Capitolul.I.

NOŢIUNI GENERALE REFERITOARE LA UNITĂŢILE

ADMINISTRATIV-TERITORIALE.

Secţiunea I. Definiţia unitătăţii administrativ - teritoriale

Sarcinile complexe ale statului nostru, ca şi nevoile felurite şi multiple ale persoanelor
fizice nu pot fi realizate, respectiv satisfăcute numai de autorităţile administraţiei publice
centrale. Pe de altă parte, dacă aceste organe centrale ar avea în competenţa lor şi
rezolvarea tuturor problemelor – foarte numeroase - legate de viaţa locală, el ar trebui să
ducă o muncă foarte apăsătoare pentru posibilităţile lor şi s-ar afla în situaţia de a nu-şi mai
putea consacra activitatea pentru îndeplinirea sarcinilor fundamentale privitoare la
problemele generale de stat1.
Este cunoscut faptul că pentru o bună conducere şi administrare orice stat îşi împarte
teritoriul în unităţi administrativ-teritoriale cărora le recunoaşte personalitate juridică,
atribuţii de drept public şi de drept privat2 şi sunt înzestrate cu atutorităţi care exercită
administraţia publică legată de viaţa locală.
Unitatea administrativ – teritorială este parte componentă a teritoriului ţării, cu
populaţia şi instituţiile aferente, denumită şi organizată prin lege.3

Secţiunea II. Evoluţia istorică a unităţii administrativ - teritoriale.

Prin istoria României se înțelege, în mod convențional, istoria regiunii geografice

românești precum și a popoarelor care au locuit-o și care, pe lângă diferențele culturale
specifice și transformările politice, au dotat-o cu o identitate specifică, identitate care în
timp a condus la recunoașterea României drept subiect istoric de sine stătător.
Teritoriul de astăzi al României a fost locuit din cele mai vechi timpuri. Pe baza
datelor de care dispun, specialiștii apreciază că primele manifestări de viață omenească pe
teritoriul României datează de acum aproximativ 40.000 de ani4.
Organizarea administrativă a teritoriului României a cunoscut, de-a lungul timpului,
formule diverse, încercând să răspundă cerinţelor fiecărei perioade.
Originea unităţilor administrativ-teritoriale este dinaintea statelor feudale.Vechile
obşti sătesti, vicinale, organizate în cnezate şi voievodate (ţări) au stat la baza constituirii
noilor state feudale româneşti, cât şi la baza organizării administrativ – teritoriale.

1
A se vedea,T.Drăganu , Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol.I, Ed. Lunima Lex, Bucureşti 1998, p.
201
2
A se vedea Mircea Preda, Autorităţile administraţiei publice-sistemul constituţional român, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1999,p.423.
3
A se vedea Ordonanţa Guvernlui nr. 53 din 16 august 2002, privind Statutul-cadru al unităţii administrativ-teritoriale, publicată
în Monitorul Oficial nr.633/27 august 2002.
4
A se vedea, Felicia Adascaliţei, Liviu Lazar - Manual de istorie pentru clasa a XII-a, Editura Corvin, Deva, 2007.
1
 Odată cu organizarea politică, organizarea administrativ – teritorială dobândeşte la
rândul ei forme bine conturate spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al
XV-lea.
Teritoriul Ţărilor Române era divizat în unităţi teritoriale care îşi au orgininea în
unităţile de obşti din perioada prestatală, ce au stat la baza constituirii noilor state feudale
româneşti, cât şi la baza organizării administrativ-teritoriale.
Cea mai veche subdiviziune administrativă în Ţara Românească a fost judeţul, iar în
Moldova ţinutul.
Denumirea de judeţ vine la juducium care înseamnă instanţă de judecată şi marchează
atribuţia judecătorească straveche a acestei unităţi administrative5.
Deşi poziţia geografică a ţărilor Româneşti, pericolele reale la care au fost expuse,
nenumăratele războaie purtate pe teritoriul lor nu au creat condiţii favorabile dezvoltării
oraşelor, totuşi existenţa acestora încă înainte de formarea statelor independente nu poate fi
contestată.
În pofida greutăţilor, necesităţile economice, schimbul intern şi extern de marfă,
tranzitarea acestora prin ţările noastre au impus dezvoltarea târgurilor în Moldova şi
oraşelor în Ţara Românească şi Transilvania.
Oraşele erau unităţi administrative formate din meseriaşi, negustori şi tărani cu
organizare proprie, care le conferea o anumită autonomie. Teritoriul oraşelor cuprindea trei
zone: vatra oraşului formată din clădiri, hotarul oraşului format din terenurile cultivate de
către orăşeni şi ocolul oraşului format dintr-un anumit număr de sate.
Oraşele erau conduse de către un aparat administrativ format din două categorii de
dregatori. Din prima categorie făceau parte organele administrative alese de către orăşeni.
A doua categorie de organe administrative era formată din dregători domneşti: vornic,
pristav, staroste, vameş. Modul de conducere al oraşelor, depturile şi obligaţiile acestora
erau precizate fie în acte speciale date de domn fie în vechiile obiceiuri.

2.1 Legea 394/1864pentru Comunele Urbane şi Rurale şi Legea 396/1864 pentru

Consiliile Judeţene

Prima reglementare oficială a organizări administrativ-teritoriale datează din anul

1864 . În această perioadă, teritoriul era împărţit în judeţe7, plaşi şi comune. Dintre acestea
6

judeţele şi comunele aveau personalitate juridică, în timp ce plaşile erau subdiviziuni ale
judeţelor fără personalitate juridică şi erau conduse de subprefecţi.
Potrivit legii pentru consiliile judeţene, în fiecare judeţ funcţiona un consiliu care se
aduna periodic şi reprezenta interesele locale, colective şi economice ale judeţului.
Consiliul era compus din 18 membri aleşi pe timp de 4 ani.

5
A se vedea, Ilie Bădescu, Ozana Cucu – Oancea- Dicţionar de sociologoe rurală, Ed. Mica Valahie , Bucureşti 2011, p.268.
6
A se vedea, Legea nr. 394 din 31.03.1864 pentru Comunele Urbane şi Rurale, publicată în Monitorul Oficial din 31.03.1864,
În vigoare de la 31 martie 1864 până la 13 iunie 1925.
7
A se vedea, Legea nr.396 din 31.03.1864 pentru Consiliile Judeţene, publicată în Monitorul Oficial din 31.03.1864, În vigoare
de la 31 martie 1864 până la 13 iunie 1925.
2
 Aceleaşi dispoziţii legale prevedeau că prefectul judeţului era comisar al Guvernului
pe lângă consiliul judeţean.Prefectul era capul administraţiunii judeţene şi în această
calitate conducea toate lucrăriile administraţiunii judeţene şi execută hotărârile consiliului
judeţean. Prefectul apară înaintea justiţiei, prin avocatul statului procesele în contra
judeţului. În caz de litigiu între stat şi judeţ acţiunea era intentată sau sustinută, în numele
judeţului de către un membru al delagaţiunii judeţene sau şi printr-un avocat care era
desemnat de către consiliul judeţean.
În privinţa comunelor acestea erau împărţite în comune urbane şi rurale, clasificare
fiind făcută prin lege, dupa cererea comunei interesate, luându-se şi avizul consiliului
judeţean. Fiecare comună avea un consiliu local şi un primar, legea reglementând şi
problemele legate de alegerea, organizarea şi funcţionarea acestora.

