiderea şi închiderea de uliţe publice”, închirierea locurilor pentru
bâlciuri (iarmaroace), fixarea numărului şi împărţirea parohiilor comunei etc. Printr-un
articol aparte erau enumerate problemele asupra cărora „Consiliul Comunal este
chemat a-şi da numai socotinţă” (art. 73): proiectele de aliniere a drumurilor mari, de
interes naţional, „întrunirea de sate, cătune, slobozii într-o singură comună” sau
desprinderea, pentru a se forma o singură comună, „cererile de împământenire a
străinilor domiciliaţi în comună” etc.
Consiliul Comunal numea funcţionarii comunei, arhitecţii comunali, directorii
aşezămintelor publice, profesorii şi institutorii şcolilor întreţinute de comună.
Schimbarea denumirii comunelor nu se putea face decât la cererea comunelor
„încuviinţată de Comitetul Permanent şi aprobată prin decret domnesc” (art. 81).
Capitolul al IX-lea se referea la primar şi la atribuţiile sale. În comunele rurale,
primarul era ales de către alegătorii comunei în acelaşi timp cu alegerea Consiliului
Comunal, iar alegerea sa era validată de prefect. În comunele urbane, primarul era
numit de către domnitor din primii trei consilieri care au întrunit cele multe voturi.
Dintre consilieri erau aleşi, de către puterea executivă, în raport cu populaţia comunei,
de la 1 până la şase persoane în funcţia de ajutor de primar.
Primarul era desemnat cu administrarea comunei, el putea delega o parte din
atribuţiile sale unuia sau mai multor ajutori de primar „sau în lipsa acestora la însuşi
unii din membrii comunei cu drept de alegător”. Primarul era considerat în acelaşi timp
„un delegat al administraţiei centrale” aflându-se sub autoritatea guvernului. El era
desemnat cu „privegherea poliţiei, menţinerea ordinei publice, cu luarea tuturor
măsurilor privitoare la bunăstarea şi liniştea locuitorilor comunei” (art.84).
Primarul era delegat „cu publicarea şi executarea legilor”, cu asigurarea liniştii
pieţelor publice, cu realizarea bugetului comunei, cu repartizarea lucrărilor comunale,
cu realizarea listelor electorale etc. Măsurile adoptate de primar „se dau sub formă de
dispoziţie” (art. 90). El mai era desemnat cu realizarea actelor civile, atribuţie pe care
însă o putea delega unui ajutor de primar. Primarul putea rezolva contravenţiile simple.
În atribuţiile primarului intrau şi cele de supraveghere a ospiciilor, şcolilor,
închisorilor, bisericilor. El putea dispune măsuri de internare a turbulenţilor, şi avea
datoria de a supraveghea persoanele şi locuinţele dedate prostituţiei. (art. 99). De
asemenea primarul trebuia să vegheze la liniştea şi conţinutul spectacolelor publice.

5
 În oraşele care aveau peste 3000 de locuitori, ordinea publică era repartizată unui
funcţionar al Poliţiei. În Bucureşti, acesta purta numele de Prefect al Poliţiei, iar în
celelalte oraşe el se numea Cap sau Comisar de Poliţie. În caz de răscoală sau
tulburarea ordinii publice, primarul putea da ordine cu caracter poliţienesc (acolo unde
nu exista un funcţionar al poliţiei). El trebuia să anunţe situaţia Consiliului Comunal şi
să înştiinţeze în scris Prefectul judeţului. În caz de tulburări grave, primarul sau
înlocuitorul acestuia putea cere direct intervenţia forţelor armate.
Primarul şi ajutorul de primar puteau fi suspendaţi din funcţie de către prefect
dacă comunele aveau mai puţin de 3000 de locuitori şi de Ministerul de Interne dacă
acestea erau mai mari de 3000 de locuitori. Revocarea acestora din funcţie se putea
face de către Ministerul de Interne sau de către domnitor, în funcţie de numărul
locuitorilor comunei precizat anterior.
Primarul era răspunzător şi de asigurarea documentelor şi arhivei comunei.
Regulamentele sau proclamaţiile primăriei erau afişate, iar la sate „publicaţiunea se
face prin citirea în public la ieşirea din biserică şi la casa comunală” (art.105).
Primarii erau plătiţi „din cutia comunală” şi în funcţie de veniturile comunei.
Ajutorii de primar primeau diurnă pentru zilele care lucrau. „Semnul distinctiv al
primarilor comunali va fi o eşarfă cu culorile naţionale purtată la cingătoare” (art. 107).
Capitolul al zecelea se referea la secretarul sau scriitorul Consiliului Comunal.
Legea preciza că fiecare comună urbană avea câte un secretar. Numirea, suspendarea şi
revocarea din funcţie a acestuia se realiza de către Consiliul Comunal cu avizarea
Comitetului Permanent. Principala atribuţie a secretarului/scriitorului comunei era
aceea de a redacta procesele verbale şi de transcriere a tuturor deliberărilor Consiliului
Comunal, într-un registru autentificat de primar. „Procesele verbale transcrise sunt
adeverite de primar şi de secretar sau scriitor”. Secretarul/scriitorul Consiliului era
„obligat a se conforma cu instrucţiunile ce-i sunt date, fie de Consiliu, fie de primar sau
de ajutorul ce-l înlocuieşte” (art. 113). Salariul secretarului/scriitorului era fixat de
Consiliul Comunal cu aprobarea Comitetului Permanent.
Capitolul al XI-lea al Legii Comunale se referea la perceptorul sau strângătorul
dărilor comunei. Acesta era „însărcinat singur şi pe răspunderea sa a efectua” aceste
operaţiuni financiare. Perceptorul era numit, suspendat sau revocat din funcţie de către
Consiliul Comunal, „însă cu aprecierea Comitetului Permanent” (art. 114). Consiliul
Comunal hotăra salariul perceptorului cât şi garanţia pe care acesta trebuia să o depună
drept gaj. Primarul veghea ca această garanţie să fie depusă şi reînnoită la caz de
trebuinţă (art.116).
Capitolul al XII-lea făcea referiri la cheltuielile comunale. Acestea erau
obligatorii şi facultative. Cele obligatorii erau cele referitoare localului Primăriei şi
cancelariei comunei, cele ale tipăriturilor necesare comunei, cele pentru abonamentul
la gazeta oficială, cele pentru actele de stare civilă şi tipizate, cele pentru plata
„gardiştilor, a sergenţilor, a pompierilor, a vătăşeilor şi a celorlalţi funcţionari, cele
pentru întreţinerea localurilor judecătoriilor, a instrucţiunii publice, pentru plata