2.2. Legea pentru Organizarea Administraţiunii Locale 167/1929

Legea pentru Organizarea Administraţiunii Locale din anul 1929*8 a păstrat aceeaşi
împărţire administrativă a teritoriului României: judeţe şi comune. Judeţele erau
subdivizate în plăşi, iar comunele puteau fi subdivizate în sectoare.
Satele şi comunele din cuprinsul judeţului erau repartizate între plăşi printr-o
ordonanţă a Ministerului de Interne. Judeţele, comunele şi sectoarele comunale erau
persoane juridice.
Comunele erau rurale şi urbane. Administraţia comunelor rurale era încredinţată unui
consiliu comunal, ca organ deliberative, primarului comunal şi delegaţiunii consiliului
communal ca organe executive.
Alegerea şi constituirea acestor organe era diferită în comunele rurale formate din mai
multe sate faţă de comunele rurale constituite dintr-un singur sat. Astfel, consiliul comunal
rural în comunele formate din mai multe sate era alcătuit din consilieri aleşi prin sufragiu
universal, direct şi secret. Pentru alegerea lor, satele care compuneau comuna rurală erau
grupate în circumscripţii electorale şi fiecare alegea câte 3 consilieri.Primarul sătesc era
ales în satele în care funcţiona o adunare sătească prin votul capilor de familie, iar în satele
în care funcţiona un consiliu sătesc, prin sufragiul universal.
În comunele rurale constituite dintr-un singur sat, numărul consilierilor se stabilea în
raport cu populaţia comunei, variind între 8 şi 16 consilieri. În aceste comune, primarul şi
ajutorul de primar se alegeau prin sufragiul universal direct şi secret de alegătorii
comunali, cu majoritatea absolută de voturi, dintre membrii comunei care se bucurau de
drepturile electorale.
În oraşe şi municipii, organele deliberative erau consiliile comunale urbane şi
consiliile municipale, iar organele executive erau primarul, ajutorul de primar şi delegaţia
consiliului comunal sau municipal.
8
A se vedea, Legea nr.167/1929 pentru Organizarea administraţiunii locale, Publicată în M.Of. al României nr.170 din 3 August
1929 prin Decretul de promulgare nr.2.712, în vigoare de la 03 august 1929 până la 26 martie 1938, fiind abrogată şi înlocuită
prin Legea 569/1936; A se vedea şi decretul nr. 4.036 din 7 Decembrie 1929, publicat în M.Of. nr.274 din 9 decembrie 1929,
cu rectificările "M.O." Nr. 281, 283, 285, 286, 287, 290 și 291/929, privitor la împărțirea teritorială a țării.
3
 2.3 Legea Administrativă 569/1936

În evoluţia reglementării administraţiei, un alt act normativ a fost adoptat în anul

1936. Potrivit Legii Administrative din 27 martie 19369, teritoriul României a fost împărţit,
din punct de vedere administrativ, în judeţe, iar judeţele în comune, cele două unităţi
administrativ-teritoriale având personalitate juridică.
Plasa era o subdiviziune administrativă a judeţului, fără personalitate juridică şi era
compusă din mai multe comune, având în fruntea ei un pretor, numit prin decizie de
Ministerul de Interne.
Administrarea comunelor era încredinţată consiliului comunal, alcătuit din membri
aleşi şi membri de drept, precum şi primarului şi ajutorului de primar, aleşi de consiliu
dintre membrii săi.
În ceea ce priveşte prefectul, acesta era numit şi revocat prin decret regal în urma
propunerii Ministerului de Interne.El era reprezentantul Guvernului şi şeful
administraţiunii judeţene. Prin această lege, atribuţiile prefectului au fost lărgite, el având
dreptul de a numi membrii de drept ai consiliului comunal, de a controla toate serviciile
publice din judeţ, având ulterior şi dreptul de a numi primarii comunelor urbane şi rurale
nereşedinţă.
Ca şef al administraţiunii judeţene, prefectul numea toţi funcţionarii judeţeni şi aplica
pedepsele disciplinare acestora având, totodată, şi dreptul de a amenda pe primari şi
ajutorii de primari, cu excepţia celor de la oraşele reşedinţă şi municipii10.

2.4 Legea Administrativă din 1938

Sub regimul Constituţiei din 27 februarie 1938, a fost adoptată noua Lege
Administrativă din august 193811, act normativ care a instituit o organizare administrativă
centralizată, specifică perioadelor de criză.
De această dată, în Legea fundamentală nu se mai regăseau înscrise principii cu
privire la împărţirea administrativă a ţării, la unităţile administrativ-teritoriale, la
descentralizare, la componenţa şi competenţa consiliilor comunale şi judeţene, Constituţia
9
A se vedea Legea administrativă nr. 569/1936 Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.73 din 27 martie 1936. În vigoare
de la 27 martie 1938 până la 14 august 1938.
10
Art.86 din Legea Administrativă din 27 martie 1936 “Ca șef al administrațiunii județene, prefectul numește, înaintează,
licențiază și aplică pedepsele disciplinare tuturor funcționarilor județeni, conformându-se legii statutului funcționarilor publici
și legilor speciale.De asemenea el are dreptul de a amenda pe primari și ajutori de primar, cu excepția celor de la orașele de
reședință și municipii.Amenda nu poate trece de 1/2 din salariul lunar.El îngrijește de toate interesele județului, împreună cu
consiliul județean sau cu delegațiunea județeană, după normele stabilite de legi; asistă la dezbaterile acestora și execută
deciziunile lor; conduce serviciile administrațiunii județene și supraveghează lucrările în curs de executare; inspectează căile
județene, vicinale și comunale; semnează toate actele încheiate în numele județului și cele emanând dela administrațiunea
județeană; prezidează licitațiile publice; ordonanțează personal sumele prevăzute în buget; reprezintă județul în justiție,
personal sau printr'un mandatar al său și poate intenta în numele județului acțiuni mobiliare și imobiliare, opozițiuni, apeluri,
recursuri, contestațiuni și orice alte cereri pentru apărarea intereselor județului; îndeplinește toate celelalte atribuțiuni date prin
legi”.
11
A se vedea Legea Admninistrativă di 1938, publicată în M.Of. nr. 73 din 27 martie 1938

4
lăsând pe seama legii ordinare organizarea administraţiei locale Potrivit art.1 din această
lege, administraţia publică locală se exercita prin următoarele circumscripţii teritoriale:
comuna, plasa, judeţul şi ţinutul.
Comuna şi ţinutul erau persoane juridice, care reprezentau interesele locale şi
exercitau, în acelaşi timp şi atribuţiile de administraţie generală, conferite prin lege, în timp
ce plasa şi judeţul erau circumscripţii administrative şi de control.
Comunele se îngrijeau de nevoile locale şi executau măsurile de interes general
ordonate de organele centrale. Comunele erau rurale şi urbane, din ultima categorie făcând
parte municipiile, oraşele reşedinţe de judeţ şi oraşele nereşedinţe de judeţ.
Administraţia comunei era încredinţată primarului şi consiliului comunal, în satele
îndepărtate de reşedinţa comunei, autoritatea comunală fiind reprezentată prin delegatul
sătesc.Consiliul comunal se compunea din membri aleşi şi membri de drept. Desemnarea
membrilor de drept se făcea de prefectul judeţului, pentru comunele rurale şi urbane, şi de
rezidentul regal, pentru municipii. Pentru municipiul Bucureşti, desemnarea se făcea prin
decret regal, la propunerea ministrului de interne. Membrii de drept aveau vot consultativ,
la comunele rurale, în timp ce la comunele urbane aceştia aveau vot deliberativ.
Prin Legea administrativă din anul 1938 au fost înfiinţate 10 ţinuturi12, care aveau
statut de unităţi administrativ-teritoriale cu personalitate juridică şi atribuţii economice,
culturale şi sociale.
Administrarea ţinutului era încredinţată rezidentului regal şi consiliului său.
Rezidentul regal era numit pe 6 ani, prin decret regal, dat pe baza jurnalului Consiliului de
Miniştri şi la propunerea Ministrului de Interne. Acesta era reprezentantul Guvernului şi
administratorul ţinutului, avea rangul şi salariul de subsecretar de stat.
În activitatea sa, rezidentul regal era ajutat de un secretar general, numit tot prin
decret regal, funcţionar de carieră, care avea gradul şi salariul unui secretar general de
minister

12
Potrivit art.53 din Lege, cele 10 ţinuturi, reşedinţele acestora, precum şi fostele judeţe arondate fiecăruia sunt:
1. Ţinutul Olt, cu reşedinţa la Craiova, cuprinzând fostele judeţe: Dolj, Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Romanaţi şi Olt
2. Ţinutul Bucegi, cu reşedinţa la Bucureşti, cuprinzând fostele judeţe: Ilfov, Teleorman, Argeş, Muscel, Dâmboviţa,
Vlaşca, Prahova, Buzău, Braşov şi Trei-Scaune
3. Ţinutul Mării, cu reşedinţa la Constanţa, cuprinzând fostele judeţe: Constanţa, Ialomiţa, Durostor şi Caliacra
4. Ţinutul Dunărea de Jos, cu reşedinţa la Galaţi, cuprinzând fostele judeţe: Covurlui, Brăila, Tulcea, Ismail, Cahul, Fălciu,
Tutova, Tecuci, Putna şi Râmnicu-Sărat
5. Ţinutul Nistru, cu reşedinţa la Chişinău, cuprinzând fostele judeţe: Lăpuşna, Orhei, Tighina şi Cetatea-Albă
6. Ţinutul Prut, cu reşedinţa la Iaşi, cuprinzând fostele judeţe: Iaşi, Bacău, Neamţ, Baia, Botoşani, Bălţi, Soroca, Vaslui şi
Roman
7. Ţinutul Suceava, cu reşedinţa la Cernăuţi, cuprinzând fostele judeţe: Cernăuţi, Hotin, Storojineţ, Rădăuţi, Câmpulung,
Suceava şi Dorohoi
8. Ţinutul Mureş, cu reşedinţa la Alba-Iulia, cuprinzând fostele judeţe: Alba, Turda, Mureş, Ciuc, Odorhei, Făgăraş,
Târnava-Mare, Târnava-Mică şi Sibiu
9. Ţinutul Someş, cu reşedinţa la Cluj, cuprinzând fostele judeţe: Cluj, Bihor, Someş, Sălaj, Satu-Mare, Maramureş şi
Năsăud
10. Ţinutul Timiş, cu reşedinţa la Timişoara, cuprinzând fostele judeţe: Timiş-Torontal, Arad, Caraş, Severin şi
Hunedoara

5
 Judeţul era o circumscripţie administrativă şi de control fără personalitate juridică,
condusă de prefect, numit prin decret regal. El era funcţionar de carieră şi şef ierarhic al
tuturor funcţionarilor exteriori ai Ministerului de Interne din judeţ. La finele anului sau
când trebuinţa o cerea, prefectul adresa rezidentului regal un raport asupra stării generale,
financiare, economice, culturale şi administrative din cuprinsul judeţului, asupra stării
opiniilor publice, informând asupra efectelor măsurilor Guvernului.
Plasa era o subdiviziune administrativă şi de control, fără personalitate juridică, care
cuprindea mai multe comune. Orice modificare teritorială a circumscripţiei plăşilor se
făcea prin decizia rezidentului regal, pe baza raportului prefectului.
Plasa era condusă de un pretor, numit prin decizie ministerială. El era reprezentantul
Guvernului şi şeful poliţiei din cuprinsul plăşii, luând măsuri pentru prevenirea
infracţiunilor şi îngrijindu-se de ordinea şi siguranţa publică. Ca organ al ţinutului, pretorul
era însărcinat cu supravegherea şi controlul actelor de administrare a comunelor rurale şi
urbane nereşedinţă. El verifica prin inspecţiile făcute modul cum primarii, delegaţii săteşti,
notarii şi ceilalţi funcţionari comunali îndeplineau atribuţiunile ce le reveneau prin legi şi
regulamente.
În perioada 1940-1941 s-a revenit la comună şi judeţ ca unităţi administrativ
teritoriale cu personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu, iar prefectul îşi menţinea
rolul şi atribuţiile de reprezentant al Guvernului, numit prin decret regal şi şef al tuturor
funcţionarilor Ministerului de Interne.
Ca şef al administraţiei judeţene, prefectul numea şi elibera din funcţie funcţionarii
judeţului, administra patrimoniul şi interesele judeţului, se îngrijea de toate serviciile
publice judeţene, semna toate actele în numele judeţului, reprezenta judeţul în justiţie, etc.

2.5 Legea nr. 5/1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului

Republicii Populare Române,

În anul 1950 a fost adoptată Legea nr. 5 pentru raionarea administrativ-economică a

teritoriului Republicii Populare Române13, potrivit căreia teritoriul ţării a fost împărţit în
regiuni, oraşe, raioane şi comune.
În conformitate cu acest act normative cele 59 de judeţe compuse din 424 de plăşi au
fost înlocuite cu 28 de regiuni14.
13
A se vedea Legea nr.5/1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române, publicată în
Buletinul Oficial nr.77 din 8 septembrie 1950. În vigoare de la 08 septembrie 1950 pana la 26 decembrie 1960, fiind
abrogat şi înlocuit prin Legea 3/1960
14
A se vedea Art.9 din Legea nr.5/1950, regiunile şi capitalele lor erau:
1. Arad, cu capitala la Arad
2. Argeş, cu capitala la Piteşti
3. Bacău, cu capitala la Bacău
4. Baia-Mare, cu capitala la Baia-Mare
5. Bârlad, cu capitala la Bârlad
6. Bihor, cu capitala la Oradea
7. Botoşani, cu capitala la Botoşani
8. Bucureşti, cu capitala la Bucureşti
6
 Regiunea era unitatea administrativ-economică delimitată teritorial, pe care se
sprijineau direct organele centrale de stat în înfăptuirea politicii partidului şi Guvernului.
Aceasta era subordonată direct organelor centrale ale statului, fiind alcătuită din raioane şi
oraşe de subordonare regională.
Oraşele erau de trei categorii:
– oraşe de subordonare republican-localităţi care, din punct de vedere economic şi
politic, prezentau o importanţă deosebită pentru ţară, fiind subordonate direct organelor
centrale ale statului. Oraşele de subordonare republicană puteau fi împărţite în raioane de
oraş;
– oraşe de subordonare regional-localităţi care, din punct de vedere economic şi
politic, prezentau o importanţă deosebită pentru întreaga regiune,fiind subordonate direct
regiunii;
– oraşe de subordonare raională-localităţi care, din punct de vedere economic şi
politic, prezentau o importanţă deosebită pentru întregul raion, fiind subordonate direct
raionului.
Capitala ţării, Bucureşti, era subordonată direct organelor centrale ale statului şi era
împărţită în raioane de oraş. Raioanele de oraş aveau menirea de a înlesni administrarea
capitalei sau a oraşelor de subordonare republicană şi desfăşurarea vieţii economice şi
politice a cetăţenilor.
Raionul era o unitate teritorială, operativă din punct de vedere economic, politic şi
administrativ, alcătuit din oraşe de subordonare raională şi comune. El era subordonat
direct regiunii.
Comuna era o unitate administrativă economică, delimitată teritorial, alcătuită din
unul sau mai multe sate apropiate, fiind direct subordonată raionului.