6
preoţilor, pentru întreţinerea ospiciilor, a săracilor, [a] neputincioşilor, a copiilor
găsiţi”, pentru întreţinerea edificiilor comunale, pentru îngrădirea şi întreţinerea
cimitirelor, pentru iluminatul public şi sistematizări etc. Cheltuielile care interesau mai
multe comune se împărţeau proporţional între acestea. Neînţelegerile erau partajate de
Comitetul Permanent al judeţului. Dacă Consiliile Comunale se eschivau de la plata
unora din sarcinile obligatorii, Comitetul Permanent le pute trece din oficiu în bugetul
comunei respective.
Capitolul al XIII-lea se referea la veniturile comunale. Acestea urmau să fie
trecute obligatoriu în bugetul comunal. Consiliul Comunal putea adopta cu majoritate
absolută impuneri extraordinare. Acestea, cu avizul Comitetului Permanent, trebuiau să
aibă încuviinţarea Ministerului de Interne pentru comunele rurale şi al domniei pentru
cele urbane.
Ultimul capitol al legii, cel de al XIV-lea, se referea la contabilitatea comunală.
Anual la 2 mai, Consiliul Comunal se reunea pentru analiza situaţiei financiare a anului
precedent, iar la 1 septembrie se reunea pentru schiţarea bugetului noului an. Bugetele
comunale erau aduse la cunoştinţa publică prin afişare sau publicare12. Bugetele erau
supuse aprobării Consiliului Comunal. Analizele asupra cheltuielilor anului trecut
urmau să fie înaintate Comitetului Permanent Judeţean până la 1 iulie, iar bugetul
pentru anul viitor, până la 15 octombrie. „Comitetul Permanent va trimite comisari pe
contul personal a autorităţii comunale care ar fi întârziat cu trimiterea socotelilor şi a
bugetului” (art. 130). Cheltuielile neprevăzute şi necuprinse în buget se puteau realiza
numai cu aprobarea Comitetului Permanent Judeţean sau al Ministerului de Interne în
cazul celor şapte mari oraşe din ţară. Dacă cerinţa era atât de stringentă, primarul putea
decide realizarea cheltuielilor respective sub rezerva obţinerii ulterioare a aprobărilor
necesare.
Textul Legii comunale se încheia prin Dispoziţii[le] tranzitorii care conţinea
obligativitatea înlocuirii în totalitate a Consiliilor Comunale, în conformitate cu
prevederile noii legi, în primul an al punerii în aplicare al legii de faţă. Preşedinţii
birourilor electorale urmau a fi Preşedinţii de tribunal, judecătorii, sau preoţii cei mai
în vârstă, în comunele care nu aveau tribunale. Până la realizarea noilor alegeri,
primarii şi consilierii urmau să-şi desfăşoare activitatea în mod nestingherit, în
conformitate cu legile anterioare.
Analiza întreprinsă de noi ne permite să constatăm în primul rând eficienţa,
spiritul practic şi modernitatea acestei legi. Influienţa legislaţiei franceze este
evidentă13. Legea comunală din 1 aprilie 1864 aliniază administraţia locală
românească la cele mai moderne sisteme legislative ale timpului. Această lege
introduce unităţi administrative, denumiri şi funcţii precum comună, sat, cătun, primar
şi primărie care au traversat timpul, găsindu-şi consacrarea istorică şi având valabilitate
şi în zilele noastre. Analiza acestei legi ne ajută să înţelegem cât de eficientă şi
temerară a fost munca acestei epoci de reaşezare a societăţii româneşti şi de înscriere a

7
ei pe o traiectorie modernă şi europeană. Prevederile ei sunt remarcabile prin
actualitatea, acurateţea, dorinţa de transparenţă şi de corectitudine.
Vocabularul legii este unul clar şi explicit. Prevederile legale sunt caracterizate
prin supleţe, lipsa rigidităţii, flexibilitate în stabilirea condiţiilor concrete specifice
fiecărei situaţii luate în discuţie. Legea reuşeşte, indubitabil, să instaureze ordinea în
administraţia publică locală, prevede termene precise pentru realizarea unor activităţi,
pentru verificarea şi controlul actelor publice.
Indubitabil legea rămâne tributară unor limite ale timpului, votul cenzitar,
obstrucţionarea evreilor cât şi unor formulări oarecum arhaice zilelor noastre sau unor
practici impuse de neştiinţa de carte, aspecte care nu afectează fondul pozitiv al legii.
Legea comunală din 1 aprilie 1864 este una permisivă, elastică, eficientă şi
funcţională. Analiza ei este o dovadă a ceea ce putem numi efervescenţa modernizării
societăţii româneşti după formarea României moderne.