9. Buzău, cu capitala la Buzău

10. Cluj, cu capitala la Cluj
11.Constanţa, cu capitala la Constanţa
12. Dolj, cu capitala la Craiova
13. Galaţi, cu capitala la Galaţi
14. Gorj, cu capitala la Târgu-Jiu
15. Hunedoara, cu capitala la Deva
16. Ialomiţa, cu capitala la Călăraşi
17. Iaşi, cu capitala la Iaşi
18. Mureş, cu capitala la Târgu-Mureş
19. Prahova, cu capitala la Ploieşti
20. Putna, cu capitala la Focşani
21. Rodna, cu capitala la Bistriţa
22. Severin, cu capitala la Caransebeş
23. Sibiu, cu capitala la Sibiu
24. Stalin, cu capitala la Stalin (fostul Braşov)
25. Suceava, cu capitala la Câmpulung-Moldovenesc
26. Teleorman, cu capitala la Roşiorii de Vede
27. Timişoara, cu capitala la Timişoara
28.Vâlcea, cu capitala la Vâlcea

7
 2.6 Legea nr.2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului.

Constituţia din anul 1968 a stabilit ca unităţi administrativ-teritoriale, judeţul, oraşul

şi comuna, revenindu-se astfel, la organizarea administrativă tradiţională, care avea la bază
comuna şi judeţul.
Noua reformă administrativă a teritoriului ţării a fost reglementată prin Legea nr.
2/1968, act normativ care prevedea înfiinţarea a 39 de judeţe şi prin care 45 de oraşe erau
declarate municipii, municipiul Bucureşti, fiind organizată în 8 sectoare15.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr.2 din 1968 privind organizarea administrativă a
teritoriului, unitatea administrativă de bază este comuna. Aceasta este o “comunitate
sociala unită prin istorie, tradiţie, interese, în funcţie de condiţiile geografice, demografice,
economice, alcătuită din unul sau mai multe sate, cu o denumire, o resedinţă şi organe
locale ale administraţiei care efectuează administraţia comunală16”. Scopul declarat de
legiuitor al organizării comunei este asigurarea dezvoltării economice, social-culturale şi
gospodăreşti a localitaţii rurale.
Oraşul este centrul de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-
cultural şi edilitar-gospodăresc. Fiecare oraş are o denumire şi organe ale administraţiei
care organizează activitatea administrativă pe teritoriul său.
Judeţul este ,,o circumscripţie administrativ-teritorială şi colectivitate umană, alcătuită
din oraşe, comune rurale cu o denumire, o reşedinşă şi organe locale ale administraţiei care
asigură administraţia judeţeană. Din punctul de vedere al Administraţiei generale a
Statului, însemnătatea şi trăsătura caracteristică a judeţului constă în faptul că efectuează o
activitate de îndrumare a administrării, punând accentul pe funcţiile de organizare,
coordonare şi control a activităţilor realizate în limitele lor teritoriale17.

2.7. Legea nr. 2/1989 şi Legea 215/2003 privind Administraţia Publică Locală

Ultimul act normativ din timpul regimului comunist referitor la organizarea

administrativă a teritoriului ţării l-a reprezentat Legea nr. 2/198918, act normativ care însă
a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 38/199019.
În prezent, potrivit dispoziţiilor art.3 alin.(3) din Constituţie, teritoriul României este
organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe, rezultând astfel că acestea
sunt singurele unităţi administrativ-teritoriale consacrate de Legea fundamentală.

15
A se vedea Legea nr.2 din 16 februarie 1968*** Republicată privind Organizarea administrativă a teritoriului Republicii
Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial nr.54-55 din 27 iulie 1981
16
A se vedea Mihai T. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Cerma, Bucureşti,
1998, pag.89.
17
Ibidem.
18
A se vedea Legea nr.2/1989 privind Îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România
Publicată în Buletinul Oficial nr.15 din 25 aprilie 1989.În vigoare de la 25 aprilie 1989 până la 22 ianuarie 1990, fiind înlocuită
prin Legea 2/1968(r2)
19
A se vedea Decretul-lege nr 38/1990 privind abrogarea Legii nr.2/1989 referitoare la organizarea administrativă a teritoriului
ţării.Publicat în Monitorul Oficial nr.14 din 23 ianuarie 1990.
8
 Aceste prevederi constituţionale permit menţinerea în vigoare a vechii organizări
administrativ-teritoriale reglementate prin Legea nr. 2/1968, act normativ care datează de
peste 40 de ani.
Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea administraţiei publice locale nr 215/2001,
republicată20, comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi administrativ-
teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează
autorităţi ale administraţiei publice. Acestea exercită, în condiţiile legii, autoritatea în
limitele administrativ-teritoriale stabilite21.
Înainte de modificarea Legii nr.215/2001 prin Legea nr.286/2006, in art.19 se
prevedea “ Comunele, oraşele şi judeţele sunt persone juridice de drept public. Acestea au
un patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină’’. Textul menţionat a rămas, dar a fost
completat prin Legea nr 286/2006. Astfel, în actualul art. 21 alin (1) se arată, în plus, că
unităţile administrativ-teritoriale sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului
de înregistrare fiscală şi ale conturile deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum
şi la unităţile bancare, şi că unităţile administrativ – teritoriale sunt titulare ale drepturilor
şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin
domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte
persoane fizice sau juridice în condiţiile legi22.
Unităţile administrativ-teritoriale sunt subiecte de drept atunci când sunt privite ca şi
colectivităţi teritoriale locale. Ele sunt subiecte de drept public, politico-teritorial23 cu
putere de comandă asupra populaţiei asezate pe un anumit teritoriu.
Unităţile administrativ- teritoriale beneficiază de acoperirea cheltuielilor de judecată
stabilite în baza hotărârii instanţei de judecată, inclusiv în situaţia în care reprezentarea în
justiţie este asigurată de un consilier juridic din aparatul de specialitate al primarului,
respectiv al consiliului judeţean.
Potrivit prevederilor legale cuprinse în Legea 215/200324, despăgubirile primite de
unităţile administrativ – teritoriale în urma hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată
se constituie în venituri la bugetele locale. Despăgubirile pe care trebuie să le plătească
unitatea administrativ- teritorială în urma hotărârilor pronunţate de instanţa de judecată şi
rămase definitiv sunt asigurate de la bugetul local.

20
Legea nr. 215/2001 a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.123 din 20 februarie 2007, în temeiul art III din Legea
nr. 286/2006 pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 ( M. Of. nr. 621 din 18 iulie
2006), dându-se textelor o noua numerotare.
21
A se vedea Art.19 din Legea 215 din 23 aprilie 2003 privind administraţia publică locală, publicată în M.Of. nr. 204/23 aprilie
2001
22
A se vedea Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Hamangiu, Bucureşti 2009, pag.132
23
A se vedea, Paul Negulescu,Tratat de drept administrativ. Principii generale, Vol I, Ediţia a IV-a, Editura Marvan, Bucureşti,
1934, pag.254-255.
24
A se vedea , Art.21 alin (5) din Legea privind administraţia publică locală, nr.215/2003,publicată in M.Of Partea I, nr.123 din
20 februarie 2007
9
 Capitolul II. REPREZENTAREA PERSOANELOR JURIDICE ÎN INSTANŢĂ

Secţiunea 1.Consideraţii introductive.

Existenţa omului presupune o permanentă activitate şi o mulţime de acţiuni

întreprinse cu scopul satisfacerii nevoilor personale şi a comunităţii în care acesta îşi
desfaşoară activitatea. Din acest motiv toate aceste acţiuni trebuie să aibă o reglementare
juridică, deoarece majoritatea acţiunilor întreprinse de om sunt realizate prin acte juridice.
Subiecţii de drept de regulă încheie personal acte juridice, şi astfel trebuie sa fie prezenţi la
semnarea sau executarea acestui act, însă în viaţa cotidiană sunt cazuri când subiectul
raportului juridic nu poate fi prezent la săvârşirea acestor acţiuni şi deci este nevoie de
înlocuirea lui cu o alta persoană.
Reprezentarea constituie o instituţie cunoscută atât în dreptul privat, cât şi în dreptul
procesual.
În cursul procesului, părţile au obligaţii procedurale de executat şi drepturi
procedurale de exercitat. Legea conferă părţilor posibilitatea de a-şi exercita drepturile
procedurale personal sau prin reprezentant.
Prin reprezentare se desemneză, un procedeu de tehnică juridică prin care o persoană,
numită reprezentant, încheie acte juridice cu terţii în numele şi în contul unei alte persone,
numită reprezentat, având drept consecinţă producerea directă în persoana reprezentatului a
efectului actelor juridice25.
Reprezentarea în justiţie constituie o instituţie care se regăseşte în majoritatea
legislaţiilor procesuale. Ea contribuie la realizarea dreptului fundamental la apărare. Uneori
însă, din diferite motive, părţile nu doresc să participe în mod nemijlocit la activitatea
judiciară. În asemenea cazuri lipsa părţilor poate fi suplinită printr-un mandatar.
Reprezentarea în justiţie constituie o formă particulară a reprezentării civile, fapt
pentru care această instituţie nu este considerată uneori ca având caracter pur procedural26.
Actele procedurale îndeplinite de către reprezentant se răsfrâng întotdeauna asupra părţii
principale, adică asupra persoanei reprezentate.
Reglementarea juridică a reprezentării o găsim în Codul de procedură civilă, Titlul II-
Participanţii la procesul civil, Cap. II Părţile, Secţiunea a 4-a - Reprezentarea părţilor în
judecată, art. 80- art. 89.

Secţiunea II.Formele reprezentării

Există diverse criterii de clasificare a reprezentării,astfel:

1.În funcţie de izvor,reprezentarea poate să fie:

25
Art. 1295 Noul Cod Civil “Temeiul reprezentării.Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori
dintr-o hotărâre judecătorească, după caz.”
26
A se vedea în acest sens I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol I, Ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1977, p.313
10
 * convenţională/voluntară (împuternicirea de a reprezenta izvorăşte din voinţa
părţilor).
* legală/obligatorie (împuternicirea de a reprezenta izvorăşte din lege).
* judiciară (împuternicirea de a reprezenta este dată de instanţa de judecată)

2.În funcţie de întinderea puterii de a reprezenta, deosebim:

* reprezentare totală (reprezentantul poate încheia toate actele juridice cu
excepţia celor strict personale şi cu privire la toate bunurile.
* reprezentarea parţială (reprezentantul încheie numai unele acte, fie referitoare
la un anumit bun determinat sau un anumit act determinat)

Dintre clasificarea prezentată foarte succint, ne interesează doar reprezentarea

convenţionala a persoanelor juridice.
Potrivit art. 80 alin. (3) NCPC27, părţile pot să stea în judecată printr-un reprezentant
ales. Reprezentarea convenţională presupune încheierea între partea reprezentantă şi
reprezentant a unui contract de muncă sau raport de serviciu ( în ipoteza reprezentantului -
consilier juridic), a unui contract de asistenţă juridică ( în ipoteza reprezentantului –
avocat), fiecare dintre acestea prevăzând în esenţă dreptul şi, totodată, obligaţia de
reprezentare a părţii.

Secţiunea III.Reguli speciale privind reprezentarea convenţională a persoanelor

juridice.

Potrivit art. 80 alin. (3) NCPC28 este promovată regula în materie de reprezentare.
Astfel din cuprinsul textului, reiese faptul că, reprezentarea convenţională reprezintă
regula, iar reprezentarea legală si cea convenţională se înfăţisează ca abateri de la aceasta
regulă.
O regulă de maximă importanţă în materia reprezentării, este cea statuată expres în
art.81 NCPC29, text ce impune unele restricţii în privinţa actelor de dispoziţie ce pot fi
îndeplinite de către reprezentant.
În prinicpiu, reprezentantul unei părţi poate îndeplini orice acte de procedură care sunt
necesare pentru apărarea acesteia şi pentru soluţionarea procesului civil. Actele de

27
Art.80 alin.(3)- „Părţile pot să stea în judecată printr-un reprezentant ales, în condiţiile legii, cu excepţia cazului în care legea
impune prezenţa lor personală în faţa instanţei”.
28
Ibidem
29
Art.81 (1) Renunţarea la judecată sau la dreptul dedus judecăţii, achiesarea la hotărârea pronunţată, încheierea unei tranzacţii,
precum şi orice alte acte procedurale de dispoziţie nu se pot face de reprezentant decât în baza unui mandat special ori cu
încuviinţarea prealabilă a instanţei sau a autorităţii administrative competente.
(2) Actele procedurale de dispoziţie prevăzute la alin. (1), făcute în orice proces de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse
sub interdicţie şi a dispăruţilor, nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acestor
persoane.
11
dispozitie sunt însă rezervate doar titularului dreptului, astfel sum s-a decis şi în
jurisprudenţa noastră30.
Constituie acte procedurale de dispoziţie ale părţii următoarele: renunţarea la
judecată, renunţarea la dreptul pretins, achiestarea la hotărârea pronunţată, achiestarea la
pretenţiile reclamantului, tranzacţia.
O dispoziţie comună tuturor formelor de reprezentare în procesul civil este aceea
potrivit căreia calitatea de reprezentant nu poate fi prezumată, părţile având obligaţia de a
indica calitatatea în care participă la activitatea judiciară.
În ipoteza în care constată, din oficiu sau la sesizarea uneia dintre părţi, că la dosar nu
se regăseşte dovada calităţii de reprezentant a persoanei care a formulat o cerere în numele
părţii, instanţa va acorda un termen scurt pentru a permite prezentarea acestei dovezi.
Dovada calităţii de reprezentant se face prin împuternicirea avocaţială în original ( în
cazul reprezentării prin avocat, degelaţia/împuternicirea de reprezentare juridică în original
(în ipoteza reprezentării prin consilier juridic).
Potrivit Codului civil persone juridice sunt “ entităţile prevazute de lege, precum şi
orice alte organizaţii legal înfiinţate care , deşi nu sunt declarate de lege persone juridice,
îndeplinesc condiţiile referitoare la organizarea de sine stătătoare şi deţin un patrimoniu
propriu afectat realizarii unui anumit scop licit şi moral, în accord cu interesul general” 31.
Persoanele juridice îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prin organele
sale.
Persoanele juridice, precum şi entităţile fără personalitate juridică , constituie potrivit
legii, pot fi reprezentate convenţional numai de avocat sau consilier juridic, în temeiul unui
contract de asistenţa juridică, respectiv a unui contract de muncă sau raport de serviciu.
Prin urmare, persoanele juridice şi entităţile menţionate anterior nu poat fi
reprezentate convenţional de un mandatar neavocat sau care nu exercită funcţia de consilier
juridic.
Multiplicarea relaţiilor economice, comerciale şi financiare într-o economie liberă a
facut necesară o reprezentare adecvată a instituţiilor, autorităţilor publice, societăţilor
comerciale şi a celorlalte persoane juridice în concordanţă cu noile realităţi sociale şi
economice din România32. O atare reprezentare se poate realiza doar de către avocaţi şi
jurişti având o temeinică pregătire profesională. Consilierul juridic, la fel ca magistratul

30
A se vedea: ICCJ, s. civ.,propr. int., dec. nr. 1127/2006, în Dreptul nr.1/2007, p.244-245; C.S.J., s.civ., dec. nr. 415/1992, în
Probleme de drept din deciziile C.S.J. (1990-1992), p.243.,Trib.Suprem, s. civ., dec., nr. 564/1974, in C.D. 1974, p.268., Trib.,
Suprem, s. civ., dec. nr. 566/1989, in Dreptul nr.1-2/1990, p. 139.
31
Art.187 Noul Cod Civil “Elementele constitutive.Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un
patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general”.
Art.188 Noul Cod Civil “Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care,
deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187”.
32
A se vedea, cu privire la rolul jurisconsuţilor: S. Stoicescu, O. Gargalian, Colaborarea dintre jurist şi contabil în apărarea
patrimoniului socialist, în RRD nr.3/1973, pp. 112-117; Gh. Mohanu, Contribuţia jurisconsulţilor la perfecţionarea şi
popularizarea legislaţiei, în RRD nr.3/1973, pp. 105-111; V. Stanescu, Rolul juristului în activitatea unităţilor economice,în
RRD nr.4/1973, pp.120-125; I.A. Munteanu, M. Fenesan, Condiţiile în care opereaza răspunderea juristconsultului pentru
neexercitarea căilor de atac, în RRD nr. 7/1973, pp. 99-122
12
contemporan, trebuie să posede o vastă pregătire juridică care să acopere o paletă tot mai
largă specializărilor juridice33.
Subliniem însă că, întrucât prin reprezentarea legală a persoanei juridice se realizează
capacitatea procesuală de exerciţiu a persoanei juridice, reprezentarea convenţională nu
poate înlocui reprezentarea legală, ci doar să o dubleze. În alte cuvinte, atunci când parte în
proces este o persoană juridică ce a recurs la procedeul reprezentării convenţionale, la
dosar ar trebui să existe nu numai dovada calităţii de reprezentant convenţional 34 ci şi
dovada calităţii de reprezentant legal35.
Potrivit art. 84 alin.(1) NCPC36, persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în
faţa instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii.
Aşadar, spre deosebire de persoanele fizice în cazul persoanelor juridice este exclusă
reprezentarea convenţională în justiţie prin mandatar care să nu aibă calitate fie de avocat
fie de consilier juridic.
În ceea ce priveşte reprezentarea persoanelor juridice în faţa instanţelor de recurs
trebuie menţionat că din considerentele deciziei CC nr. 462 din 17.09.2014 rezultă că,
această decizie are în vedere numai dispoziţiile legale privind reprezentarea prin avocat a
persoanelor fizice la redactarea şi sustinerea recursului.
Aşa fiind, dispoziţiile art. 82 alin. 2 CPC care nu au fost avute în vedere de decizia
menţionată a CC sunt în continuare aplicabile. Potrivit acestui text de lege, la redactarea
cererii şi a motivelor de recurs precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului persoanele
juridice vor fi asistate şi, dupa caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un
avocat sau consiler juridic, în condiţiile legii. Prin urmare dacă în faţa instanţelor de fond,
prima instanţă şi cea de apel, actele de procedură pot fi îndeplinite şi de reprezentantul
legal al persoanei juridice, în recurs, atât redactarea cererii şi a motivelor de recurs, cât şi
exercitatrea şi susţinerea recursului se pot face exclusiv de către un avocat sau consilier
juridic.Potrivit art. 486 alin. (2) NCPC37, la cererea de recurs se va ataşa, printre alte acte,
împuternicirea avocaţială sau, după caz, delegaţia consilierului juridic, sub sancţiunea
nulităţii cererii.
De asemenea, în cazul contestaţie în anulare şi al revizuiri, se vor aplica în mod
corespunzător regulile privind reprezentarea persoanelor juridice prevăzută de art. 84
NCPC38. Soluţia rezultând din prevederile art. 508 alin.(1)39 şi 513 alin.(1) NCPC40,

33
A se vedea I. Leş, Tratat de drept procesual civil, vol.I, Pincipii şi instituţii genrale.Judecata în faţa primei instanţe,
EdituraUniversul Juridic 2014, p.212
34
A se vedea NCPC, Art. 151 alin. (2) “Avocatul şi consilierul juridic vor depune împuternicirea lor, potrivit legii”.
35
A se vedea NCPC, Art. 151 alin (4) (5) „(4) Reprezentanţii persoanelor juridice de drept privat vor depune, în copie, un extras
din registrul public în care este menţionată împuternicirea lor. (5) Organul de conducere sau, după caz, reprezentantul desemnat
al unei asociaţii, societăţi ori altei entităţi fără personalitate juridică, înfiinţată potrivit legii, va anexa, în copie legalizată,
extrasul din actul care atestă dreptul său de reprezentare în justiţie.”
36
A se vedea NCPC, Art.84 alin.(1) “Persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de judecată numai
prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii.”
37
A se vedea NCPC Art. 486 (2) „(2) La cererea de recurs se vor ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum
şi împuternicirea avocaţială sau, după caz, delegaţia consilierului juridic.”
38
A se vedea NCPC, Art. 84 .Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice.(1) Persoanele juridice pot fi reprezentate
convenţional în faţa instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii. (2) La redactarea cererii şi
13
conform cărora contestaţia în anulare şi revizuirea se solutionează potrivit dispoziţiilor
procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotararea atacată.
În finalul acestor consideraţii, mentionez că regulile privind reprezentarea
convenţională a persoanelor juridice în procesul civil se aplică şi în cazul asociaţiilor,
societăţiilor sau altor entităţi fără personalitate juridică care sunt constituite potrivit legii,
fapt ce reiese din prevederile art. 56 alin. (2) NCPC41.

Secţiunea IV. Sancţiunea în cazul nejustificării calităţii de reprezentant convenţional.

În cazul în care reprezentantul părţii nu face dovada acestei calităţi, instanţa va da un

termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă în termenul acordat, lipsa dovezii calităţii
de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii nu se acoperă, cererea va fi
anulată42.(art. 82 alin. 1 CPC)
Potrivit art. 82 alin. 2 CPC “excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea
primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oara în calea de atac. Rezultă aşadar, că,
în reglementarea actual, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant poate fi invocată
oricând în cursul aceleiaşi instanţe, însă ea nu poate constitui motiv pentru exercitarea căii
de atac, dacă nu a fost invocată înaintea instanţei în faţa căreia s-a produs neregularitatea
respectivă. Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant poate fi invocată de oricare
dintre părţi, şi de procuror sau de instanţă, din oficiu, fiind o excepţie absolută, însă
titularul dreptului poate ratifica actele îndeplinite de persoana care a acţionat fără a avea
calitatea de reprezentant.
Lipsa dovezii calităţii de reprezentant nu trebuie confundată cu lipsa calităţii
procesuale active. Într-adevar, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, excepţia
lipsei dovezii calităţii de reprezentant presupune situaţia în care cererea este introdusă în
numele titularului, deci în cerere se menţionează faptul că se actionează în numele şi în
interesul altei persoane, adică în calitate de reprezentant, iar la dosar nu există dovada din
care să rezulte abilitarea celui care a formulat cererea de a-l reprezenta pe titular. Dacă
însă, din cuprinsul cereri, nu rezultă că aceasta este introdusă în numele altei persoane, deci
nu se menţionează în cerere că persoana care a formulat-o este doar un reprezentant al
titularului, atunci se va invoca excepţia lipsei calităţii procesuale, întrucât, prin ipoteză, cel

a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele juridice vor fi asistate şi, după caz,
reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat sau consilier juridic, în condiţiile legii. (3) Dispoziţiile alin. (1)
şi (2) se aplică în mod corespunzător şi entităţilor arătate la art. 56 alin. (2).
39
A se vedea NCPC, Art. 508 (1) “ Contestaţia în anulare se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, potrivit dispoziţiilor
procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată.”
40
A se vedea NCPC, Art. 513 (1) “Cererea de revizuire se soluţionează potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii
finalizate cu hotărârea atacată.”
41
A se vedea NCPC, art. 56 alin. (2) „Cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără
personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.”
42
A se vedea NCPC, art. 82 alin.(1)”Când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în
numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată.(2) Excepţia
lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac.”
14
care a introdus cererea în nume propriu, în loc să o formuleze în numele reprezentatului, nu
este titularul dreptului43.

Capitolul III. CONSIDERAŢII PRIVITOARE LA LEGEA 514/2003 PRIVIND

ORGANIZAREA ŞI EXERCITAREA PROFESIEI DE CONSILIER JURIDIC.

Scopul suprem al unei justiţii democratice este, fără îndoială, acela de a căuta cu
perseverenţă, de a stabili şi impune adevarul faptelor relevante pentru soluţionarea cauzelor
civile, în concordanţă cu ordinea juridică. Acesta a fost, este şi va trebui să fie destinul
justiţiei, misiunea sa istorică de la care nu trebuie sa abdice sub nici un pretext sau motiv.
Nimeni şi nimic nu poate justifica o ingerinţă în actul de justiţie. Pentru realizarea unei
atari finalităţi, judecătorul trebuie să exercite un rol activ si să aibă o bună colaborare nu
doar cu părţile implicate în procedura judiciară, dar şi cu reprezentanţii acestora.Noul Cod
de procedură civilă, consolidează poziţia şi rolul avocatului şi consilierului juridic în
procedura judiciară, atât civilă, cât şi penală44.
Potrivit art. 1 din legea 514/200345 privind organizarea şi exercitarea profesiei de
consilier juridic “consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes
public ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum şi ale persoanelor juridice de
drept privat, în slujba cărora se află şi în conformitate cu Constituţia şi legile ţării”. Din
cuprinsul acestui articol, coroborat cu art. 4 din Legea 514/200346, putem deduce faptul că
orice consilier jurudic, pentru a avea această calitate, trebuie să-şi desfăşoare activitatea
exclusiv în serviciul unei persone juridice; per a contrario, o persoană fizică ce desfaşoară
activităţi economice independente nu poate ajunge un consilier juridic, ci eventual poate
apela la serviciile unui avocat.
În cadrul autorităţilor administraţiei publice, consilierul juridic are calitatea de
funcţionar public, deoarece, în aplicarea prevederilor art 14 alin.(1) din Legea 188/199947
privind Statutul funcţionarilor publici, în cadrul insituţiilor publice consilierii juridici nu
pot avea altă calitate.
43
A se vedea, Gabriel Boroi(coordonator), Octavia Spineanu-Matei, Andreia Constanda, Carmen Negrilă, Veronica Dănăilă,
Delia Narcisa Theohari, Gabriel Răducan, Dumitru Marcel Gavriş, Flavius George Păncescu, Marius Eftimie, Noul Cod de
Procedură Civilă, Comentariu pe articole, Vol. I. Art. 1-526, Ed. Hamangiu 2013, p.239
44
A se vedea I. Les, S. Spinei, Reprezentarea şi asistarea părţilor prin avocat sau consilier juridic în lumina Noului Cod de
procedură civilă, în Dreptul nr.4/2013 .
45
A se vedea Legea nr.514/2003 privind Organizarea şi Exercitarea Profesiei de Consilier Juridic, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.867 din 5 noiembrie 2003.
46
Ibidem, Art. 4 “Consilierul juridic în activitatea sa asigură consultanţă şi reprezentarea autorităţii sau instituţiei publice în
serviciul căreia se află ori a persoanei juridice cu care are raporturi de muncă, apară drepturile şi interesele legitime ale acestora
în raporturile lor cu autorităţile publice, instituţiile de orice natură, precum şi cu orice persoană juridică sau fizică, română sau
străina; în condiţiile legii şi ale regulamentelor specifice unităţii, avizează şi contrasemneaza actele cu caracter juridic.”
47
A se vedea Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, Art. 14 alin.(1)” Sunt funcţionari publici de execuţie din
clasa I persoanele numite în următoarele funcţii publice generale: consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector, precum
şi în funcţiile publice specifice asimilate acestora.”

15
 Textul prevăzut în art. 1 din Legea 514/2003 prezintă o dublă importanţă. Pe deoparte,
el determină funcţiile principale ale consilierului juridic, anume acela de apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor juridice precizate în acest articol. Pe de
altă parte legea determină sfera persoanelor fizice şi juridice ale căror interese pot fi
apărate de consilierii juridici. Dispoziţiile art. 1 din legea 514/2003 cuprind o formulare
largă, ce permite folosirea serviciilor consilierilor juridici de către stat, de autorităţile şi
instituţiile publice precum şi de către orice alte persoane juridice de drept public sau de
drept privat.
Prevederi de o certă importanţă sunt statornicite şi în art. 4 din legea 514/200348.
Textul menţionat dispune: “consilierul juridic în activitatea sa asigură consultanţă şi
reprezentarea autorităţii sau instituţiei publice în serviciul căreia se află ori a presoanei
juridice cu care are raporturi de muncă, apară drepturile şi interesele legitime ale acestora
în raporturile lor cu autorităţiile publice, instituţiile de orice natură precum şi cu orice
presoană juridică sau fizică română sau străină, avizează şi contrasemnează actele cu
caracter juridic. În aplicarea acestor prevederi, consilierului juridic îi revine îndatorirea de
reprezentare a propriei instituţii în raporturile sale cu autorităţile şi instituţiile publice, în
special în cadrul instanţelor de judeacată. În virtutea prevederilor din Legea 514/200349,
capacitatea de reprezentare este strict limitată la interesele insituţiei publice- persoană
juridică -, deci personalul propriu al instituţiei nu poate fi asistat sau reprezentat în cadrul
instanţei judecatoreşti, chiar pentru faptele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
O prima categorie de atribuţii vizează acordarea de consultanţă şi reprezentarea
autorităţii sau instituţiei publice în serviciul căreia se află ori a persoanei juridice cu care
are raporturi de muncă. Reprezentarea autoritatii, instituţiei sau persoanei juridice la care
este angajat consilierul juridic se materializează în îndeplinirea unor acte juridice în
numele şi în interesul acesteia.
A doua categorie de atribuţii ale consilierului juridic, se referă la apărarea drepturilor
şi intereselor legitime ale autorităţilor, instituţiilor şi persoanelor juridice vizate de lege.
Consilierii juridici au sarcia de a apăra drepturile şi interesele legitime ale persoanelor
juridice, ce i-au numite in funcţie sau la care sunt angajaţi în raport cu orice autorităţi sau
instituţii publice şi cu orice alte persoane juridice sau fizice.

Capitolul IV.ÎNCETAREA REPREZENTĂRII

Încetarea oricărui act juridic presupune neproducerea pe viitor a efectelor acestuia, şi

se poate şăvârşi în mai multe momente. În cazul reprezentării legale, momentul începerii şi
încetării reprezentării este determinat de lege. În ceea ce priveşte reprezentarea
convenţională, data când reprezentarea începe să-şi producă efectele trebuie să fie
rezultatul voinţei părţilor.

48
A se vedea Legea nr.514/2003 privind Organizarea şi Exercitarea Profesiei de Consilier Juridic, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.867 din 5 noiembrie 2003
49
Ibidem
16
 Pe de altă parte, reprezentarea fiind dată, în principiu, în interesul reprezentatului este
firesc să poată fi revocată sau restrînsă oricînd de către reprezentat. Principiul revocării
este, astfel, de esenţa reprezentării. Totuşi, acest principiu nu se aplică, adică reprezentarea
devine irevocabilă atunci cînd ea este dată în interesul ambelor părţi sau numai al
reprezentatului.
Conflictul de interese între reprezentant şi reprezentat este o altă cauză de încetare a
reprezentării. Reprezentarea presupune în mod necesar ca interesele reprezentatului să fie
apărate cu bună- credinţă şi cu diligenţă de către reprezentant. Atunci când intersele
acestora sunt divergente, temeiul reprezentării încetează, deoarece dacă ar fi cunoscut o
astfel de situaţie, reprezentatul nu i-ar fi acordat împuternicire reprezentantului50.

Capitolul V. CONCLUZII

În concluzie, putem specifica că esenţa reprezentării constă în încheierea actelor

juridice de o persoană în numele şi pe seama altei persoane. Astfel persoana care încheie
actul juridic este străin de acesta şi nu poate pretinde la nici o parte din act.
Pe lângă acestea, reprezentantul are şi alte obligţii precum realizarea reprezentării
cu diligenţă, în limita împuternicirilor acordate, conştient şi să nu aducă prejudicii
persoanei reprezentate, terţilor, iar în caz contrar, survine nulitatea absolută sau relativă
şi răspunderea reprezentantului.bToate aceste prevederi sunt menite să protejeze în orice
situaţie interesele reprezentatului şi apoi a celorlalţi. Este şi normal acest fapt deoarece
reprezentatul fiind lovit de circunstanţe, nu poate să-şi exercite drepturile şi să-şi execute
obligaţiile personal.
Este important de reţinut că reprezentarea convenţională nu se confundă cu
mandatul, ci doar îl însoţeşte. Reprezentarea nu este o condiţie a existenţei mandatului,
deoarece ea este de natura şi nu de esenţa mandatului. De aici, distincţia dintre
reprezentarea directă (perfectă) şi cea indirectă (imperfectă). Practic, mandatul este la
originea tuturor contractelor deoarece, graţie lui, o persoană poate face acte juridice fără
a fi efctiv prezentă, fapt care îi conferă multe avantaje, dar care nu sunt lipsite de
pericole, mai ales cel de executere necorespunzatoare.
În ceea ce priveşte exercitarea profesiei de consilier juridic, consider ca profesia de
consilier juridic nu trebuie privită ca una care se află pe ultimul plan al actualităţii
juridice sau ca o activitate cu totul secundară, astfel cum a fost considerată adeseori.
Este o profesie organizată autonom, integrată în sistemul de justiţie românesc. Deşi
profesia de consilier juridic nu este o profesie liberală, în exercitarea sa şi în legatură cu
aceasta, el este independent profesional şi nu poate fi supus niciunei îngrădiri sau presiuni
de orice tip, fiind protejat de lege împotriva acestora. În exercitarea profesiei, se supune
numai Constituţiei României, legii speciale, codului de deontologie profesională şi
statutului profesiei.

50
A se vedea, R.P.Vonica, Drept Comercial.Partea generală.Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2000, p. 928.
17
 Ca o concluzie, referitoare la unităţile administrativ- teritoriale consider că, urmare a
faptului că unităţiile administrativ-teritoriale sunt considerate persoane juridice de drept
public pot fi enumerate câteva consecinţe:
1.Comunele, oraşele, municipiile şi judeţele apar într-o dublă ipostază:
- ca persone juridice de drept public exercită dreptul de proprietate asupra bunurilor
din domeniul lor public, fiind supuse regimului special instituit prin norme juridice de
drept public. Totodată, ca persoane juridice civile, colectivităţile locale au în proprietate
bunurile din domeniul lor privat.
2.Anumite reguli sunt aplicabile numai persoanelor juridice de drept public, nu şi
persoanelor juridice de drept privat. Astfel, numai persoanele juridice de drept public, deci
şi unităţiile administrativ – teritoriale pot fi propietare ale domeniului public si pot efectua
lucrări publice.

18
 Capitolul VI. BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, Monografii, cursuri universitare şi alte lucrări de specialitate :

1. Ioan Bitoleanu , Introducere în istoria dreptului, Editura Europolis Bucureşti
2005.
2. Liviu P.Marcu , Istoria dreptului românesc, Editura Lumina Lex Bucureşti
1997.
3. Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura
Universul Juridic Bucureşti 2013
4. Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Hamangiu, Bucureşti
2009
5. M.Banciu, Reprezentarea în actele juridice civile, Editura Dacia Cluj-Napoca
1995
6. Gabriel Boroi(coordonator), Octavia Spineanu-Matei, Andreia Constanda,
Carmen Negrilă, Veronica Dănăilă, Delia Narcisa Theohari, Gabriel Răducan,
Dumitru Marcel Gavriş, Flavius George Păncescu, Marius Eftimie, Noul Cod
de Procedură Civilă, Comentariu pe articole, Vol. I. Art. 1-526, Ed. Hamangiu
2013
7. Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, vol.I, Pincipii şi instituţii generale.
Judecata în faţa primei instanţe, EdituraUniversul Juridic 2014.
8. T.Drăganu , Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol.I,
Ed. Lunima Lex, Bucureşti 1998.
9. Mircea Preda, Autorităţile administraţiei publice-sistemul constituţional român,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
10.Felicia Adascaliţei, Liviu Lazar - Manual de istorie pentru clasa a XII-a,
Editura Corvin Deva, 2007.
11.Ilie Bădescu, Ozana Cucu – Oancea- Dicţionar de sociologoe rurală, Ed. Mica
Valahie , Bucureşti 2011.
12.Mihai T. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, ediţia a II-a revizuită şi
adăugită, Editura Cerma, Bucureşti 1998.
13.I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol I, Ed. Didactică
şi pedagogică, Bucureşti 1977.
14.I Gânfălean, Reprezentarea convenţională a părţilor în procesul civil, Ed.
RisoPrint, Cluj-Napoca.
15.I Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Europa Nouă, Bucureşti 1995.
16.

II.Acte Normative
1. Noul Cod de Procedură Civilă, ediţia a 8-a, actualizată la 21 martie 2017.
2. Legea 7/2001 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul
Civil.
19
3. Legea 514/2003 privind Organizarea şi Exercitarea Profesiei de Consilier
Juridic.
4. Ordonanţa Guvernului 53/2002, privind Statutul-cadru al unităţii administrativ-
teritoriale
5. Legea nr. 394/1864 pentru Comunele Urbane şi Rurale.
6. Legea nr.396 /1864 pentru Consiliile Judeţenedin.
7. Legea nr.167/1929 pentru Organizarea administraţiunii locale.
8. Legea administrativă nr. 569/1936.
9. Legea nr.5/1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului
Republicii Populare Române.
10.Legea nr.2 din 16 februarie 1968*** privind Organizarea administrativă a
teritoriului Republicii Socialiste România.
11.Legea nr.2/1989 privind Îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului
Republicii Socialiste România.
12.Legea 215/2003 privind administraţia publică locală.
13.Legea 188/1999 privind Statutul Funcţionarilor Publici.

III. Reviste de Drept

1. S. Stoicescu, O. Gargalian, Colaborarea dintre jurist şi contabil în apărarea
patrimoniului socialist, în RRD nr.3/1973.
2. Gh. Mohanu, Contribuţia jurisconsulţilor la perfecţionarea şi popularizarea
legislaţiei, în RRD nr.3/1973.
3. V. Stănescu, Rolul juristului în activitatea unităţilor economice, în RRD
nr.4/1973.
4. I.A. Munteanu, M. Fenesan, Condiţiile în care opereaza răspunderea
juristconsultului pentru neexercitarea căilor de atac, în RRD nr. 7/1973.
5. I. Leş, S. Spinei, Reprezentarea şi asistarea părţilor prin avocat sau consilier
juridic în lumina noului Cod de procedura civilă, în Dreptul nr.4/2013.

IV.Surse internet
1. http://www.qreferat.com/referate/administratie/Notiuni-privind-organizarea-
ad621.php
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Formarea_statelor_medievale_rom%C3%A2ne%
C8%99ti
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Rom%C3%A2niei#cite_note-istXII-1

20